Analiză comparativă – Cartierul Căţelul

Cartierul Căţelu reprezintă un tip de locuire colectivă total nouă pentru perioada comunistă (anii ‘50), de
dimensiuni mici și cu un caracter rural din punct de vedere al organizării, având o atmosferă aparte. Comparaţiile
cu exemplele contemporane alese 23 Semi-collective Housing Units ( arh. Lacaton & Vassal, Trignac,
Franţa), Byker Wall (arh. Ralph Erskine, Newcastle upon Tyne, Anglia) şi The Whale (arh. Die Architekten
Cie., Amsterdam, Olanda) au scopul urmăririi unor trăsături comune (influenţa elementelor de configurare
a spaţiului asupra comunităţii) dar şi disjunctive.
Imobilele cartierului Căţelu sunt reprezentate de tronsoane cu înălțime mică (p+1), plasate într-un țesut
ortogonal, paralele si perpendiculare unele față de altele, formând astfel un fel de curți interioare pline de vegetație
(uneori sunt păstrate astfel, alteori străpunse cu alei de mici dimensiuni). Tronsoanele tip cursivă au dimensiuni
restrânse (late cât cursiva + lățimea unei camere mari), iar lungimea lor este în funcție de numărul de “garsoniere”
pe care le găzduiește (4-6).
Accesul din spațiul public în cel privat se face gradat: din strada principală, în străzile mai mici dedicate doar
locuitorilor din tronsoanele respective, în ganguri și curți interioare, apoi cursive, până în locuință: “Prispa nu avea
doar un rol de spaţiu intermediar, un tampon într înăuntru şi afară, ci era coagulantul comunităţii”; “Nu era vorba de
o versiune originală de dispunere a spaţiilor, ci de reiterarea tipului tradiţional de organizare în care trecerea dinspre
spaţiul public spre cel privat se face printr-o succesiune de praguri de intimizare, spaţiile pierzându-şi uşor-uşor
caracterul public şi câştigând intimitate.”; “Aşa se întâmplă şi aici. Din străzile ce bordează gruparea de locuinţe se
deschid alei, se trece printr-o suită de ganguri, se poposeşte în curţile interioare şi, apoi, străbătând prispele lungi,
se pătrunde în apartamente.” (F. Biciușcă - Experimentul Cățelu)
Un alt exemplu de reinterpretare a prispei într-un ansamblu de locuinţe de mică înălţime este şi cel din
Franţa, balcoanele comune apartamentelor alăturate fiind o trimitere la aceasta. De asemenea, acest caz se
aseamănă şi ca dimensiune (lăţimea spaţiului comun şi proporţia lungimii acestuia cu cea a locuinţei).
Cursiva este prezentă şi la Byker Wall, unde aceasta este întreruptă şi utilizată altfel decât destinaţia iniţială.
The Wale, în schimb, are o cursivă neîntreruptă în cadrul unui tronson, dar care deservește mai degrabă
accesul către acestea şi legătura cu spaţiul-grădină interior ansamblului.
Curțile interioare servesc tronsonului ( deși astăzi sunt împărțtite între toți locatarii). Mai mult decât atât, spațiile
verzi din față devin grădini ce servesc fiecărui proprietar (totul este foarte bine împărțit, fiecare își îngrijește spațiul).
Inițial, era un spațiu liber, verde, comun tuturor locatarilor tronsonului și nu numai. Analog cu cel dintre clădirile
locuinţelor colective din Franţa şi Anglia, În schimb, exemplul olandez, transformă tradiţionala curte
interioară privată într-un spaţiu semipublic, a cărui comunicare cu exteriorul este favorizată de parterul
ridicat pe stâlpi în anumite zone – cu o permeabilitate semnificativ mai mare decât cea a gangurilor din
carterul Căţelu.
Iniţial, spaţiile libere au fost simple zone cu vegetație, pe care, ulterior, cu aprobări de la primărie (așa susțin
locatarii), fiecare locatar şi le-a amenajat pe lăţimea locuinţei. Majoritatea intervenţiilor sunt temporare (de la garduri,
mobilier de grădină, la foişoare). Străzile, foarte înguste, fac loc strict pentru circulația unei mașini, curțile, împărțite
între locatari, înaintând destul de mult. În plus, între unele tronsoane apar alei pietonale, înguste, înconjurate de
grădini. Acesta este asemănător cazului din Franţa, unde configurarea accesului către apartamente leagă
tronsoanele şi chiar diferitele clădiri ale ansamblului între ele.
Au fost construite in anii ‘50 și distribuite celor care aveau nevoie imediată de un camin (sunt mai multe variante,
printre care una din ele susține că au fost construite pentru refugiații din Republica Moldova, de după Război).
Reprezintă unul dintre puținele cartiere de locuințe colective de dimensiuni mici din perioada comunistă. Din acest
punct de vedere se aseamănă cu încercarea arhitectului Ralph Erskine de a înlocui o mahala Victoriană de
locuinţe în terasă. Opus acestora, The Whale şi 23 Semi-collective sunt definite ca fiind “rezolvări suburbane
la nivel urban”.
Dotările fiecărei locuințe pleacă de la mici amenajări anexate locuinţei, legate de prispe ca funcţiune şi vizibilitate,
când acestea sunt orientate spre exterior (nu spre curtea interioară). Cursivele au fost utilizate încă de la început
ca fiind în sine spații de stat, de adunat, spații pentru diverse activități. Prispa de la parter servea drept adăpostire
sau loc de joacă pentru copiii zburdalnici. Mulți locatari, din lipsă de spațiu ( locuințele erau ieftine și îngrămădite)
au închis prispele și cursivele, și și-au construit un acces la parter, pentru întreaga locuință, rezultând, astfel, un fel
de tronson cu multe duplex-uri înșiruite. Accesul pe verticală este realizat probabil, în interiorul fiecărei case.
Fiecare familie și-a vopsit, renovat și îmbunătățit locuința într-un mod propriu, fapt care a dus la o mare varietate
estetică. În curțile pe care și le-au îngrădit cu grilaj, și-au construit chiar mici anexe (evident, foarte înghesuite),
mobilier de gradină, foișor etc. Ca dovadă, se simt mici diferențe culturale și de tradiție între garsonierele unui
tronson, spațiul fiind diferit de cum era proiectat inițial - un tot unitar, cu o fațadă curată, din care se distigea foarte
ușor limbajul arhitectural.
Acesta este singurul exemplu căruia trecerea timpului şi permisivităţile urban-regulamentare i-au dat o
mai mare influenţă vernaculară locuinţei construite iniţial.
Regimul de înălțime este de P+1, de unde rezultă o umbrire reciprocă mică (umbrirea e mai mult realizată de
vegetația foarte prezentă, în special pe străduțele înguste). Într-un tronson sunt aproximativ 12 garsoniere, cele de
capăt fiind duble (cu 2 camere), locuind astfel aproximativ 30- 35 de persoane.
Densitatea percepută, însă, este influențată și de numărul de acareturi, de mărimea curții, dar și de cum sunt
folosite tronsoanele și spațiul lor interior. Zona pare ingramadită atunci când parcurgi aleile înguste, însă, de fapt,
poate fi numită mai degrabă o intimitate caracteristică locului. Garajele de la marginea cartierului închid spațiul,
oferind senzația unei dense populări a locului.
Spre deosebire de acesta, The Whale reprezintă o rezolvare inedită, la cu totul o altă scară a
problemelor de însorire şi spaţialitate. Prin elevarea clădirii pe stâlpi în două părţi ale acesteia – linia
acoperişului corespunde poziţiilor soarelui în funcţie de momentul zilei – nivelurile inferioare primesc
lumină naturale în interior de sub clădire. În consecinţă, lumina şi spaţiul străzii au acces liber în inima
clădirii. Rezultatul este redefinirea blocului închis – forma sa ascunde programul enorm de 214 apartamente
cu zone de business şi o parcare auto subterană.
Din punct de vedere socio-demografic, dominantă este clasa de venituri mici și medii, care a moștenit casa de
la generațiile anterioare, fapt ce influențează modul de locuire și interacțiune - oamenii sunt mai apropiați de rural,
au un spirit al comunității, sunt obișnuiți cu locuirea minimală, dar trăiesc mai mult împreună. Câțiva locatari mai
înstăriți și-au permis însă cumpărarea și a garsonierei de dedesubt și crearea unui duplex, care, adăugând și
grădina, devine un tip de locuință la un nivel puțin mai ridicat decât cel modest. Achiziționarea unui apartament e
destul de greoaie, motiv pentru care nu prea se fac schimbări majore. Această diversitate socială (însă definită
de contextul olandez) se regăseşte şi în exemplul din Amsterdam, The Whale având apartamente concepute
pentru diverse bugete şi stiluri de viaţă.
Zona are o atmosferă complet diferită de orice cartier de locuințe colective minimale din Bucureștiul comunist.
Vernacularul local i-au dat în unele cazuri o valoare chiar mai mare, fiind reprezentat chiar de modul în care oamenii
trăiesc acolo, cum și-au însușit spațiul și cum îl utilizează la maxim. Parcurgând astăzi cartierul, ești copleșit de o
senzație ciudată, datorată faptului că acest cartier este o combinație între locuirea rurală și locuirea colectivă ( este
mai îngramadită decât locuințele rurale din punct de vedere al parcurgerii și spațiului din jurul casei, și are un spirit
mult mai viu al locuirii la comun decât o au în general blocurile de locuințe colective de dimensiuni mari.) O
atmosferă percepută asemănător, însă doar la nivel de materiale şi configurare a spaţiului se poate întui şi
la exemplul englez.
Atât la nivelul planului, cât şi la cel al parcurgerii şi experimentarii spaţiului, Cartierul Căţelu se simte vădit limitat
de construcţiile perimetrale mimetice din punct de vedere al faţadei mai înalte, parand a fi o “oaza” in interiorul
cartierului de blocuri inalte. Reperele sunt de două tipuri: cele care ţin de ansamblu ( Şcoala, Biserica, Bulevardele).
Din acest punct de vedere (al percepţiei unui spatiu diferit în perimetrul clădirilor de locuinţe colective faţă
de vecinătăţi), toate cele 4 exemple analizate se aseamănă.
Viața cartierului este dată de copiii care aleargă pe coridoare și cursive, considerându-le a fi niște labirinturi
fascinante, de mamele care se adună pe “prispă” la o măsuță îngustă sau chiar sprijinindu-se de balustradă, de o
proaspătă mamă care își leagănă copilașul în curtea din față, de familiile care se adună în curticica înghesuită la
masă, de pisicile care stau tolănite în mijlocul străduțelor înguste, nefiind deranjate de traficul extrem de rar, de
cățeii din curți care dau din coadă prietenoși, rareori fiind agresivi.
Oamenii simt că aparțin cartierului pentru că par să se cunoască majoritatea între ei, pentru că au încredere unii
în ceilalți, pentru că se adună (au și unde!) și pentru că sunt amabili și primitori unii cu alții.
Apar însă și problematici legate de arhitectura locuinței. Astăzi, clădirile au ajuns să fie folosite total diferit de
cum erau ele proiectate, bazâdu-se pe vernacularul locului, și pe intervențiile punctuale. Limbajul inițial a fost alterat
în favoarea funcționării locuirii și uneori în defavoarea esteticii. Configurarea liberă a interioarelor locuite se
percepe ca fiind una flexibilă pe viitor în cazurile olandez şi francez. Cel englez este configurat pe baza unei
arhitecturi participative în care arhitectul a consultat nevoile viitorilor locatari.
Și cu toate acestea, majoritatea locuitorilor cartierului Căţelu sunt mult mai multumiți de calitatea locuirii decât
ar fi fost dacă ar fi locuit într-un apartament, poate puțin mai mare, într-un tronson P+10, alternativa momentului
respectiv. De unde ne punem întrebarea “Contează oare mai mult dimensiunea locuinței măsurată în metri pătrați
decât interacțiunea între locuitorii aceluiași cartier și încrederea și siguranța pe care aceasta le-o oferă?” Cartierul
Cățelu ne demonstrează ca nu, lucru care, credem noi, ar trebui luat mai des în seamă în proiectare.