Curs 2 – Suprafață de Acoperire partea 1

B. Vocabular - suprafața de acoperire

Trecem la a doua categorie, la cel de-al doilea tip de element fundamental de vocabular respectiv
suprafața de acoperire. Cum am procedat și în cazul suprafeței de bază, întâi vom vedea care este rolul
acestei suprafețe în definirea spațiului și în cadrul spațiului. Putem spune că la fel precum planul de bază,
care avea un rol pragmatic, de suport al spațiului, și suprafața de acoperire are rol pragmatic, acela de a
proteja spațiul, atunci când există, fiindcă putem avea și spații descoperite. Dar în plus, putem vorbi despre
un rol ideal al suprafeței de acoperire pentru că, fiind mai departe de atingerea noastră, spre deosebire de
pereți și plan de bază, Suprafața de acoperire devine locul predilect, preferat pentru reprezentări simbolice
ale sacrului, ale transcendentei.

Suprafață de Acoperire partea 1

Rolul simbolic atât prin formă cat și prin tratare, prin reprezentarea în pictură uneori și cu ajutorul sculpturii,
rolul simbolic este foarte important pentru suprafața de acoperire. Și știm foarte bine că în istoria arhitecturii
foarte multe suprafețe de acoperire, în special bolțile și cupolele, au fost populate cu personaje mitologice,
personaje din scripturi sau dacă nu era cazul de reprezentări figurative, cel puțin forma ascendentă dădea
prestanța spațiilor Și decorația bogată adăuga efecte plastice speciale tot pentru a da o anumită importanță
spațiilor.

Deci vorbim despre acest rol spiritual, simbolic de reprezentare pe care îl are suprafața de acoperire. Din
această cauză, tot pentru că a fost întotdeauna îndepărtat, undeva deasupra capetelor noastre, a fost și
mult mai liber de modelat și îl întâlnim în forme foarte variate, diversificate. Dar să știți că și rolul pragmatic,
acesta de acoperire, de protecție a spațiului, a fost important pentru estetica arhitecturală deoarece
căutările în materie de structuri constructive care să permită acoperirea unor spații cat mai ample au adus
și la îmbogățirea limbajului arhitectural. Acoperirea golurilor, al deschiderilor și a spațiilor a constituit încă
de la început o problemă constructivă deoarece nu toate materialele pe care le aveau la îndemână oamenii
în epoca arhaică rezistau la efortul complex la care este supus un element orizontal și anume încovoierea.
La partea inferioară a elementului încovoiat apar întinderi în timp ce la partea superioară apar compresiuni
Și dacă toate materialele tradiționale - argila, pământul, lemnul și cărămida - rezistă bine la compresiune,
În schimb la întinderi cărămizile evident nu rezistă pentru că sunt piese mici iar Piatra are un coeficient
foarte slab de întindere. Numai lemnul este un material elastic care are coeficienți comparabili la întindere
și compresiune. De aceea au apărut căutările pentru diverse formule de acoperire a spațiului și la început
s-au diferențiat sistemul Trilitic și sistemele de arc, boltă și cupola după care, odată cu apariția de noi
materiale, au apărut și forme mult mai variate.

O observație importantă: Această necesitate de acoperire a unor spații din ce în ce mai ample a
reprezentat un ferment foarte activ si a dus la o îmbogățire a limbajului arhitectural odată cu apariția
betonului armat, a structurilor metalice – au apărut diverse forme de acoperire care au căpătat o mare
varietate în secolul 20.

Suprafață de Acoperire partea 1

Trebuie să reținem de aici faptul că există posibilitatea de a trata foarte diferențiat și cu multă imaginație
suprafața de acoperire spre deosebire de suprafața de bază. Acest lucru este și necesar pentru că studiile
psihologice au constatat că partea de sus a unei încăperi, acoperirea are un impact foarte puternic asupra
percepției. Sigur, la exterior silueta unei clădiri și întregul profil urban sunt influențate de modul în care sunt
terminate spre cer clădirile, de modul în care se profilează pe cer, în timp ce pentru interior studiile
psihologice arată că atunci când intrăm într-un spațiu instinctiv ridicăm ochii. Există această tendință de a
lua în primire în primul rând prin zona acoperirii și de fapt zona centrală a acoperirii pentru că există și o
atracție a centrului unui spațiu.

Probabil că de-a lungul timpului arhitecții au intuit această predilecție a noastră de a ne uita întâi la
suprafață de acoperire și din această cauză i-au dat o atenție particulară .

Spuneam că la fiecare dintre cele trei tipuri de elemente de vocabular fundamental vom studia 2 tipuri de
efecte și anume efecte gravitaționale ( verticale) și efectele în câmp orizontal (direcționare și delimitarea).
Vom lua aici trei cazuri ipotetice de suprafețe curbe și plane – este pur și simplu o clasificare teoretică.
Dacă ne gândim la curb și plan iar curbura poate fi convexă spre interior sau concavă spre interior si vom
avea aceste trei posibile situații:

1. Evident pentru suprafața convexă spre interior efectul gravitațional va fi descendent pentru că vom
avea impresia unei presiuni de la partea superioară, o presiune a cerului sau a etajelor de
deasupra care deformează spre interior coborând suprafața respectivă asupra spațiului pe care îl
acoperă.
2. Invers, un efect ascendent îl avem pentru suprafața concavă spre interior ca și cum spațiul din
interior exercită o presiune puternică asupra cerului, care împinge și deformează în sens invers
acoperirea.
3. Evident, presiunile sunt egale în cazul suprafeței plane, a plafonului, Și vom avea un efect neutru
sau echilibrat

Suprafață de Acoperire partea 1

La efectele orizontale, ele sunt foarte legate – orientarea de delimitare

1. Dacă avem o suprafață convexă spre interior, spațiul în care ne aflăm, pare comprimat în zona de
maximă deformare și pare că se deschide, ne oferă o mai mare libertate de mișcare și ne
orientează spre periferia acelui spațiu acolo unde el este mai amplu, ca și cum în punctul de
maximă ar fi un pericol, am fi presați. Acest tip de suprafață de acoperire va da un efect de
deschidere, de extrovertire, de orientare spre exterior. Deschiderea și extrovertirea înseamnă o
limită slabă, o limită aproape inexistentă făcând abstracție de pereți. Și din punct de vedere al
orientării, ar direcționării are un efect centrifug.
2. Invers, suprafața concavă spre interior pare că se închide protector asupra noastră și deci pare că
delimitează spațiul chiar dacă este suspendată, indiferent de direcție, Și deci efectul va fi de
introvertire și bineînțeles centripetă. Impulsul de mișcare ne face să ne orientăm spre centru unde
spațiul este mai amplu și mai generos.
3. Am putea crede că suprafață plană are și aici un efect neutru, dar se pare că nu este așa. Și în
cazul ei apare un efect de deschidere și extrovertire dar mai redus, mai moderat, pentru că
suprafața aceasta plana nu ține spațiul.

Spuneam că acestea nu sunt cele mai uzuale forme de acoperire. În general, pentru spațiile reprezentative
s-a preferat efectul ascendent al bolților si cupolelor, în timp ce pentru spațiile obișnuite la care nu este
nevoie de eforturi constructive speciale nici de un consum de energie suplimentar, s-au preferat planșeele
orizontale iar mișcarea modernă în secolul 20 chiar a avut o preferință pentru plafon care generează spații
foarte curate, o puritate geometrică perfectă așa cum întâlnim în general în arhitectura stilului internațional.
Betonul armat a permis și această curbură mai neobișnuită, aceasta convexa spre interior care este de fapt
specifică suprafețelor textile, membranelor suspendate de niște montanți verticali sau oblici, dar uneori
pentru a obține anumite efecte, arhitecții au încercat să creeze asemenea suprafețe de acoperire și din
beton cum este cazul lui Le Corbusier la Ronchamp unde evident că această curbură în partea din spate a
bisericii îi orientează pe oameni spre altar în zona unde se evadează și pereții și lumina este mai puternică.
Deci se creează un efect de direcționare foarte clar către zona mai importantă.

Suprafață de Acoperire partea 1

Alt exemplu de suprafață convexă spre interior este biserica St. Hallvard din Oslo, la care putem vedea mai
bine în secțiune că spre altar avem o orientare foarte clară a spațiului prin modul în care se deschide. Dar
sigur, aceasta este o situație mai rar întâlnită.

O altă discuție pe care o putem face referitoare în schimb la cupola și suprafață plană și plafon. Există o
observație a unui important teoretician - Colin Rowe - care spune că spațiul clasic este prin excelență
centripet, iar spațiul modernismului secolului 20 este un spațiu centrifug. Și putem ilustra acest lucru cu o
comparație între Vila Capra a lui Palladio Și noile galerii din Berlin ale lui Mies Van der Rohe. Și vom vedea
că în această observație a lui Colin Rowe, suprafața de acoperire este cea care dă tonul, este cea
responsabilă pentru aceste efecte.

La Vila Capra care este o chintesență a clasicismului, a compoziției clasice, observăm cum există o clară
ierarhizare a spațiilor de la intrare până la rotonda centrală, la spațiul dominant. Subordonate spațiului
dominant sunt aceste saloane și bineînțeles de mai mică importanță sunt coridoarele și porticele acestora.
Compoziția este deci una ierarhizata și piramidală, culminând cu această rotonda pe două niveluri
acoperită cu o cupolă. În general, datorită tradiției clasice care a dominat secole de-a rândul, tindem de
obicei să căutăm atunci când intrăm într-un edificiu reprezentativ, într-o instituție de exemplu, rotunda cu
cupolă – spațiul principal.

Invers, în cazul unui edificiu aparținând stilului internațional – Iată planul noilor galerii - care este contrar
tradiției moderniste, funcționaliste, se intră prin acest clește format de garderobe și scările care duc spre
nivelul inferior Și mai departe trecând de acest clește, noi tindem să căutăm spațiul amplu – rotonda cu
cupolă – și în schimb nu găsim decât acest implacabil planșeu orizontal casetat care nu are niciun fel de
diferență de nivel, nici un fel de joc, este continuu și de foarte mari dimensiuni Și în schimb ne atrage
atenția lumină de jur împrejur care intră prin suprafețele vitrate ale pereților.

Suprafață de Acoperire partea 1

Tipurile de acoperire curente nu sunt cele trei cazuri ipotetice pe care le-am studiat pentru a le înțelege
efectele. Tipurile de acoperire curente sunt cele care s-au dezvoltat în timp datorită posibilităților materiale
și tehnologice ale fiecărei civilizații. Le vom lua pe rând să vedem efectele lor, cele trei tipuri de efecte:
domul (cupola), bolta, acoperișul în două ape, acoperișul simplu înclinat într-o singură apă și acoperișul
plat sau plafonul.

DOMUL

Domul sau cupola este o suprafață de rotație, se obține prin rotația unui arc de diverse forme in jurul unei
axe verticale și din această modalitate de generare a suprafeței domului decurg cele trei efecte
fundamentale.

1. Efectul gravitațional va fi evident ascendent

2. Efectul de delimitare este de închidere a spațiului pe tot conturul, perimetral și în același timp
protejează spațiul
3. În ceea ce privește direcționarea, avem un efect centripet Și pentru că o suprafață de rotație nu
poate sta decât pe un plan circular sau poligonal regulat și atunci există două sau mai multe
perechi de direcții perpendiculare care se echilibrează reciproc și deci efectul este static.

Suprafață de Acoperire partea 1

O altă observație care trebuie făcută este cea privitoare la semnificațiile simbolice ale cupolei, care datorită
cercului și sferei cu perfecțiunea și regularitatea formei lor, întotdeauna au fost asociate cu perfecțiune
divină și au căpătat acest simbolism cosmic care se bazează și pe ideea de ascensiune pentru că
întotdeauna o cupolă suplimentează, supraînalță spațiul pe care îl acoperă. Ideea de protecție este
întâlnită și de etimologia celor doi termeni - dom vine de la Domus care înseamnă casa și cupola care vine
din sanscrita in care Kupah însemna peștera adică un adăpost primordial, rudimentar pentru omul primitiv.
deci toate aceste semnificații sunt legate de formă cupolei. Orice cupolă, indiferent de forma arcului, va
avea mai puternice sau mai slabe aceste efecte.

O altă problemă este articularea cupolei cu spațiul pe care îl acoperă. Am văzut ca fiind o suprafață de
rotație trebuie să se înscrie într-un poligon regulat, dacă nu stă pe un plan circular, dar articularea cu un
plan Poligonal Pune anumite probleme. De cele mai multe ori avem de-a face cu planuri pătrate pe care se
suprapune o cupolă și atunci este nevoie de modalități de articulare cu vârfurile pătratului, sau dacă este
un poligon, cu colțurile poligonului.

Aici vedeți cele trei modalități de articulare care au apărut în această succesiune cronologică .

Întâi avem trompa de colț care este cea mai veche și cea mai primitivă formă de articulare a unei cupole cu
un plan pătrat și constă în trasarea unor mici arce diagonale la colțurile pătratului în care se formează
jumătăți de conuri care fac trecerea de la pătrat la octogon.

Mai târziu a apărut pandantivul care este un triunghi sferic. La fel, face trecerea de la pătrat la cerc Și de
regulă o pereche de pandantive formează o arcadă, un arc amplu care contribuie la susținerea cupolei. Se
pare că romanii cunoșteau pandantivele dar nu au construit decât pentru deschideri mici cupole pe
pandantive. Ei s-au generalizată începând cu Bizanțul căreia îi aparține și sfânta Sofia din Constantinopol.
Aceste triunghiuri sferice supra înalță mai mult decât trompele cupola față de spațiul pe care îl acoperă.
Aceste triunghiuri sferice fac parte din sfera circumscrisă unui cub, În timp ce cupola are raza sferei
înscrise în cub.

Suprafață de Acoperire partea 1

Și mai târziu a apărut și tamburul circular sau octogonal de regulă care reazemă pe pandantiv și contribuie
la o suplimentare, o supra înălțare a cupolei. Tamburul este deci un cilindru sau o prismă, dacă vorbim de
octogon, adică o suprafață verticală în care se pot practica mult mai ușor goluri pentru luminarea
interiorului decât într-o suprafață sferică. vă dați seama că la baza cupolei sfânta Sofia, împingerile laterale
sunt foarte puternice Și bineînțeles dacă la bază sunt practicate goluri, atunci este slăbită rezistenta
cupolei. De altfel, sfânta Sofia s-a și prăbușit de două ori până când s-a ajuns la un calcul care să îi asigure
rezistența în timp. Deci tamburul pe deoparte permite o bună iluminare a spațiu interior, amplifică și
monumentalizata spațiul, iar pentru exterior iarăși are un efect benefic pentru că dă un plus de grandoare
prezenței urbane.

Acum să vedem tipurile de cupole în funcție de arcul generator. Iar vom avea trei situații.

1. Avem situația în care înălțimea în zona centrală până la vârful arcului este mai mare decât
jumătate din deschidere. Aceasta se numește o cupolă conică sau eliptică deoarece o asemenea
formă întâlnim de regulă la secțiuni ale codului și anume elipsa, Parabola și hiperbola dar și
acestea pot avea înălțimi mai mici decât jumătate din deschidere, deci este o denumire
convențională. Gaudi a folosit la multe din lucrările lui bolți și cupole parabolice. Aici deci efectul
gravitațional va fi unul amplificat, accentuat.
2. La cupola semisferică unde avem un echilibru perfect între ridicare și coborâre, între efectul de
înălțare al zonei centrale și efectul de închidere laterală a suprafețelor, aici vom avea un efect
ascendent puternic dar echilibrat
3. În cazul cupolei plate evident efectul ascendent va fi redus

Suprafață de Acoperire partea 1

Aceasta este și ordinea cronologică în care în timp au putut fi construite cupolele și asta pentru că primul
arc este mult mai stabil decât arcul semicircular și mult mai stabil decât cel segmental. Curba catenara da
cel mai stabil arc deoarece reproduce în sens pozitiv forma pe care o ia un lanț format din verigi suspendat
de cele două capete. Un exemplu de cupolă primitivă sau falsă cupola găsim la mormintele circulare, la
tholosurile miceniene. În dreapta este celebrul mormânt al lui Agamemnon din Micene - este o cupolă în
arc frânt, conică, înaltă, dar este considerată o falsă cupolă deoarece este realizată din aceste piese de
piatră dispuse în asize orizontale Și scoase în console succesive unele fata de altele.

De fapt așa s-au construit primele arce în Mesopotamia, cu bolțari orizontali dar sigur sunt destul de
instabile Și apoi constructorilor le-a venit ideea să folosească bolțari radiali care au condus și la arce, bolți
și cupole semicirculare. Deci primele cupole care s-au construit sunt de acest gen, le găsim și cu
deschideri mai mari ca la tezaurul lui Atreu dar și pe deschideri foarte mici ca la aceste colibe Trulli
organizate de o populație numită Trulli din provincia Puglia din Italia, locuințe care datează din neolitic și
care au fost locuite în permanență și acum sunt spații de cazare pentru turiști. Ele au plan circular și
acoperișul este conic format din mici dale de piatră tot la fel în console succesive.

Suprafață de Acoperire partea 1

Trecerea de la gotic la renaștere și Renașterea au două exemple de cupole în arc frânt celebre și anume
cupola Domului din Florența și cupola de la San Pietro al lui Michelangelo. Brunelleschi poate fi considerat
ultimul constructor gotic și în același timp primul mare arhitect al renașterii fiind considerat alături de Alberti
unul din părinții renașterii in arhitectura. Ca un bun constructor gotic, el preferă formele mai elansate cu
secțiunea aceasta in arc frânt.

Cupola panteonului cu diametrul de 42 m reazemă pe un perete circular continuu, deci pe un cilindru, Și

acest perete are o grosime imensă de 7 m în zonele cele mai late și ele sunt scobita de niște nișe. Deci
sigur a fost mai ușor de construit decât acest dom din Franța care trebuia să stea pe o navă gotica de 60 m
înălțime Și să sprijine pe 8 stâlpi Și nu o suprafață continuă. Brunelleschi, pentru că a fost foarte dificil de
construit schelă și cofraj, a inventat acest sistem cu coajă dublă – între cele două cochilii era un spațiu de
lucru în care evoluau constructorii punând cărămizilor când spre interior, când spre exterior și astfel s-a
ridicat cupola fără eșafodaje. Cupola lui Michelangelo este ceva mai așezată dar vedeți este tot un cerc
care tinde spre elipsa sau putem considera că este tot un arc frânt format din aceste coaste. Ea este mai
elansată decât o cupolă așa cum a preferat Renașterea clasică, o cupolă semicirculara tocmai pentru că se
dorea o prestanța sporită pentru acest prim edificiu al creștinătății catolice.

Suprafață de Acoperire partea 1

Tot o performanță deosebită găsim la biserica St. Paul din Londra unde Sir Christopher Wren, arhitect dar
și ingineri și matematician, a inventat o cupola cu o tripla coaja tocmai pentru că trebuia să fie de mare
înălțime și să susțină și un lanternou impozant. Lanternoul permite protejarea oculusului central al cupolei.
Ce a inventat Wren este această cupolă în formă de pâlnie care nu ar fi fost foarte agreabilă din interior,
dar care este stabilă pentru că nu este vorba de arce, ci e vorba de generatoare drepte ale conului. De
asemenea este o structură ușoară pentru coaja exterioara care este ovală, iar la interior este foarte
agreabilă o cupolă mai echilibrată, o cupolă semisferică dar și ea nestructurala ușoară. Biserica a stabilit
etalonul de înălțime în Londra și nu trebuia depășit.

Cupola semisferică, pentru că este cea mai echilibrată, a fost preferată în perioadele clasice, evident în
antichitatea clasică, unde cupola panteonului este cea mai amplă și cea mai celebra, apoi în renaștere, în
Neoclasicism, deci in toate perioadele dominate de paradigma echilibrului clasic. Cupola pantalonului
sprijină pe tot conturul, pe o suprafață cilindrică și ce este interesant este că traseul regulator al secțiunii ne
arată că in această secțiune se înscrie perfect sfera cupolei deoarece înălțimea cilindrului de bază este
egală cu raza sferei de 21 m, deci o clădire care permite acest echilibru perfect. Sigur, efectul ascendent
este puternic și în cazul cupolelor semisferice, Dar pe de altă parte există această senzație de coborâre
protectoare a suprafeței sferice asupra spațiului, aici cu atât mai mult cu cat suprafața sferică se continuă
cu ceea cea cilindrica.

Vedeți modelul pantalonului în perioada neoclasica cu casetarea intradosului cupolei la Berlin la Altes
museum.

Suprafață de Acoperire partea 1

Pe de altă parte și Renașterea, În special renașterea ajunsă la apogeu in sec 16, dar și mai devreme in 15,
folosește cupole semicirculare și aici avem cupola miniaturală de la Tempietto. Este o cupolă mică,
semisferică la care se observă acest simbolism cosmic prin modul în care este tratată, pictată ca un cer
înstelat.

Cupola plată sau segmentata este o formă care dacă ar fi structurală ar da împingeri foarte mari, adică nu
ar putea să reziste prea ușor acestor împingeri pe care le dau bolțarii. Din această cauză cele mai multe
cupole plate structurale pe deschideri mari să le întâlnim după ce s-a inventat betonul armat sau dacă este
vorba de structuri metalice care susțineau o suprafață neportantă. Aceasta umbrela care acoperă

biblioteca arhitectului Sir John Soane ( o mare figura a arhitecturii neoclasice engleze, care a construit pe
la 1800 o casa muzeu in centrul Londrei) și da o nota de prestanța pentru ca are un efect ascendent dar in
același timp și o nota domestică, de intimitate pentru ca nu este monumentala. Ea se înscrie in înălțimea
de nivel a unei locuințe burgheze de la începutul sec 19.

Suprafață de Acoperire partea 1

Cupole plate avem însă din sec 20 multe exemple, unele foarte celebre, cum este cea a micului palat al
sporturilor de la Roma al lui Pier Luigi Nervi care este o pânza subțire de beton susținută de aceasta rețea
de nervuri din beton armat precomprimat și mai departe nervurile transmit greutatea cupolei la acești stâlpi
înclinați in forma de y. Evident ea acoperă o mică arena dar da un spațiu foarte aerat fără însă a consuma
foarte mult spațiu. Deci vedeți aceasta calibrare a efectelor care se încearcă de fiecare data in funcție de
ceea ce se urmărește și de funcțiune și de partea de Semnificații.

O cupola interesantă segmentata care ar părea greoaie dacă nu ar fi acest mare oculus și fantele de la
baza - pentru ca ea pare ca plutește - este cea de la Palatul congreselor din Salamanca a lui Baldeweg.
Sigur efectele depind și de tratarea suprafeței, de material. Vedeți aici cupola este opacă, aceste striuri ii
dau o mai mare materialitate, dar o ajuta fantele și lumina centrală.

Suprafață de Acoperire partea 1

Dacă vorbim despre o cupola vitrata cum avem la Galeriile La Fayette din Paris, chiar dacă ea este plata,
efectul ascendent este foarte puternic pentru ca ne leagă direct cu cerul.

Deci efectul poate sa varieze și in funcție de material și tratare, nu doar in funcție de forma arcului
generator.

BOLTA

Sa trecem la a doua forma de acoperire - bolta - care are foarte multe asemănări cu cupola. Este generată
tot prin mișcarea unui arc dar de data asta este o mișcare de translație după o direcție de obicei orizontala
și nu o mișcare de rotație. Spun de obicei orizontala pentru ca exista și bolți rampante care urca și care pot
sa acopere rampe de scări. Dar de obicei avem spații obișnuite și acestea au și dimensiuni foarte mari.

Suprafață de Acoperire partea 1

Deci o suprafața de translație dar care o sa aibă tot efect ascendent deoarece, ca și cupola, exista
diferența asta de nivel între vârful arcului și nașterea lui și tot ca și cupola suplimentează spațiul pe care îl
acoperă. Delimitarea - arcul se Închide dar aici suprafața pe care o generează se Închide numai lateral.
Deci avem închidere laterala și deschidere la capete. Teoretic putem continua la infinit in ambele sensuri
aceasta suprafața. Direcționarea va fi după direcția de translație sau generatoarea cilindrilor rezultat, o
direcționare longitudinală. Este un efect dinamic, de mișcare și aici este principala deosebire fata de
cupola.

Iată aici un exemplu de spațiu direcționat, dar este un spațiu direcționat din start prin forma in plan - este o
bazilica (Santa Maria din Mantova a lui Alberti) - și efectul longitudinal este amplificat de acoperirea cu
bolta care este și ea direcționata. (Pe de alta parte, și dacă am avea o bolta peste un spațiu pătrat care
este nedirecționat, ea ar introduce o direcționare după generatoarea cilindrului ).

Aceeași discuție despre forma arcului putem sa o facem ca și in cazul cupolei.

Forma arcului, in cazul bolților, in afara de parabolele lui Gaudi și de bolți catalane, de cele mai multe ori
bolțile de tip conic sunt in arc frânt.

Suprafață de Acoperire partea 1

Aici este un arc frânt chiar dacă este mai puțin vizibil.

In cazul navelor gotice În care bolțile sunt formate din mai multe suprafețe curbe, rezemând pe nervuri,
totuși secțiunea generică pe care ne-o dau arcele dublouri este in arc frânt.

Bolta în principiu este specifică arhitecturii romanice Dar o întâlnim și mai departe în renaștere, în baroc
etc. Și avem aici un exemplu romanic și un exemplu baroc de la palatul Vatican.

Suprafață de Acoperire partea 1

În cazul în care materialul este sticla cum este în cazul Crystal Palace din Londra atunci legătură directă cu
cerul face ca efectul ascendent să fie foarte puternic indiferent de forma arcului.

Bolțile plate s-au construit de-a lungul timpului dar pe deschideri mici, structurale destul de rar pentru că
arcul plat da împingeri destul de mari laterale și tinde să desfacă reazemele fie ca sunt stâlpi fie ca sunt
pereți.

Aici avem o bolta tot de la Vatican pe o deschidere relativ mică, dar iată ca a fost nevoie de tiranți metalici
care sa adune pereții, sa ii țină in poziții verticale astfel încât sa facă fata împingerilor.

Suprafață de Acoperire partea 1

Există cazuri de bolți plate pe deschideri mari realizată de arhitecți cu mare talent ingineresc în perioada
barocă. Biserica Vierzehnheiligen a lui Balthasar Neumann are o bolta plata însă ea este susținută de niște
arce eliptice diagonale intersectate ce se sprijină unul pe celălalt. In general bolțile plate, în trecut, înainte
de metal și betonul armat, se realizau fie pe deschidere mici, fie nestructurale având deasupra o forma
structurala de alta configurație.

Iată și o bolta plata decorativa in porticul de la o vila din Roma - vila Torlonia de sec 18 neoclasică unde i-a
plăcut lui Mussolini și a locuit multă vreme. Este o bolta pe răbiț care este tratată asemenea acelor grilaje
de grădina pe care cresc plantele agățătoare tocmai pentru ce este vorba de un portic orientat spre
grădina.

Suprafață de Acoperire partea 1

Niște exemple de sec 20. Le Corbusier in anii 30 după ce a renunțat la stilul cubist al vilelor albe, ajunge sa
se inspire din arhitectura vernacularului mediteraneean și creează asemenea bolți din cărămida dispusa,
nu pe cant cum ar trebui sa fie niște arce solide, ci din cărămida dispuse invers, plat. - Maison Jaoul din
Neuilly (stânga).

In dreapta avem un exemplu de bolta eliptica orizontala a lui Louis Kahn la muzeul Kimbell din Fort Worth
Texas unde exista mai multe nave, galerii acoperite cu bolți monolite din beton. Bolțile monolite nu
acționează ca o grindă obișnuită formată din arce succesive, ele acționează ca niște arce lipite unul de altul
care dau împingeri laterale. Bolțile acestea din beton monolit acționează ca niște grinzi longitudinale care
sunt și curbate transversal și rezista foarte bine.

Dacă o boltă plată este, ca in cazul aceste galerii comerciale, realizată din sticlă, atunci efectul ascendent
rămâne foarte puternic.

Suprafață de Acoperire partea 1

Un caz special în cazul bolților îl reprezintă bolta de intersecție care rezulta din intersecția a doi cilindrii
egali. De obicei nu întâlnim spații pătrate acoperite astfel. Un spațiu pătrat de regulă dacă este să fie
acoperit cu o cupolă, fie ca o cupola obișnuita cu cercul înscris in pătratul respectiv, fie este o cupola ca in
aceasta imagine (bolta avela)

Bolțile de intersecție se folosesc pentru travei succesive ale unor spații longitudinale cum erau spre
exemplu bazilicile romane. Aici efectul este interesant pentru că fiecare cilindru direcționează după
generatoarea lui și atunci fiecare travee din aceasta ar avea un efect static precum cupola. În schimb, prin
înșiruirea mai multor asemenea travei, rezulta o spinare de cilindru longitudinal cu direcționarea puternica
pe care o da și spațiul unei biserici. In schimb apar și impulsuri de mișcare transversala - atenția noastră in
parcurgerea spațiului este atrasa de capăt dar și de aceste mari arcade laterale împreuna cu lunetele lor.
Atunci rezultă un spațiu direcționat longitudinal dar cu un ritm mai lent de parcurgere, un ritm sacadat.

Suprafață de Acoperire partea 1

Un exemplu îl avem la Termele lui Diocletian din Roma care au fost transformate de către Michelangelo in
sec 16 într-o biserica - Santa Maria Degli Angeli. Michelangelo a lăsat neatinse coloanele monolite de
granit ale acestei săli mari a termelor și la fel a lăsat nude, nedecorate bolțile de intersecție.

Acoperișul în două ape.

Suprafață de Acoperire partea 1

Aici situația este foarte asemănătoare cu cea a bolții. Avem tot o suprafață de translație numai că nu este
vorba despre translația unui arc, ci despre translația unui unghi. Și avem diverse deschideri care vor
genera efecte diferite. Dar în general efectele generice sunt aceleași ca la boltă. Deci efectul gravitațional
este ascendent pentru că avem această diferență de nivel între baza unghiului și vârf. Pe urmă efectul de
delimitare se închide lateral și se deschide la capete. Efectul de direcționare este longitudinal după direcția
de translație care este și direcția coamei.

Nu întotdeauna percepem din interior efectul unui acoperiș în două ape. Aici avem o situație de acest gen
– o coliba sacră, un sanctuar, o casa de reuniuni - Realizată din niște diafragme care rezultă din lemn
întărite cu acești căpriori oblici. Se mai poate vedea intradosul acoperișului in 2 ape atunci când el este
sprijinit pe ferme din lemn sau pe ferme metalice.

Suprafață de Acoperire partea 1

Aceasta este o ferma(poza sus ). Funcționarea ei este diferită față de cea a structurii șarpantei pe scaune
care este specifică zonei noastre (poza jos). Aceste scaune care sunt popii trebuie să sprijine pe niște
grinzi și de obicei aceste grinzi nu sunt lăsate aparente, ci sunt astupate de un planșeu. Se poate vedea
intradosul doar la nivelul podului care nu este in totalitate o suprafața utila pentru ca nu o permite înălțimea.

Avem popii pe care sprijină căpriorii. Popii sunt comprimați iar Căpriorii sunt niște grinzi care sprijină pe
puncte de sprijin (popi și aceste pane orizontale)

La ferma principiul este altul. Se numește ferma cu tirant și arbaletrier și exista un pop dar el nu sprijină pe
o orizontala, ci sprijină Căpriorii și mai departe aceștia își transmit greutatea acoperișului pe care îl susțin in
aceasta orizontala care este dispusa la întindere. Ferma lucrează ca o grinda nedeformabila ce poate sta
pe deschideri foarte mari.

In cazul fermelor, poate fi văzut intradosul acoperișului in doua ape.

Suprafață de Acoperire partea 1

La un moment dat au apărut fermele metalice care permit același lucru.

Sigur că acoperișul în două ape are un efect ascendent. Când este un acoperiș vitrat, efectul ascendent va
fi foarte puternic.

Din cele mai vechi timpuri, în zona noastră geografică care se folosește în toată Europa de altfel,
acoperișul în două ape este asociată cu ideea de casă, de locuință și de fapt coliba primitivă de care
vorbește și Vitruviu că ar sta la originea arhitecturii. A fost întotdeauna imaginată ca o clădire cu acoperiș
în două ape. În Tratatul de secol 15 al lui Filarete este reprezentat Adam În fața adăpostului rudimentar pe
care și l-a construit după ce a fost izgonit împreună cu Eva din Eden, format pur și simplu din două rogojini
sau două suprafețe sprijinite pe crengi și mai departe sprijinite direct pe sol. Și grecii considerau că cele
două ape care se văd în lateral ca oblicele frontonului triunghiular simbolizează aripile vulturului lui Zeus
care protejează templele. Lumea creștină leagă ideea de acoperiș în două ape cu coliba lui Adam. Același
mit al colibei primitive îl găsim și pe frontispiciul lui Laugier.

Suprafață de Acoperire partea 1

Putem să vorbim despre variația efectului ascendent ca și la bolta, ca și la cupola Și în cazul acoperișului
în două ape în funcție de unghiul la vârf. Alberti, in tratatul lui, ne spune că frontonul clasic, deci cel care
exprimă ideea de echilibru perfect între ridicare și coborâre a lateralelor Se obține atunci când înălțimea
triunghiului rezultat este cuprinsă între 1/4 și 1/5 din deschidere și asta se întâmpla atunci când unghiul de
la vârf este între 126 ° și 136 °. Efectul ascendent accentuat este atunci când vârful este mai strâns, deci
panta este mai mare de 27 ° și este diminuat atunci când unghiul la vârf este și mai deschis iar panta este
mai mică de 22 °. Unghiul drept pus ca Pinion pe o fațadă are un efect ascendent foarte puternic.

Efect ascendent accentuat întâlnim de obicei la acoperișurile gotice, în zonele în care plouă foarte mult
pentru evacuarea apelor. În perioada gotică, nu numai pentru biserici, unde acoperișul trebuia să îmbrace
bolțile înalte în arc frânt, ci modelul acesta a acoperișului foarte ascuțit este preluată și de construcțiile
civile.

Suprafață de Acoperire partea 1

Panta mică este specifică în zonele puțin ploioase și foarte însorite cum este zona mediteraneeană unde
se folosesc olanele care de altfel nici nu pot fi folosite pentru o pantă mare deoarece ele sunt ceramice Și
nu se bat în cuie asemenea țiglelor Și de multe ori la streașină sunt fixate cu pietroaie.

Un exemplu de case mici găsim la Frank Lloyd Wright – el s-a inspirat din casele de preerie dar și casa
japoneza.

Panta mică se folosește și în unele zone muntoase unde ninge mult și stratul de zăpadă este păstrat de
locuitori multă vreme ca protecție termică până când începe topirea zăpezii. Deci e vorba aici de legătura
cu clima.

Suprafață de Acoperire partea 1

Aici avem un unghi aproape drept - la San Francesco din Assisi care are un timpan destul de riguros
ascendent.

Frontonul clasic, așa cum îl întâlnim la Pantheon, in arhitectura romană, a renașterii reprezintă echilibrul
perfect între ascendent și descendent dar oricum este o forma ascendenta care da prestigiu unei clădiri.

De altfel, pana la Palladio, frontonul acesta triunghiular pentru portic de intrare, la scara arhitecturii nu la
scara ornamentului, împreuna cu cupola nu erau folosite decât pentru edificii de cult. Numai Palladio va
avea curajul sa le folosească pentru vile extraurbane. Dar pana atunci au fost folosite pentru biserici și
temple tocmai pentru efectul ascendent care indica legătura cu cerul.

Suprafață de Acoperire partea 1

Avem două cazuri speciale care țin de panta frântă și anume profilul convex spre exterior al acoperișului
mansardat (forma de bază este în două ape Dar se poate realiza și în patru ape cum este preferat în țara
noastră) și profilul concav spre exterior de tip pagoda.

Acoperișul mansardat își trage numele probabil de la Francois Mansart dar de fapt a fost inventat de Louis
le Vau și a cunoscut o voga foarte puternica imediat, astfel încât in Franța, începând cu secolul 17 avem
mai mult acoperișuri mansardate. Avantajul lor este ca măresc suprafața utila a podului. Pentru exterior
însă, vedeți ca acoperișul mansardat este mai greoi. Efectul lui ascendent exista dar este temperat de
faptul ca e mai greoi pentru ca noi asociem masă unui volum și evident unui acoperiș in 2 ape am avea aici
o cantitate suplimentară care ar mari ipotetic greutatea acestei forme.

Suprafață de Acoperire partea 1

In schimb, la acoperișul de tip pagoda senzația este inversa pentru ca lipsește o cantitate de materie care
ar fi tăiată dintr-un acoperiș cu panta simpla. Pe de-o parte din cauza asta avem impresia ca e un acoperiș
ușor, pe de alta parte in mintea noastră aceasta forma concavă spre exterior este asociata cu modul in
care se deformează o pânza, o suprafața textila. De fapt se spune ca acest acoperiș oriental provine din
faptul ca modelul originar îl reprezintă locuința de tip cort a nomazilor și cortul se sprijină pe niște montanți
iar suprafața textila se deformează in acest mod. Când s-a trecut la acoperișul din lemn, a fost reprodusă
forma respectiva a cortului ancestral.

Suprafață de Acoperire partea 1