Curs 4 – Suprafețele laterale

Rolul pereților in cadrul spațiului

Ei au rol în delimitare, în compartimentare, în separarea spațiilor – ăsta este rolul lor principal. De fapt
putem spune că peretele este un mediator între spații supus presiunii din exterior și din interiorul spațiului
pe care îl îmbracă și deci este responsabil pentru relația interior exterior.
Există și rolul secundar acela de suport al acoperișului care putem spune că pune uneori probleme
structurale sau probleme arhitecturale de cum se articulează.

Suprafețele laterale
Aici vom avea cele mai complexe efecte pentru că ele se combină pe toate cele trei direcții care acționează
asupra peretelui. Deci vă propun să discutăm efectele specifice pereților pe cele trei direcții ortogonale.
Întâi pe direcția înălțimii - evident că aici vor fi preponderente efectele gravitaționale dar nu numai. Apoi
avem pe direcția lățimii și nu în ultimul rând efectele pe direcția adâncimi care poate sunt și cele mai
importante pentru că efectele de adâncime sunt cele care ilustrează raportul interior exterior.

A. Efectele gravitaționale ( pe direcția înălțimii)

În primul rând factorii care determină aceste efecte sunt materialul și structura. Materialul, prin masă, prin
densitate, prin alte caracteristici, calități senzoriale va avea un efect gravitațional. Un material poate să fie
greu sau ușor și atunci un perete de piatră va fi un perete mai greu decât un perete de lemn. Structura
iarăși este un lucru foarte banal. Un perete masiv versus unul din elemente liniare sigur că va fi mai greu.
Un alt factor important pentru efectele gravitaționale este forma generală a unui perete. Fie că este vorba
de perete de fațadă fie că e vorba și de un perete interior. Pentru un perete vertical, este vorba de o formă
ascendentă însă cu un echilibru mai puțin stabil – este o formă aflată în tensiune între sus și jos, între cer și
pământ. În timp ce formă orizontala este perfect stabilă și echilibrată și putem spune că depinde de cum
este tratată dar are un efect descendent – este o formă tasată. Formele oblice sunt evident instabile dar în
arhitectură vorbim mai mult despre dinamic. Piramidele și trunchiurile de piramide sunt forme hiper-stabile
iar piramidele și trunchiurile de piramidă răsturnate sunt forme instabile.

Suprafețele laterale
Pentru absolut orice perete, pentru efectele verticale vom vorbi despre o tripartiție orizontală. Orice perete
are un registrul de bază care se leagă de sol sau de planul de bază indiferent că este foarte redus sau
foarte înalt, întotdeauna are această legătură cu planul de bază, deci un registru pe care putem să-l numim
registru de bază sau registrul inferior.
Orice perete are și un registru superior, care ori se profilează pe cer, ori se leagă cu acoperișul. Între ele
avem registrul median în care sunt situate cea mai mare parte a golurilor și care este decisiv pentru
expresia finală a unui perete. Deci să vedem ce putem spune despre efectele acestei tripartiții orizontale
care întotdeauna există numai că putem să considerăm în mod diferit în registrele și de asemenea veți
vedea că registrele pot să fuzioneze sau se pot împărții, se pot divide, pot dispărea.

Iată două exemple foarte diferite.

La Palatul Luvru ca în toată arhitectură clasică, este foarte clară tripartiția orizontală pentru că există un
parter tratat ca soclu, pe urmă o zonă cu unu, două, trei niveluri care de regulă au o ordonanță de pilaștri
sau coloane și apoi în sfârșit registrul aticului, registrul superior.

Turnurile lui Louis Sullivan sunt gândite după principiul coloanei. E tot un principiu clasic. Coloana are
bază, fus și capitel, tot o tripartiție orizontala. La imobilele de tip turn există o bază care în cazul de față
este formată din parter și mezanin ce au o tratare mai robustă, apoi nenumărate etaje identice de birouri și
în sfârșit cornișa registrului superior.

Suprafețele laterale
Cel mai simplu exemplu posibil – un perete pătrat cu o fereastră pătrățoasă. Dacă fereastra este pe linia
mediană a peretelui, efectul va fi neutru pentru că și parapetul cu registrul lui dar și registrul superior sunt
egale și niciunul nici nu apasă nici nu împinge pe celălalt în sus sau în jos. Evident dacă fereastră este
ceva mai sus de linia mediană, atunci efectul va fi ascendent și stabil, pentru că parapetul și registrul
inferior e mai înalt și mai solid și registrul superior mai îngust. Invers, avem efect descendent.

Tipuri de efecte pe direcția înălțimii

În primul rând avem efectul ascendent și efectul descendent.

În cazul culelor oltenești, nivelul de locuit este situat la înălțime, peste demisolul cu pivniță care
funcționează și ca zid de apărare cu foarte puține goluri pentru că aceste cule sunt de fapt locuințe turn de
tip medieval, locuințe cu rol și de locuire dar și de apărare și atunci există întotdeauna această practică de
a ridica nivelul util de locuire peste un zid solid și opac. Nivelul util este nivelul median, acoperișul este
registrul superior. Efectul va fi sigur ascendent pentru că partea cea mai greoaie este la bază și în plus,
după cum am văzut, și forma generală contează – acoperișul care se retrage spre vârf este o formă care
sugerează ascendentă, o formă piramidală care dă și stabilitate dar în același timp sugerează și
ascensiunea.

Suprafețele laterale
În aceeași situație pe care o întâlnim la Palatul Medici, ține de tratarea paramentului. Aici sigur că putem să
considerăm că registrul de bază este acest mic soclu, pe urmă registrul median este format din cele trei
niveluri și registrul superior din cornișă. Sau putem să considerăm parterul ca soclu masiv, registrul acesta
median de două niveluri și în sfârșit registrul superior cornișă. Oricum ar fi, efectul este ascendent pentru
că avem acest ritm gradat ascendent sau descendent, depinde cum sunt privite, al texturii și al înălțimii
nivelurilor, de asemena și al masei construite. Masa construită este cea mai mare la bază.

La palatele clasice și baroce, de obicei parterul este tratat ca soclu. Deschiderile sunt mici și parterul pare
foarte greu. Registrul nobil este format la Luvru din două etaje și cu logii cu coloane geminate. Coloanele
formează un perete foarte ușor, foarte aerat, chiar dacă este mai înalt decât soclul, totuși pare mult mai
ușor, e ros de umbră, iar registrul aticului este subțire și deci greutatea putem spune că pare a scădea pe
înălțime, deci efectul este ascendent.

La Palatul din Praga, avem un bosaj foarte puternic (se numește bosaj in punct de diamant) și coloane
angajate cu acoperiș în pantă. Coloanele angajate și pilaștrii ne duc cu gândul tot la portic și la logie, deci
tot la un perete ușor. Din această cauză și aici avem un efect ascendent. În plus, acoperișul se retrage și
avem forma aceasta piramidală. Efectul ascendent dă o notă de prestigiu și notorietate unei clădiri.

Suprafețele laterale
Și în exemplul de aici efectul este ascendent. Este o bancă din Italia. Soclul este tratat cu o piatră foarte
rugoasă, deci zidul pare foarte masiv, foarte riguros. Pe urmă avem registrul median cu pilaștrii foarte puțin
retrași, dar totuși această zonă mediană pare mai ușoară decât baza și apoi urmează cornișă, deci tot un
efect ascendent.

Un lucru foarte interesant pe care putem să-l observăm la acest turn, evident prin forma lui generală
verticală, este efectul sigur ascendent. Ferestrele sunt din ce în ce mai mari pe înălțime și deci masa de
zidărie se reduce. O clădire care inspiră stabilitate și ascensiune. Dar faptul că ferestrele se măresc pur și
simplu nu este suficient pentru un efect ascendent. Noi asociem petelor de culoare o anumită greutate și
deci forma turnului este ascendentă dar petele de culoare par din ce în ce mai consistente, mai grele, deci
apasă, astfel încât efectul optic contracarează efectul masei. Efectul optic este descendent, în timp ce
efectul masei este ascendent, pentru că masa este din ce în ce mai mică. În schimb, la turn, nu se
întâmplă acest lucru pentru că ferestrele sunt divizate și deci ele par mai multe pete mici de culoare, care
micșorează masa dar nu apasă pe cele de jos. Deci un efect ascendent foarte coerent și din punct de
vedere optic și din punct de vedere al masei se obține prin multiplicarea ferestrelor și micșorarea lor în
același timp. Altfel avem un efect optic descendent care poate să contracareze efectul ascendent al masei
în cazul unui turn cu ferestre din ce în ce mai mari.

Suprafețele laterale
În cazul clădirilor cu portic la parter, efectul este descendent, pentru că la parter sunt culorile cele mai mari.
În exemplul de aici, exemplu descendent este clar linear, adică descresc ferestrele cu fiecare nivel. Deci
avem clar un efect descendent, în schimb din punct de vedere optic, petele de culoare ale ferestrelor sunt
din ce în ce mai mici, de ce ar fi un efect optic ascendent, care diminuează efectul descendent al porticului.
Lucrul ăsta este benefic.

Încă un exemplu foarte clar vedem la Loggia del Capitaniato a lui Palladio, exemplu de efect descendent al
porticului.

Suprafețele laterale
Manierism -ul în general se joacă de multe ori cu efectele și produce tot felul de erezii raport cu limbajul
clasic, în raport cu tradiția arhitecturii renașterii și antichității. Uitați-vă la acest celebru palat manierist al lui
Baldassare Perruzzi care este foarte ciudat față de palatele renascentiste. E un palat urban, dar care are
un portic la parter – deja o deschidere a partenerului mai ciudată pentru palatele aristocratice – dar portic-
ul cu ordonanța parterului sugerează un perete mai lejer, mai ușor și mai deschis. În schimb, iată că avem
aici trei registre de ferestre, care sunt foarte ciudate. La ultimul nivel sunt ferestre de mici dimensiuni și
două rânduri de asemenea ferestre. Ultimele doua rânduri de ferestrele sunt identice dar ele aparțin unor
etaje diferite. Rândul din mijloc sunt supralumini pentru piano nobile, iar ultimul rând are ferestre pentru
camerele de serviciu. În plus, nu avem cornișe intermediare care ar fragmenta și-ar face să pară tot acest
registru mai ușor. El este în schimb bosat și pare un plin foarte greu și puternic care apasă pe acest portic
scund. Este un efect de tasare vizibil. Sunt efecte dramatice pe care le caută manierism -ul și în arhitectură
și în artele plastice.

La biblioteca din Boston avem un exemplu clar de efect descendent. El se citește foarte bine în traveea
mediană. Golurile descresc și prin urile cresc. Greutatea crește și efectul este descendent foarte clar.
Dar nu întotdeauna avem efect ascendent sau descendent linear, pe toate nivelurile. Putem să avem
descendent între două, apoi ascendent sau viceversa.

Suprafețele laterale
La Palatul Dogilor, dacă ne uităm de la distanță la nivelele superioare, sigur că primul lucru se va citi un
registru mai plin și unul m-ai perforat și un efect clar descendent. Dar în registrul inferior este și el divizat.
Dacă ne uităm între primul și al doilea nivel, efectul este ascendent, pentru că parterul este mult mai masiv
și colorile etajului sunt multiplicate, mult mai fine. Deci aici este un efect ascendent și de la logie la nivelul
cel mai de sus este un efect descendent.

Aici este o clădire de birouri din Roma la care vedem registre în trei culori. În principiu piatra este mai grea
decât cărămida, dar registrul acesta placat cu cărămidă are o culoare mai închisă și cărămida are o textură
mai poroasă, mai rugoasă, în timp ce parterul placat cu travertin are materialul perfect finisat, nu se citesc
rosturile, deci pare mai greu registrul median de cărămidă care este și colorat. Avem deci efect descendent
între aceste două. Mai departe avem efect ascendent. Sunt suprafețe tencuite, netede și în plus se și
retrag piramidal. Efectul general este foarte ambiguu. Până la urmă putem spune că datorită siluetei cu
ultimul nivel retras, efectul este ascendent.

Suprafețele laterale
Efectele ascendent și descendent pot fi folosite și pentru ierarhizarea elementelor unei compoziții pentru că
efectul ascendent dă o notă de monumentalitate, de prestanță, în timp ce efectul descendent al porticului
dă o notă de domesticitate. Și acest lucru este foarte bine speculat de către Michelangelo. Raportul dintre
Palatul Senatorilor care este principalul obiect din Piața Capitolului și palatele laterale cu portic la parter.
Vedeți cum primăria are un soclu fără niciun fel de deschidere, în timp ce etajul nobil cu acești pilaștrii
colosali este mai deschis și în același timp pare și mai ușor pentru că are deschideri și pentru că pilaștrii ne
duc cu gândul la portic. În plus efectul ascendent este dat și de scări și de turn. Deci un efect ascendent
foarte clar. În orice caz clădirea pare pusă pe soclu exact ca statuia din centrul pieței. Palatele laterale sunt
deschise pietonilor prin porticele de la parter și deci prin aceasta accesibilitate sunt într-un fel mai inferioare
Palatului pus pe soclu.

Tot două efecte contrare sunt efectul de fantă orizontală și efectul de deschidere majoră.
Pentru efectul de fantă la care deschidere este foarte îngustă, peretele va părea mai greu. În schimb, unde
deschiderea e foarte mare și registrele solide sunt foarte reduse sigur că va fi un perete mai ușor. Dar ce e
important aici nu este efectul gravitațional cât cel de delimitare și direcționare. Fanta sugerează un perete
care se închide și protejează o deschidere minimală iar dincoace, deschiderea pare că împinge plinurile și
se deschide spre exterior.

Suprafețele laterale
La casele preeriei unde ferestrele sunt în general o bandă îngustă la partea superioară a sitului avem un
efect de fantă ascendentă și se potrivește foarte bine pentru o locuință care trebuie să ofere protecție acest
efect de închidere și introvertire în care predomină plinul.

La această clădire din Roma vedem o fantă dispusă mai jos de linia mediană, deci o fanta descendentă și
bineînțeles în ciuda golurilor pentru spațiile de birouri, totuși clădirea este greoaie, masivă.

Pentru efectul de deschidere mai ușoară, sigur porticul din templul grec este ilustrarea cea mai bună care
oricum are un aer triumfal pentru că este casa zeului.

Suprafețele laterale
Acest motiv al deschiderii majore este foarte util pentru motivul de intrare. Pentru portice de intrare, pentru
a transmite ideea de deschidere către exterior, porticele sigur că sunt întotdeauna agreate. Aici la
Universitatea din Roma vedem un portic clasic și în același timp modern obținut prin preluarea tradiției
porticului clasic dar în forme specifice raționalismului interbelic.

Și în final putem să avem efectul de închidere totală și de deschidere totală.

Pentru peretele complet opac care nu doar că închide dar este și masiv și greu. Și pentru peretele complet
vitrat care este mult mai ușor și evident deschis.

Suprafețele laterale
Pe direcția lățimii efectele sunt preponderent orizontale dar bineînțeles că intervine și gravitația.
Aici am identificat ca factor de care depind aceste efecte articularea peretelui sau tratarea lui în ceea ce
privește compoziția, eventuale registre, poziția și dimensiunea golurilor și bineînțeles raportul plin gol.
Față de tripartiția orizontală care ne ajută să determinăm efectele pe direcția verticală, pe direcția lățimii
vom vorbi de o tripartiție verticală, de împărțire a peretelui în 3 câmpuri care pot să fuzioneze sau se pot
divide, dar in principiu avem 3 câmpuri care corespund centrului și lateralelor pereților. Putem considera
peretele ca fiind proiecția spațiului, iar când îl privim din exterior ca fațadă, peretele face parte din învelișul
material al volumului construit. Și întotdeauna vom avea niște elemente laterale, niște câmpuri laterale care
se leagă de alți pereți și care sunt supuse presiunii exteriorului, dacă vorbim de o fațadă, și un câmp
central în care de obicei sunt concentrate cele mai multe goluri.
Colțurile sunt foarte importante pentru definirea formei unui spațiu. Chiar dacă la un spațiu avem numai
stâlpi pe contorul lui, un spațiu poligonal, și avem definite numai muchiile acelui volum interior prin niște
stâlpi, înțelegem care este forma. Cu atât mai bine o înțelegem dacă stâlpii respectivi au și niște amorse de
zidărie sau dacă exista pereți compleți.
În schimb, dacă avem niște panouri dispuse fără a se intersecta planelor spațiul respectiv putem să ne
imaginăm ca are absolut orice formă pentru că nu există intersecția aceea care reprezintă de fapt colțul.
Colțul deci este important pentru stabilitatea și pentru definirea formei.
În schimb zona centrală a spațiului este importantă pentru înțelegerea și controlul spațiului. Există o lucrare
a lui Rudolf Arnheim - specialist în percepție – care se numește forța centrului vizual. Nu numai el dar și
diverse studii psihologice arată cât de importantă este cucerirea centrului unui spațiu pentru ca omul să îl
înțeleagă și să îl poate însuși. Bineînțeles este importantă și posibilitatea comunicării cu spațiul respectiv,
posibilitatea accesului în spațiul respectiv și de ce existența unor goluri în acest câmp central pentru
confortul nostru psihologic. În orice caz, vorbim despre aceasta tripartiție ale acestor 3 câmpuri care
interacționează între ele.

Suprafețele laterale
Posibilitățile tratării din punct de vedere al tripartiției și tipurile de efecte pe această direcție a
lățimii:

În primul rând vom avea acest efect de deschidere centrală. Atunci când în zona centrală a unui perete
avem concentrate majoritatea golurilor este natural să vorbim despre acest efect de deschidere centrală,
care este figurată aici schematic.
Nu înseamnă că în câmpurile laterale nu putem avea goluri. Dacă ne uităm la această fațadă a unei vile a
lui Palladio, există niște mici goluri pe lateral dar deschiderea majoră pare a fi în centru datorită porticului.
Porticul exprimă ideea de deschidere drept care impresia noastră este că această fațadă prin zona ei
centrală se deschide spre noi, spre exterior. Noi discutăm aici despre percepție, nu despre realitatea
materială. Deci atunci când zona centrală este mai deschisă și ieșită în relief avem acest efect de
deschidere centrală- este foarte agreabil cu atât mai mult cu cât colțurile laterale par stabile și solide. Deci
o asemenea fațadă inspiră și siguranță dar și posibilitatea de comunicare cu spațiul de dincolo și dialog.

De altfel acest dialog este întâlnit și căutat de multe clădiri reprezentative, de instituții ale statului care
trebuie să inspire încredere și de asemenea să arate că autoritatea e deschisă față de cetățeni. Deci este o
formulă și monumentală și agreabilă benefică pentru instituțiile publice.
La fațada de la Sant’ Andreea din Mantova a lui Alberti este clar ca marea deschidere centrală inspirată de
arcul de Triumf roman este responsabilă pentru efectul de deschidere centrală, in timp ce lateralele chiar
dacă au niște goluri, acestea sunt mai mici și lateralele colțurilor par stabile, solide. Este de altfel și
imaginea celor mai multe edificii clasice. Clasicismul se caracterizează prin valori precum echilibrul și
armonia, drept care fațadele clasice mizează in general pe acest efect.

Suprafețele laterale
Iată și o clădire modernă ce aparține epocii industriale, începutul secolului 20 - fabrica de turbine AEG
datorata lui Peter Behrens - construită între 1909-1911 care chiar dacă e o clădire industrială, vedeți că are
alura unui templu clasic, unui edificiu clasicizant - are aceste colțuri solide care sunt chiar subliniate prin
rosturi orizontale in tencuiala amintind de tratarea edificiilor clasice și bineînțeles orizontalele induc
stabilitate. Și acest timpan poligonal amintește de frontonul templului grec. Ritmul lateral al structurii
metalice iarăși amintește de porticul fațadei lungi a templului. Deci o imagine clasicizantă la care concură
colțurile solide și marea deschidere centrală de pe fațada scurtă inspiră încredere și siguranța dar și
prestanță. Este un edificiu care emană monumentalitate ceea ce are și un sens ideologic pentru că în
secolul 20 Germania se pregătea de război, voia să impună întregii Europe hegemonia sa, iar poporului
german trebuia să îi insufle aceasta încredere in autoritatea statului. Iar muncitorilor trebuia sa li se pară că
vin într-un templu al industriei.

Spuneam la un moment dat că aceste colțuri pot fi chiar foarte reduse, inclusiv în cazul fațadelor. Iată aici
niște fațade de palate clasice la care câmpul central este reprezentat de registre continue cu ferestre și
lateralele sunt reprezentate de aceste bosaje de colț. Și chiar dacă este vorba de un placaj de piatră,
sugestia este aceea a unei ranforsări a colțului care este stabil și rigid. Deci și aici vorbim de același efect
pe direcția lățimii.

Suprafețele laterale
Pe de altă parte putem să avem și fantă centrală, adică o deschidere foarte redusă, foarte îngustă de astă
dată verticală. Aici variația este reprezentată de poziționarea fantei dacă este simetrică sau dispusă lateral
dacă este asimetrică și atunci vom spune că avem efecte de fantă centrală sau efect de fantă laterală. În
principiu simetria are un efect static și asimetria un efect dinamic. Efectul static al simetriei este dat de
echilibrul perfect, dacă vorbim de simetrie față de o axă, vorbim de echilibrul perfect între stânga și
dreapta. Asta nu înseamnă că fațada asimetrică nu este echilibrată, dar este un echilibru dinamic care
marchează un raport de forțe inegale, un echilibru de momente. Pentru un perete și fanta centrală și fanta
laterală au un efect de închidere, deci un perete cu fantă este o limită puternică care lasă o minimă
posibilitate de pătrundere în spațiul de dincolo, deci un efect de delimitare puternic.

Această bancă este compusă din patru module identice dispuse la stradă și trei module retrase între ele,
formând un ritm, iar fiecare din modulele dinspre stradă are o fantă centrală care se potrivește foarte bine
cu funcțiunea de bancă. O bancă trebuie să inspire încredere clienților și bineînțeles că o asemenea fațadă
foarte masivă și închisă, cu excepția fantei care trebuie lăsată pentru comunicare, îndeplinește cu succes o
asemenea cerința. În plus, modul în care sunt tratate lateralele deschiderii centrale sugerează un fermoar
care la un moment dat se poate închide etanș asigurând închiderea totală a corpului de clădire.

Suprafețele laterale
Un exemplu pentru fanta laterală este Curtea suprema din Chandigarh cu intrare monumentală dispusă
lateral și reprezentând cu fanta în continuitatea peretelui traforat a fațadei principale. Modernismul secolului
20 preferă asimetria în locul simetriei tocmai ca reacție față de tradiția clasică în care simetria era sacră.

Exista o carte cunoscută a lui Bruno Zevi care se numește “Codul Anticlasic” și vorbește despre limbajul
arhitecturii moderne. Autorul este atât de fascinat de modernism încât nu mai vede nici un fel de valoare la
tradiția clasică și vorbește despre tradiția clasică cu valori de echilibru static ca fiind inferioară dinamismului
propus de arhitectura modernă astfel încât static înseamnă prost și dinamic înseamnă bun, clasic
înseamnă prost și modern înseamnă bun. În orice caz este valabil faptul că modernismul raționalist al
secolului 20 preferă asimetria și o sugestie dinamică a fațadei astfel încât înțelegem și de ce Le Corbusier
dispune astfel spațiile în interiorul Judecătoriei încât intrarea să fie un fel de fantă dispusă lateral.

Vedeți tot o construcție modernistă - gara din Florența realizată de un colectiv de arhitecți – la care întâlnim
această cascadă vitrată deasupra holului ghișeelor ce se cotește ca o fantă în trepte.
Tot un efect de fantă putem avea și dacă zona centrală este mai retrasă față de câmpurile laterale, chiar
dacă nu este îngusta.

Suprafețele laterale
Tot efect de fantă avem și la această vilă palat - datorată lui Giuliano da Sangallo și Raphael - la care zona
centrală este chiar foarte mare. Lateralele sunt foarte mari și par că protejează centrul clădirii.
La fel este și în cazul fațadelor de biserici cu dispozitiv de intrare flancat de turnuri. Turnurile, chiar dacă
sunt în același plan de data asta cu zona intrării, ele dau impresia bastioanelor de apărare iar efectul poate
fi considerat tot de fantă centrală.

Opus deschiderii centrale ar fi acela de închidere centrală cu colțurile libere sau chiar absente reprezentate
de logii, balcoane sau ferestre de colț.
Este o formula anticlasică. Pentru clasicism, plinul in centru este un taboo. Dar iată că tradiția clasică este
încălcată în manierism, chiar de către unul din exponenții cei mai reprezentativi ai clasicismului și anume
de Andrea Palladio. În etajul superior al Palatului Chiericati zona centrală este plină și avem logii de colț.
Aici, după ce că la parter este deschis palatul pe toată lungimea cu un portic, Palladio are această
îndrăzneala de a închide zona centrală a clădirii.

Suprafețele laterale
La începutul secolului 20 apar colțurile complet vitrate care sunt de fapt colțuri absente și avem aici de fapt
un fel de manifest al mișcării moderne din secolul 20 - Uzinele Fagus. Gândiți-va că ele sunt construite
între 1911 1914. Câmpul central și câmpul lateral stânga fuzionează. Acest colț vitrat dă impresia că spațiul
interior se dizolvă în exterior, spațiul interior nu mai este bine ținut în frâu și dimpotrivă exteriorul invadează
interiorul. Deci apare această idee a comunicării interior-exterior foarte clar în cazul absenți ei colțurilor.

De asemenea avem și situațiile închidere totală, deschidere totală. Aici ne punem problema limitei. Evident,
o limită puternică avem la închiderea totală și un obstacol ușor de traversat avem la deschiderea totală.
Avem exemple: un perete opac și unul complet vitrat.

Suprafețele laterale
Ajungem la efectul pe direcția adâncimii. Acest efect se referă în cea mai mare măsură la relația dintre
interior și exterior, la separarea spațiilor sau lipsa de separare. Separarea spațiilor sau compartimentarea
lor reprezintă principalul rol al pereților.

Ceea ce contează este aparență pe care o oferă un perete, prin modul în care este tratat, prin finisaj, nu ne
interesează structura reală pe care noi nu o percepem. De multe ori ceea ce dorește arhitectul de fapt este
o imagine diferită, o caroserie, un înveliș ce camuflează structura reală. Și de fapt pe noi ne interesează
percepția pe care o avem asupra peretelui.
Aceasta este lista principalilor factori care determină efectele pe direcția adâncimi și sunt subliniați cu
galben factorii pe care îi vom detalia. Ceilalți vor intra în discuție automat și oricum generează o varietate
infinită de situații. Deci ne va interesa materialul și tratarea suprafeței, apoi forma generală și nu în ultimul
rând sistemul constructiv (dar nu cel real, ci cel care apare figurat la exterior). În plus, pe lângă acești
factori, pentru relația interior exterior sunt importante golurile, deschiderile și de asemenea articularea
plastică a peretelui adică tot ce înseamnă compoziție, părților, profile etc.

Suprafețele laterale
Materialul și tratarea suprafeței
Aici ne interesează greutatea specifică sau densitatea unui perete, materialitatea lui dar și textura,
culoarea, tehnica de construcție și finisare.

În acest sens vom avea efect de delimitare puternic sau slab. Un perete care este o limită puternică, fără
goluri, ne va direcționa tangențial față de perete, în timp ce o limită slabă, un portic va genera un efect de
direcționare transversal. Deci delimitarea care este efectul principal de care ne ocupăm e legată de
direcționare și de asemenea materialul ne va da un efect gravitațional care ține de masă.

Avem aici câteva exemple de texturi. Evident zidăria de piatră sau cărămidă constituie o limită tare. Tot o
limită tare oferă și bosajul. Bosajul, cu cât este mai reliefat și generează rosturi mai adânci, ne sugerează
un perete foarte gros. Așa cum întâlnim în edificiile funcționalismului, suprafețele perfect netede și fără
articulări care să sugereze adâncimea peretelui, cu ferestrele dispuse chiar la fața zidului, par un ecran
foarte ușor, deci o limită slabă. Nu avem niciun fel de indicație despre grosimea peretelui și pare o
suprafață netedă continuă care poate să aibă o grosime minimală.

Suprafețele laterale
Un alt element important îl reprezintă forma generală
În principiu, dacă avem o dominantă orizontală la un perete, aceasta va reprezenta o închidere puternică
pentru că orizontalitatea înseamnă stabilitate, deci o separare clară între spații, plus că este indusă o
mișcare tangențială importantă de-a lungul peretelui. Din punct de vedere gravitațional, orizontala nu este
numai stabilă dar poate să apară și ca fiind tasată. Deci ideea de tasare și greutate poate să contribuie la
percepția obstacolului dintre interior exterior.
În schimb, forma verticală care sugerează acel triumf împotriva gravitației poate să ne pară mai puțin
echilibrată, mai instabilă și de asemenea un obstacol mai ușor de depășit – pentru a-l ocoli depunem un
efort mai mic, deci este o limita mai slabă. În plus, ascensiunea ei sugerează tocmai că poate fi traversată
mai ușor.

Curbura

Cazurile clare, cele mai frecvente sunt acela de perete plat, perete convex și perete concav. Plus
combinațiile lor.
Peretele plat sugerează evident echilibrul dintre interior și exterior și depinde cum este tratat dar în
principiu el este un obstacol neutru.
Mai multe discuții putem face asupra pereților curbi.
Peretele plat în primul rând este mai puțin întâlnit în natură.
“Peretele plat, ca expresie a echilibrului este un produs tipic uman” - Hugo Häring
Noi putem să observăm și că epocile clasice au preferat formele plane, verticale pentru clădiri tocmai ca
expresie a acestui echilibru, în timp ce perioadele care li s-au opus, cum este barocul după renaștere,
preferă expresia dinamică și sugestia organicului pe care o dau formele curbe.

Suprafețele laterale
Iată aici o clădire din modernismul postbelic, o formă ondulată a căminului de la M.I.T datorat lui Alvar
Aalto. Aalto spunea că linia curbă este linia vieții și modernismul, în special după al doilea război mondial
când a încercat să se reinventeze după dogmatismul funcționalist interbelic, de multe ori preferă
organicitatea, preferă să se exprime prin forme curbe.

Și peretele convex și peretele concav pot fi privite în două moduri, deci depinde cum sunt tratate. Pot fi
privite ca niște coji rigide sau pot fi privite ca niște membrane elastice ce se deformează sub acțiunea
presiunii mai puternice.
Formă convexă este o formă activă, o formă puternică întotdeauna și dacă o privim ca pe o membrană
elastică atunci ea pare că se deformează sub acțiunea presiunii din interior și avansează spre noi. Deci
este o formă care avansează spre noi și ne respinge. Nu doar că este un obstacol dar ne și respinge.
Dacă arată ca o coajă rigidă, atunci ea va apărea ca o formă introvertită ce protejează interiorul, un interior
fragil. Dar și ea ne respinge și reprezintă un obstacol foarte puternic.
Mausoleul Ceciliei Metella este clar un asemenea exemplu - o coaja solida care protejează un interior fragil
perfect introvertit și care nu ne lasă sa avansam.

Suprafețele laterale
La fel, privite din exterior, absidele bisericilor romanice cu zidăria foarte puternică și goluri foarte reduse
dau asemenea efecte de cochilii care protejează interiorul.
La această biserică din renaștere avem același efect la care apar patru abside aproape identice, patru
forme semicirculare cu goluri foarte reduse .

În schimb, la acest Palat baroc la care paramentul este foarte fin lustruit, foarte neted, fațadele nu par
greoaie si in plus apare aceasta protuberanță a salonului oval orientat spre grădina cu deschideri mai mari
și pilaștrii foarte aplatizați, dă impresia unui înveliș elastic care este împins spre exterior de către o
presiune puternică care tinde sa răbufnească. Deci aici avem un efect de membrană elastică ce avansează
spre exterior.

Bineînțeles avem același lucru și în cazul bovindourilor, mai ales când sunt aproape în întregime sau în
întregime vitrate. Iată aici, la celebra Casă Tassel a lui Victor Horta, bovindoul chiar sugerează cum spațiul
interior tinde să evadeze din spatele pereților solizi prin această convexitate a bovindoului.
Banca Basel a lui Mario Botta dirijează mișcarea spațială a omului imprimând direcția curburilor.

Suprafețele laterale
Formele concave sunt invers. Dacă le privim ca pe niște coji rigide, ar sugera un perete deschis spre
exterior și un spațiu extrovertit, un spațiu de dincolo care se deschide. În același timp sunt forme
primitoare, care atrag și care par să și ofere protecție asemenea unei peșteri. Dacă sunt vitrate sau
realizate cu deschideri mari sau cu portic, atunci formele concave devin un fundal. Bineînțeles cu ideea de
deschidere și extrovertire atrag și invită la traversare, invită în spațiul de dincolo, dar pentru că sunt ca
niște membrane elastice sugerează și faptul că se retrag în fața spațiului puternic al observatorului.
Poate cel mai reprezentativ exemplu îl exprimă absidele bisericilor privite din interior pentru că ele și în
mod simbolic trebuie să atragă reprezentând posibilitatea mântuirii și contactul cu divinitatea. Bineînțeles
că acest acces spre divinitate sugerează și ideea de protecție. Fațadele multor biserici catolice apelează la
forma concavă pentru a sugera brațele deschise a bisericii, barocul fiind o artă angajată în slujba
Contrareformei, deci a reformei catolice după ofensiva protestantă.

O curbură concavă mai adâncă și bineînțeles mai atrăgătoare găsim la o biserică barocă din Salzburg.
Sigur avem tot metafora brațelor bisericii Și tot formatul în care, deschise însă prin colonade, la Piața San
Pietro.

Suprafețele laterale
Efectul de membrană este foarte puternic evident atunci când peretele este vitrat ca în cazul Sediului
UNESCO din Paris - in forma de Y cu 3 fațade concave identice care sugerează un caracter primitor. Pe de
altă parte, atunci când apare acest efect de membrană ușoară și elastică, ea pare că se retrage, deci
spațiul de dincolo cedează în fața avansării noastre.

Avem și combinații între convex și concav. Ele sunt specifice perioadelor în care se reacționează împotriva
unor canoane considerate rigide, împotriva dogmelor și putem spune că este cazul arhitecturii baroce și la
fel cazul modernismului postbelic. În perioada barocă, chiar dacă formele par libere, ele nu sunt libere ci
sunt guvernate de o geometrie foarte sofisticată dar impresia este aceea de dinamism, de mișcare, de
pulsație continuă și nu poate să nu fie pusă în legătură cu faptul că în secolul 17 Huygens elaborează
teoria ondulatorie.

Suprafețele laterale
La Biserica Sant’Ivo alla Sapienza vedem succesiunea convex – concav pe înălțime in axul vertical. Aici s-
a vorbit de un efect foarte interesant de Turbion pentru că la registrul inferior avem o formă concavă
primitoare (brațele bisericii), la registrul tamburului cupolei avem o forma ondulată, dar in ax avem
convexitate; mai departe lanternoul are și el un tambur ondulat dar în ax urmează o concavitate, după care
urmează turbionul acestei fleșe elicoidale. Deci putem să ne imaginăm o mișcare de rotație a acestora
registre.

Tot o alternanță convex – concav pe verticală mai îndrăzneață întâlnim la această sinagogă din New York
care la exterior are o formă chiar agresivă dar totuși este retrasă prin această puternică convexitate.
Agresivitatea este diminuantă prin faptul că este suspendată deasupra solului astfel încât încurajează
printr-o mișcare de sucțiune intrarea și de asemenea fiind urmată de această retragere concavă.
La interior spațiul pare că se dilată în zona altarului datorită forței spirituală pe care o emană dar de fapt
această forță spirituală provine din lumina zenitala ce intră prin această fantă.

Suprafețele laterale
Inclinare
Aici vom avea tot trei situații exemplare: peretele drept, peretele înclinat spre observator și peretele înclinat
dinspre observator.
Peretele simplu vertical este neutru și echilibrat. Sugerează echilibru de presiuni și între exterior și interior
și pe direcție verticala.
În schimb, peretele înclinat spre observator, din cauza impactului gravitației asupra percepției, va părea
instabil, pare că amenință să se prăbușească dar depinde cum este tratat pentru că acest perete poate să
aibă și un efect foarte agreabil de adăpost, de protecție față de spațiul observatorului (dacă ne gândim la
un pod, o mansardă sau o copertină). De asemenea poate să sugereze o limită mai slabă decât un perete
drept pentru că încurajează avansarea. Dacă este de înălțime foarte mare, atunci la partea inferioară poate
să atragă tocmai prin faptul că se retrage în partea de jos.
În schimb, peretele înclinat dinspre observator sigur că sugerează un corp hiper-stabil de genul piramidă
sau trunchi de piramidă. Este vorba de un perete care protejează spațiul de dincolo, va părea că îmbracă
un corp stabil în care are centrul de greutate mai jos și chiar dacă nu ne amenință el avansează mai mult la
bază și atunci reprezintă un obstacol puternic – noi nu putem să avansăm.

Pentru peretele înclinat dinspre observator evident piramidele sunt greu accesibile mai ales în cazul
piramidelor cu pereți masivi și cu masa lor imensă de zidărie sugerează nu numai ascensiune dar și
inaccesibilitate.
La fel zidurile de fortificație, cel puțin la bază, au această menire, fiind evazate spre exterior să împiedice
avansarea inamicului.

Suprafețele laterale
Pentru peretele înclinat către observator, de multe ori depinde și cum este tratat și de spațiu in ansamblul
lui. De multe ori poate să dea un efect de protecție cum se întâmplă în cazul podurilor și mansardelor.
Sau dacă este de înălțime mare, poate să pară o copertină gigantică care sigur că protejează dar pe de
altă parte și atrage spre interior, încurajează avansarea chiar dacă, privită de la distanță, poate să pară
instabilă.

Un alt perete înclinat întâlnim la camera de comerț și Industrie din Paris care se vrea de fapt o copertină
frântă. Pe alocuri pare suspendată și deci atrage spre interior în timp ce aceste conuri susțin cu evazarea
lor greutatea copertinei.

În final avem un exemplu de combinație între cele două – Pavilionul lui Alvar Aalto de la Expoziția
Internațională de la New York din 1939. Pentru a expune imagini din Finlanda, el creează un perete înclinat
care permite o mai bună percepție, o mai bună vizualizare a imaginilor de la partea de sus, având în
vedere înălțimea pavilionului, dar și pentru că avea această predilecție pentru formele ondulate, el propune
un perete care este și înclinat și ondulat și care deși este foarte înalt, el nu pare deloc amenințător, pare
chiar foarte ușor din mai multe motive. În primul rând este suspendat deasupra unui nivel util; este mai apoi
împărțit în mai multe registre orizontale astfel încât acestea par mai ușoare și este realizat și din șipci ușor
distanțate deci și materialul este mai ușor și tehnica în care este lucrat.

Suprafețele laterale
Sistemul constructiv figurat

În principiu sistemele constructive pot fi împărțite în sisteme simple care sunt masive sau schelet.
Se pot realiza combinație între cele două și putem avea sistemul cu umplutură care constă dintr-un cadru
în interiorul căruia apare un alt sistem fie planar, fie linear, sau putem avea sistemul stratificat în care apar
două sau uneori chiar mai multe straturi de coji care pot avea sisteme simple diferite sau combinate.

Sistemul masiv sau planar poate fi realizat în primul rând dintr-o diafragmă continuă, dintr-un material
turnat cum este betonul dar poate fi și un perete din lut pur și simplu construit ca o diafragmă sau poate fi
un perete masiv realizat din blocuri din piatră, cărămidă sau alt material. În orice caz, peretele planar poate
să aibă bineînțeles goluri dacă suprafața lui de fapt sugerează posibilitatea de transmitere continuă a
eforturilor și această continuare a eforturilor va genera o limită puternică și este o limită puternică ce
generează o mișcare tangențială.
În schimb, sistemul schelet sau linear va lăsa suprafața peretelui în cea mai mare parte a ei liberă și
deschisă și atunci este și foarte ușor, un sistem care sugerează deschidere și invita la traversare.

Suprafețele laterale
Câteva exemple de pereți masivi:

Putem avea această senzație de impenetrabilitate accentuată prin tratarea peretelui de exemplu prin bosaj.
Un finisaj foarte neted care nu ne dă niciun fel de indicație despre materialitatea și grosimea peretelui
poate să sugereze un ecran ușor.

Sistemul schelet, indiferent că este dintr-un material mai greu sau mai ușor, este deschis, așa cum se
întâmplă în cazul rețelei de beton armat sau rețelei metalice utilizate în fațadă.
Porticul - la Partenon scena s-a distrus și noi vedem acest înveliș format din coloane dar de fapt porticul
este un sistem stratificat care are în față un sistem binar, un sistem schelet, și în spate de regulă în perete
continu masiv.

Suprafețele laterale
La sistemele compuse avem sistemul cu umplutură și sistemul stratificat.
Sistemul cu umplutură constă dintr-un sistem schelet major în care este inserată umplutură care poate fi un
sistem planar sau un sistem iarăși schelet. Ele sunt coplanare. Sistemul major structural răspunde de
regulă la scara și cerințele exteriorului, în timp ce sistemul minor care formează umplutura răspunde
cerințelor interiorului. Pe deoparte este o soluție foarte bună pentru a media între cerințele interiorului și
exteriorului la scară urbană și scară arhitecturală domestică; pe de altă parte sugerează o deschidere a
unui perete chiar dacă acesta este masiv.
Chiar dacă avem umplutura continuă, un perete planar continuu în cadre, totuși cadrul sugerează
deschidere în mintea noastră și atunci peretele, chiar dacă este masiv, cu un sistem linear aplicat, pare mai
deschis, mai penetrabil.
Sunt foarte multe exemple de sisteme cu umplutură figurate pentru că deja după ce s-a depășit evul mediu
timpuriu, apare intenția decorării fațadelor cu un sistem linear format din pilaștri, profile etc care pot sugera
un sistem schelet și restul planului fațadei este tratat cu umplutură. De exemplu aici la San Miniato al
Monte apare sugestia unora arcade care au la interior un sistem planar în care unde este nevoie se
practică golurile. Este un tip de decorație foarte frecvent pe care îl întâlnim din perioada preromanică și
romanică începând, apoi în renaștere. Toate ordonanțele clasice pe care le întâlnim pe fațade nu sunt
altceva decât sisteme lineare aplicate pe niște ziduri masive planare și care sugerează o anumită
deschidere, indiferent că e vorba de pilaștrii foarte plați sau de coloane angajate.

Iată și un exemplu din perioada postmodernismului istoricist din anii 70-80 - Il Palazzo a lui Aldo Rossi - la
care un mare perete ori este agrementat prin această împărțire în registre și apoi sugerarea unei
pilastraturi, deci a unei fațade oarecum clasicizante, fațada este astfel animată și pare mult mai deschisă și
agreabilă.

Suprafețele laterale
Avem aici un exemplu de ansambluri de locuințe în care avem tot felul de sisteme. Avem și sistem cu
umplutură și sistem stratificat.
Avem 2 sisteme simple care pot fi de același tip sau pot fi diferite și ele sunt distanțate și se realizează un
spațiu tampon între ele care operează o tranziție gradată între interior și exterior. Aici diferențele între
interior și exterior pot fi mai importante pentru ca distanța aceasta și spațiul tampon ajută la realizarea
articulării tranziției între ele. Și avem patru posibilități: plan– plan, cadru – cadru, cadru – plan, plan –
cadru.

Mai rar întâlnim situația în care coaja din față este un plan dar există și asemenea situații – ecrane în care
sunt practicate goluri prin care putem să vedem un ecran în spate și astfel fațada să fie îmbogățită prin
acest joc al adâncimilor datorită filtrului reprezentat de planul din față.

La fațada domului din Pisa registrul inferior este clar un exemplu de sistem cu umplutură. Registrele
superioare cu aceste galerii și cu traforul colonetelor și arcaturilor se îmbogățește fațada. Avem aici un
sistem stratificat în care înspre exterior avem un sistem schelet și spre interior avem în perete masiv care
nu are nevoie de ferestre și ar fi fost foarte anost.

Suprafețele laterale
Porticul este probabil cel mai frecvent exemplu de sistem stratificat care oferă către exterior un sistem
schelet și spre interior un sistem planar de regulă. La porticul lui Brunelleschi se vede destul de bine faptul
că porticul realizează regularitatea necesară realizării unei piețe ordonate renascentiste așa cum este
această piață în care se află biserica, deci avem uniformitatea porticului care răspunde cerințelor
compoziției urbane și în schimb deschiderile pentru interior care sunt neregulate sau pot să nu existe sau
există și sunt axate, uneori există și nu sunt axate dar ele nu se percep foarte bine din exterior.

Mulți arhitecți pot să mizeze mai ales în perioadele mai recente pe acest joc al adâncimilor care se pot
percepe printr-un perete vitrat susținut de o rețea foarte fină sau o rețea de beton armat mai solidă.
Arhitectura Hightech, în general cu scheletul exterior pe care îl folosește oferă acest efect al unui sistem
stratificat și de cele mai multe ori este un sistem cadru – cadru pentru că exteriorul este un schelet portant
și coaja interioară este o coajă vitrată care își are propria structura de obicei metalică.
În final avem un exemplu de sistem plan – plan în care avem și spre exterior o suprafață care sugerează o
închidere masivă cu goluri practicate prin care se vede ce se află în spate - Casa lui Frank Gehry.

Suprafețele laterale