Lumina în arhitectura secolului XX

„Arhitectura este jocul savant, corect si magnific al volumelor reunite sub lumina.
Ochii nostri sunt facuti pentru a vedea formele sub lumina; umbrele si lumina scot
in evidenta formele; cubul, conul, sfera, cilindrul sau piramida sunt marile forme
primare pe care lumina le scoate bine in evidenta; imaginea lor ne apare limpede
si tangibila, fara nicio confuzie. Iata de ce ele sunt forme frumoase, cele mai
frumoase forme.”

Le Corbusier – „Vers une architecture”

Definiţia dată de Le Corbusier arhitecturii include, nu întîmplător, lumina ca

factor determinant al organizării spaţiului. Întreaga plastică a spaţiului, structura
sa, depind esenţialmente de prezenţa luminii, de intensitatea strălucirii sale.

Descifrarea discursului arhitectural înseamnă şi a urmări decupajele

luminilor şi umbrelor care progresează, formează şi deformează, înlănţuind
aparenţele. Orice geneză implică şi gestul primordial al iluminării. În absenţa
luminii, materia, culoarea, forma chiar, nu ar putea prinde viaţă.

Orice lumină, prin natura ei, posedă o orientare, o intensitate, se poate

spune chiar o culoare, astfel că orice iluminare, prin acţiunea sinergică a acestor
calităţi diferite, are un caracter particular. Calitatea iluminării depinde de poziţia
sursei faţă de suprafaţa iluminată şi de constituţia formală a acesteia.
Independent de faptul că un corp situat în spaţiu nu este perceptibil decît scăldat
în lumină, în legătură cu iluminarea, care poate fi şi difuză, trebuiesc făcute , mai
întîi, cîteva observaţii :

O suprafaţă plană prezintă o zonă , cu grade diferite de intensitate, uniform

iluminată sau uniform umbrită, în funcţie de poziţia sursei luminoase.

O suprafaţă curbă regulată prezintă degradeuri continue de o parte şi de alta a

unei linii de maximă strălucire perpendiculară pe generatoarea curbei.

O suprafaţă oblică regulată prezintă un degradeu progresiv şi continuu, pornind

concentric dintr-un punct al suprafeţei, punctul de întîlnire al razei luminoase cu
suprafaţa, care este punctul celei mai mari străluciri.
 În studiul efectelor luminii asupra formelor arhitecturale, este deci
indispensabil să acordăm cea mai mare atenţie modului de iluminare şi poziţiei
centrului de emisie a razelor luminoase Exploatarea corectă a efectelor iluminării
permite atît realizarea confortului interior al spaţiilor cît şi exprimarea cromatica
expresivă a ideii majore care le guvernează.

Lumina naturală, a soarelui, este mediul principal prin care oamenii

experimentează operele de arhitectură; dar lumina, atat cea naturală, cat si cea
artificială, pot fi manipulate prin proiectare pentru a crea spatii cu un caracter
specific. Dacă facem o paralelă intre arhitectură si sculptură, putem concluziona
ca tocmai lumina este cea care ne permite să o percepem si să-i apreciem
formele. Asfel, lumina naturală se poate transforma, poate deveni, sub efectul
materiei pe care o atinge, şi în funcţie de transparenţa aerului, albicioasă, aurie,
gri, multicoloră.

Lumina soarelui poate contribui in multe feluri la crearea unor spatii de o calitate
deosebita. Modul in care lumina contribuie la identificarea unui loc poate deveni
o parte importanta a proiectarii de arhitectura. Tratamentul luminii joaca si el un
rol decisiv in organizarea conceptuala a spatiilor si determina maniera in care se
vor utiliza elemetele primare ale arhitecturii. In fapt, lumina este cea care creaza
ambientul. Nu incape indoiala ca iluminarea adecvata pentru un lacas de cult sau
rugaciune, spre exemplu, trebuie sa aiba calitati diferite fata de o sala unde se
joaca baschet sau o sala de operatii.

Lumina artificială joacă un rol primordial în potențarea aspectului unei clădiri, mai
ales pentru că ea poate fi poziționată în aproape orice fel consideră arhitectul,
pentru a pune în valoare unele unghiuri ale volumului arhitectural pe care lumina
soarelui nu le poate valorifica întru totul.
Iluminarea naturala slabă

Church of Light- arhitect Tadao Ando

O bisericuţă modestă situată în suburbia Ibaraki– Osaka , este o prismă

dreptunghiulară,din beton armat aparent, cu dimensiunile planului de 6,28 x 18
m, intersectată, sub un unghi de 15 grade, de un zid care dividespaţiul într-un fel
de pronaos şi naosul propriuzis. Aceasta cutie de beton primeşte lumină numai în
zona de intersecţie între zidul separator şianvelopa sa, o lumina tangentă,
misterioasă. Adevărata lumină a spaţiului este furnizată de decupajul în forma de
cruce din zona altarului. Ea aduce spirit prismei reci de beton, fiind o replică
desăvîrşită a luminii taborice pogorîte din cupola bizantină :

Pentru Ando, Biserica Luminii reprezintă o arhitectură a dualității: solid vs. vid,
lumină vs. întuneric.
Deschizătura în formă de cruce de pe peretele estic este principala sursă de
lumină a bisericii. Accesul în clădire este poziționat din adins în partea opusă,
pentru ca această lumină din cruce ce inundă încăperea să aibă un impact
neașteptat, vizitatorii trecând printr-o intrare destul de întunecată.

Odată intrat, ochiului îi trebuie o perioadă de timp pentru a se putea adapta la

lumina din cauza întunericului din afara crucii de lumină.

Lumina se reflectă într-un mod uniform pe pereții de beton, deoarece modul în

care a fost turnat și forma betonului conferă o calitate luminoasă peretelui atunci
când este expus luminii naturale.

Decizia arhitectului de a plasa crucea pe fațada estică permite luminii să se

revarsă în spațiu pe parcursul dimineții și în timpul zilei, ceea ce are un efect
dematerializant asupra pereților interiori de beton transformând volumul
întunecat într-o cutie iluminată.

Abordarea lui Ando de lumină și beton în Biserica Luminii, precum și celelalte

proiecte ale sale, are un efect suprarealist care schimbă perceptiv materialul în
imaterial, întuneric în lumină, lumină în spațiu.

„În toate lucrările mele, lumina este un factor important de control. Creez spații
închise în principal cu ajutorul unor pereți groși de beton. Țelul predominant este
de a crea un loc pentru individ, o zonă pentru sine în cadrul societății. Atunci când
factorii externi ai mediului orașului cer ca zidul să fie fără deschideri, interiorul
trebuie să fie deosebit de plin și satisfăcător. ”- Tadao Ando
Iluminare naturala puternica

Glass House- arhitect Philip Johnson

Inspirată de Farnsworth House de Mies van der Rohe, Casa de sticlă de Philip
Johnson, cu proporțiile perfecte și simplitatea sa, este considerată una dintre
primele cele mai strălucitoare lucrări ale arhitecturii moderne. Johnson și-a
construit proprietatea de 47 de acri în New Canaan, Connecticut. Casa a fost
prima dintre cele paisprezece structuri pe care arhitectul le-a construit pe
proprietate pe o perioadă de cincizeci de ani.

Panourile de sticlă transparentă creează o serie de reflectări vii, inclusiv cele ale
copacilor din jur și oameni care merg în interiorul sau în afara casei, așezându-le
unul peste altul creând imagini mereu schimbătoare cu fiecare pas făcut în jurul
ei.
La interior, lumina este prezentă din abundență. Lumina naturală excesivă,
împreună cu transparența pereților dau casei lui Philip Johnson un caracter
extrovertit.

Față de Church of Light, unde iluminarea naturală adusă la minim dă vizitatorului

o stare înălțătoare, potrivită rugăciunii, în cazul Glass House, beneficiarul se simte
cel mai probabil expus, înconjurat fiind de patru pereți de sticlă și de o puternică
iluminare naturală. Locuința, care ar trebui să fie cel mai intim spațiu din viața
oricărui om, este acum adusă în văzul tuturor trecătorilor.
Iluminarea artificiala

Centrul Heydar Aliyev este una dintre cele mai celebre clădiri proiectate de Zaha
Hadid și un exemplu bun în ceea ce privește relația dintre lumina naturală ce
pătrunde în clădire pe timpul zilei și cea artificială, prezentă în timpul nopții.

Lumina artificială potențează aspectul clădirii pe timp de noapte, este parcă un

element sine qua non în aspectul clădirii, face parte fizic din esența arhitecturii.

Pentru a sublinia continuitatea dintre exteriorul și interiorul clădirii, iluminarea

Centrului Heydar Aliyev a fost foarte atent aleasă. Strategia de proiectare a
iluminării diferențiază citirea pe timp de zi vs. pe timp de noapte a clădirii. Pe
parcursul zilei, volumul clădirii reflectă lumina, modificând constant aspectul
Centrului în funcție de ora din zi și perspectiva de vizualizare. Folosirea sticlei
semi-reflectorizante oferă străluciri tentante în interior, trezind curiozitate fără a
dezvălui traiectoria fluidă a spațiilor din interior. Noaptea, acest personaj este
transformat treptat cu ajutorul unei iluminări care spală din interior pe
suprafețele exterioare, desfășurând compoziția formală pentru a-și dezvălui
conținutul și menținerea fluidității dintre interior și exterior.
Concluzie:

Lumina în arhitectură este elementul sine qua non al clădirii. Lumina naturală
creează un spectacol natural pe fațada clădirii, iar la interior aceasta luminează
spațiile dând, în funcție de intensitate, diverse stări de spirit.

Lumina artificială, deși statică, pune în valoare obiectul arhitectural într-un mod
mult mai controlat, deoarece arhitectul poate alege modul în care să potențeze
aspectul clădirii cu ajutorul luminii.