Curs 6 - Sintaxa partea 1

Trecem la al doilea capitol mare al cursului, la sintaxă, deci la regulile de combinare a elementelor de
vocabular.

Mai întâi vom vorbi despre terminologie. Există două mari părți ale limbajului, vocabularul și gramatica, iar
gramatica are mai multe componente: morfologia, sintaxa, ortografia etc. Morfologia se referă la
modificarea formei cuvintelor în cadrul comunicării și sintaxa la asamblarea cuvintelor în propoziții și fraze.

Sintaxa partea 1
Cercetarea lingvistică recenta folosește pentru întreaga gramatică termenul de sintaxă operand această
fuziune între morfologie sintaxă și gramatica de text. Putem folosi ca echivalenți termenii de sintaxă și
gramatică. Analog vom proceda și noi pentru arhitectura și deci sintaxa arhitecturală va desemna
ansamblul regulilor și modalităților de organizare a formelor arhitecturale simple și complexe în cadrul
obiectelor și ansamblurilor de arhitectură.
Sigur că există foarte multe categorii ale sintaxei și din cauza aceasta vom încerca să clasificăm sintaxa
după o serie de criterii.

Un prim criteriu de clasificare este scopul comunicării și acesta poate fi utilitar sau retoric - artistic,
expresiv. În sensul acesta vom vorbi despre o sintaxă primară care este sintaxa utilitară sau practică.
Aceasta este formată din relații și determinări obligate care conduc la un număr limitat de combinații
posibile. Pe de altă parte există și sintaxă de compoziție sau pur și simplu compoziția care este o sintaxă
retorică, poetică, artistică constând din procedee elaborate, sofisticată, alese liber de către utilizator și care
conduc la un număr nelimitat de combinații.
Sintaxa primară este cea necesară pentru comunicarea curentă și o folosim și în textele administrative,
științifice, în cereri etc, nu mai de rațiuni practice – este o sintaxă banală, neutră, lipsită de intenții estetice.
În arhitectură sintaxă primară este de fapt sintaxa constructorului, ai inginerului, meșterului, care nu își pun
probleme estetice și care se referă la rațiuni structurale, funcționale, legate de anumiți factori de context;
sunt reguli pe care le putem introduce și într-un program pe calculator care poate să realizeze o construcție
simplă dacă îi spunem un set de reguli (o scara nu poate să treacă printr-o fereastra).

Sintaxa partea 1
Ea este folosită și de unii arhitecți de exemplu la Adolf Loss la unele lucrări cu caracter de manifest cum
este această casă, Casa Steiner din Viena. în arhitectura funcționalistă găsim o sintaxă banală, această
sintaxă simplă fără niciun fel de pretenție. La această casă nu avem decât pereți și goluri, fără
ancadramente, fără niciun fel de profile, ordonanță, repartiție, registre orizontale, deci o banalitate absoluta
care de fapt este un veșmânt, este tot un costum, tot o expresie stilistică, o expresie a nudității care vrea să
exprime ideea de modernitate și de înnoire a limbajului arhitectural prin reducerea lui la minim.

Îl arhitectura funcționalistă există și criterii economice atunci când este vorba despre locuințe sociale,
cartiere care s-au construit în mare măsură și pentru care aș fi fost gândită această arhitectură. Deci este
vorba de o anumită opțiune stilistică până la urmă care trece de fapt în registrul celălalt, al sintaxei de
compoziție.

Sintaxa partea 1
Sigur că ideea de compoziție, de sintaxă poetică este foarte evidentă la stilurile istorice unde vedem o
mare încărcare de forme și ornamente, în special în baroc sau în eclectismul secolului al 19-lea. Deci
sintaxa de compoziție se referă la căutarea unui efect retoric - nu neapărat în artă, deci compoziția nu este
specifică neapărat artei, literaturii sau arhitecturii. Există și oameni care vorbesc foarte expresiv care
vorbesc cu limbajul curent. Deci nu este vorba neapărat despre artă, dar este un mijloc specific retoric,
poetic, artistic. Această sintaxă de compoziție duce la un număr nelimitat de configurații și constă în
combinații libere după opțiunea utilizatorului.

Și în arhitectura mișcări moderne găsim o asemenea sintaxă elaborată care folosește toate mijloacele
tradiționale într-un mod mai puțin tradițional, folosește regulile de compoziție consacrate – cum vedem aici
la Curtea Suprema din Chandigarh. Ritmul, repetiția, asimetria sunt reguli de compoziție stabilite încă din
cele mai vechi timpuri care însă, prin modul în care sunt folosite și cum asamblează formele elementele de
vocabular conduc la o expresie cu totul nouă.

Sintaxa partea 1
Deci avem sintaxă utilitară, primară și sintaxă de compoziție care este sintaxa retorică.

Un al doilea criteriu este gradul de complexitate al elementelor asamblate. Avem sintaxă simplă pentru
elemente simple și sintaxă complexă pentru elemente complexe. Elementele simple de arhitectură sunt
elementele liniare (grinzi, arce, stâlpi, coloane), elemente de suprafața (plan orizontal, vertical) si golurile.
Sintaxa simplă se referă la asamblarea lor, fie că este vorba de elemente de același tip, fie că e vorba de
elemente diferite. Sintaxa complexă se referă la elementele de compoziție complexe – spațiu și volume.
Vorbim de sintaxă simplă și sintaxă complexă în ambele cazuri de sintaxă utilitara si sintaxa de compoziție.

În această poză sunt două exemple de asamblare de elemente liniare, la sistemul trilitic și sistemul în arc.
Iar ca exemplu pentru elemente simple din categorii diferite foarte elocventă este structura de tip Fachwerk
care este o structură schelet de lemn cu umplutură din cărămidă. Cărămidă generează element de
suprafață și în elementul de suprafață sunt practicate golurile. Deci aici pot fi găsite toate cele trei tipuri de
elemente simple.

Sintaxa partea 1
Un alt exemplu în care pot fi găsite este cazul pavilionului din Barcelona; avem elemente liniare, elemente
de suprafață și bineînțeles golurile dintre ele. În ceea ce privește sintaxa complexă e vorba de modul în
care sunt organizate spațiile și volumele.

Pentru sintaxa simpla avem articulare între grindă și stâlp (elemente lineare), articulare între plin și gol
(elemente diferite) și articulare a suprafețelor (elemente de suprafața).
Pentru articularea grinzii și a stâlpului, grinda fiind un element care reazemă pe stâlp, aceasta în sintaxa
utilitară se poate realiza pur și simplu prin dispunerea grinzii direct pe stâlp.

Sintaxa partea 1
Încă din cele mai vechi timpuri, pentru o preluare mai ușoară a încărcărilor s-a inventat și capitelul, capitelul
fiind o piesă de lemn sau de piatră mai lată decât secțiunea stâlpului care creează o evazare a acesteia și
înmănunchează mai ușor eforturile. Deci capitalul este un element utilitar, un element constructiv, o
prepoziție însă (prepoziția fiind o parte secundară de cuvânt care leagă elemente diferite). Grindă și stâlpul
sunt elemente diferite și deci capitelul este o propoziție care poate facilita legătura dintre ele. Capitalul
rudimentar, primar care a apărut în perioada arhaică este interpretat sculptural, artistic sub formă
capitelurilor clasice care toate se evazează spre grindă.

Dar înainte de capitalul clasic avem și capitalurile egiptene. Acestea însă sunt pur și simplu simbolice, nu
au un rol constructiv deoarece sunt ca niște fustițe care îmbracă fusul coloanei iar deasupra capitelului
avem din nou aceeași secțiune ca și în restul fusului. În imaginea din dreapta avem un exemplu în care
capitalul fuzionează cu fusul coloanei. E vorba de o coloană turnată din beton armat.

Sintaxa partea 1
Articularea plin-gol
Aici avem situația fără prepoziție și cu prepoziție, prepoziția fiind ancadramentul, legătura dintre plin și gol.
Arhitectura funcționalistă, pur și simplu elimină acest element considerat ornamental astfel încât avem pur
și simplu ferestre decupate in suprafața zidului.

Dar în majoritatea cazurilor există această trecere între plin și gol, reprezentată de ancadrament care este
chiar un element constructiv la origine, devenit element decorativ. În partea dreaptă este un exemplu mai
special din arhitectura art deco – motivul acesta în trepte, cu retrageri telescopice. Deci diverse tipuri de
ancadramente.

Sintaxa partea 1
Articularea suprafețelor

Avem aici niște scheme care ne arată că suprafețele, orizontale și verticale, se pot asambla în multe
moduri: cu muchie simplă, cu muchie în relief, cu muchie absentă, cu muchia rotunjită. În partea dreaptă
avem scheme doar pentru pereți, pentru suprafețe verticale cu aceste posibilități: muchia simplă, muchia în
relief, muchia absentă și muchia rotunjită.

Muchia simplă este intersecția dintre două suprafețe și este soluția cea mai banală care de fapt pune în
evidență volumetria corpului respectiv.
În schema din stânga vedem articulația simplă între un acoperiș cu terasă și perete, de asemenea între
perete și sol și în partea de jos este planul.
Uneori, ca în acest exemplu al lui Mario Botta, muchia simplă poate deveni o soluție agresivă față de colț
din cauza plinurilor mari care bordează această muchie. Pe de altă parte, arhitectura a simțit nevoia unei
fluidizării a circulației la nivelul pietonilor pe acest colț și a prevăzut această mușcătură de la parter. Ca
imagine este una care agresează, e o formă activă care avansează către spațiul urban.

Sintaxa partea 1
Articulația pozitivă sau muchia reliefată este aici ilustrată printr-o streașină de acoperiș, dar poate fi vorba
și de o cornișă pur și simplu care leagă peretele de acoperiș. Pentru suprafețe poate fi un pilastru de
exemplu sau poate fi un bosaj de colț ieșit ușor în relief. Pentru legarea peretelui de sol avem acest soclu
ieșit.
Un exemplu foarte relevant in istorie este acela al profilelor turnurilor care brodează și subliniază zidurile în
arhitectura egipteană – reminiscență transpusă în piatră a modului în care erau rigidizați pereții din lut
înainte ca egiptenii să înceapă să construiască în piatră. Ei rigidizau muchiile pentru locuințe prin tulpini
lemnoase. Acestea au fost reproduse și în piatră în momentul în care au început să construiască în piatră,
dar numai la construcțiile funerare și religioase. Și avem aceste profile rotunjite care formează articulația
negativă și care creează un anumit grafism care pune în evidență rigoarea geometrică.

Această claritate a formelor este urmărită și în Renașterea florentina. La Brunelleschi de exemplu folosirea
acestei pietre de culoare închisă subliniază toate elementele constructive, toate elementele ordinului și
toate articulațiile, fie că e vorba de ancadramente, de cornișe care separă plafon și pereți, de muchii care
separă feliile cupolei.
La începutul secolului 20, aceeași metodă o întâlnim la Palatul Stoclet. Palatul devine un imens element
decorativ bordat de chenare de bronz prelucrate pe care le întâlnim și la ancadramente și în sublinierea
tuturor intersecțiilor de suprafețe – deci muchia pozitivă.
Articulația pozitivă poate să fie chiar volumetrică, atunci când vorbim despre clădiri. Putem avea turnuri sau
bovindouri de colț care marchează colțul, marchează o intersecție și chiar avansează spre ea mai mult sau
mai puțin agresiv – deci o muchie activă.

Sintaxa partea 1
Invers, articulația negativă sau muchia absentă este figurată în această schemă sub forma unui acoperiș
care pare suspendat deasupra pereților, fie că e vorba de o fantă, fie că e vorba de un registru de ferestre.
Avem un exemplu la Frank Lloyd Wright la casele preeriei unde registrul de ferestre bate direct în
intradosul streșinii. În a treia poză din diagramă avem o mușcătură ca articulație a pereților. În a doua
imagine avem un soclu retras care și el face să pară că respectivul edificiu sau respectiva fațadă levitează.
De multe ori întâlnim această articulație absentă în restaurare unde trebuie marcată diferența între nou și
vechi. Spre exemplu, în intervenția din partea dreaptă, nivelul de călcare mai veche este scufundat și
deasupra lui apare finisajul nou.

La scara clădirilor, există diverse situații în care se preferă această muchie absentă care de fapt ca efect
putem spune că scoate în evidență suprafețele și autonomia lor. Trebuie observat de exemplu cum rezolvă
Louis Kahn articulația pereților care par de sine stătători.
Alte exemple de muchii negative, mușcate în partea dreaptă.

Sintaxa partea 1
În sfârșit, articulația continuă sau muchia rotunjită care subliniază, atunci când arhitectul o dorește
fluiditatea unei forme, continuitatea anvelopantei. Un exemplu este Turnul lui Einstein, unde nu există nici
un fel de muchii de intersecție, ci numai forme rotunjite, forme care sugerează o materie moale,
modelabilă.

Muchia rotunjită sau colțul rotunjit formează unul din elementele distinctive ale esteticii aerodinamice din
anii 30 - streamlining. Este o estetică inventată în cadrul designe-ului American.
Tot un tip de articulație o reprezintă și această retragere în trepte, acest motiv în trepte, telescopic care
este specific art deco-ului.
Și terminația unei clădiri este considerată tot o articulație, este tot o prepoziție, o legătură între plin și gol și
retragerile în trepte ale clădirilor și ele sunt o figură de stil foarte mult folosită în arhitectura art deco.

Sintaxa partea 1
Al treilea criteriu de clasificare este după tipul de relație stabilită între elementele unui ansamblu. Aceste
relații pot fi relații spațiale sau relații sistemice.
Mai întâi vom vorbi despre relațiile spațiale care la rândul lor pot fi clasificate în relații sau scheme spațiale
de bază – acesta se referă la modul în care se pot articula două elemente – și relații complexe care se
referă la organizarea a peste două elemente.

Cum putem lega între ele două elemente simple sau complexe. Tipurile de relații de bază sunt incluziunea,
intersecția, juxtapunerea și articularea printr-un element comun și sunt valabile și pentru sintaxă simplă și
pentru sintaxa complexă.
Ele sunt valabile și în sintaxa utilitară și în sintaxa de compoziție.

Sintaxa partea 1
Putem avea incluziune a coloanei în perete – exemplu biblioteca Laurenziana.

Pe urmă, pentru intersecție, avem exemplul coloane angajate. Coloana angajată poate fi o semi coloană,
adică jumătate din diametru este integrat în zid. Dar de cele mai multe ori pentru a se citi mai bine
rotunjimea fusului coloanei, în arhitectură clasică se preferă ca 2/3 din diametru să rămână liber și nu mai
1/3 să fie înglobată în zid.

În cazul juxtapuneri avem exemplul coloanei simplu adosate. Putem avea o coloană pur și simplu așezată
în fața zidului, lipită sau la o mică distanță de el.

Sintaxa partea 1
Pentru articularea printr-un al treilea element, avem o coloană angajată dar nu direct în zid, ci într-un
pilastru.

Aceleași relații de bază le putem găsi și în cazul pereților și în cazul relației dintre plin și gol.

Pentru incluziune avem o suprafață cu un finisaj, o nișă sau un panou incluse într-un perete. Juxtapunerea
între două tipuri de pereți se poate realiza fie în același plan, fie stratificat. Pentru articularea prin elementul
comun putem vorbi despre articularea printr-un pilastru între două suprafețe, între două panouri. Același
lucru avem la articularea dintre plin și gol. Incluziune – avem fereastră inclusă într-un perete de zidărie. La
intersecția avem intersecția golului cu plinul, spre exemplu fereastră de colț. La juxtapunere avem un
panou de zidărie și un panou vitrat și la articularea printr-un element comun avem cazul ancadramentului
ca prepoziție.

Sintaxa partea 1
Dacă vorbim despre spațiu în spațiu la incluziune, spații intersectate, juxtapuse și articulate:
Un exemplu este Ara Pacis care a avut întotdeauna o protecție și a primit în perioada acesta un nou
înveliș, o nouă vitrină de expunere prin această construcție nouă a lui Richard Meier, deci avem un volum
inclus într-un spațiu sau într-un alt volum.
Pentru a percepe această incluziune este nevoie de o clară diferențiere între elementul inclus și elementul
care include. Diferențiere prin dimensiuni. Dacă sunt foarte apropiate, foarte asemănătoare, atunci poate
nu mai percepem incluziunea ci percepem un obiect unic cu o coajă dublă, de aceea trebuie să existe
această diferențiere. Și poate fi diferențiere de dimensiuni, de formă sau se pot diferenția prin poziție.

Proiectul original pentru San Pietro din Montorio prevedea și ca întreaga curte pătrată în care este situat să
fie tratat ca un portic concentric. Astfel încât avem aici mai multe incluziuni. Observăm cilindrul central și
mici capele incluse în centrul mai mare al porticului său și apoi ceea ce dorea Bramante era un alt portic
care să înconjoare capela. Aici sigur e vorba și de o diferențiere și de dimensiuni și de asemenea
poziționarea în centru formei concentrice. Dacă elementul interior se află fie în centrul de simetrie, fie în
axul principal al elementului exterior, atunci devine elementul dominant.

Sintaxa partea 1
În schimb, dacă elementul inclus, cum este cazul grupului sanitar de la Glass House, elementul inclus nu
se află nici în centru, nici pe axa de simetrie, atunci e clar că are un rol secundar și devine un accent, ceea
ce este foarte corect din punctul de vedere al funcțiuni unui grup sanitar.

Am ajuns la intersecția în cazul elementelor complexe

Cel mai comun caz de intersecție este porticul. Porticul ca intersecție între spațiul interior și spațiul exterior.
Sau spațiul exterior și volumul unei clădiri. La fel și logia.
Deci apare această zonă de intersecție care poate fi marcată mai clar sau mai ambiguu, poate părea că
aparține în mod mai evident exteriorului sau interiorului. Sigur, în cazul politicului, din cauza planului definit
foarte clar de către arcade, avem impresia că porticul aparține mai mult volumului interior.

Sintaxa partea 1
Altfel, există în istoria arhitecturii și alte forme de intersecție de spații și bineînțeles de volume, dar în
special barocul și mai apoi modernismul secolului 20 au mizat pe acest tip de articulare a formelor
complexe. Este o formulă mai dinamică. Dinamizează spațiul în timp ce perioadele clasice preferă
caracterul static oferit de juxtapunere. Această eliberare spațială pe care o caută barocul și mai apoi
mișcarea modernizează foarte mult pe intersecție.

Un exemplu celebru este planul de la Santtivo alla Sapienza, plan rezultat din intersecția a doua triunghiuri
echilaterale, fiecare cu vârfurile tratate alternativ ca nișe și care dau un spațiu de intersecție hexagonal dar
el nu se percepe ca atare datorită modului în care este tratată anvelopanta.

Celebra biserică Vierzehnheiligen. Aceasta mizează pe spații întrepătrunse. În principiu sunt spații de plan
eliptic, dar elipsele din planul plafonului diferă fata de elipsele din planul de baza astfel încât suprafața
totală învăluitoare nu mă lasă să ghicim foarte bine această geometrie a formelor.

Sintaxa partea 1
La modernismul progresist al secolului 20 care tocmai mizează pe continuitate spațială, că libertatea
comunicării dintre interior exterior sau dintre spații, întâlnim foarte des subpante care mușcă dintr-un spațiu
pe două sau mai multe niveluri. Întâlnim foarte des spații întrepătrunse. Spre exemplu, la Pavilionul de la
Barcelona, foarte greu ne putem dat seama de un oarecare traseu geometric, traseu regulator, deoarece
spațiile rectangulare sunt intersectate, întrepătrunse. La fel și interiorul și exteriorul.
La Unite d’Habitation livingul este pe două niveluri. Sunt penetrate de sub pantele care la unele
apartamente susțin dormitorul iar la alte apartamente susțin bucătăria și locul de luat masa. Deci un spațiu
care întrepătrunde într-un alt spațiu.

Spre exemplu, caz de juxtapunere avem la Palladio, pur și simplu spații alăturate.
Juxtapunerea este modalitatea cea mai simplă de articulare a două volume sau spații și este specifică
zidăriei portante și necesității unor separări clare din punct de vedere structural dar până la urmă și
funcțional. Această separare însă, poate fi mai puternică sau mai slabă în funcție de continuitatea zidului
separator. Dacă este vorba de un zid continuu, separarea este foarte clară dar dacă este vorba de un zid
reprezentat de coloane, arcade sau de un perete cu multe goluri, atunci separarea dintre spații este o limită
slabă.

Sintaxa partea 1
În ceea ce privește articularea prin al treilea element la nivelul formelor complexe, vorbim aici de o
prepoziție sau conjuncție (depinde dacă leagă elemente foarte diferite sau elemente asemănătoare. Dacă
leagă elemente asemănătoare cu aceeași funcțiune și similare atunci vorbim de conjuncție. Dacă leagă
două corpuri de clădire foarte diferite atunci este o prepoziție).
În imagine avem balamaua care articulează clădirea veche de la National Gallery din Londra, de aripa
nouă construită de Robert Venturi. Trecerea dintre cele două se realizează prin acest corp cilindric care
chiar vrea să evidențieze ideea de articulație, articulație între nou și vechi. Articulația în mod normal trebuie
să fie de dimensiuni mai mici dar poate să devină și un spațiu de distribuție foarte important, ca un hol care
dă acces spre diverse spații. Dar atunci nu îl mai percepem chiar atât de bine această relație de articulare
pentru un al treilea element. El normal trebuie să fie de dimensiuni și o importanță mai redusă.

Când avem două sau mai multe elemente acestea pot fi organizate în mai multe moduri și este vorba aici
de organizare în cadrul cărora elementele respective pot să fie și intersectate, și juxtapuse (Mai mult
aceste două relații de bază sunt specifice).
În partea dreaptă este o diagramă cu schemele spațiale complexe, scheme spațiale care sunt cele care
oferă o anumită ordine. Noi putem așeza elementele aleatoriu dar atunci este mai greu ca ele să sugereze
organizarea și să formeze un tot unitar.
Cele cinci forme de organizare sunt schema centralizată, schema liniară, schemă radială , schema tip
ciorchine și schema tip rețea.

Sintaxa partea 1
Schema centralizată este cea care se poate referi la numai două elemente pentru că putem avea pur și
simplu un spațiu central înconjurat de unul de ambulatoriu, un spațiu inelar. Deci schema centralizată este
una foarte stabilă, foarte compactă și evident concentrată. De asemenea, întotdeauna ierarhizată pentru că
elementul central sau spațiu central este întotdeauna mai important decât celălalt. Este o formulă statică cu
caracter centripet.
Evident, așa cum este tratat în baroc, chiar dacă este un spațiu static el poate apărea ca fiind pulsatoriu, ca
având o vibrație continuă, dar este o pulsație pe loc. Schema centralizată este introvertită și centripetă.

Schema liniară este una dinamică. Elementele lineare, fie că sunt spații, fie că sunt volume, fie că sunt
elemente simple, pot fi așezate în serie sau pot fi legate printr-un element de tip circulație cu simplu sau
dublu tract, cu traseu rectiliniu, deci sunt formule foarte diferite. Este o schemă dinamică ce se poate
continua la infinit, deschisă și extrovertită. Schema lineară nu este ierarhizata dar are un potențial de
ierarhizare dacă sunt marcate capetele. În cazul în care există elemente în capetele acestui traseu linear
atunci ele devin mai importante și apare ierarhia.

Sintaxa partea 1
Schema radială este o combinație între schema centralizată și schema liniară. Este tot o formă extrovertită
pentru că pornește de la centru și se dezvoltă spre exterior. Dar bineînțeles rămâne ierarhizata ca și
schema centralizată, elementul central fiind cel mai important, cel de la care emană ordine acestei
dezvoltări radiale. Brațele pot fi identice sau pot fi diferite și deci este o formulă dinamică, o formulă care
poate sugera cucerirea spațiului, expansiune. În imagine avem niște exemple din secolul al 18-lea de
asemenea organizării radiale care s-au dovedit foarte eficiente pentru două programe anume spitale și
închisori.
Schema radială are nevoie de o suprafață de mari misiuni, față de schema centralizată care este
compactă. O întâlnim de asemenea și în amenajarea urbanistică și a parcurilor clasice și baroce, de cele
mai multe ori sub forma tridentului.

Sintaxa partea 1
Schemă de tip ciorchine poate să pară dezordonată și lipsită de logică, dar vorbim de o logică organică
semănând cu o agregare celulară, cu modul în care se dezvoltă materia vie, și formele naturale în general.
Putem considera schemele de tip ciorchine toate aglomerările de forme, cum este și casa din imagine, în
care forme foarte diferite par asamblate fără o anumită ordine, fiind juxtapuse sau intersectate în jurul unui
element care poate fi o curte centrală sau pur și simplu, fără să aibă un centru. În principiu, organizarea
aceasta de tip ciorchine este neierarhizata și acentrică. Dar dacă este vorba de locuința cu curte interioară
apărută în Mesopotamia cu multe milenii înainte de era noastră, sau dacă este vorba de Palatul Cretan,
organizată în jurul unei curți, putem considera că există dominanta acestui nucleu.

Sintaxa partea 1
Schema reticulară este de asemenea neierarhizata și acentrică în principiu. Sigur, că prin unificarea
ochiurilor unei rețele, în special în spațiu, în plan orizontal, putem obține elemente dominante. Deci
organizarea de tip rețea nu este în principiu ierarhizată dar are un potențial de ierarhizare și se poate
extinde în cele patru direcții oferind un foarte bun mijloc de control al spațiului.
De altfel planul hippodamic oferea o asemenea organizare foarte strictă în teritoriu.
Este o schemă foarte ordonată cu o logică geometrică foarte strictă, spre deosebire de logica foarte
organică a ciorchinelui.

Sintaxa partea 1