Sunteți pe pagina 1din 60

1. Ce este sistemul de operare in procesul de particularizare a spatiului urban?

- structura de
relatii
2. Conditionarea topografica a amplasamentului cu implicatii in planul compozitie urbane
3. Efectul structural si structurant al perspectivei
4. Structura specificului in spatiul urban. Principii de alcatuire ale schemei constitutive
5. De ce specificitatea nu poate fi inaintea actului de creatie
6. Calitatea imaginii urbane. Determinante
7. Segregarea, nevoia de particularizare si ...
8. Topia spatiului urban legata de timp, loc si...
9. Compozitia urbana. Definitie si conditionari de proces
10. Continuitatea in compozitia urbana
11. Rolul conceptorului in insusirea de catre utilizator a spatiului
12. Caracter si specificitate a spatiului urban. Determinare strtcturala formal istoric
13. Interpretarea raportului intre substanta si forma in procesul compozitiei urbane
14. Valorile ambientale in particularizarea spatiului urban
15. Calitatea imaginii urbane: mijloace de expresie
16. De la genius loci la modernitate. O forma de existenta, o necesitate sau o intamplare?
17. Valoarea particulara a spatiului urban in ralatie cu obiectul de arhitectura integrat in context.
18. Caracterul creatorului si specificul spatiului urban.
19. Ceva cu traseul urban si forme de diversificare a traseului.
20. Principiile de compozitie a spatiului urban.
21. Imaginea urbana ca rezultatnta a lecturarii structurii urbane.
22. Definirea spatiului in raport cu particularitea si generalitatea.
23. Interpretare...forma si substanta in compozitia urbana.
24. Sistemul de operare in sistemul de particularizare a spatiului urban.
25. Detaliu si ansamblu in specificitatea spatiului urban.
26. Dualitatea formei urbane.
27. Orientarea caracteristica calitativa de sinteza.
28. Limitarea specificului in timp si spatiu.
29. Continuitate si discontinuitate in evolutia specificitatii urbane.
30. Recrearea contextului ca intelegere superioara a principiului de integrare in context.
31. Unitatea semnificativa de spatiu: definita ca interfata intre perceptie si starea spatiului.
32. Integrare in context.
33. Relatia dintre forma urbana si fenomenul urban.

34. Rolul investitorului in definirea spatiului urban.


35. Subiectiv si obiectiv in cadrul mecanismului imaginii urbane.
36. Dialectica formei urbane.
1. De la genius loci la modernitate. O forma de existenta, o necesitate sau o intamplare?
2. Valoarea particulara a spatiului urban in ralatie cu obiectul de arhitectura integrat in context.
3. Caracterul creatorului si specificul spatiului urban.
4. Ceva cu trasuel urban si forme de diversificare a traseului.
5. Principiile de compozitie a spatiului urban.
6. Imaginea urbana ca rezultatnta a lecturarii structurii urbane.
7. Definirea spatiului in raport cu particularitea si generalitatea.
8. Interpretare...forma si substanta in compozitia urbana.
9. Sistemul de operare in sistemul de particularizare a spatiului urban.
10. Detaliu si ansamblu in specificitatea spatiului urban.
11. Dualitatea formei urbane.
12. Orientarea caracteristica calitativa de sinteza.
13. Limitarea specificului in timp si spatiu.
14. Continuitate si discontinuitate in evolutia specificitatii urbane.
15. Recrearea contextului ca intelegere superioara a principiului de integrare in context.
16. Unitatea semnificativa de spatiu: definita ca interfata intre perceptie si starea spatiului.
17. Integrare in context.
18. Relatia dintre forma urbana si fenomenul urban.
19. Rolul investitorului in definirea spatiului urban.
20. Subiectiv si obiectiv in cadrul mecanismului imaginii urbane.
21. Dialectica formei urbane.

CURS 1 20.02.2002
Compozitie urbana:
- termen criticat (chiar si de profesorul Damboianu)
- vorbim despre acea parte a structurii urbane care se refera
la forma.
- a te ocupa de compozitie urbana inseamna a te situa pe o
pozitie doctrinara
- compozitia se sprijina si pe structura, si pe doctrina.
(conceptul de locuire!!)
- o parte din probleme erau comentate in estetica urbana
- estetica ramane doar un aspect. In cadrul esteticii se discuta
forma urbana doar static. Acum nu se mai poate face asa ceva.
- o desfasurare de front poate fi pusa in discutie
Concluzii:
- trecerea de la abordarea statica a configuratiei la abordarea
dinamica
- organizarea spatiului nu se mai judeca dupa elevatie, mai
ales cand este vorba de cladiri mari, importante.
- elevatia este reala in fizicul ei, dar este ireala in imaginea pe
care o constituie.
Kevin Lynch: - conceptul de imagine
- Mecanismul de formare al imaginii urbane
- Importanta ese inscrierea in context a cladirii:
- Puncte vizibile
- Locurile de unde poate fi privita cladirea
Definirea imaginii urbane
- face abstractie de calitatea obiectelor de arhitectura
- are consecinte la nivelul plasticii
Compozitia urbana produs al coroborarii in sit a elementelor de
cadru urban, determinate functional in cadrul structurii spatial
configurative
ACTIVITATI

ELEMENTE FUNCTIONALE

Ambientul nu se poate rezuma num ai la o parte de nevoi. Nu


trebuie aplicata o medie decat cu foarte mare grija.
DEMERS:
- punem individul in fata unei STARI DE COMPOZITIE.
Aceasta stare este trecuta printr-un filtru.
- filtrul este un proces de perceptie care sprijina pe senzatii.
- simtul tactil este foarte important.
Ex.1: O scara rugoasa (din piatra neslefuita) la o vila romana
nu mai conteaza perceptia tactila in fata tabloului gradinii
care se desfasoara in fata.
Ex.2: Scara lucioasa (din marmura slefuita) la Versailles
intra in contrast cu rigoarea parcului care se desfasoara in
fata (magnific, monumental)
PROCES DE PERCEPTIE/
SENZATIE

STARE

PROCES DE REFLEXIE

AMBIANTA

acuitate senzoriala
sensibilitatea lui
nivelul sau cultural

AMBIENT

sensibilitatea
disponibilitatea
afeciva
mobilul lui de
acciune care este
obiectivul

IMAGINE REALA
diferita intre indivizi

PRODUS IN SPATIUL FIZIC

IMAGINE MENTALA
in situatii foarte diferite poate fi foarte
diferita de imaginea reala

ELEMENTE FUNCTIONAL-COMPOZITIONALE
O COMPOZITE
in timp

ELEMENTE COMPOZITIONAL-URBANE
STRUCTURA CONFIGURATIVA SPATIALA-URBANA

PROCES DE COMPOZITIE

PRINCIPII DE COMPOZITIE

O compozitie in teritoriu inseamna o localizare configurata ca stare


in teritoriu; caracterizata printr-o imagine (i) a spatiului urban.

Compozitia urbana=opera de arta.


Substanta la nivelul continutului = functionalitate ca stare de
activitate.
Propozitia = totalitatea mijloacelor de exprimare corelate coerent
La nivelul formei
- discursul este constituit ca stare de compozitie
- enuntul se constituie ca valori compozitionale
spatiale.
Ambient- inteles tripolar

Ambianta se defineste, in principiu, cu oarecare nuante de


subiectivism.
Ambientul se defineste, in principiu, subiectiv.
Obs.: Unei ambiante ii corespund o multitudine de ambienturi.
Opera de arta este inteleasa numai atunci cand exista
concordanta intre structuri (intre cele doua sisteme).
In lungul acestui proces , arhitectul are o mare
responsabilitate, trebuie sa fie in cunostinta ed cauza, misiunea lui,
de a sti pentru cine construieste.
Ex.: in sec. XIX arhitectura gotica nu a fost inteleasa au fost
daram ate multe edificii -> conceptele estetice ale timpului respectiv
nu mai intrau in concordanta cu structura intelegerii gortice.
Mecanismul de consituire al imaginii urbane.
Exista 3 sisteme racordare.
Unitatea semnificativa de spatiu.
STRUCTURA DE IDENTIFICARE
STRUCTURA

CAPACITATEA DE
IDENTIFICARE A
INDIVIDULUI

IMAGINEA
SPATIULUI
FIZIC/REAL

STRUCTURA DEMOGRAFICA
STRUCTURA SOCIALA
STRUCTURA DE IDENTIFICARE
SEMNIFICATIE

Nevoia de
moral

NEVOIA DE AMBIENT

Nevoia de
existenta

SISTEMUL SPATIULUI FIZIC/REAL

Nevoia de
social

SISTEMUL SPATIULUI REFLECTAT

SISTEMUL SPATIULUI DE REFERINTA

SUBSISTEM TEORETIC

IMAGINEA
MENTALA

SUBSITEM METODOLOGIC

CURS 2 27.02.2002
OBS: nu exista folosinta de spatiu fara perceptia spatiului.
Sa facem distinctie intre :
1. prezenta fizica (configurativa) a orasului  inseamna ceva
2. imaginea care se inregistreaza in mintea locuitorilor  este
cu totul altceva
1  Repere
2  Imaginea finala
 apar in domeniul CONFIGURARII
URBANE
Obs : Studii de urbanism  referinte la modul de intelegerea
spatiului de catre locuitori
Schema  determinarea calitatii urbane proces de progresie
in raport cu niste determinante

UNITATEA
SEMNIFICATIVA
DE SPATIU

PERCEPTIA IN SPATIU
Perceptia  preluarea tuturor informatiilor din mediul
inconjurator in momentul contactului cu acest mediu prin
intermediul simturilor
Unitatea semnificativa de spatiu  este o stare caracteristica a
spatiului
- este numai acea parte din spatiul construit/amenajat al
spatiului respectiv
- spatiul respectiv trebuie sa fie o demonstratie din punct de
vedere al calitatii compozitiei
Kevin Linch  pentru ca un spatiu sa poata fi identificat trebuie
sa puna in evidenta o textura,niste noduri in textura si niste
repere.

Trama stradala
intensa

II
IN
a
AG
tiv
IM
ac
A
tie
TE
ep
TA E rc
LI AN pe
CA RB
U

Noduri in textura
mica (confuza)
LIZIBILITATEA
calitate a spatiului

IE v a
PT asi
CE p
R tie
P E cep
r
pe

CAPACITATEA DE IDENTIFICARE
slaba

mare (explicita)

Fasie plantata

CAPACITATEA DE IDENTIFICARE  se refera la individ


- identificare  calitate a individului
- se tine cont de :
Nivelul de cultura al individului  profesionala sau
neprofesionala
Sensibilitate
Nivelul de cultura poate fi influentat sau nu de scolaritate.
Lizibilitatea  explicita atunci cand este rezultatul unei constructii
in timp,motivata,nu neaparat planificata
- perceptia activa  intra in actiune acel sistem de referinta
general sau la nivelul individului
- O capacitate de identificare slaba si o lizibilitate mica 
perceptie slaba
- Nivel cultural mare + lizibilitate mare  maximul imaginii
urbane
- Capacitate de identificare slaba + lizibilitate mare 
individul se va descurca
Compensare  un individ cu o capacitate mare de
identificare intr-un spatiu cu lizibilitate mica  se va
descurca,va retine niste lucruri
Ex: Orasul arab are o lizibilitate ascunsa pentru un european

Curs de
apa

Noduri  Intersectii a 2 directii de textura


Noduri in textura  ordinare
 caracteristice - prin ce se intersecteaza ; prin
rezolvarea nodurilor (prin ce asezam in nodurile respective)
Textura  urmele reduse la esenta de componentele principale
spatiale care definesc niste directionalitati
Ex: principiile de plan pentru Barcelona  sfarsit de sec 19

Elemente de interes

PROCES LA NIVELUL UTILIZATORULUI


PERCEPTIE

REFLEXIE

SPATIUL

CONCEPTORUL

FOLOSINTA

Principii:
1. Tesirea colturilor la intersectii
2. Situarea unor elemente de interes pe aceste tesituri  pentru
punerea in evidenta a nodurilor
- datorita acestui principiu identic spatiul pare acelasi  este greu
sa te orientezi.Exista insa o diferenta : de scara;de importanta
 3. Reperul daca nodul este in locul care atrage interesul;reperul
este in mod obligatoriu impus in nod dar nu numai in nod.

Reperul - foarte important  ca reprezentare fizica cat si ca


valoare
- ceva mai putin important (poate fi ceva nesemnificativ
pentru orientare)
Cel care concepe spatiul impune reperele importante
Profesionistul  poate insera elemente in spatiul urban pe
care oamenii le iau ca repere
- omului trebuie sa i se ofere repere
- dupa cel de-al doilea razboi mondial  proces de
agrementare al spatiului
- orasul occidental este plin de repere de agrem ent;de amuzament
(elemente de ludicitate urbana amuzament urban)
Ex: Stockholm omul din bronz care iesea din canal
Zurich oamenii din bronz din statia de autobuz
trebuie sa existe coroborare intre textura  nod  reper
Reperul  poarta o semnificatie practica (legata de
activitatile ce se desfasoara in spatiul respectiv)
- reprezentativa (caracter memorativ)
- emotionala (disponibilitatea afectiva a
individului)
Valoarea simbolica a reperului  putem vorbi despre valoare
simbolica a unui monument (columna); un element relativ minor in
compozitie;o constructie cu caracter semnificativ;drapelul.
Drapelul  educatie a simbolului (etnica,nationala)

REPERE

Valoarea simbolului  se pune problema initierii acestei valori


(unele mostenite prin traditie altele prin inventie)
Ex: comunismul a inventa o serie de simboluri pe care le-a impus
cu forta.
- Pot fi si simboluri care nu s-au impus cu forta  aici intervine
arhitectul - opera pe care o realizeaza devine la un moment dat
un simbol al orasului (Barcelona muzeu Meyer;piateta de
intalnire cu fantana;port drapel)
Simbolul propriuzis
devine simbol cand
valoarea intra in
istorie
exista pe
parcurs si
un proces
de

perisabilitate a simbolului
perisabilitatea simbolului  reperul ramane dar isi
pierde interesul.Este legata de acele simboluri legate
de moda (de stil) exista momentul in care stilul
devine moda (intra in manierism)
Ex: interesul pentru anumite firme de a-si crea alte sedii la
interval de 10-15 ani.
Graves  sediul pentru Portland acesta nu mai conteaza
acum (desi era unul din primele semne ale postmodernismului)
Arhitectura nu este departe de ceea ce se intampla in moda
-

Reperul  reprezinta o mare diversitate de posibilitati in


realizare
 are rol foarte diferit in cadrul compozitiei urbane

Reperele (constructiile) inalte  turnuri,obeliscuri


 dezvoltarea lor pe inaltime este specificul constructiei
inalte
 orasul a fost stapanit de asemenea elemente (mai putin in
perioada clasica)  monumentul Atenei pe Acropole avea
aceasta valoare de a sublinia verticalul
- la romani  avem coloana cu valoare simbolica,era element
important de producere a unitatii spatiale
orasul
medieval

biserica
cu
turnurile
clopotnita,baptisterul,turnul primariei
- orasul modern  urbanizare foarte intensa;constructia inalta
a urmarit utilizarea eficienta a terenului;mai tarziu cu valoare de
simbol (Ex: cladirea Chrysler era cea mai inalta cladire de
atunci)

GLOBALE

vizibile la scara mare

PARTIALE

nevizibile la scara mare

In Bucuresti  o cladire inalta a fost mereu atacata - de


oamenii de cultura
- de specula de
teren
 sfarsit sec 19 silueta foarte interesanta
 sec 20 constructia moderna a anihilat aceasta siluet a
(a
aplatizat-o)
 in acest sens s-a facut un studiu recent
 cea mai interesanta silueta centrala dinspre
parlament
 Piata Unirii,Piata Romana nu sunt piete ,de fapt sunt
niste maidane

STIUTE

STIUTE

DE TRECERE

TINTA

ORIENTATIVE

DE AGREMENT

DE
ORGANIZARE
SPATIALA

Repere prin intermediul carora


dincolo de simbol putem
stapani spatiul

CURS 3 6.03.2002

CONSTITUIREA FIZICA A IMAGINII


URBANE
ELEMENTE COMPONENTE ALE IMAGINII URBANE:
1.Obiectivele in sit
2. Punctele de observatie
Definesc fizic imaginea urbana
3. Observator
1. Obiectivele in sit  comentariul se desfasoara asupra
caracteristicilor obiectivului dar si ale mediului (sitului)
obiectiv

caracteristici
care
privesc
volum,culoare,silueta,dimensiune
- obiectiv  desemnand acea constructie,amenajare care intrun anumit tablou constituie o imagine obiect cu caracter
important in imagine  de prestanta
Mediu cadru  ne intereseaza :
- dimensiunile si caracteristicile acestuia
- liniaritatea mdeiului (exista sau nu)
- caracteristica prelucrarii mediului (intervine in imagine
accent de volumetrii)
- culoarea
Element de prestanta

Vegetatie
inalta
care
determina o singura directie
de observare

 intre obiectivul in sit si pozitie apare o relatie  RAPORT


- timpul este foarte important in - calitatea imaginii
- ceea ce se vede la un moment
dat
 spatiu izotopic unitar,continuu
- heterotopic spatiu diversificat,diferentiat dar nu
neaparat
discontinuu sau lipsa de unitate
- utopic este izotopic sau heterotopic  cand este
creat ceva fabulos,fantastic (ex: iluminarea de noapte
accentueaza sau sterge anumite caracteristici.O cladire
neinteresanta ziua poate deveni,datorita iluminarii foarte
interesanta noaptea sau invers)
3. Observatorul  este caracterizat prin:
3a. Acuitate vizuala a perceptiei  toate simturile sunt
solicitate,nu numai cel vizual

* complexitate a perceptiei diferenta foarte


mare de la un individ la altul (Ex. In Austria
aer curat,proaspat simti puritate;la Paris
strada este parfumata.Mirosul participa la
imaginea care iti ramane ulterior;Germania
mirosul benzinei parfumata,miros special.Este

Mediu linear sau diversificat

2. Punctul de observatie  ne interesereaza:


a. pozitia de observatie distanta,cota (configuratia terenului),
deschiderea (in spatiu)
b. conditiile de observare conjunctura si conditiile de timp
(noapte-zi;iarna-vara;innorat-soare)

de calitate superioara  perceptie olfactiva)


3b. Miscarea  spatiul se poate percepe static sau in
miscare  travaliu in perceptie

OBIECTIV IN SIT

a.
POZITIE

Sistem de relatii care


definesc fizic relatia
urbana

Cote de teren
OBSERVATOR

Termeni in imaginea urbana


Mai multe directii de
observare

b.

Cote de teren

1. Privirea  desemneaza procesul fizic prin intermediul caruia se


realizeaza contactul in plan vizual dintre observator si obiectul
observat
a. Privirea de sus  se realizeaza in conditii deosebite (ex.
Terasele de la ultimele niveluri ale zgarie norilor Sears
Tower,Chicago-privire deasupra orasului - fabulos)
- de la nivelul zborului de pasare

rezulta
o
perceptie
ce
are
un
filosofic,demiurgic,privire dumnezeiasca
b. Privirea de jos  este o privire obisnuita,normala

sens

a. Observator obiect observat


b. Punctul de observatie obiect observat
2. Unghiul de perceptie pe orizontala sau pe verticala, este mai
mare sau mai mic cu un grad sau cu jumatate de grad de la individ
la individ
Exista 2 tipuri de perceptie in functie de:
A. Raportul observator obiectul de observat
1.Perceptie statica  observatorul este pe loc,perceptia se
face intr-o directie unica

Privire proces determinat fizic efectiv


Nu se reduce la inregistrare frontala.

Ex: exemplu de postmodernism  extinderea Bibliotecii


Nationale

Sensuri
privire

de

2. Vederea  este dincolo de procesul fizic al privirii.


- asociaza si prelucrarea mentala a celor determinate fizic
- este intregita prin intelegere,raportare,insusire si respingere
(atunci cand iti place un anumit lucru,obiect arhitectural etc.
sau din contra)
- imi place o cladire  insusire a spatiului respectiv.A trecut
prin vedere.
Spatiul intra in semiotica tipologica  spatiul poate fi intregit
prin semnificatie si simbol.Purtand semnificatia  spatiul
poarta o semiotica a locului.Semiotica  diferentiaza locurile
intre ele (Doxiadis Estetica) in raport cu tipul spiritual al
individului.Justifica de ce in spatiul urban sunt locuri preferate
(preferinta pentru locuri din punct de vedere spiritual,locuri
preferate de tineri,copii,batrani) si locuri ocolite (noul centru al
Giurgiului loc evitat de populatie).
Insusirea spatiului inseamna :
1. Lectura de spatiu  poate fi lecturat ca o carte mai simplu m ai
dificil dupa nivelul de cultura al individului
2. Uzul  uzezi de un spatiu cu atat mai mult cu cat lectura a fost
mai intensa
3. Consumul de spatiu  nu se refera la utilizarea curenta a
spatiului,se refera la placerea de a fi in acel spatiu.

2. Perceptie dinamica  este vorba de o miscare,de un


travaliu
 se produce in 2 situatii :
A. Observatorul se deplaseaza prin apropiere sau departare de
obiectiv.Unghiul ramane acelasi;tabloul se va mari din punct de
vedere al cuprinderii si nu prin dimensiuni (se imbogateste sau se
diminueaza)
- raportul dintre prestanta si mediu se modifica

prin apropiere un element insignifiant poate deveni el insusi mediu


pentrru om  3000-32000-35000 m
pentru perceptia unui element cu prestanta (Versailles,Petersburg)
peste 3500  devine dominanta
 liniaritatea
Ex: Dunarea vazuta de pe varful muntilor

Foarte departe

Vederea  experienta subiectiva,spre deosebire de privire


 tine seama de natura culturii
Privirea  tine seama de natura umana (de factura legii
naturale )
Ex: in arta plastica uratul este subiect de estetica,de frumos.In
arhitectura si urbanism nu poate exista asa ceva.Spatiul trebuie
ocupat,insusit,consumat.Uratul ramane urat.

Element de prestanta

M
FORMA
- este o manifestare
a formalului
- ceva in com pozitie
este
de
natura
formei

FORMAL

INFORMAL

M  mediu
- reconsiderarea obiectului de arhitectura in raport cu distanta de la
care este privit

forma
ne
informeaza,transmit
B. Observatorul de deplaseaza prin rotire  travaliu de rotire =
e in noi niste perceptie panoramica
informatii

- formalism  a
pune in practica niste
forme
de
dragul
formei
- este un consum de
forma in sine care nu
reprezinta un rezultat
al vederii

Principii referitoare la perceptie perceptia


privirii,vederii
1. Este vorba de un raport fizic raport 

Portalul poate deveni


element de prestanta

sta

la baza

- este o perceptie segmentata care se compune dintr-o insumare 


o serie de tablouri care se succed
- raportul obiectiv mediu ramane doar in mintea noastra.Poate
aparea un alt obiectiv mai mult sau mai putin important
 intra in joc distanta
3. Perceptie mnemotehnica  este realizata prin tehnica mintii
- se bazeaza pe insumarea unor puncte de perceptie
- se sprijina pe memorie vizuala si olfactiva
- insumarea tuturor imaginilor de factura diferita care sunt trecute
prin minte si sunt selectate  imagine de sinteza care pastreaza
componente ale realitatii (mai aproape de realitate sau foarte
departata de realitate)
- se ajunge de la imaginea apropiata realitatii la imaginea onirica
(depinde de cultura).Cu cat cultura e mai mare  imaginea apare
mai apropiata de realitate
Ex: in schizofrenie imaginea este pur onirica
- unitatea conteaza foarte mult
studiu intreprins
- oamenii de cultura  retineau spatiul
pe un grup de
 retineau silueta Bosforului
excursionisti din
 elemente arhitecturale
Turcia

B.

Raportul dintre punctul de observatie si obiectul observat

1. Perceptie frontala: directia de perspectiva - linia orizontului


- punctul de observatie se afla la acelasi nivel cu obiectul

*
2. Perceptie ascendenta:
- putem avea ascendenta favorabila sau brutala  deformare pe
inaltimea profilurilor
- componente de cladiri pot dispare din imagine
- =unghi de 45 - daca depaseste 45 totul se accentueaza
asupra primelor niveluri.Unele cladiri nu pot fi privite de jos pana
sus integral  imagine coplesitoare

3. Perceptie descendenta:
- apare un interes deosebit pentru volumetrie
- pentru modul cum este realizata arhitectura acoperiselor

*
 totul se leaga de efectul de perspectiva

camp structural obtinut


prin coroborare

CURS 4
Campul structural teritoriul in care de defineste o
structura cu o anumita regula (sistem de reguli).Esre legat
intotdeauna de un centru pregnant sau mai putin pregnant
(evidenta lui trebuie cautata si demonstrata).
Structura functionala:
1. camp structural functional
2. camp structural configurativ definit in teritoriu
(configuratia = definirea intr-un sit alcatuire
spatiala)
Sit:
in antichitate acel loc sfant legat de credinta
in evul mediu caracterizat prin deschidere
in secolul XIX spatiu brut care prin interpretare de catre
om devine sit.
Actual spatialitatea unui teritoriu care se pune in
evidenta printr-o anumita omogenitate;
Definirea unei legalitati in sens pozitiv

H1

M - mediu
P1

abordare in baza principiilor spatialitatii


este definit in raport cu o regula care pune in evidenta o
alta regula
luam in considerare elementele prestanta

SITUATII:
1. un singur element de prestanta

element de
prestanta
H
h

M - mediu

R
raza de intindere
regula in sistem este impousa de una din relatiile din
sistem
acest element de prestanta creaza o regula care se
intinde pe o anumita raza R

P2

aceasta distanta devine importanta


campuri structurale
care nu se suprapun
H1

H2
M - mediu

P1

P2
d

Revalorizarea conditilor de sit


treptat s-a constituit in ideea de spatiu organizat
valoarea vederii asupra sitului
ideea de umplere a spatiului
modul de abordare al sitului a trecut printr-un estetism
Sit o intreaga stiinta a mediului Sitologie: o aprofundare a
mijloacelor pe care situl le ofera pentru conturarea compozitiei
Sit ideal. Ex.: parcurile care au facut scoala:
- italian: vedere de pe terasa la 2km
- francez: deschidere de mare amploare (km de campie)
- englez: ideea naturalului construit (movile, stanci)
- spaniol.
Contributia la sitologie a japonezilor sinuozitate, linia
sinuoasa devine principiu.
Bour le Marx arhitect la moda in anii '60, cunoscut ca arhitect
peisagist.
Camp structural in sit.
Camp structural: teritoriul in care se defineste o structura cu o
anumita regula (sistem de reguli) Este legat intotdeauna de un
centru pregnant sau mai putin pregnant.
Campul structural configurativ.

H2

- coroborarea nu este posibila.


- fenomenul de erodare stare de dualitate

dualitate care accentueaza


importanta elementului
axial

AXIALITATE
sistem de campuri
structurale
H1

H2
M - mediu

P2
d
- sistem de campuri structurale
Abordarea dinamica a imaginii urbane:
- nu se maidiscuta pe elevatii, ci pe perspective
- propuneri de altimetrie
- studiu de altimetrie  coroborare intre partea naturala a
sitului (locuri inalte,faleze) si inaltimea cladirilor;axele de
acces,locurile cu posibilitati de vizibilitate,cu deschidere.A inceput
de la un studiu istoric (ce a insemnat silueta pentru Bucuresti)
3. Ritmul: cu referire la campul structural, este o succesiune de
elemente de prestanta.

Formule:
RCS=P x rp=P x P/M=P/M
RCS=P1 x P2+d
2
M
P1 x P2+d
2
M

Rcs = raport de camp structural


P = prestanta
M = mediu
P1 = prestanta 1
P2 = prestanta 2

P1
P2+d
2

2. doua elemente de prestanta

Ex.: Bancorex si cupola CEC coroboreaza


- acumulare calitativa elementele coroboreaza se
defineste un camp structural unic de coroborare calitate
superioara a campului structural.
- prestanta mica erodeaza prestanta mare. Daca au
aceeasi prestanta -> stare de dualitate, grava.

H1

H2

H3

H4

H5

H6

P1

P2

P3

P4

P5

P6

M - mediu

- unitatea de ansamblu se obtine prin ritm.


Observatii:
- traseul cu ritm duce la un loc important
- un ritm te poate duce din exterior catre un loc important.
- avem inceput ----------------------- > sfarsit
Ex.: la Galati: spatiul central, la Vaslui: centrul
- prin ritm: atractie catre un anumit loc
- baza campului structural este in dominanta si ritm
- prin camp structural, ritmul unifica, diversifica,
directioneaza,
semnalizeaza, polarizand interesul intr-un
anumit loc

centru

relatie de ascendenta

centru

relatie de descendenta
- lucrul cel mai important este consecventa in sistem

Curs 5 20.03.2002

TEORIA MATEMATICA DE SUPRAPUNERE A CAMPURILOR

CAMP STRUCTURAL

- extinderea a unui camp structural in alt camp structural  zona in care


regula este a unui camp structural cat si a celuilalt camp structural  va
produce trecerea, continuitatea de la un camp structural la altul
indiferent de cat de diferite ar fi

LUAREA IN CONSIDERATIE A SITUATIILOR DE TANGENTA INTRE


DOUA CAMPURI STRUCTURALE
- A,B  sunt campuri structurale cu reguli diferite
- linia de tangenta  devine o bariera structurala (ex: intravilanul 
linie intre 2 campuri structurale)

Bulevard

linie
de
tangenta intre 2 campuri
strructurale

devine
bariera
structurala

interes ca aceasta linie sa
fie foarte clara

piata
Zona care include reguli acceptate
de cele 2 campuri

 in oras cele 2 campuri structurale sunt doua entitati structurale in


opozitie
EX :

P+1
P+10

Cote diferite

P+10

P+1

P+10
P+1

Elementul natural trebuie pus in


evidenta

A
B

Piata Victoriei :

A camp structural

elemente
joase
Campuri structurale

Variante de rezolvare

B camp structural
Front inalt

- bariera

 corelarea se realizeaza prin utilizarea inaltimii


 OBS: asocierea de 2 materiale diferite se realizeaza printr-un nut sau
profil

1. POSIBILITATI DE REZOLVARE LA PIATA VICTORIEI

2. PERCEPTIE DINAMICA  INTERCONTINENTAL

A camp structural

elemente
joase

Camp structural

Camp structural

2
3

Alt element de prestanta la


p-ta Sf.Gheorghe dar care
sa fie subordonat Interului

Element de prestanta hotel


Intercontinental

B camp structural
Front inalt

- bariera

PRINCIPIU : evidentierea unor locuri  cladiri inalte


- pentru a diminua efectul barierei  introducere de elemente foarte
inalte in zona afanata
- pentru 3  posibilitate forte redusa
1
2
3

 propuneri de puncte inalte de referinta

1  posibil de realizat
2  se poate realiza (se si realizeaza)
3  foarte greu

Perspectiva ascendenta dar deformata (nu se vede toata cladirea).

CAZUL1 :

corectarea spatiului prin amplasarea unei cladiri inalte (la


p-ta Decebal cel mai probabil).Devine importanta prin
participarea ei la spatiu,conteaza foarte mult la distanta.Nu
intra in conflict cu Intercontinentalul

3. Piata Operei

Pozitionarea birourilor era foarte


benefica:
- se integreaza in camp
- casa monument  se profila foarte
bine pe aceasta cladire inalta

Perspectiva
spre
Dealul
Spirii

Pozitionarea indoielnica

PRINCIPIU : intotdeauna un element de prestanta are 2 implicatii :


1. o implicare locala  in spatiul in care se afla
2. o implicare globala  in spatiul global
- un element de prestanta poate fi mai important la distanta pentru
spatiul indepartat decat pentru spatiul apropiat  rezultat al perceptiei
dinamice
Opera

Completare cu front retras specific Caii Victoriei


Parterul si etajul 1 trebuie sa fie un pietonal pentru debusarea populatiei
 spatiu public
- ansamblu multifunctional  hotel,birouri,comert,cultural
- frontul trebuie sa fie cu 1,2 niveluri sub cladirea B
acces pietonal cu terase,cafenele, toate situate in trepte

Element
inalt

PRINCIPIU  organizarea fractala in teritoriu impune campul structural


Distante 1;2  ca elemente de prestanta sa lucreze impreuna
PAIDEEA un altfel de spatiu

Opera

 Incercarea de obturare a perspectivei spre Casa Poporului dar


propunerea in ceea ce priveste rezolvarea Pietii este nereusita
PRINCIPIU  UNITATEA SPATIULUI  prin contrast / concordanta
 contrastul in compozitia urbana este foarte important (cel mai
important instrument de lucru)
UNITATEA  repetabilitate  monotonia
 asamblaj de elemente care fac parte din aceeasi
categorie de elemente (piata San Marco)  Campanilul  contrast
- elementul de prestanta slujeste unitatii prin contrast
4. Bulevardul Malaxa
Spartura in front
(continuitatea lui)
b-dul Malaxa

Casa monument

 Spatiu destructurat (casa nu poate fi daramata pentru a defini


directia de prespectiva)
PRINCIPIU  renovare integrata
Orasul modern  se impun imagini diferite
5.Palatul Telefoanelor

1
Completare cu
front retras specific
Caii Victoriei

Calea Victoriei cornisa pentru oras

CURS 6 27.03.2002
ELEMENTE DE CONFIGURATIE SPATIALA
 referinta la spatiul efectiv fizic intr-un anumit context
VALORI DE VIZUALIZARE A PEISAJULUI :
Privelistea : cea mai simpla;legata de ideea de deschidere  spatiu
deschis
- caracteristici : deschidere;concordanta de interes in raport cu
activitatile din locul respectiv
poate fi completa panoramica  de pe punctul cel m ai
inalt;vedere de jur imprejur
limitata  locul respectiv are o determinare,o limitare a sa  un
loc care sa se constituie intr-un spatiu plantat in care sa aiba loc o
deschidere limitata (Ex: loggia palatului de la Mogosoaia)

cadru

Obiect cap de perspectiva

IMPORTANT : trebuie luata in considerare diferenta de cota intre


observator si obiectul observat  perspectiva ascendenta/descendenta
fata de obiectiv (posibil element de prestanta  poate fi
avantajat/dezavantajat de declivitate)
Capul de perspectiva  poate fi un element vertical,un element de
trecere de tip poarta (Arc de triumf) sau poate fi o amenajare in plan
orizontal (efect de perspectiva in descendenta)

- o inregistrare dinamica  definirea imaginii prin elem ente de primplan (ex: arcade)  imagine libera
SIMONDS  relatia intre elementele de prim-plan  elemente de
fundal  privelistea capata substanta prin existenta elementului de
prim-plan
- elemente de prim-plan (coloane,balustrade,un arbore)  valoare de
scara in raport cu privelistea
- elementul de prim-plan da materialitate dinamicii de perceptie a sitului
- conteaza la nivelul puterii de sugestie (incarcare psihologica)
- In cadrul compozitiei (fie urbane,fie peisagera)  stare de contrast
intre peisaj si prim-plan.
1. Dezvaluirea privelistii prin surpriza  succesiune in imagini  ideea
de monumental (monumentalul) in cadrul unei compozitii urbane
dezvaluirea imediata,fara pregatire prealabila  privelistea este un
pandant
al
elementelor
de
prestanta,care
genereaza
monumentalitatea spatiului
2. Dezvaluirea prin succesiune  intervine ca element (este legata de
ideea) de surpriza  privelistea este descoperita sau sesizata
progresiv,imaginea globala fiind dinamica
- dezvaluirea prin succesiune nu mai este legata de ideea de
monumental
O categorie aparte a privelistii este perspectiva  efectul de
perspectiva este o priveliste conturata ,limitata de un cadru
- efectul de perspectiva impune o relatie foarte clara intre
observatorpunct de observatieobiect observat
Efectul de perspectiva  este determinat de relatia intre :
- observator  obiect observat
- obiect observat  cadru
- observator  cadru

1. PERSPECTIVA DESCENDENTA  niciodata intr-o descendenta nu


se pune un element inalt
- niciodata elementul de prestanta nu este evidentiat prin inaltime
- perspectiva descendenta este motivata prin elemente de orizontalitate
(ex: piateta,oglinda de apa;o strada care sa plonjeze intr-un element
natural))
Ex: in New York strazile nu au cap de perspectiva
2. ORGANIZARI ASCENDENTE ALE PROFILULUI LONGITUDINAL 
 elemente care pun in evidenta volumul pe inaltime
- profile largite in plan orizontal
- cap de perspectiva  volumetrie remarcata prin inaltime,volumetrii
joase care prin modul de tratare prezinta interes

Element mai mic 


tratare speciala;functiune
importanta
in
cadrul
orasului
Capul de perspectiva  asezare  efecte diferite
EFECTUL DE PERSPECTIVA DIRECTA  capatul de perspectiva
apare in prim-planul fundalului
EFECTUL DE PERSPECTIVA INDIRECTA  capatul de perspectiva
apare in planul indepartat al fundalului

Efectul de perspectiva  definirea cadrului + definirea obiectului (capat


de perspectiva)
Ideea cadrului (care daca nu
exista  privelistea)

In spate

Prim-plan

PERSPECTIVA FRONTALA  directa/indirecta  elementul de


inchidere al perspectivei se constituie in ax,legata de caracterul de
monumentalitate al spatiului
PERSPECTIVA LATERALA  elementul de inchidere este situat lateral
- impune elemente de prestanta,in afara caracterului de
monumentalitate al spatiului (caracter mai liber)
- perspectiva laterala este caracteristica orasului medieval
- perspectivele laterale sunt legate de traseul sinuos al strazii

- diferentiere de culoare intre front si capatul de perspectiva


 cu cat culoarea este mai inchisa,cladirea se apropie se reduce
efectul de perspectiva
 daca culoarea cladirii este mai deschisa decat frontul,efectul de
perspectiva se mareste
Ex: Manhattan (Gemenii) erau albi,contrastand cu griul Manhattan-ului
ASEZAREA EFECTULUI DE PERSPECTIVA PE TEREN

PROFIL LONGITUDINAL IN ASCENDENTA  amploarea elementului


de prestanta fata de linia de cornisa (rupere de panta)
- de la distanta se vede convenabil  din apropiere nu se mai vede 
imagine neplacuta,stresanta (se vad numai ultimele etaje)
Ex: Galati cladiri inalte indepartate de faleza

monumentalitate

Compozitie  se poate miza si pe efectul de m onumentlitate cat si pe


elem entul de surpriza (pe efectul de dinamicitate  ritm de dinamica
accelerat)
STUDIU DE ALTIMETRIE  locuri unde ar fi bine sa apara constructii
inalte
EFECTUL DE PERSPECTIVA  impune de fapt repere (Ex:
Lipscanieelement de reper Intercontinentalul  imbogateste
imaginea)
- in cadrul efectului de perspectiva (considerat sistem de relatii) dincolo
de artificiu (care sporeste,sau dimpotriva efectul de perspectiva) ,apar
alte lucruri care nu sunt artificii dar au acelasi efect :

Piata Sf.Petru

- In principiu se pune problema de a se prelucra terenul (sistematizare


pe verticala) astfel incat sa am in imagine cladirea
Ex: Casa armatei prelucrare  monumentalitate
element de prestanta
sistematizare care sa permita
perceptia integrala (elementul de
prestanta sa fie vizibil tot timpul)

Exista situatii in care netratarea de sistematizare pe verticala ascunde


monumente.In alte situatii poate fi un element definitoriu pe care il
urmaresc (Centrul olimpic Osaka)  ascundere,revelare
CULOARE - LUMINA
- efect de perspectiva orientat sud  fatada neluminata (negativa
pentru elementul de prestanta)
Ex: Academia militara  orientare catre sud fapt negativ  rezalitare
a fatadei
- foarte importanta participarea soarelui in imagine  are valoare
estetica,psihologica

Forma trapezoidala a
pietii sporeste - efectul de
perspectiva
monumentalitate

CULOAREA  foarte importanta,poate spori/diminua efectul de


pespectiva
- intre front si elementele de capat trebuie sa avem contrast :
 culoarea mai inchisa reduce efectul de perspectiva
 culoarea mai deschisa mareste efectul de perspectiva
alta culoare

o culoare

DISTANTA INTRE OBSERVATOR SI OBIECTUL OBSERVAT


- se realizeaza de la o distanta de 3000-3200 m  distanta maxima de
la care ochiul poate percepe un asemenea efect (Versailles,Roma
Piata del Popolo,Petersburg)
- conteaza elansarea pe verticala cupole,flese
Ex: Flesa Amiralitatii din Petersburg;Flesa Amiralitatii Copenhaga
(ingusta si foarte inalta)
Situatia apropierii - sub 2 km  importanta este volumetria pe inaltime
- la 500 m  devine importanta volumetria in ansamblu (tratarea
volumului)
- apropierea mai mare  devine importanta compartimentarea fatadei
- mai aproape  devine importanta decoratia (detaliul)
- cladirea poate fi dominata prin scara elem entelor
Determinarile de context asupra unui obiect de arhitectura
 legat de distanta conteaza si directia de perceptie
- perceptie frontala  elevatia 200 m
- de la 10 m  nu mai este importanta elevatia (conteaza foarte mult
intradosurile)
- cladire vazuta in racursi  profilurile,importanta lateralului (Ex: Teatrul
din Craiova)

CURS 7
Artificii: Urbanismul baroc
Organizarea spatiala in Boulin
Green scobirea terenului in fata
Peisagistica
unei cladiri pentru a crea o anumita
descendenta pta Sf. Petru din Rom a

Sau: constructia unei cladiri mai mici, similare ca volum cu cea de


pe partea stinga, legata de cladirea mare

-se aplica pe un teren orizontal- Rotonda Scriitorilor din


Cismigiu, Casa Scinteii
-oginda de apa sporeste efectul
Valori de vizualizare a peisajului
1. privelistea
2. perspectiva
3. axa de compozitie
mijloc compozitional
-se sprijina pe un elem ent liniar de plan intre 2 sau mai multe
puncte
-liniaritatea de baza legatura intre 2 sau mai multe puncte
specifice cu rol volumetric si functional
-axa nu trebuie inteleasa exclusiv ca o organizare rectilinie: o
organizare sinuoasa poate sa constituie o axa daca indeplineste
caracteristicile: axul directioneaza, ordoneaza, (legat de o
anumita ritmare a spatiului) unifica, efect de unitate, unicitate.
-caracteristici : traseul, capetele axei, cadrul axei ( se resimte
numai in conditiile in care el pune in evidenta o anumita stare de
unitate
AXUL:
1. directioneaza: concentreaza atentia spre un anumit
traseu
2. ordoneaza: este legat de o anumita ritmare a spatiului
3. unifica: confera caracter de unitate ( unicitate)
SISTEM DE AXE
-o anumita ierarhizare a axelor, se determina prin tratarea
spatiului respectiv in profil transversal/longitudinal
axul: starea de echilibru- se constituie intre simetria totala si
libertatea totala
libertatea totala spatiala: se constituie la nivelul imaginii
STAREA DE SIMETRIE: legata de: perspectiva frontala
directa
Caracter de
monum entalitate
-simetria perfecta a fost legata de urbanismul totalitar si
preluat de post-modernis simetria de factura clasica in conditiile
moderne.
-simetria este inlocuita prin starea si simtul echilibrului de o
parte si de alta a axului.
-deconstructivismul: a descompus niste sisteme alcatuite dupa
niste regului si a compus alte sisteme dupa alte regului ( ex:
diagonala)
-se trage din modelul functionalist: diagonala aparea ca nevoia
de legatura dintre un punct si alt punct, diagonala era data de
caracteristicile sitului (nu era intimplatoare)
-a echilibra un spatie fata de un ax nu inseamna a construi de
o parte si de alta a axuluiacelasi lucru, ci cautarea inui echilibru
intre cele doua spatii; componentele nu intra in cadrul imaginii cu
greutatea corespunzatoare volumului si culorii lor.
Principiul pirghiei: greutate mica- mai aproape de ax
Greutate mare- mai departe de ax
-principiul pirghiei este invers

Sau: gasirea unor locuri pe partea stinga unde s-ar putea


amplasa niste cladiri de factura celor de pe dreapta

Sau: cladirea inalta ar putea fi un fundal pentru peisajul care se


deschide.

Ex: Deva: deschidere catre situl inconjurator; frontul construit


devine o bariera compozitionala intre parc si zona X, nu mai are
efect de fundal.

PARC

ZONA X

Alt efect:frontul construit este spart:

P-ta Unirii nu este o piata, nu are nici o motivatie


compozitionala.
Propuneri: 1.aducerea de pamint ( exista o propunere reala)
pentru ridicarea cu 4-5 m + vegetatie inalta, alcatuind un element
de natura Hanului lui Manuc.
2.cladire inalta, punctiforma
AXIALITATEA INTERIOARA A SPATIULUI
-axele pe care le da orasul nu sunt preluate in interiorul spatiului

Soseaua Iancului: stare de dezechilibru, neconfortabil; blocul


devine coplesitor in context.

axe exterioare

Axe interioare

New York: strada este dinamica, interesanta, nu este coplesitor.


Se schimba aspectul: cladirea inalta este departata de ax

Putem continua acest exemplu si in interiorul spatiului prin pavaj,


lampadou, sau putem avea o continuitate virtuala finalizata cu un
punct.

CURS 8
Definirea spatiului peisagistic nu se refera la un spatiu plantat
Spatiu peisagistic situl in sine
Calitatile unui spatiu: 1. abstracte
2. constitutive

Ex p-ta Capitoliului:

Cupola Sf. Petru

-la asfintit se creaza un efect exceptional.


In interiorul unui spatiu: -avem nevoie de axialitate
Avem nevoie de o axa (daca spatiul e mai simplu), mai multe axe
daca pt un spatiu mai complex.
In renastere 2-3 axe
In baroc
o multitudine de axe
simetrie categorica, impusa (ierarhizare, marcarea
diferita a obiectelor catre care converg aceste axe
de simetrie.

1. disponibilitatea spatiului respectiv de a genera o anumita stare


de contemplare, de incordare.
-unitatea semnificativa de spatiu- numai anumite spatii pentru
care grija noastra este deosebita, sunt asimilate de oameni ca
avind calitati deosebite
-spatiu tensionat- spatiu care are o alcatuire ilogica, care nu sta in
logica curenta de alcatuire; imaginea se constituie din planuri si
linii, liniile in ansamblul lor pun in evidenta o stare tensionata.
-spatiu deconstructivist- spatiu tensionat, deconstructivismul
introduce o alta logica.
-spatiu de spaima-in parcurile de distractie, spatii artificiale, unele
dintre ele trebuie gindite in opozitie cu starea de contemplare
2. calitati care rezulta in urma compozitiei cfare foloseste anumite
principii si mijloace
-sunt 7 calitati: 3 calitati constitutive primare (elementare) 
marimea spatiului, deshiderea spatiului, umplerea spatiului ;3
calitati constitutive sintetice (de sinteza)  orientarea spatiului,
forma, culoarea ;1 calitate constitutiva ca produs superior de
selectie  stil stilistica spatiului
Calitati constitutive:
1. marimea spatiului
-dimensiunea concreata a spatiului dimensiunea comensurabila
-dimensiunea absoluta raportata la starea omului:
ex: Moscova dimensiune uriasa a spatiului spatiu neobisnuit

-avem nevoie de echilibru

ax grupa 2
ax grupa 3

2. deshiderea spatiului
-ne putem referi si la inchiderea spatiului,
ex. 1 piata regala din Barcelona:
-acest spatiu se caracterizeaza prin deshidere minima sau
inchidere maxima
amfilonada de coloane devine elementul dominant (nu trebuie sa
ne imaginam exclusiv o dominanta)

ax grupa 1

Intersectia axelor trebuie stapinita 1. la nivelul orasului avem de a


face
cu o
intersectie;
2.in interiorul spatiului
lucrurile capata un rafinament.
Ex: P-ta Anunziata fintinile reprezinta intersectia axelor

Accese

Amfilonada de
coloane

IMAGINEA
-imaginea individului e definita in mod segmentar
1. imaginea intregii cladiri
2. imaginea citorva niveluri (daca spatiul este restrins,
imaginea unui singur nivel)

Ex. 2 piata Place Vandome


-deschidere ceva mai clara

Mies van der Rohe cladiri inalte la Chicago


-parterul si mezaninul trebuie tratate diferit ( ele creaza acel
spatiu liber al mezaninuluide la parter)
-imagine transparenta la nivelul trotuarului ( aceste cladiri nu au la
parter decit un hol creaza o contimuitate a spatiului la nivelul
trotuarului)

Element dominant

Kenzo Tange : gol in cladire dezvoltat pe 4-5 niveluri cu rol de


perceptie la mare distanta.

Gol
Ex. 3 palatul regal
Deschidere maxima,
Inchidere doar pe o parte

-referitor la inchiderea si deshiderea spatiului:


1. directionalitate
2. dominanta

-legata de deshidere, de directionare


ex: o curte interioara trebuie sa aiba o dominanta
c) orientarea dpdv spiritual-compozitional
-orientarea compozitionala este in spiritul orientarii spirituale a
locului
inchiderea:
-este una transanta
-este una separata (are ca scop separarea unor spatii intre elegradinile italiene-: realizata prin garduri vii)
-este doar sugerata (este particulara gradinilor japoneze si in
general spatiilor japoneze; folosirea a 4 tipuri diferite de pavaj la
alei; pot fi folosite-in anumite zile / de citeva ori pe an)

nu trebuie sa imaginam dominanta in sens exclusiv.


Ex: piata regala din Paris

Gradina

ex: Amsterdam: circulatiile:


-pietonala pt public
transport in comun / automobile : (pe acelasi teren, la aceeasi
cota, separarea se face prin pavaj)
Fronturi constituite
din case lipite cu proprietari diferiti dar in aceeasi arhitectura
-ritmul in masivitatea frontului poate deveni un elem ent dominant
-directia de deshidere este pusa in evidenta de dominanta
spatiului
- directia de deschidere a spatiului poate fi marcata in exteriorul
spatiului sau, de regula, in interiorul lui.

5. forma
forma fara continut este inutila
relatia intre scop si forma:
-scopul canalizarea interesului
-forma libertatea in abordarea formei

-starea de imbogatire a spatiului prin lucruri, elemente, calitatea


imaginii deschise spre anumite ruine (ex: Acropola Atenei)
6. culoarea
are 2 sensuri:
culoarea propriu-zisa: poate servi dominanta, unitatea
ansamblului, poate avea si efect negativ;
culoarea trebuie controlata
Nouvel foloseste foarte mult culoarea, sticla colorata
Culoarea ideala: ca atmosfera, apare ideea de integrare
in context, in mediu

deschidere ampla

Munti

lac

platforma

gradene
7.stil stilistica spatiului

3. Umplerea spatiului
pentru a avea consistenta, un spatiu are nevoie de umplere
-prin volum
-prin valoarea semnificativa
-prin interes
ex. piata din Barcelona: umplerea se realizeaza prin coloane,
plantatie de palmieri
elemente de compozitie:
-dominantza spatiului asupra elementului de umplere sau
-dominantza elementului de umplere asupra spatiului
ex. : P-ta Veche din Brasov: cladirea Prim ariei element de
umplere subordonat fata de spatiul care este dominant
-piata din Bistrita-Nasaud: catedrala- element de dominantza,
domina spatiul, este alt raport
-gradinile din Alhambra: umplere foarte rafinata
-piata din Siena : umplere data prin desenul din pavaj (in evantai)
4. orientarea spatiului
a) orientarea cardinala- in raport cu lumina
-iluminarea spatiului exterior
-o fatada importanta intr-un spatiu orientat spre nord pierde din
efectul de dominanta
dominanta este astfel orientata incit sa primeasca
lumina (spre sud)
b) orientarea compozitionala

-schema data: foarte important la examen


-specificul nu este un produs de conjunctura; trebuie luat in
seama aspectul particularitatii: ex: zugravitul pomilor primavara
o particularitate a orasului.

- form a urbana are momente de stagnare, discontinuitate.

CURS 9
3.
I.
1.



2.

CONTINUITATE SI DISCONTINUITATE URBANA

FENOMENUL URBAN CA SISTEM


CARACTERISTICILE
LEGITATII
URBAN

FENOMENULUI

DEFINIREA FENOMENULUI URBAN


- proces evolutiv
- conceptul de Societate urbana
- deplasarea contradictiilor din interiorul spre exteriorul
fenomenului urban,
-> proces evolutiv - forma urbana este concretizarea in
timp si spatiu a fenomenului urban
S-au incercat definiri ale fenomenului urban:
a. sprijinite pe relevarea functiunilor urbane, cresterea urbana
si forma/imaginea urbana
b. determinarea fenomenului urban pornind de la coroborarea
functiunilor interne si esterne ale orasului
c. pe baza structuralista:
- structurile urbane sunt intr-o continua transformare
- exista mai multe directii de determinare structurala:
- structura morfologica-functionala
- structura spatial volumetrica
Fenomenul urban este diferit de forma pe care o imbraca
orasul, fiindca forma si structura pot fi privite din mai multe
puncte de vedere (plastic, matematico-geometric, topologic)
Fenomenul urban se definete pornind de la determinarea
esenei sale si substanei sale.
CARACTERUL FENOMENULUI URBAN

1. Centralitate
2. Conflictualitate
3. Simultaneitate
1. Centralitate- fenomenul urban se manifesta printr-o grupare de
obiecte, actiuni, fenomene intr-un spatiu mai mult sau mai
putin delimitat.
2. Conflictualitate- fenom enul urban asociaza consumul si
productia => o stare de conflictualitate
3. Simultaneitate- toate aceste elemente asociate cu fenomenul
urban se desfasoara simultan.
De exemplu:
strada - loc de manifestare a fenomenului urban in timp si
spatiu; il releva pe un anumit plan al complexitatii sale; pentru
ca 1, 2 si 3 se exprima pe mai multe niveluri de spatialitate si
pe mai multe directii de interes (economic, social, politic,
material, spiritual)
-> fenomenul urban = realitate globala (Lefebvre)
 Situatia este exprimarea, in esenta , a fenomenului urban.
EXISTENTA URBANA:
- exprimare materiala si spirituala a fenomenului urban
- inseamana: cadru construit, oamenii aflati acolo la un
moment dat, automobilele, plantatiile
- este o concretizare complexa, evidenta, a unei anumite
structuri urbane.
CONCULZII:
1.
EXISTENTA URBANA este o manifestare a formei urbane,
aceasta fiind inclusa conceptual si practic fenomenului urban.
2.
FORMA URBANA (nu inseamna doar volumetric urbana)
inseamna orice concretizare in static/dinamic a fenomenului urban,
putand include: forme spatiale, forme de organizare teritoriala,
forme de viata urbana.
3.
STRUCTURA URBANA are rol:
- pasiv - de intermediere de la esenta spre substanta
fenomenului urban
- activ - canalizarea pe cai favorabile a proceselor
fenomenului urban
4.
EXISTENTA URBANA releva o evolutie impusa de procesul
firesc de transform are a structurii urbane.
Observatie:
- fenom enul urban are o desfasurare continua, infinita prin
multitudinea tipologica, spatiala, temporala a succesiunilor
sale fenomenologice

- Fenomenul urban are dubla referinta


1. Referinta la logica formei, care se refera la toate aspectele
cuantificabile ale fenomenului urban (cresterea ppopulatiei,
suprafata, intinderi, deschideri de spatiu, densitati).
- este o forma a logicii gemetrice, care se refera la spatialitate configuratie spatiala, topologie, forma volumelor construite, directii
de interes
2. Referinta la dialectica continutului - componentele atat de
diverse ale fenomenului urbansunt rezultaul unui conflict , sau
conduc la un conflict (exemplul cu vecinii). Intre forma si continut
exista o anumita independenta.
Referirile fenomenului urban catre logica formei si catre
dialectica continutului justifica intelegerea lui ca un sistem.
Aceste referiri impun relatii intre componentele componentele
fenom enului urban, astfel incat acestea se realizeaza in sisteme si
in subsisteme.
Fenom enul urban poate fi:
- unitar/mai putin unitar
- dens/mai putin dens
- intens/mai putin intens
Fenomenul urban ca sistem se defineste numai prin
intermediul formei urbane; fapt care ne conduce la ideea cunoasterii
si dirijarii fenomenului urban (a proceselor si actelor sale) prin
analiza atenta, coroborata a manifestarilor de orice fel ale formei
urbane.
4.

DIALECTICA FORMEI URBANE. CARACTERUL ACTIV SI


DETERMINAREA SPATIO-TEMPORALA

Observatie: forma urbana are un caracter dialectic, care reflecta


evolutia fenomenului urban
TRASATURI:
1. Capacitatea de a se exprima foarte diferit fie
a. in concret in cadrul unei anumite existente urbane,
prin imagine, miscare, sunet,
b. in abstract imaginativa in cadrul reprezentarii
existentei urbane ante sau post-existent:
1. grafic, prin mijloace matematico-geometrice,
tehnice, plastice
2. verbal, prin concept psiho-sociologic sau
matematico-statistic.
- forma urbana are capacitatea de a trece de la o manifestare
logica, dar abstracta (printr-un anumit limbaj) intr-o forma de actiuni
eficace, din care rezulta o anumita existenta urbana
2.CARACTERUL ACTIV evidentiaza 3 laturi:
a.
O selectivitate cu caracter istori: orice forma urbana, orice
existent urban este rezultatul unei evolutii istorice. Forma urbana
are capacitatea de a evolua, selectatnd in decursul timpului
diversele valori in cadrul existentei urbane respective.
b.
O capacitate de reunire a unor continuturi vechi sau noi
intr-o totalitate
c.
O posibilitate de a indica o strategie urbana: la nivelul deciziei
sau al conceptiei, o rezolvare pentru o anumita existenta urbana
daca se iau in considerare datele caracteristice privind modul de
manifestare in locul respectiv a formei urbane.
3.DETERMINAREA SPATIO-TEMPORALA A FORMEI
URBANE
Forma urbana nu este indiferenta de spatiu-timp, dar nu luat e
ca atari, fiindca ele sunt elemente transformabile, imprimand
existentei urbane o succesiune de stari.
Determinarea spatio-temporala a formei urbane se situeaza
intre inovatie si traditie.
Forma urbana nu trebuie sa se contureze la un moment dat
absolutizand spatiul, timpul, sau un model conventional.

CURS 10
II.

DIFERENTIERE SPATIALA URBANA

1. Concept
Prima problema referitoare la forma urbana este diferentierea
spatiala.
Diferentierea spatiala este o modalitate care explica
existenta in cadrul oricarei situatii urbane a unor spatii diferite intre
ele.
Diferentierea spatiala este rezultanta dialecticii in procesul de
constituire a formei urbane, in sensul ca forma urbana este
exprimarea spre o finalitate a fenom enului urban, finalitate care
este intr-o continua desavarsire.
Explicatie:
O anumita existenta urbana exprima la un moment dat o
anumita finalitate, dar acea existenta urbana nu ramane
definitiva, pentru ca existenta urbana este definita de o serie
de factori care suporta modificari. In urma acestor modificari
poate rezulta o deteriorare partiala sau totala a existentei
urbane. In urma acestui proces de transformare se ajunge la
o noua forma, constituindu-se ca o noua existenta urbana,
adica un nou moment de finalitate.
->
forma urbana ca finalitate a fenom enului urban este intr-un
proces de continua desavarsire.
acest proces de continua desavarsire creaza diferentierea
spatiala care apare:
1. in cadrul aceluiasi spatiu urban (elem ent=cadru pentru o
existenta urbana de la un moment la altul al evolutiei lui).
2. in cadru teritorial: cand un spatiu urban ajunge la o
finalitate de moment, diferita de ce a unui spatiu urban in
acelasi moment.
-

In interiorul orasului, analiza diferentierii spatiale se face:


1. Intr-o sectiune temporala orizontala constituirea in cursul
timpului a spatiilor urbane respective. (analiza structuralista)
2. Intr-o sectiune temporala verticala se insista pe
caracterul evolutiv al spatiului urban respectiv.
Diferentierea spatiala este pentru oras o necesitate evolutiva.

In interiorul orasului distingem:


1.
2.

Spatii omogene
Spatii heterogene

1. Spatiul urban omogen - este defapt un spatiu care presupune


uniformitate, lipsa de elemente particularizatoare, practic un spatiu
fara topie, (Lefebvre)
topie- configurare complexa (spatiala, functionala, sociala,
cinetica), care se refera la toate manifestarile formei urbane
pe un anumit plan de esentializare. Este o schema a formei
urbane care se realizeaza mintal pornind de la identitatea
existentei urbane.
2. Spatiul urban heterogen spatiu diferentiat (in interioruol lui sau
fata de alt spatiu din cadrul aceluiasi organism urban).
- Aceasta diferentiere rezulta pe mai multe planuri;
a. diferentiere de functiune: fiecare spatiu urban poate sa
aiba o anumita dominanta functionala, chiar daca el cuprinde
localizari ale mai multor functiuni.
b. diferentiere de pozitie: aceasi funciune asezata in pozitii
diferite genereaza rezolvari si dezvoltari spatiale diferite.
c. diferentiere de conceptie: spatii urbane care au aceeasi
functiune si aceeasi pozitie, dar sunt concepute pentru
oameni, sau grupari diferite de oameni, sunt diferite.
Un rol important in diferentierea spatiala o are modelarea
spatiului urban de catre grupuri sociale:
- Grupuri sociale:
1. clase sociale sau paturi sociale
2. organizatii si institutii care au caracter de stat.
De exemplu:

- Diferentiere spatiala la Paris


N
- axul E-V, axul Senei
- axul N-S, axul care s-a dezvoltat mai inatai

E
S

- orice deplasare de interese in teritoriul urban are un traseu


pe care il preia pana in momentul in care isi gaseste un loc propriu.
- Traseul are 3 zone: 1.,2. doua marginale distinct
diferentiate; 3. zona mijlocie, diferentiata prin interferenta celor
doua particularitati.
2. Categorii topice spatiale
In cadrul formei urbane distingem 3 categorii de spatii in
raport cu conceptul general de diferentiere spatiala:
1. spatii izotopice
2. spatii heterotopice
3. spatii utopice
1.

Spatii urbane izotopice:


- spatii concepute in acelasi fel, spatii care sunt legate intre
ele prim aceleasi trasaturi caracteristice, spatii care pot fi identice.
2.

Spatii urbane heterotopice:


- spatii care releva locuri diferite, sustinandu-se fiecare prin
caracteristici functionale, spatiale si de cuprindere diferite.
- spatii urbane heterotopice pot exista si in cadrul aceluiasi
spatiu.
Observatie: o stare heterotopica/izotopica confera unui spatiu
omogenitate/heterogenitate.
3.

Spatii urbane utopice:


- spatii care unesc atat ordinea departata cat si cea apropiata,
realizand la nivelul conceptului o legatura intre izotopia si
heterotopia urbana.
- spatiul utopic este subiectiv, aprecierea sa fiind legata de
psihic.
- spatiul utopic este un spatiu simbolic, spatiu cu disponibilitati
de imaginar.
Exemple de spatii utopice:
- in cadrul orasului, o piata organizata, dar extrem de ampla,
ale carei limite ies din firescul perceptiei umane. In determinarea
unei anumite ambiante intervine psihismul nostru (cele doua filtre,
imagine reala si imagine mentala)
- orice spatiu urban in timpul noptii, atunci cand o serie de
aspecte si configuratii se estompeaza, chiar daca in timpul zilei el
este un spatiu izotopic sau heterotopic.
Observatie:
- spatiul utopic este un spatiu real, utopicul fiind o rezultanta a
perceptiei, a senzatiei.
- spatiul utopic este diferit de utopia urbana
- asocierea in cadrul organismului urban a unor spatii
izotopice, heterotopice si utopice reflecta o complexitate
multifunctionala, realizandu-se la nivelul spatiului urban.
Spatii urbane amorfe:
- pot fi spatii neorganizate inca, spatii atrofiate
- spatii care trebuie mentinute chiar prin restructurare spatii
amorfe spatii indiferente. (Strada nu este un spatiu indiferent).
Simti un spatiu atunci cand el are o functie care te chiam a
spre el.
Spatiul urban trebuie utilizat conform unei organizari spatiale
si functionale care are in vedere necesitati prezente, dar si
posibilitati viitoare.
Spatii urbane neutre:
- echivalentul in zona urbana a spatiului interstitial din
structura urbana.
- are rolul de a mentine echilibrul in teritoriu.

Selectia topica in spatiul urban:


-selectia topica este mijlocul fundamental, obiectiv sau
subiectiv, in conturarea trasaturilor organismului urban.
- este posibil ca la un anumit moment dat o existenta urban
sa rezulte ca rezultat al selectiei topice:
De exemplu: piata San Marco Venetia.
- in cursul dezvoltarii orasului (a unui ansamblu, a unei zone)
particularitatile sale se retin prin filtrul spatiului om ogen, rezultand
un spatiu unitar.
PROCESUL=UNITATEA SPATIULUI URBAN
- se realizeaza
- in afara contextului initial (Targu Mures intregirea
esplanadei necesita o noua unitate)
- in contextul initial (Sibiu
- unitate
- de stil - originara (cladirile sunt realizate in acelasi stil)
- artificiala (realizam in continuare cladiri in
acelasi stil.)
- de convenienta unitate evolutiva imbina configuratia
de elem ente initiale cu noile rezolvari in cadrul
ansamblului.
se poate vorbi de unitate intre nou si vechi numai atunci cand
ansamblul prezinta o alcatuire functionala complexa si elementele
noi nu se rezuma la a fi doar un simplu cadru.
integrarea formala poate opera
- la nivelul spatialitatii generale
- la nivelul plasticii particulare
un spatiu urban unitar este un spatiu urban particular, iar
celelalte atribute care pot sa apara conduc intr-o anumita directie
valoarea particulara.
3. Valoare particulara: Caracter si spacificitate.
-

valoarea particulara a unui spatiu urban


- este o trasatura sau graup de trasaturi care-l deosebesc in
cadrul formei urbane, inscriindu-se astfel intr-o anume tipologie
spatiala ca generalitate de grup, sau ca singularitate.
- reprezinta determinarea sa calitativa, individualitatea sa
incorporand generalul reflectare a esentei intr-o forma proprie
care se exprima prin caracter si specificitate.
- caracterul este diferit de specificitate.
- in aprecierea spatiului urban ne intereseaza:
1. efect
2. cauza mijloace de realizare
3. adaptarea la un existent material inventivitatea /
asimilarea experientei anterioare.
4. timpul si spatiul, ca loc al selectiei topice.
DEFINITIE: Valoarea particulara a spatiului urban este o rezultanta
a interferentei unor participari de natura unei
generalitati restranse, conferind caracter, si a unor
participari de natura singularului, conferind specificitate.
Caracter: caracterul unui spatiu urban inseamna calitate verificata.
-se determina prin descoperirea in cursul perceptiei a
trasaturilor
si
elementelor
functionale,
spatial-volumetrice si comportamentale care delimitand
o anumita grupare tipologica restrang sfera de analiza ,
apreciere, incadrare a spatiului sau a zonei in care
exista.
Specificitate: nu este numai rezultatul unei existente singulare
- exista spatii urbane care evidentiaza specificitatea
printr-un element (Ex. Campanilul pentru ansamblul
San Marco)
- exista spatii in care specificitatea rezulta ca sinteza a
elementelor componente, ce pot fi de natura izotopica
sau heterotopica. (Ex. Zona centrala din Bologna
succesiunea porticelor din lungul strazilor de la parterul
cladirilor)
campanilul element de specificitate unic
porticul element de specificitate comun

Elemente de specificitate: sunt elemente care subordoneaza


functional , spatial volumetric si comportamental,
asigurand in acest fel unicitatea ansamblului.
- o specificitate se realizeaza in cadrul unitatii prin
contrast , cealalta prin similitudine.
Legatura intre specificitate dominanta unitate de ansamblu
poate fi apreciata numai in contextul de ansamblu al spatiului urban
respectiv (ex.: blocul turn din piata Salii Palatului)
Nu se poate face o delimitare clara intre caracter si
specificitate, existand intotdeauna o zona de suprapunere.
Prin procesul de selectie topica, trasaturile de generalitate
devin trasaturi de caracter care, retinute in timp, se constituie apoi
ca elemente de specificitate.
- Sunt cazuri in care procesul este invers: elemente de
specificitate -> trasaturi de caracter -> trasaturi de
generalitate. Ex.: constructia urbana industrializata.
- Se poate ca ceea ce este caracterisitic pentru un spatiu
restrans sa fie un element specific pentru un teritoriu mai
mare.
- Pentru desprinderea caracterului si specificului unui spatiu
urban este necesara atenta lui incadrare in spatiu-timp.
Specificitatea spatiului urban se situeaza pe drumul de la
functie la simbol, impunand spontaneitatea si premeditarea logica,
creativitatea artistica si creativitatea tehnico-stiintifica, insa trecute
prin filtrul selectiei topice.
Fenom enul urban este un subsistem in sistemul general al
dezvoltarii societatii.
4. Particularizare prin segregare:
In domeniul urbanisticii, diferentierea este diferita de
separare-segregare.
Atributele
segregat/nesegregat,
diferentiat/nediferentiat
reflecta doaua dimensiuni: calitative si cantitative, dimensiuni
distincte ale formei urbane; doua aspecte posibil a fi luate separat in
considerare pentru o aceeasi existenta urbana, o dimnesiune
relevand aspecte pozitive, iar cealalta, aspecte negative.
Afirmarea unei valori particulare (caracter, specificitate) nu
este compatibila cu segregarea, oricat de categorica ar parea
aceasta in definirea unor trasaturi distincte -> segregarea nu ofera o
minima zona de trasaturi distincte, iar diferentierea nu ofera o
infinitate.
diferentierea este:
-informanta (capacitate m are de a
infatisa ceva)
-informata (incarcatura informativa
mare)
Ex.: Strada spatiu urban unde se afirma cel mai bine
caracterul specificitatea.
Strada: 1. ingusta si sinuoasa in orasul medieval
2. monumentala si pretentioasa in orasul baroc
3. scoasa din drepturile sale in orasul postbelic (urbanism
organic)
4. astazi repusa in drepturi.
Important in definirea configuratiei:
1. relatia de functionalitate intre strada si teritoriul adiacent
strada isi evidentiaza interesele proprii
2. functia prioritara care afecteaza strada impune scara si
caracterul spatiului
3. rezolvarea corespunzatoare a cladirilor ce se inscriu in
fronturile strazii:
- aceeasi cladire nu se poate amplasa cu aceleasi sanse
calitative pe:
- o strada de mica/mare circulatie
- o strada pietonala
- pe un splai
Imagine urbana (curs Sandu Grasu)
- elementele imaginii urbane: obiectivele unui sit, punctele de
observare si observatorul.
- termeniii unei imagini urbane: privirea si vederea
- raport observator/punct de observatie
- tipuri de perceptie
Strada este: -spatiu estetic
-existenta urbana cu ample disponibilitati pentru
semnificativ/simbolic, in sensul ca imaginile
mentala si reala nu pot fi separate.

Reclama: -reda cosmetica urbana. Strada, in intregul ei, trebuie sa


ofere oamenilor un mediu educational.
Imaginea urbana: o imagine caracteristica care ea insasi
prezinta interes:
1. ca valoare informativa (restransa, dar legata)
2. ca valoare informativ-selectiva mai complexa, conclusiva
3. ca valoare informativ-memorativa suprapunere de imagini
partiale contractate in timp esentializata, retinand astfel
specificitatea.
Specificitate se contureaza calitativ/cantitativ
Specificitatea este diferita de specific (esentializarea unui loc
comun mai multor locuri, o esenta a esentelor)
Specificul organizarii spatiale intr-un teritoriu este constituit
dintr-un grup de trasaturi caracteristice generale centralizate intr-un
timp indelungat.

diferenterea

un spatiu
segregat

impune
nediferentierea

un spatiu
nesegregat

Specific: o esentializare a unui loc comun mai multor locuri (o


esenta a esentelor.
CONDITIONARE FORMEI URBANE
Semne urbanitatii se situeaza in planul calitativ/cantitativ. Ele
au rol in definirea globala a calitatii vietii.
Caliattea vietii reflecta, de faptcalitatea unui mediu de viata.
In conditiile actuali dezvoltari a societatii umane, forma
urbana se constituie ca factor fundamental de mediu -> preocupari
pentru
1. mediul functional mediul in care se realizeza anumite
functiuni privind existrenta omului
2. mediul natural-microclimatic mediul in care conditiile
naturale sunt folosite rational, puse in valoare, si modul
cum realizarile pot influenta conditile de clima.
3. mediul artificial-fizic modul in care se realizeaza
constructia si amenajarea teritoriului conteaza aspectul
aspectul vizual
4. mediul socio-cultural modul in care imbinarea
naturalului cu artificialul, a traditiei cu inovatia, a
interesului individual cu cel colectiv duc catre forme
pozitive de manifestare psiho-sociala a locuitorilor.
Orasul nu mai poare ramane la stadiul de produs. El este
inteles ca opera urbana; insusita, si nu suportata de om.
Lefebvre considera orasul :
a. obiect (spatial)
b. mediatie (intre ordinea departata/apropiata)
c. opera
Forma urbana sae situeaza intotdeauna in contextul unor
conditii:
1. interventia structuranta (conditii obiective naturale si
functionale)
2. formatia
comportamentala
(conditii
obiective
psiho-sociologice)
3. constrangere conceptuala (conditii obiectiv-subiective,
etice, estetice, politice.
Aceste conditii asigura formei urbane stabilitate in timp si
spatiu, si valoare ca produs social.
Forma urbana esentiala componenta a culturii urbane.
ORASUL ACT DE SINTEZA AL FORMEI URBANE.
Orasul estre o manifestare coroborata, organizata a formei
urbane.
Intelsuri in evolutia istorica:
1. Orasul era apreciat ca opera de la inceputurile
dezvoltarii urbanistice, pana la revolutia industriala. Asa
putem explica de ce din orasele vechi ne-au ramas

marturii zonele reprezentative (piete) si nu locuinte.


(Piata capitoliului)
2. Orasul se transforma din opera in produs acest lucru
se intampla o data cu aparitia burgheziei premisele
revolutiei industriale
- orasul capata sensul unei valori de intrebuintare, pierzandusi valoarea artistica. In constructia urbana conteaza ocuparea
terenului cu cladiri cu randament maxim,
->
SPATIUL OMOGEN proces de omogeizare pe mai multe
niveluri (social economice) in paralel cu un proces de crestere a
decalajului calitativ intre aceste niveluri.
procesul de omogenizare se accentueaza datorita:
1. distrugerilor din al doilea razboi mondial
2. migrarii masive spre oras
trecerea de la orasul opera la orasul produs =>
constrangeri urbane => criza orasului => criza a formei
urbane
 Forma urbana se constituie dintr-o convergenta de spatii,
obiecte, produse si interese care se releva intr-o existenta urbana
materala si o constinta sociala urbana. Din integrarea acestora
rezulta semnele urbanitatii.
SEMNELE DE URBANITATE nu sunt componente ale
formei urbane, ci produse ale sintezei pew care aceasta o
realizeaza.
Relatia dintre structura urbana si forma urbana implica o
relatie de conditionare intre sistemele texturilor urbane si
convergenta prezentelor si faptelor urbane care obiectiv si subiectiv
se inteleg spatial in tiparul acestor texturi.
Ex.: construirea pietonalului in spatiul urban.
Intervin:
1. Densitatea de interese
interesul functional raportat la functionalitate
interesul pentru infomare, raportat la imaginea urbana.
Interesul pentru contact social raportat la calitatea socioculturala a zonei si structura functionala si spatiala.
2. Formarea pietonalului.

ALEXANDRU M. SANDU
Sub semnul paradoxurilor
Prefata de LIVIU IANASI
voi. I
[Eseuri de urbanism si arhitectura]
Editura Fundatiei Arhitext design Bucuresti

Cuprins
Capitolul I
Despre identitate
55 Diferentierea spatiala si particularizarea spatiului urban
111 Specificul culturii in aprecierea fenomenului de arhitectura si urbanism
141 Din nou, despre specific
153 Particularitatea locului ca valoare de universalitate
171 Identitatea spatiului sub semnul paradoxurilor

Diferentierea spatiala si particularizarea spatiului urban

Concept
Una dintre problemele mai complicate si, in acelasi timp, de mare actualitate referitoare la forma urbana este aceea privind
diferentierea spatiala ca o modalitate de a explica existenta in cadrul oricarei situatii urbane a unor spatii diferite intre ele.
In primul rand, apare aici aspectul intelegerii diferentierii spatiale in sensul unei rezultante dialectice in procesul de constituire a
formei urbane, si anume in sensul ca forma urbana este exprimarea spre o finalitate a fenomenului urban. Aceasta intelegere nu trebuie insa sa
incline spre metafizic, adica nu trebuie considerata in sensul ca o anumita exprimare a formei urbane este inchegata si recunoscuta definitiv ca
exprimare finala, dincolo de care nu mai poate sa apara nimic. Aceasta finalitate este intr-o continua desavarsire, ceea ce inseamna ca, intr-o
anumita zona a orasului, pe parcursul unei anumite perioade de timp, se constituie o anumita existenta urbana, care exprima, astfel, la un
moment dat, o anumita finalitate; dar trebuie avut in vedere ca aceasta existenta urbana nu ramane definitiva, chiar daca ea este considerata ca
fiind satisfacatoare in momentul respectiv. O existenta urbana este definita de o serie de factori, care, la randul lor, suporta - inevitabil - o serie
de modificari. Din convergenta acestor modificari poate rezulta, fortuit sau firesc, inconstient sau constient, o deteriorare partiala sau chiar
totala, la un moment dat, a unei existente urbane. Putem, astfel, avea de-a face cu o inlocuire de ansamblu a existentei urbane sau numai cu o
intregire spre finalitate a acesteia (de obicei, atunci cand existenta urbana respectiva prezinta in continuare interes functional, economic sau
spiritual). Ea evolueaza in continuare dupa o perioada de timp mai mare sau mai mica, in care se mentine intr-o aceeasi forma (unitara sau
neunitara), pana cand, suferind un nou proces de transformare, ajunge la o alta forma, constituindu-se ca o noua existenta ce poate fi considerata
drept un nou moment de finalitate. Acesta este motivul pentru care putem spune ca forma urbana ca finalitate a fenomenului urban este intr-un
proces de continua desavarsire.
Este de semnalat faptul ca tocmai acest proces creeaza diferentierea spatiala, aceasta diferentiere aparand fie in cadrul aceluiasi
spatiu urban (element-cadru pentru o existenta urbana) de la un moment la altul al evolutiei sale, fie in cadrul orasului, cand un spatiu urban
ajunge la o finalitate de moment care este diferita de cea a altui spatiu urban in acelasi moment. Deci, in interiorul orasului, avem de-a face cu
o diferentiere spatiala de analizat fie intr-o sectiune temporala orizontala (fara a neglija constituirea in cursul timpului a spatiilor urbane
respective), fie intr-o sectiune temporala verticala (insistand asupra caracterului evolutiv al spatiului urban respectiv). Desi, cel putin in prima
situatie, diferentierea poate fi surprinsa doar prin intermediul unei analize structuraliste a spatiilor urbane, aceasta nu poate asigura profunzimea

concluziilor noastre, cu atat mai mult cu cat, la nivel de detaliu sau, dimpotriva, la nivel de ansamblu, ele sunt necesare in definirea aspectelor
ce caracterizeaza forma urbana intr-o anumita zona, intr-un anumit timp. Diferentierea spatiala este pentru oras o necesitate evolutiva pentru ca,
asa cum sustine Mircea Malita, respectarea principiului diversificarii a fost dintotdeauna o conditie a progresului, iar gradul de diversificare al
unui sistem, un indice semnificativ pentru a-l caracteriza1.
Legile evolutiei prin selectie privesc, in principiu, atat convergenta, cat si divergenta trasaturilor caracteristice ca mijloace de
realizare. Vorbind despre diferentierea spatiala in interiorul orasului, deci in cadrul general al formei urbane, distingem astfel spatii omogene si
spatii eterogene. Patrunzand mai adanc in intelesul acestor notiuni, in intelesul lor practic (caracteristicile respective privind atat spatialitatea,
cat si activitatea pe care o cuprind), se poate arata faptul ca un spatiu urban omogen nu este in principiu un spatiu caracteristic pentru fenomenul
urban. Lefebvre spune despre un asemenea spatiu omogen ca este o caricatura a raportului intre urban si componentele sale2 , in sensul ca un
asemenea spatiu omogen este de fapt un spatiu artificial, pentru ca fenomenul urban nu poate sa creeze in evolutia sa continuu spatii urbane
omogene, adica spatii urbane uniforme, lipsite total de orice elemente de particularizare (aspectul unitar - ca valoare urbanistica nefiind implicit
uniformitatii). Lefebvre considera asemenea spatii fara particularizare drept spatii fara topie, desemnand prin aceasta topie o imagine sau o
configuratie care este pusa in evidenta, intr-un anumit fel. Putem retine aceasta apreciere, insistand insa asupra intelegerii topiei ca mai mult
decat doar o configuratie spatiala, adica si functionala, sociala, cinetica etc. in opozitie cu un asemenea tip de spatiu urban este spatiul eterogen,
care rezulta firesc din desfasurarea fenomenului urban, adica un spatiu diferentiat, diferentiat chiar in interiorul lui sau diferentiat fata de un alt
spatiu din cadrul aceluiasi organism urban. Aceasta diferentiere rezulta pe mai multe planuri. Dintre acestea, de retinut sunt trei, si anume: (1)
o diferentiere de functiune, in sensul ca fiecare spatiu urban poate sa aiba o anumita dominanta functionala, dar el poate sa cuprinda localizari
ale mai multor functiuni (si in mod normal functiunile respective, ca si functiunea dominanta, particularizeaza fie anumite activitati din spatiul
respectiv, fie spatiul respectiv in intregime); (2) o diferentiere de pozitie, in sensul ca aceeasi functiune, asezata in pozitii diferite (in raport cu
conditiile naturale, cu functiile si spatialitatea adiacente), trebuie sa genereze, in mod normal, rezolvari si dezvoltari spatiale diferite; (3) o
diferentiere de conceptie, in sensul ca spatiile urbane care au aceeasi functiune si au aceeasi pozitie, dar sunt concepute de/ pentru oameni sau
grupari diferite de oameni, dupa cum a demonstrat istoria, sunt diferite. Deci este gresita impunerea unor anumite precepte sau reproducerea
intocmai a unei imagini, dintr-un timp in altul, dintr-un loc in altul, in edificarea spatiului urban, deoarece acest lucru duce in mod inevitabil la
acea uniformizare a spatiului urban, care, asa dupa cum aratam, in contextul larg al formei urbane, este o exprimare contrafacuta, falsa, a
fenomenului urban.
O deosebita importanta in diferentierea spatiala o are modelarea spatiului urban de catre gruparile sociale. Urbanistul francez Marcel
Poet sustine ca motivatia unei anumite situatii urbane si explicatia evolutiei, deci a continuitatii in acest proces de transformare a formei urbane,
se datoreaza asa-numitului elan vital, care, in spiritul conceptiei bergsoniene, desemneaza ceva ce exista in sufletul - sa spunem asa - unei
colectivitati si care face produsul acelei colectivitati sa evolueze intr-un sens ascendent atat cantitativ, cat si calitativ.
Criticand aplicarea acestei conceptii la dezvoltarea orasului, Lefebvre arata ca nu acest elan vital ar explica in fapt fiecare situatie
urbana, ci ca o recunoscuta continuitate a unei existente urbane este de fapt un rezultat istoric. Diferentierea spatiala in cadrul organismului
urban rezulta, astfel, in urma evolutiei istorice a organismului urban respectiv. Proprietatile spatiului urban (proprietati care, de fapt, fac ca
acest spatiu urban sa fie diferentiat) rezulta in ultima instanta din interactiunea gruparilor sociale, dintr-o interactiune de interese, atat materiale,
cat si spirituale. intelegand prin aceste grupari sociale, pe de o parte, clase sociale sau paturi sociale, iar, pe de alta parte, organizatii si institutii
care au caracter de stat, cooperatist sau particular in raport cu contextul social-economic-politic respectiv, prezentand fiecare anumite interese
si, ca atare, o anumita posibilitate de actionare asupra spatiului urban.
Este interesanta, in acest sens, ca exemplu, modalitatea in care a evoluat aceasta diferentiere spatiala la Paris, in cursul dezvoltarii
sale istorice: in cadrul zonei sale centrale, axul care s-a dezvoltat initial cu o deosebita pondere nu a fost axul est-vest - astazi atat de
caracteristic si evident, Sena -, ci a fost axul nord-sud, transversal pe Sena. De ce? Acest fapt este legat de anumite interese ale gruparilor
sociale din acea perioada, in sensul ca Sena constituia deja un important ax de circulatie, astfel incat, rutier, un asemenea ax nu mai era necesar;
in schimb, era necesara o legatura transversala pe acest ax fluvial, in lungul Senei organizandu-se de fapt spatiile importante, din acea perioada,
ale orasului, spatii care au generat, intre altele, cunoscutul ansamblu al Halelor, atat de caracteristic si regretat astazi. Acest ax a suferit o
expansiune catre nord si catre sud - este interesant de semnalat faptul ca burghezia s-a stabilit catre sud, iar nobilimea catre nord, imprimand
spatiului urban respectiv caracteristici diferite, pregnante si astazi: intr-o parte a Senei s-a dezvoltat ulterior celebrul Cartier Latin, in timp ce in
cealalta parte s-a dezvoltat o ampla zona de rezidente fastuoase. Sigur ca, paralel cu aceasta dezvoltare a orasului, a aparut si reliefarea axului
est-vest, ax legat insa de alte necesitati, ce s-au conturat, treptat, ulterior. El s-a constituit printr-o serie de adaugiri si caracteristica lui este cu
totul si cu totul deosebita fata de celelalte zone ale Parisului, ca succesiune de spatii, prezentandu-se ca un ax al expunerii festive, chiar daca
partial este afectat uzului comercial. Totusi, desfasurarea acestui ax nu a fost suficienta pentru o asemenea exprimare festiva a urbanitatii, fapt
pentru care, de o parte si de alta a sa, au aparut o serie de spatii categoric diferentiate, avand in esenta o aceeasi functiune de festivitate. insa o
functiune, am putea spune, particularizata, in sensul ca, daca in lungul sau avem de-a face cu o desfasurare dinamica a fastului urban, in cadrul
acelor spatii adiacente - cunoscutele piete-salon Royale si Vendome, spre exemplu - intalnim o concentrare fastuoasa calma, in asteptare. Iata
cum, in acest fel, pe teritoriul orasului se constituie, in fapt, in cursul dezvoltarii istorice, o diferentiere spatiala ca rezultat al interactiunii intre
diversele grupari sociale, deplasarea intereselor majore de la un obiectiv la altul conducand, chiar atunci cand este determinata numai intuitiv,
la o deplasare care, natural, numai arareori se produce brusc, intervenind brutal asupra zonelor in cauza. Brutalitatea interventiei in diferentierea
spatiala este insa riscul marilor operatii de modernizare contemporane, care neglijeaza zonele afectate in adancime si, de asemenea, faptul ca
orice deplasare de interese are un traseu pe care il preia pana in momentul in care isi gaseste un loc propriu. Se disting pe un asemenea
traseu cel putin trei zone: cele doua marginale distinct diferentiate prin particularizare si zona mijlocie diferentiata prin interferenta celor
doua particularitati, ca legatura necesara pentru sublinierea diferentierii insasi: diferentierea spatiala este slujita nu de separare, ci dimpotriva,
de apropiere.
Bucurestiul poate oferi un interesant exemplu de analiza. Zona sa centrala se constituie astazi ca o extindere treptata a miezului
vechii vetre a urbei, situata de o parte si de alta a Dambovitei, cu precadere insa, in partea stanga, mai propice unei dezvoltari continue - deja
elementul natural introducand o diferentiere pe care, inca la 1840, o vom gasi consfintita prin linia de rosu. Mai tarziu, retragerea intereselor
majore comerciale din partea de N-V a acestei zone, odata cu realizarea aici a unor resedinte ale protipendadei si construirea centrului festiv
prin montarea Caii Victoriei si, ulterior, prin largirea axei N-S, se produce un proces de atrofiere in partea de N-E a vechii vetre, de incarcare
reprezentativa in partea de N-V si de impulsionare a extinderii partii centrale a zonei spre N. Parcurgerea astazi a axei N-S, de la Casa Scanteii
pana la Parcul Tineretului, releva, in lungul a 14 km, pe 6 tronsoane distincte, o diferentiere spatiala - functionala si volumetrica - exprimand
interese si conceptii diferite de organizare (o diferentiere care, insa, tocmai datorita unor interventii brutale pe alocuri, nu se simte ca
diferentiere de zona, in adancime).

Categorii topice spatiale


In cadrul formei urbane, deci luand organismul urban in totalitatea sa ca exprimare concreta a formei urbane, distingem trei categorii
de spatii in raport cu conceptul general de diferentiere spatiala, si anume, utilizand nomenclatura prezentata de Lefebvre, este vorba de spatii

1
2

M. Malia: Idei in mers. Ed. Albatros, 1975


H. Lefebvre: La revolution urbaine, Ed. Gallimard, 1975

izotopice, spatii heterotopice si spatii utopice. Spatiile izotopice, asa cum arata si termenul respectiv, sunt spatii care releva un acelasi loc, deci
spatii concepute in acelasi fel, spatii care se dovedesc legate intre ele prin aceleasi trasaturi caracteristice, spatii care pot fi identice.
Deci, se poate spune ca un spatiu urban este izotopic fata de un alt spatiu urban (observatia fiind valabila referitor fie la spatii unice
definite, fie la zone mai largi).
Spatiile heterotopice sunt spatii care releva locuri diferite, sustinandu-se fiecare prin caracteristici functionale, spatiale si de
cuprindere diferite. Dar si in cadrul aceluiasi spatiu urban - cu cat el este mai complex, cu atat aceasta observatie este mai evidenta - putem
deosebi, de asemenea, stari izotopice sau stari heterotopice, ceea ce confera spatiului respectiv omogenitate sau heterogenitate. Relatia de
diferentiere in sensul izotopie-heterotopie, in contextul unei situatii urbane, nu este fixa. Ea se releva prin variabilitate in cadrul existentei
dinamice a orasului: la un moment dat, pot exista doua spatii foarte asemanatoare pe care le putem considera spatii izotopice, numai ca in
existenta orasului se poate intampla ceva ducand la modificarea - intr-un alt spirit - a unuia sau a ambelor, astfel incat ele devin spatii
heterotopice; sau doua spatii identice - unul ramane gol, in celalalt se produce o activitate deosebita generand aglomeratie, ceea ce face ca in
acel moment caracterul lui in opozitie cu caracterul celuilalt spatiu sa se schimbe. Trebuie avut in vedere acest fapt in obtinerea diferentierii
spatiale, in sensul ca un spatiu poate fi suficient de bine diferentiat de alt spatiu prin introducerea de elemente antrenante legate de ritmul,
activitatea si miscarea oamenilor in interiorul lui. Sigur ca acest fapt este legat in continuare, chiar in cadrul procesului de modernizare, de o
anumita modificare a spatiului respectiv, de o anumita adaptare a lui. Lefebvre considera izotopia ca ordine apropiata, in sensul ca reflecta cu
necesitate o anumita ordine care ne este aproape si care leaga spatiile intre ele. in opozitie cu aceasta, el considera ca heterotopia reflecta o
ordine departata, adica o posibila ordine, care nu este perceputa ca atare. Se poate retine de aici ideea ca heterotopia nu inseamna in mod
inevitabil o stare de haos urban, acea ordine departata putand fi, in multe cazuri, deosebit de subtil constituita.
Spatiul utopic are o caracteristica aparte. Este definit de Lefebvre ca reunind atat ordinea apropiata, cat si ordinea departata, la
nivelul conceptului, intre izotopia si heterotopia urbana. Dar daca acestea sunt caracteristici care se adreseaza existentei materiale, deci exclusiv
la ceea ce se percepe (la volumetrie, culoare, miscare, zgomot), spatiul apreciat ca utopic are un profund potential subiectiv, aprecierea sa fiind
strans legata de psihic. Spatiul utopic este, in general, un spatiu simbolic si, ceea ce arhitectii uita, un spatiu cu disponibilitati de imaginar nu
pentru ei insisi, ci pentru cei care il strabat ca necunoscatori ai unei savante metodologii de analiza, dar direct si poate primitiv impresionabili.
Spre exemplu, un spatiu utopic poate fi, in cadrul orasului, o piata organizata, insa extrem de ampla, ale carei limite ies din firescul perceperii
umane, imaginea retinand volumetria, dar totodata si o trecere a spatiului in exterior. Atunci intervine psihismul nostru, cat si imaginarul nostru
in determinarea unei anumite ambiante, unei anumite impresii in momentul respectiv si in locul respectiv. Ca spatiu utopic poate aparea orice
spatiu urban in timpul noptii, atunci cand o serie de aspecte ale configuratiei sale se estompeaza, chiar daca in timpul zilei el poate fi un spatiu
izotopic sau heterotopic. Sigur ca aceasta posibilitate trebuie stapanita de arhitect, pentru ca numai in masura in care spatiul respectiv se poate
realiza si ca spatiu utopic, el poate sa impresioneze, numai in acea masura el este atractiv, altfel risca sa se piarda in configuratia orasului,
pierzandu-si orice semnificatie. Semnificatia unui spatiu urban, determinata evident de aprecierea sa functionala si servita geometric-spatial, nu
se poate realiza in afara unei cat de reduse, dar constructive, valente utopice. Monumentalul, ca si feericul, sunt trasaturi care slujesc valoarea de
semnificatie a spatiului urban; sunt insa trasaturi care se constituie intr-o apropiere/ recunoastere/ perceptie spatiala, cel putin in parte utopica.
Conditiile de cadru natural favorizeaza evidentierea unui spatiu utopic si, indeosebi, in acele existente urbane de mare desfasurare,
dominate de elementele naturale, cum ar fi o asezare de munte sau, dimpotriva, o asezare pe malul marii. De asemenea, deschiderea spatiului,
atunci cand ea nu inseamna dezbinare, indiferenta, ci, dimpotriva, orientare, cuprindere a exteriorului, a unor vecinatati impresionante, este o
modalitate (pe care istoria o releva, pe care prezentul a uitat-o insa), care poate fi speculata in determinarea unei anumite ambiante incarcata
de semnificatie. Este de retinut, insa, faptul ca spatiul utopic ramane un spatiu real, utopicul fiind o rezultanta a perceptiei, a senzatiei, care la
randul lor sunt rezultante ale apropierii intre om si elemente concrete ale realitatii organizate intr-un anumit fel; si, de asemenea, nu trebuie
confundata aici notiunea de spatiu utopic cu utopia urbana, chiar daca caracteristica de utopic a spatiului urban poate sa exprime un anumit
idilism urbanistic.
Se dovedeste ca fara acest idilism urbanistic - strans legat de premisele utopice ale spatiului urban in general - un oras poate pierde
mult din particularitatea existentei sale (un idilism naiv sau sobru, competent, uneori traditional, conturat, alteori premeditat contemporan, cum
de altfel se releva zone intregi din Oradea inceputului de secol 20, amplele zone plantate care patrund adanc spre centrul Varsoviei sau al
Nrnberg-ului, ambele orase reconstruite in nucleul lor istoric, dar atat de bine puse la dispozitia unor functiuni contemporane sau, sa spunem,
cartierul La Grande Borne, realizare-manifest a urbanismului contemporan).
Asocierea in cadrul organismului urban a unor spatii izotopice, heterotopice sau utopice reflecta o complexitate multifunctionala, iar
la nivelul spatiului urban, ca existenta autonoma, o posibila integrare functionala. Acesta este si motivul pentru care, din ce in ce mai mult, in
interiorul orasului este cautata exprimarea heterotopica, ea sustinand integrarea, tendinta evidenta in evolutia contemporana a structurilor
urbane.
In cadrul structurii urbane, spatiile acestea, caracterizate distinct ca particulare, indiferent de felul lor - izotopice, heterotopice sau
utopice -, se gasesc configurate in cadrul unui teritoriu mai larg, in contextul unei tesaturi de spatii care la prima vedere pare a fi nediferentiata.
Aceasta datorita prezentei intotdeauna insulare a unor asemenea spatii particulare in cadrul organismului urban, spatii separate intre ele, avand
un caracter ordinar in configuratia generala a orasului. Se poate vorbi, astfel, de utilizarea in teritoriul urban si a unor spatii amorfe? Daca
aceasta este intr-adevar situatia pe care o intalnim in cadrul majoritatii oraselor existente, se pune problema daca aceste spatii sunt numai spatii
neorganizate inca si numai spatii care, datorita neconcordantei intre organizare si cerinte, se atrofiaza sau trebuie mentinuta in restructurarea
oraselor si astfel, in dezvoltarea lor, ideea unor spatii urbane amorfe, deci indiferente, avand rolul unor spatii urbane neutre, am putea spune.
Considerandu-se necesar, la prima vedere, s-ar parea ca un asemenea spatiu indiferent ar putea fi constituit cel mai simplu de catre arterele de
circulatie. Putem considera insa strada drept un spatiu indiferent? Un asemenea spatiu indiferent nu exista decat atunci cand el este privit - sa
spunem - biro/ tehnocratic, adica simplist-functionalist, deoarece, chiar daca ne referim la o mare magistrala situata intre zone determinate,
fiecare are un anumit caracter.
Magistralele de penetratie, dupa cum demonstreaza restructurarile din zona Colentina si Pantelimon, pun probleme dificile a caror
rezolvare nu se poate rezuma la simpla prestabilire a unor maxime deschideri ale profilului transversal; echiparea si dotarea lor, tipul si modul
de realizare al relatiilor cu adancimea zonelor, precum si compozitia volumetrica sunt aspecte insemnate, chiar daca - si poate cu atat mai mult
cu cat - cele doua zone tind a se constitui ca spatii izotopice, in conditiile unei masive constructii din nou. Cadrul sau unitar se constituie, astfel,
in factor de baza contribuind la definirea rolului pe care o strada este firesc sa-1 detina in campul diferentierii spatiale, ca spatiu de coeziune,
sudand - nu uniformizand - intr-un spatiu heterotopic valori spatiale diferite sau valori noi cu valori vechi, ca elemente ale fostei existente
urbane.
Aceasta artera magistrala trebuie sa fie un spatiu avand propria sa existenta, oarecum autonoma, dar imposibil indiferenta fata de
zonele adiacente, pentru ca si autostrada fiind, lasand deoparte relatiile functionale, si tot apar probleme de incadrare in peisajul urban
respectiv.
Desi nu lipsita de grija pentru vecinatati, implementarea unui element strain intr-o configuratie existenta atat de bine stabilita (si
acesta este motivul pentru care a si suscitat atatea discutii) - propusa realizare a arterei rapide pe malul stang al Senei, la Paris - apare ca un
spatiu indiferent de ceea ce se intampla in dreapta, de ceea ce se intampla in stanga.
In conditiile in care concepem totusi obligat un asemenea spatiu, trebuie de la inceput sa fim avizati ca ajungem inevitabil la
segregare in cadrul teritoriului respectiv, in sensul ca apare o ruptura intre o parte si cealalta a teritoriului; si acest aspect este deosebit de
important atunci cand se refera la artere majore de circulatie in interiorul orasului.
Si un spatiu plantat, in multe situatii, este gresit conceput, ca un element de segregare intre zone configurate ca spatii izotopice sau
heterotopice. Desigur ca este mai usor a umple spatiul intre aceste zone cu un asemenea element care nu pune probleme decat ca realizare in
sine, in loc de a concepe realizarea lui intr-un anume fel particularizat. Este Insa clar ca nu poti simti un spatiu decat atunci cand el are o

functie care te cheama spre el (fie aceasta si numai o functie estetica) si o functie devine evidenta, eficienta, numai atunci cand ea se desfasoara
in corelatie cu ceea ce se intampla in spatiile adiacente.
In cadrul organismului urban intalnim, totusi, o serie de spatii care au un astfel de caracter neutru, dar ele suporta o modificare a
caracterului lor de la un moment la altul, in sensul ca intervine intr-o desfasurare mai rapida acel dinamism al spatiului urban despre care
vorbeam mai inainte. Acesta este, de altfel, si motivul pentru care Lefebvre sustine ca neutralitatea unui spatiu urban este de fapt un caz limita:
un spatiu gol este un spatiu care atrage si chiar sfarseste prin a se umple (atat la propriu, cat si la figurat), in sensul ca atrage la un moment dat
oamenii in raport cu o anumita activitate localizata aici temporar, deci atrage anumite interese pentru a se confrunta aici si, ca atare, isi poate
gasi chiar si o umplere simbolica, isi gaseste un anumit continut. Este gresit a se sustine ca un asemenea spatiu trebuie conceput, in contextul
modernizarii urbane, ca spatiu neutru, intrucat, atunci cand este ocupat intamplator, el exprima inceputul unei noi etape de extindere spatiala,
iar atunci cand este ocupat periodic, el exprima o necesitate de spatiu organizat. Si intr-un caz, si in celalalt, permanentizarea ocuparii lui ca
spatiu mono- sau polivalent impune o configuratie care nu-1 mai poate lasa drept spatiu indiferent in raport cu vecinatatile. Exista tendinta
naturala pentru fenomenul urban ca, treptat, prin perimarea unor spatii anterior ocupate, acestea sa devina spatii indiferente in structura urbana,
ceea ce duce la unele situatii defavorabile pentru oras: o crestere a teritoriilor afectate astfel, deci deprecierea calitatilor cadrului urban,
deteriorarea echilibrului diferentierii spatiale in teritoriu si pierderea trasaturilor care particularizau locurile respective. Stapanirea acestui
proces, ii putem spune de neutralizare a unor existente urbane, prezinta astfel o insemnatate deosebita, ingreunand o interventie directa asupra
fondului construit existent: depistarea valorilor posibile, supravegherea starii, intretinerea si intregirea lor corespunzatoare.
Mentinerea in structura urbana a unor spatii neutre prezinta pericolul ocuparii lor intamplatoare si, de aici, pericolul permanentizarii
unor ocupari care, la un moment dat, vor deranja dezvoltarea potrivita a functiilor urbane. Rezulta de aici o concluzie, si anume aceea a
necesitatii privind mobilizarea spatiului urban in sensul de a nu-1 lasa la voia intamplarii, ci a-1 utiliza conform unei organizari spatiale si
functionale care are in vedere necesitati prezente, dar si posibilitati viitoare.
O serie de proiecte recente, exprimand de altfel o tendinta de actualitate privind valorificarea complexa a spatiului urban, se refera la
o anumita mobilizare a spatiului urban, o mobilizare cat mai integrala, care, inscriindu-se in evolutia fireasca a fenomenului urban, promoveaza
mobilitatea functionala si spatiala, forma urbana insasi sporindu-si elasticitatea: creste interesul pentru diferentierea spatiala, sensul acesteia
inclinand contradictoriu, dar firesc, pentru ca este dialectic, spre pretuirea extremelor, a marilor valori permanente si totodata a efemerului
curent. in momentul de fata se militeaza indeosebi spre o mobilizare de ordin cultural-educativ a spatiului urban, ceea ce inseamna
transformarea lui intr-un mijloc de culturalizare a societatii. Nu se neglijeaza insa aici imbinarea intereselor efective de cultura si de informare
(care se sprijina pe valori permanente si pe mijloace de profunzime) cu interese comerciale sau pur si simplu interese ludice (care se sprijina pe
valori si mijloace efemere).

Selectie topica in spatiul urban


Rezultand din ceea ce am aratat pana acum, selectia topica se releva ca mijloc fundamental obiectiv-subiectiv in conturarea
trasaturilor organismului urban; mai mult, putem considera o anumita existenta urbana (fie un ansamblu compact, fie o piata inchegata),
rezultand la un moment dat ca produs efectiv al acestei selectii topice, proces care se desfasoara mai incet sau mai repede in cursul dezvoltarii
organismului urban.
Piata San Marco din Venetia este de fapt o asemenea rezultanta. Constructiile care sunt realizate acolo nu apartin aceluiasi moment
al istoriei, dupa cum nu toate constructiile care s-au realizat in cursul timpului in acel spatiu exista si astazi. in urma selectiei topice, impusa
fortuit sau firesc, intuitiv sau logic elementelor sale componente, a aparut acest ansamblu astazi unanim recunoscut pentru perenitatea valorii
sale.
Acesta este motivul pentru care se poate spune ca, in cursul dezvoltarii orasului si, in speta, a unui anumit ansamblu, a unei anumite
zone din oras, particularitatile lor se retin prin filtrul spatiului omogen, rezultand un spatiu unitar. Este de fapt vorba de un proces evolutiv
privind unitatea spatiului urban. Un spatiu urban initiat, creat la un moment dat, intr-o perioada anume, poate avea, tocmai datorita acestui fapt,
un caracter unitar. Treptat insa dispar din cadrul sau o serie de elemente (cladiri, amenajari, plantatii), din diferite motive; fie ca ele nu mai
prezinta nici o valoare (fiind perisabile fizic si moral), fie datorita unor distrugeri intamplatoare. Unitatea spatiului respectiv s-a pierdut odata
cu aparitia golurilor in structura sa. Pe locul lor se pot construi insa alte elemente, care pot lua aceeasi infatisare ca cele vechi sau, dimpotriva,
o infatisare lipsita de orice asemanare, situatie in care unitatea ramane pierduta.
In cadrul procesului de modernizare urbana, studiul zonei respective poate sa conduca la gasirea mijloacelor de folosit, spre
recastigarea unitatii de ansamblu, fiind vorba in acest caz de o unitate care se realizeaza fie in afara contextului initial, fie in contextul initial.
Actuala configuratie a pietei situata in Stare Miasto - orasul vechi - din Varsovia reconstituie vechea unitate de ansamblu in acelasi
context initial (modificarile fiind minime, in general de ordin tehnologic si edilitar). Proiectele de restaurare si renovare pentru zona centrala
din Sibiu urmaresc acelasi lucru. La Targu-Mures insa, intregirea esplanadei centrale impune o noua unitate intr-un context nou, in sensul ca nu
sunt refacute intocmai elementele deteriorate, ci se realizeaza elemente noi, cu functiuni si forme noi, dar care se incadreaza, completand fericit
ansamblul. Aceasta inseamna o capacitate deosebita de a intelege particularitatile unui loc si de a le retine in esenta lor, fara a apela la
reproducerea formala salvatoare si necesara chiar in unele cazuri, dar mai putin subtila, mai putin vie. Referitor la acest aspect al retinerii
particularitatilor unui ansamblu prin procesul de cristalizare a unitatii lui, se vorbeste despre unitatea de stil a ansamblului urban si despre
unitatea de convenienta ca despre doua principii de baza ce pot asigura formal valabilitatea spatiala a unui spatiu urban. Daca unitatea de stil
poate fi o unitate, sa-i spunem originala (in sensul ca toate cladirile ansamblului respectiv sunt realizate in acelasi stil), sau o unitate, sa-i
spunem artificiala (in sensul ca realizam in completare din nou o parte din cladiri in acelasi stil in care au fost realizate initial cele existente),
unitatea de convenienta este, in general, o unitate evolutiva care imbina configuratia de elemente initiale cu noile rezolvari in cadrul
ansamblului respectiv, aparand constructii apartinand unor stiluri diferite. Se realizeaza, in felul acesta, o convenienta de elemente, o
convenienta reflectata prin relatiile de referinta ce se stabilesc intre elemente noi si elemente de valoare particulare pe care selectia topica le-a
retinut de-a lungul timpului, prezentul utilizandu-le, fizic si moral, astfel incat se poate vorbi de o integrare, ori a noului in context vechi, ori a
vechiului in context nou; indiferent, insa, se poate vorbi de o integrare care ea insasi poate avea valoare de particularizare a spatiului, atunci
cand ansamblul prezinta o alcatuire functionala complexa si, de asemenea, atunci cand elementele noi nu se rezuma a fi doar un simplu cadru.
Se cunosc, este adevarat, putine ansambluri urbane care, constituite din elemente diferite - fiecare in sine fiind o valoare -, sa alcatuiasca un
ansamblu ca totalitate unitara de valoare. Constatand in asemenea situatii, (ansamblul San Marco, la Venetia, spre exemplu) ca fiecare element/
valoare se afla in relatie combinatorie cu celelalte, ca nici unul dintre ele nu este alipit intregului, nu ne-am putea referi la o integrare formala,
care poate opera profund, atat la nivelul spatialitatii generale, cat si la nivelul plasticii particulare, chiar si atunci cand integrarea functionala nu
este decat superficiala?
Integrarea formala ca element de coeziune in cadrul diferentierii spatiale se dovedeste a fi o certitudine prin aceea ca, in atari situatii,
spatiul formalizat in cursul unei indelungi selectii topice este altceva decat suma calitatilor elementelor componente luate in parte si, totodata,
prin aceea ca ea poarta intotdeauna o semnificatie (civica, estetica, etica etc.) si deci este ea insasi functionala. Privita astfel, in limitele
posibilitatilor ei de afirmare, asocierea intre nou si vechi nu mai poate porni de la ideea (pseudo)comparabilitatii de principiu, preconizand de
fapt o stare fara relatii de comparabilitate (pentru ca acestea nu pot exista cand totul este la fel), ci de la ideea coexistentei firesti a unor
elemente diferite intr-o stare care, fara a fi obositoare, ne solicita intens in definirea unor relatii de comparabilitate. Sporind solutiile
combinatorii, sporeste astfel si diversitatea spatiilor urbane; diferentierea spatiala evolueaza unitar, descoperind, refacand sau intregind
trasaturile particulare ale diferitelor spatii urbane si, totodata, confirmand sau desavarsind de fiecare data altfel caracterul lor unitar. Se poate

spune, deci, ca un spatiu urban unitar este un spatiu urban particular si celelalte atribute care pot sa apara nu pot decat sa intareasca, sa conduca
intr-o anumita directie valoarea sa particulara.

Valoare particulara: caracter si specificitate


Ce intelegem insa prin valoare particulara a unui spatiu urban? Cum se desprinde particularitatea sa ca atare, apreciere, veriga intre
generalitatea spatiului urban in principiu si singularitatea unui anumit spatiu urban. Valoarea particulara a unui spatiu urban se defineste, in
acest context, ca trasatura sau grup de trasaturi care-1 deosebesc in cadrul formei urbane, inscriindu-se astfel intr-o anume tipologie spatiala ca
generalitate de grup sau ca singularitate. Valoarea particulara a unui spatiu urban constituie astfel determinarea sa calitativa, individualitatea sa,
incorporand generalul - reflectare a esentei - intr-o forma proprie care sa se exprime si sa poata fi apreciata prin caracter si specificitate. Se
poate face o diferentiere de concept intre caracter si specificitate? Cred ca da si, mai mult, cred ca este necesara recunoasterea acestei
diferentieri, deoarece, spre deosebire de arta in general (unde termenul de caracter vizeaza individualitatea sau individualitatile de prim rang,
capabile de a exercita o actiune modelatorie asupra publicului), in aprecierea calitatii spatiului urban, pe langa efect, intereseaza in mod
deosebit (1) cauza, mijloacele de realizare - asupra carora actioneaza, sa nu uitam, o determinare direct obiectiva prin functionalitate si
posibilitati de realizare, (2) adaptarea la un existent material care pune in cauza atat inventivitatea, cat si capacitatea de asimilare a experientei
anterioare si (3) timpul ca infasurator si spatiul ca loc al selectiei topice care tinde spre o formatie din ce in ce mai complexa a spatiului urban.
Trebuie adaugat aici si faptul ca, in definirea spatiului urban, nu intotdeauna avem de-a face cu o unica personalitate (in sens de capacitate)
creatoare, ca intervin mai mult decat in arta - luata in general - traditia si obiceiul comportamental ca reflectare a cerintelor majoritatii. in aceste
conditii, valoarea particulara a spatiului urban este o rezultanta a interferentei in contextul generalitatii functionale si formele majore a unor
participari de natura unei generalitati restranse, conferind caracter, si a unor participari de natura singularului, conferind specificitate.
Apare deci necesitatea intelegerii caracterului unui spatiu urban in sensul de calitate verificata cantitativ pentru un anumit tip de
spatii urbane, situandu-se pe pozitia unei prime generalizari. in contextul procesului de diferentiere spatiala, caracterul spatiului urban se
determina astfel prin descoperirea, in cursul perceptiei si analizei, a trasaturilor/ elementelor functionale, spatial-volumetrice si
comportamentale care delimitand o anumita grupare tipologica, restrang astfel sfera de analiza/ apreciere/ incadrare a spatiului sau zonei in
cauza.
Desi acuzand unitatea de ansamblu si intervenind direct in modul in care aceasta se constituie in timp, desi exprimandu-se ca
singularitate, specificitatea unui spatiu urban nu este numai rezultatul unei existente singulare. Pot sa existe spatii urbane evidentiind o
specificitate printr-un element unic si pot sa existe, in acelasi timp, alte spatii urbane in care specificitatea sa rezulte, dimpotriva, ca sinteza a
elementelor componente, fie acestea de natura izotopica sau heterotopica.
Pentru ansamblul San Marco si pentru intreaga Venetie, Campanila este un element care-i da ansamblului si organismului urban
respectiv specificitate. El este insa unic si tocmai prin aceasta prezenta unica finalizeaza un summum de specificitate intr-un cadru care altfel
nici nu poate fi acuzat ca nu este specific; si totusi, cand prabusit fiind, a fost refacut prin efortul comunei, nu considerentele functionale au
dictat aceasta operatie, ci cele subiectiv-semnificative, de care specificitatea este in principiu legata. Zona centrala din Bologna, in schimb, este
specifica prin succesiunea porticelor din lungul strazilor, de la parterul cladirilor. Este vorba aici de un element comun al unei multitudini de
constructii si el confera specificitate tocmai prin aceasta repetare. Si intr-un caz, si in celalalt, elementele de specificitate, unice sau comune,
repetabile, se dovedesc pentru ansamblurile respective un eficient factor comun. Se demonstreaza faptul ca elementele de specificitate sunt
intotdeauna elementele care subordoneaza functional si spatial volumetric si comportamental, asigurand in acest fel unitatea ansamblului: o
specificitate se realizeaza in cadrul unitatii prin contrast, cealalta prin similitudine. in Piata Salii Palatului din Bucuresti exista blocul turn si,
daca il luam in sine, ca obiect, probabil ca s-ar confunda cu multe alte blocuri turn de la Cluj-Napoca, Iasi sau din alta parte. Totusi, in contextul
respectiv, el devine un element specific al acestui ansamblu prin relatiile care se stabilesc intre prezenta sa si cadru, ceea ce subliniaza ca
legatura intre specificitate - dominanta -, unitate de ansamblu, ca manifestare posibila a formei urbane, nu poate fi apreciata pe elemente
considerate in sine, ci numai in contextul de ansamblu al spatiului urban respectiv. Se pot evita, astfel, riscurile unor concluzii eronate sugerate
de aprecierea unor valori arhitecturale vechi sau noi - ca posibil specifice, in realitate, insa, ineficiente in acest sens, datorita situarii lor brutale
intr-un cadru neprielnic.
Completarea esplanadei Centrale din Targu-Mures si dezvoltarea ei prin noul ansamblu al Teatrului, restructurarea zonei centrale
din Suceava, ca si inchegarea unor ansambluri reprezentative la Iasi reflecta o anume grija pentru caracterul orasului respectiv si, totodata,
modul favorabil in care sentimentul de specific si cel de modern au fost insusite de oras. intr-o serie de orase se constata in ultimul timp tendinta
spre o intelegere mai complexa a modernizarii urbane, fapt ce se reflecta in realizarea unor centre interesante care contribuie efectiv la sporirea
gradului de civilizatie a colectivitatii urbane respective, la caracterizarea acesteia; desi situandu-se in situatii diferite, Sibiul, Brasovul, ca si
Focsanii, releva deja o experienta pozitiva care, alaturi de alte aspecte pozitive si negative, se cere analizata, cercetata cu toata atentia,
asigurandu-se astfel o dezvoltare de valoare tuturor oraselor noastre. Se cere o mai profunda recunoastere a valorilor specifice fiecarei
localitati, chiar si acolo unde par sa lipseasca monumentele evidente, acolo insa unde existentul devine caracteristic, putand fi preluat intr-o
imagine urbana contemporana: ma gandesc, spre exemplu, la multe, foarte multe constructii din centrul orasului Botosani, care, eliberate de
garduri si alte amenajari parazitare, pot constitui, alaturi de plantatii si noi constructii, spatii urbane deosebit de interesante; si se cere, de
asemenea, o intelegere mai atenta a scarii orasului, a dimensiunilor caracteristice ale spatiilor sale, impunandu-se la fiecare constructie noua o
anumita responsabilitate in raport cu implicatiile pe care aceasta noua constructie le are asupra contextului in care ea va dainui. Ma
nemultumeste aparitia cladirilor inalte de locuinte de pe faleza Dunarii la Tulcea, opuse prin prezenta lor cadrului atat de specific al orasului,
asezarii sale geografice si, in acelasi timp (de altfel ca si nediferentiata insiruire de aici a dotarilor), opuse ca mod de asezare si conceptie altor
meritorii realizari tulcene: hotelul si noua piata centrala.3 Ma nemultumeste, de asemenea, asezarea unui hotel inalt cum este cel din Braila,

Cladirile inalte nu sunt nici obiect de iubire i nici obiect de ura; sunt obiecte necesare in
compoziia urbana i astfel sunt supuse unei judecai de valoare arhitecturala i unei judecai de valoare
urbanistica. incurcam adesea aceste doua judecai. Ele pot fi suprapuse in cautarea unei reuite de
ansamblu, dar nu trebuie amestecate pentru ca ajungem la concluzii eronate. in construcia urbana din
toate timpurile, au existat cladiri inalte, ele evideniindu-se ca atare prin comparaie cu celelalte cladiri.
In desenele lui Prezziosi, Bucuretiul ni se infaieaza avand o silueta in care bisericile, inedite ca
dimensiuni, erau totui cladiri inalte, avand o semnificaie, dei nu se putea vorbi de o compoziie
urbana. in oraul modern, cladirea inalta trebuie considerata, pe de o parte, in contextul imediat
(vecinatate adiacenta), cand este importanta arhitectura proprie i, pe de alta parte, in contextul
indepartat, cand este importanta silueta, taietura arhitectural-urbanistica. lata deja o disjuncie, in
judecata la care ma refeream, care impune opiunea pentru o prioritate in evaluarea unei prezene de
acest fel in spaiul urban.

daunand echilibrului unui spatiu atat de caracteristic cum este vechea piata, lipsindu-i acea discretie, care sustine in spatiul respectiv, spre
exemplu, hotelul (tot o cladire inalta) din centrul Aradului. Noul centru al orasului Giurgiu constituie, de asemenea, un exemplu privind
consecintele subaprecierii valorilor urbane existente.
Justificat dialectic, este greu de precizat o limita clara de separatie intre caracter si specific, existand o zona de suprapunere
permanenta. Nu se poate vorbi de suprapunerea lor totala, deoarece, in raport cu motivarile enuntate anterior, diferentierea intre caracter si
specific este evidenta nu numai conceptual, ci si practic. Posibilitatea, insa, a trecerii reciproce a generalului si singularului (in speta a
trasaturilor de caracter si specificitate) dintr-unul intr-altul, in cursul evolutiei fenomenului urban, nu trebuie neglijata.
Prin procesul de selectie topica, trasaturile de generalitate s-au slefuit, devenind treptat trasaturi de caracter care, retinute in timp, se
constituie astazi ca elemente de specificitate. Sunt, de asemenea, numeroase exemple de cazuri in care trasaturi conferind initial specificitate
unui spatiu urban, socotite valabile si preluate astfel ca model, au devenit mai tarziu trasaturi de caracter, tinzand chiar spre o generalitate si mai
ampla - aspect implicand astazi, in mod deosebit, constructia urbana industrializata - in raport cu problema relatiei intre creativitate si
tehnologie. Dar nu numai temporal, ci si spatial este posibila o interferenta intre caracter si specificitate, in sensul ca ceea ce este caracteristic
unui spatiu restrans poate fi un element specific pentru un teritoriu mai mare - pentru oras. in general, insa, elementele singulare conferind
specificitate unui spatiu urban se releva ca elemente de specificitate si pentru toate celelalte incadrari teritoriale posibile - ramanand in
incadrarea respectiva o prezenta singulara specifica (Campanila din Piata San Marco la Venetia) sau inscriindu-se intr-un tot generalizator cu
valoare specifica. Rezulta din cele aratate ca, pentru desprinderea caracterului si specificului unui spatiu urban, este necesara atenta lui
incadrare in spatiu si timp, iar in ceea ce priveste stapanirea procesului de modernizare in raport cu intelegerea valorii particulare a spatiului
urban (a orasului in totalitatea sa), este necesara recunoasterea comportamentelor valabile ale acelui tot generalizator cu valoare specifica.
Astfel riscul pierderii specificului este mai mare. Nu trebuie, insa, sa ne inchipuim specificitatea unui spatiu exclusiv ca o imagine de carte
postala. Ca surprindere a formei urbane, ea se refera nu la o forma inteleasa metafizic, ci la o totalitate de manifestari imbracand o multitudine
de exprimari statice si dinamice. Comportamentul spatiului respectiv (cum raspunde cerintelor, cum se adapteaza), precum si comportamentul
in spatiul respectiv intervin in definirea specificitatii, situandu-se insa, in acelasi timp, si pe pozitia de obiect al influentei sale. Dobandita in
constiinta omeneasca prin perceptie si senzatie, particularitatea spatiului urban insumeaza si o serie de valori ale hazardului pentru ca, asa cum
constata Kevin Lynch: intotdeauna intr-un oras in fiecare moment se poate vedea sau auzi ceva nou, neremarcat pana in acel moment; si aceste
lucruri depind deseori si de mediul ambiant, si de suita evenimentelor care ne-au condus aici, si de amintirea experientelor trecute4. Ne putem
astfel gandi si la o determinare aleatorie a specificitatii, determinare posibila avand in vedere ca suportul sau - diferentierea spatiala - rezulta
intr-o oarecare masura si din ceea ce se petrece in cuprinsul spatiilor respective, deci din intamplare. Fixarea in constiinta noastra a specificitatii
unui anume spatiu urban este legata, de multe ori, de intamplare.
Sprijinita pe caracterul ansamblului, generatoare a unitatii acestuia, specificitatea, care, spre deosebire de caracter, acuza indeosebi
forma, desi se justifica in primul rand obiectiv, se releva si ca element de coeziune fundamental pentru valoarea de semnificatie a spatiului
urban, opunandu-se instrainarii care rezulta din lipsa sentimentului de apartenenta generata de anonimat si aspiratii nefundamentate sau de
suficienta si minima rezistenta in aplicarea unui program arhitectural-urbanistic.
Desi determinata de multe ori intuitiv, specificitatea nu este o rezultanta intamplatoare, provenind numai pe linia traditiei. Se poate
spune ca specificitatea spatiului urban, fundamentata gnoseologic, se situeaza astfel pe drumul de la functie la simbol, impunand atat
spontaneitatea, cat si premeditarea logica, atat creativitatea artistica, cat si creativitatea tehnico-stiintifica, trecute insa prin filtrul selectiei
topice. Aceasta nu poate justifica lotusi faptul ca, de cate ori ne referim la specific, apelam ne refugiem - indeobste la realizari de mult timp
implinite, la configuratii care nu sunt ca/cat cele atat de curente astazi, cand cantitatea a depasit cu mult limitele individualizarii la scara
subiectului. Se mai poate vorbi, in contextul marilor operatii urbane, de posibilitatea stapanirii valorilor particulare?
Printre cele mai discutate aspecte ale problemei se inscriu cele care privesc raportul intre creativitate si tehnologie, ca elementele
cheie in descoperirea particularului prin general, in constructia urbana. Se constata, de altfel, o intensificare a corelatiei intre creativitate si
tehnologie, ambele rezultand direct din complexificarea relatiilor intre necesitatile umane, activitatile urbane si teritoriu. Rezultand dintr-o
intelegere filosofica dialectica a raportului intre creativitate si tehnologie, ca stimul in evolutia organismului urban, este necesara o noua
abordare a tehnologiei: nu numai cantitativ, ci si calitativ, si aceasta avand in vedere ca, la nivelul ansamblului, multimea (si nu unitatea)
determina calitatea spatiului urban. Creativitatea intervine direct in procesul de stabilire a tehnologiei, influentand capacitatea acesteia de a
oferi mobilitate si varietate spatiului urban (in conditii de optima eficienta economica, functionala si spirituala). Cerintele impuse de cresterea
nivelului calitativ al vietii, ca raspuns la aplatizare, reclama acut diferentierea spatiala si in raport cu dezvoltarea urbana, o definire analitica a
tehnologiei, in sensul diferentierii unei tehnologii de executie (apartinand realizarii obiectului arhitectural sau ansamblului
arhitectural-urbanistic) si a unei tehnologii de existenta (apartinand teritoriului ca mijloc functional, pentru furnizarea schimburilor de orice fel:
transporturi, telecomunicatii etc.). Stabilind gradul de posibilitate al creatiei, tehnologia - si indeosebi tehnologia de existenta (la nivelul
teritoriului urban) - nu se mai rezuma la un rol limitativ, deoarece devine ea insasi un stimul al creativitatii concrete, a ansamblului tehnologic
respectiv, influentand conceptia spatiului urban, a amenajarii teritoriului in general. Din punct de vedere metodologic, in mod deosebit, este
necesara astazi coordonarea dezvoltarii in timp a raportului dintre creativitate si tehnologie, avand in vedere ca, la nivelul teoriei si practicii
actuale in sistematizare, acest raport deja nu se mai exprima ca o simpla relatie intre creatie si executie: tehnologia, prin ea insasi, este rezultatul
unei munci de creatie tehnico-stiintifica si estetica, iar creativitatea (fie ea cuprinsa, fie exprimata printr-o anumita tehnologie) nu se poate situa
in afara necesitatilor de masa si comportament psiho-social.
A ascunde un element de particularizare care ti se ofera intr-o anumita situatie data inseamna a-ti asuma responsabilitatea unui efort
creator si tehnologic deosebit, in vederea obtinerii unui spatiu urban diferentiat si valabil in particularizarea sa, fata de care neglijarea
premiselor initiale nu ar mai conta. Dar nu aceasta este, spre exemplu, situatia in lungul soselei Pantelimon, care trece dreapta si rigida in

A medita intre cerina, in favoarea prioritaii, este desigur o misiune grea pentru arhitect i
urbanist, cere rafinament in planul creaiei; dar acest fapt impune aceeai grija i judecata de valoare,
lucru de care nu suntem contieni: acuzam, aproape a priori intr-un proiect, o cladire ca fiind prea
inalta, fara a cunoate prea bine, macar, locul respectiv i generam o discuie in contradictoriu,
vehementa, chiar fara a expune argumente; segmente doar! Sunt muli profesioniti care se complac
intr-o astfel de poziie i adesea pentru a nu supara orgolii, pentru a nu trezi manii oculte, avizul
autoritaii (administrative sau culturale) mai reduce din indrazneala proiectului, conducand, in felul
acesta, la realizarea unor hibrizi care ii pierd i din zveltee volumetrica, i din valoare urbanistica,
uneori omorand locul care, intr-adevar, in structura configurativa a oraului, merita a fi promovat. Piaa
Operei sau Piaa Charles De Caulle sunt exemple de acest fel.
Dincolo de o abordare de principiu, realitatea unei cladiri inalte trebuie apreciata printr-o
raportare contextualista deschisa, cu referire la unitatea ansamblului, rafinamentul contrastului - daca
este cazul; i sa nu uitam de artificiul arhitectural urbanistic.
4

K. Lynch: The Image of the City, Ed. MIT Press, 1960.

noile-i fronturi, indiferent de existenta la cea 100 de metri a unuia dintre lacurile Colentinei. De ce oare, intr-un asemenea caz, ne rezumam la a
discuta valoarea si varietatea ansamblului doar referindu-ne la jocul balcoanelor, fara a intra in profunzimea conceptiei spatiale, pornind de la
interpretarea unor principii ca precepte date si nu ca elemente de orientare a efortului creator?!

Particularizare in segregare?
Dupa cum rezulta din cele aratate anterior, diferentierea este o manifestare a formei urbane, manifestare care poate fi pusa in
evidenta numai prin dezvoltarea unei analize comparative intre parti, ceea ce inseamna in fapt chiar mai mult: comparam intre ele doua sau mai
multe parti care s-au situat in cursul timpului sau vor trebui situate in viitor, astfel incat comparatia sa fie posibila, adica astfel incat, la un
anumit nivel de organizare, ele sa constituie un sistem, sa aiba un numitor comun drept baza de comparatie. Acesta este motivul pentru care
putem aprecia ca, si in domeniul urbanisticii, diferentiere nu are acelasi inteles cu separare-segregare. Confundarea lor rezulta, de altfel, nu
din neintelegerea notiunii, ci dintr-o neintelegere - mai bine spus o neprecizare - a faptului pe care urmarim a-1 infatisa. Lefebvre considera ca
diferenta este informanta si informata. Ea da forma, forma cea mai buna rezultand dintr-o informatie optima. Privind separarea si segregarea,
acestea intrerup informatia.5 Referitor la forma urbana, aceasta transpunand in practica structura urbana, atributele diferentiat (nediferentiat) si
segregat (nesegregat) reflecta doua dimensiuni (calitativ-cantitativ) distincte ale formei urbane. Aplicarea principiului separarii in organizarea
unei structuri urbane inseamna a accepta, initia si desfasura la nivelul organismului urban un proces de ordonare aparenta, formala, - de
astructurare, de fapt - proces ce ar urma a se confirma in contextul fenomenului urban printr-o forma urbana fals disciplinata.
Separarea-segregarea in cadrul organismului urban distrug tocmai complexitatea acestuia - in aceasta constand insasi greseala interpretarii
mecaniciste a Cartei de la Atena. Neacceptarea segregarii nu inseamna o crestere haotica a organismului urban, pentru ca dezvoltarea sa ca
sistem poate fi asigurata pe baza diferentierii. Un organism, oricat de integrat ar fi, face posibila (necesita chiar!) diferentierea partilor sale - pe
plan, deci, functional, spatio-volumetric si comportamental -, dar nu accepta segregarea lor, nici chiar daca ar fi un organism mai putin integrat.
Orasele vechi, desi numai primitiv integrate (cred ca nu putem discuta fenomenul urban ca prezenta pozitiva decat in raport cu o integrare
mai supla sau mai complexa) nu au pastrat nici un semn firesc de segregare; si totusi, spatiile lor sunt atat de diferite intre ele si, in acelasi timp,
atat de potrivite - credem, cel putin - functionalitatii respective.
Daca valoarea particulara a unui spatiu urban (sau al unei zone urbane, a unui oras) nu poate sa rezulte, dupa cum s-a aratat, decat in
urma diferentierii spatiale, se poate completa o atare concluzie cu constatarea ca afirmarea unei valori particulare (caracter, specificitate) nu
este compatibila cu segregarea, oricat de categorica ar parea aceasta in definirea unor trasaturi distincte. Segregarea ne ofera o minima zona de
trasaturi distincte, in timp ce diferentierea, o infinitate - cel putin teoretic. Pentru a utiliza o comparatie, al carui termen, de altfel, nu este deloc
strain de problema valorilor particulare ale spatiului urban, este acelasi lucru cu diferenta intre posibilitatile pe care ti le ofera n elemente
prefabricate ce se pot aseza, insa, intr-o multitudine combinatorie. Cum diferentierea spatiala - mai mult decat segregarea - este influentata ca
proces, pe langa propria-i legitate, si de legitatile unor alte procese adiacente (de inchegare estetica, de perceptie, de interesare sociala), in
definirea ei, rolul cunoasterii este mult mai mare in actul interventiei-creatiei, mult mai profund, ceea ce face ca sa cuprinda o incarcatura
informativa mult mai mare, fiind informata, si sa aiba, deci, o capacitate mai mare de a infatisa ceva, de a fi informanta.
Umanizare prin diferentiere
Un mediu informativ este un mediu necesar omului. Cu cat mediul contine o potenta informativa mai mare, cu atat gradul sau de
umanizare este mai ridicat. Trecutul, in dezvoltarea orasului, ca si prezentul sau, impune diferentierea spatiala ca realitate obiectiva
fundamentala in umanizarea spatiului urban; pentru ca, rezultand dintr-o abordare strict functionalista - nediferentiativa sau segregativa -,
orasul risca sa devina afunctional prin dezumanizare. Un spatiu uman este un spatiu care convinge si atrage, creand un camp liber satisfacerii
unor interese individuale si colective, devenind astfel un centru de interes; interesul pentru un asemenea centru de interes este cu atat mai mare
cu cat valoarea sa particulara este mai pregnant transpusa in configuratii spatial-volumetrice capabile a starni si educa spiritul estetic si etic al
populatiei, capabile a purta o posibila semnificatie a intereselor reunite in locul respectiv. Prin diferentiere spatiala se statorniceste, deci, treptat,
o imagine a spatiului urban, o imagine caracteristica sau specifica, semnificativa chiar; o imagine care prezinta ea insasi interes (1) ca valoare
informativa, obtinuta direct in urma contractarii ei - restransa, dar bogata, (2) ca valoare informativa selectiva obtinuta direct in urma
contractarii succesive a unor imagini partiale - mai complexa, concluziva, si (3) ca valoare informativa memorativa obtinuta prin suprapunerea
tuturor imaginilor partiale contractate in timp, referitor la un spatiu (zona) urban caracterizat unitar - esentializat, retinand astfel specificitatea.
Se dovedeste astfel ca specificitatea nu poate fi un produs al detaliilor, ci un produs al ansamblului, detaliul sprijinind doar retinerea de catre noi,
specificitatii sau devenind element de specificitate numai atunci cand, prin multiplicare, devine ansamblu (ceea ce se intampla la nivelul
obiectului arhitectural in cazul Bisericii Trei Ierarhi din Iasi, spre exemplu); si se dovedeste, de asemenea, faptul ca specificitatea se contureaza
nu numai cantitativ, ci si calitativ, in cadrul diferentierii spatiale, ea fiind definita si teritorial in raport cu marimea teritoriului afectat, diferentiat
ca entitate, deci in raport cu cantitatea de imagini inregistrate si retinute, sintetizate. Aceste observatii conduc la intelegerea distincta - indeosebi
in urbanistica - a specificitatii fata de specific, aceasta ultima notiune desemnand nu esentializarea unui loc, ci esentializarea unui loc comun
mai multor locuri, o esenta a esentelor.
Specificul organizarii spatiale intr-un teritoriu (neputandu-se vorbi de specificul unui spatiu urban) nu este constituit de o trasatura
caracteristica unica, ci de un grup de trasaturi caracteristice generale centralizate intr-un timp indelungat sub actiunea slefuitoare a unei largi
multitudini de factori, de la conditii de teren pana la conditii social-economice.
Pornind de la ideea ca imaginea urbana (apartinand manifestarii fizice a formei urbane ca spatiu, dar si ca mod de ocupare dinamica
si statica a spatiului) este suportul aproprierii spatiului urban de catre om pe cale senzoriala, se desprinde rolul pe care il are perceptia in
definirea imaginii urbane si, deci, in inregistrarea partiala a formei urbane. Aceasta pentru ca modalitatea in care se percepe o imagine urbana
are influente pe de o parte asupra aprecierii ei (si asupra retinerii diferentierii spatiale, la un nivel superior de generalizare), iar pe de alta parte,
in consecinta, asupra situarii favorabile sau nefavorabile a omului in spatiul urban. Se poate spune, deci, ca stabilind o relatie directa intre noi si
spatiul urban in care ne aflam, perceptia intervine cu legitatea ei proprie, pe linia efect dorit - cauza posibila si cauza impusa - efect realizat, in
definirea diferentierii spatiale. O asemenea interventie este de natura dubla, obiectiv-subiectiva, incluzand atat aspecte de ordin optic, dinamic,
geometric, climatic, cat si aspecte de ordin social-politic si afectiv. Din acest motiv, diferentierea spatiala si, deci, forma urbana este supusa
unor variatii de apreciere a carei stabilitate rezulta doar prin verificare continua in timp si spatiu; este supusa, de asemenea, si pe aceasta linie a
perceptiei unei influente a hazardului - chiar si atunci cand spatiul urban rezulta printr-un proces programat de creatie.
Cuprinderea diferentierii spatiale intr-o schema concluziva de relatii ne poate infatisa situarea ei de principiu in contextul formei
urbane, raportata la structura urbana.
Rezultand din insesi limitele conceptului de diferentiere spatiala, dar si din imposibilitatea obiectiva si subiectiva a stapanirii
acestuia in practica fenomenului urban, sesizarea-precizarea diferentierii spatiale la nivelul existentei urbane este o operatie limitativa,
impunand la un moment dat o judecata de valoare care se refera la un anumit teritoriu, la un anumit timp, la o anumita tipologie a caracterelor,

H. Lefebvre: La revolution urbaine. Ed. Gallimard, 1975.

la o anumita conceptie estetica s.a.m.d. Dar limitele practice ale diferentierii spatiale se manifesta si in raport cu capacitatea noastra de a sesiza
comparativ continuitatea sau singularitatea trasaturilor caracteristice, de a efectua o apreciere asupra dominantelor, de a realiza o sinteza a
caracteristicilor, de a esentializa o valoare particulara, de a surprinde transferul trasaturilor particulare de pe un palier pe altul al diferentierii.
Toate aceste interventii limitative conduc, in final, la o delimitare efectiva a diferentierii prin delimitarea valorilor particulare care se inscriu in
teritoriul respectiv. De altfel, numai in cazul in care este posibila o atare delimitare concluziva (pe cale naturala, mai simpla, mai arbitrara poate,
sau pe cale stiintifica, mai exacta) putem vorbi de o diferentiere spatiala, deci de coerenta in organizarea spatiului urban.
Text publicat initial in revista Arhitectura, numarul 4/1975.

Specificul culturii in aprecierea fenomenului


de arhitectura si urbanism
Constituindu-se in directa relatie cu afirmarea unei anumite natiuni, o cultura reflecta un profil specific national, integrand in acest
sens in mod inevitabil si elemente de arhitectura si urbanism. in procesul de dezvoltare si modernizare a unei natiuni, profilul specific national
al culturii sale se rafineaza, firescul estomparii trasaturilor primitive insotindu-se cu firescul cristalizarii unor valori perene. Mult mai usor,
evident, in cadrul produsului spiritual artistic, acest proces este inevitabil si pentru fenomenul de arhitectura si urbanism, al carui produs
material-spiritual are insa o determinare mult mai complexa.
Specificul national in arhitectura si urbanism nu se poate afirma decat ca o esentializare a specificitatii productiei material-spirituale,
inscriindu-se, deci, unui proces dialectic de particularizare a mediului construit'. Rezulta astfel un prim, dar foarte important considerent:
Specificul national priveste nu numai rezultatul unei actiuni, ci insasi actiunea respectiva. Astazi, el nu se refera numai la o imagine
arhitectural-urbanistica, ci si la modalitatile de interventie asupra spatiului, la o anumita politica fata de mediul construit.
Definitia cailor de realizare a specificului national in arhitectura si urbanism - asa cum ne place sa spunem uneori - nu se poate face
decat printr-o cautare continua, prin insumarea treptata a celor mai diferite contributii teoretice si practice. Prezentul material este o incercare in
acest sens, adica o incercare de exprimare a unor considerente personale si a unor idei rezultate din dezbaterea larga a problemei, idei pe care,
apreciindu-le, le consider bunuri castigate in teoria si practica 6 specificului in lucrarile de arhitectura. Participarea la aceasta discutie este
deschisa si, chiar daca fiecare intervenient nu realizeaza o explozie de lumina, majoritatea acestor contributii constituie participari active in
elucidarea problemei. Ne punem numeroase intrebari si incercam sa le raspundem nu numai teoretic, ci si practic. Daca, insa, vrand sa
constatam o rezolvare imediata si definitiva a acestei probleme, pretindem realizarea imediata in arhitectura contemporana a unui specific
national, am putea ajunge la exagerari daunatoare evolutiei fenomenului arhitectural. Putem impune fenomenului anumite linii de dezvoltare si
putem astepta cu nerabdare primele rezultate pozitive, dar nu trebuie sa ne pripim.
Oricat de concreta si revelatoare ni s-ar parea prezenta specificului national in opera de arta, teoretic, el refuza totusi o definitie
definitiva, tocmai pentru ca se caracterizeaza prin dinamism si pentru ca este determinat istoriceste.
Rezulta astfel un complex de relatii care participa la precizarea specificului national ca o categorie estetica in general si ca o
categorie particulara arhitectural-urbanistica. Sunt extrem de numeroase aspectele pe care le poate impune atentiei noastre analiza acestor
relatii. Ne putem opri insa asupra catorva dintre ele.
Ar putea fi vorba in primul rand de geneza ca problema a specificului national legat de influenta trasaturilor spirituale si
geoclimatice si mai apoi de relatiile traditie-originalitate, national-universal, economic-estetic si, in fine, de rolul personalitatii si talentului
artistic.
Problema specificului national in arta a preocupat pe multi cercetatori. Unii au cautat sa fixeze vechimea specificului national,
situandu-i geneza intr-o epoca sau alta a dezvoltarii artei. Demostene Botez considera ca este un deranjament inutil al calendarelor, caci
specificul national al literaturii si artei romanesti s-a nascut indisolubil, odata cu prima opera. Opera de arta poarta din nastere un specific
national. Ceea ce a venit mai apoi, si se poate masura cu diferite unitati de timp, este constiinta despre acest fenomen - descoperirea lui".
Referindu-ne la cadrul literaturii, in care avem dovezi cu o vechime apreciabila, insasi afirmarea originii latine a limbii romane, in epoca
cronicarilor si mai tarziu, in unele etape ale miscarii iluministe a Scolii Ardelene, nu poate fi considerata decat ca o manifestare a ideii
specificului national.
Operele de arta se incadreaza intr-o anumita cultura, care devine nationala cand, in dezvoltarea ei organica, dobandeste anumite
trasaturi caracteristice, manifesta anumite fenomene specifice, afirma continuu anumite valori specifice. Daca in literatura sau pictura aceste
constatari sunt mai pregnante, in arhitectura, insa, desi isi pastreaza valabilitatea, ele sunt mai greu sesizate, datorita specificitatii fenomenului
creatiei arhitectural-urbanistice, care insumeaza o serie de factori sociali, tehnici-economici, biologici, psihologici sau geoclimatici. Faptul ca
trasaturile operelor arhitecturale ale Renasterii - cristalizate de altfel ca tendinta unitara in cursul unei evolutii de sute de ani - se deosebesc
teritorial constituie o exemplificare in domeniu, tot asa dupa cum, intr-un anumit teritoriu, unele elemente sau constructii straine specificului
local, dar apartinand unei anumite scoli si avand deci un anumit specific exterior, constituie exceptii ce confirma existenta specificului local.
Din momentul in care in teritoriul respectiv numarul unor asemenea lucrari creste, trasaturile specifice exterioare se dilueaza, se pierd,
ramanand in unele cazuri numai elementele caracteristice unui anumit stil, determinat in mod general. Nu putem vorbi, astfel, de o Arhitectura
a unei Renasteri moldovenesti, desi in aceasta regiune exista cateva exemplare de Renastere. Putem vorbi, insa, de o Renastere transilvaneana,
cu trasaturi proprii locale. Datorita si acestui aspect, pretentiile oarbe de a gasi si realiza specificul oricum si oriunde nu pot fi decat daunatoare.
in conditiile activitatii noastre actuale, in conditiile oraselor noastre ni se pare necesar a cauta in dezvoltarea structurii urbane nu trasaturile unui
specific general, ci elementele de specific local, care, prin insumarea lor, constituie un cadru necesar pentru a sustine obiectul de arhitectura in
tratarea caruia cautarea unor trasaturi locale sau nationale sa-si gaseasca manifestari plastice si functionale potrivite. Desigur ca o astfel de
intelegere a specificului urban nu poate fi valabila decat in conditiile considerarii stiintifice a valorii existentului urban.
Abordarea problemei specificului national nu poate constitui o indeletnicire intamplatoare. intotdeauna, preocuparea de a reflecta si
cerceta specificul national a izvorat nemijlocit din atmosfera si framantarea spirituala social-istorica a unei epoci date, raspunzand necesitatilor
obiective ale actualitatii respective. Si, mai mult decat in oricare dintre arte, in arhitectura, datorita componentelor sale de ordin material,
momentele de discontinuitate in continuitatea exprimarii specificului national au o intindere mai mare in timp, dependenta lor fata de conditiile
social-economice fiind deosebit de pregnanta. Trebuie sa intelegem, insa, aceste discontinuitati nu ca stagnari ale procesului in cauza, ci, asa
cum am aratat mai inainte, ca acumulari in vederea trecerii pe o noua treapta. Cred ca este interesant de semnalat faptul ca, desi au existat unele
cazuri de trecere de la o arhitectura la alta, apelandu-se la traditia locala, in cea mai mare parte a cazurilor aceste mutatii traverseaza o perioada
de discontinuitate, in care elementele traditionale dispar sau se manifesta hibrid, pana la cristalizarea lor in elemente de specific national sau
local al arhitecturii respective. Fenomenul este foarte complex si, aflandu-se intr-un asemenea moment, o intelegere simplista a sa nu numai ca
nu poate rezolva problema, ci ingreuneaza rezolvarea dorita. Situatia de astazi este alta decat cea din urma cu 50,100 sau mai multe sute de ani.
Daca atunci ideile, desi lipsite de granite, s-au exprimat intr-un continut cu trasaturi specifice (particularizare inerenta datorita conditiilor
geoclimatice si etnografice locale), in conditiile civilizatiei actuale apropierea intre oameni este mai mare, reducand distantele ce-i despart. Tot
mai pregnanta, aceasta apropiere, luata ca atare, pare sa duca spre o uniformizare generala a obiceiurilor si a modului de viata, iar in ceea ce ne

6
Aa cum a fost prezentat in cadrul articolului Diferenierea spaiala i particularizarea spaiului urban din
Arhitectura nr. 4/1975.

priveste, a fenomenului de arhitectura. Este un fapt care trebuie constatat si nu negat. in acest sens, concluzia unei arhitecturi identice in
domeniul constructiei de locuinte de masa, cu programe similare intr-un loc sau altul, pare a fi posibila, dar totodata nesatisfacatoare.
Nesatisfacatoare, pentru ca un asemenea fapt il putem constata, dar nu cred ca trebuie sa-l acceptam; pentru ca nu stiu daca putem accepta,
totusi, ca ideile si aspiratiile secolului nostru sa se exprime in
arhitectura si urbanism intr-un mod nediferentiat, de la un loc la altul, si chiar de la o natiune la alta, dand la o parte o experienta
acumulata de omenire in sute de ani. Desi o asemenea situatie a fost preconizata si sustinuta de unii ca stil international, tot mai multi sunt aceia
care exprima, in lucrari teoretice si in practica, dezacordul lor. O asemenea arhitectura uniforma, raspunzand nevoilor materiale moderne, nu va
putea insa sa satisfaca decat in mica masura cerintele noastre spirituale tot mai complexe. Mi se pare ca, indeosebi in ultimii ani, putem constata
o intensificare a tendintelor de localizare si diversificare a arhitecturii, tendinte care, alaturate unor afirmari mai vechi in acest sens, pot
constitui astazi exemple edificatoare de dezvoltare specific nationala7 .
Specificul national se dezvaluie in primul rand prin modul particular, propriu unei colectivitati umane, istoriceste constituita intr-o
natiune, de a reactiona fata de un mediu sau de o situatie data. Aceasta a fost si lumina in care el a fost privit de cei mai de seama critici si
esteticieni romani, constatarile lor, in latura lor generala si in masura valabilitatii dialectice istorice, fiind aplicabile si fenomenului de
arhitectura. Urmand unei prime incercari, in tara noastra, de formulare a teoriei specificului national - incercarea facuta de Titu Maiorescu, in
anul 1882, exprimand necesitatea de pastrare si chiar accentuare a elementului national -, in anul 1905, Garabet Ibraileanu, in
articolul-program din primul numar al Vietii romanesti, se intreba: Oare poporul roman sa nu aiba si el psihologia sa, sa nu aiba si el modul
sau particular de a considera lucrurile lumii acesteia si modul sau particular de a raspunde la stimularea lor? si, mai departe, referindu-se la
factorii precizati de Hyppolite Taine in introducerea pentru Istoria literaturii engleze-. Rasa ori amestecul de rase, climatul, dezvoltarea
istorica si culturala a acestui popor - toate, deosebite de ale altor popoare - sa nu fi produs o nuanta specifica a sufletului omenesc?.
De aici si din necesitati analitice putem situa problema specificului national si local al arhitecturii romanesti (indeosebi privind
latura sa suprastructurala) in raport cu profilul spiritual al poporului roman. intr-un articol publicat in 1965, Athanase Joja considera ca
profilul spiritual al poporului roman tasneste gratuit dintr-un mister transcendental si nu este usor de determinat, o asemenea operatie
reclamand vaste cercetari etnografice, istorice, lingvistice, juridice, psihologice etc.
Specificul national nu poate fi, insa, un rezultat de statistica mecanica a trasaturilor spirituale ale unui popor, deoarece unele dintre
aceste trasaturi pot fi comune si altor popoare. Nu trebuie sa consideram nici ca specificul national se reduce la o suma de trasaturi cu totul si cu
totul unice si categorice. M-am oprit numai la aceste cateva trasaturi cuprinse intr-o incercare ipotetica a lui Athanase Joja de a caracteriza
fizionomia morala romaneasca, intrucat consider ca indeosebi acestea pot veni in sprijinul unei imagini specifice arhitecturale - fapt pe care
arhitectura populara ni-1 dovedeste cu prisosinta. Este important, insa, in literatura spre exemplu, dar si in arhitectura - mai ales atunci cand
vorbim de un specific local -, de a nu lua aceste trasaturi date ca atare, ci de a sesiza intensitatea si momentele in care se manifesta. Merita a fi
retinuta in acest sens remarca lui George Calinescu: Specificitatea nu este o nota unica, ci o nota cu precadere. Si trebuie sa avem in vedere
ca fizionomia unei natiuni, a unui popor se constituie evolutiv, desavarsindu-se in mod neintrerupt si dialectic, adica in relatii de
interdependenta cu o multitudine de alti factori din viata materiala si spirituala a societatii respective: in primul rand modul de productie,
relatiile sociale si, de asemenea, imprejurarile istorice, conditiile geografice, gradul de cultura si civilizatie, dezvoltarea stiintei etc.
Specificul national este un produs al conditiilor social-istorice. in masura in care el este determinat de acestea direct sau indirect,
prin intermediul profilului spiritual al oamenilor, putem vorbi de un specific de grup, variabil in raport cu natura stratificarii sociale a natiunii
respective. Acest aspect, sesizat de altfel in conceptia ibraileana, mi se pare a-si avea o parte insemnata in intelegerea specificului national in
domeniul arhitecturii si urbanismului, unde exprimarea specificului national recepteaza in sinteza sa aportul diferitelor clase si paturi sociale.
Este adevarat ca, pana la un moment dat, rolul precumpanitor in configurarea specificului nostru national 1-a avut taranimea, ea alcatuind, timp
de multe secole, marea masa a poporului roman. Dar, odata cu schimbarea realitatilor sociale, ideilor samanatoriste si poporaniste li s-au opus
noi conceptii (ale socialistilor insufletiti de Dobrogeanu-Gherea, iar mai apoi prin activitatea lui Ovid Densusianu), care tindeau spre extinderea
specificului national si asupra mediului urban.
Daca aceasta evolutie s-a desfasurat in forme contradictorii, mai pronuntate in literatura si pictura, in arhitectura, acest fenomen a
avut un caracter lent, fiind - la inceput - mai degraba vorba de o transpunere a specificului rural la oras si aici, bineinteles, tot intr-o arhitectura
populara, ramanand unor etape ulterioare misiunea de a realiza un specific urban. Si nu cred ca ma insel in ceea ce priveste orasele noastre, daca
afirm ca astazi, in mediul urban existent, putem aprecia reale valente de specific national, si indeosebi la scara spatialitatii locale, la scara
orasului, notiunea pastrandu-se, in general, in limitele specificului local-regional, el rezultand indeosebi din conditiile geo-climatice si
economice locale. Aceasta spre deosebire de alte tari in care o dezvoltare istorica-social-economica si politica unitara intr-o perioada
indelungata de timp a creat conditiile necesare cristalizarii rapide la scara teritoriala a unui specific national, in sensul caruia putem distinge si
concretizarile locale.
Trebuie desprins, de asemenea, faptul ca, odata cu accentuarea caracterului de clasa, arhitectura mediului urban a diferentiat, in
raport cu categoria sociala a beneficiarului, raportul diferential neramanand, insa, la valoarea pe care o releva compararea cu leii, proprietatea
banului, cu casa simpla taraneasca, ambele apartinand arhitecturii populare, sau a palatului de la Mogosoaia cu complexul manastiresc Horezu,
in mediul urban aceste diferentieri au crescut continuu, odata cu precizarea unor noi paturi sociale, dintre care cele avute au tins, la un moment
dat, spre posedarea unor proprietati cu arhitectura de factura straina, la moda, in care trasaturile specifice se sterg, ele pastrandu-se doar in sfera
arhitecturii populare, rurale si urbane. Asa se poate explica faptul ca, opunandu-se unei astfel de stari, arhitectura lui Ion Mincu si, mai tarziu, a
lui Petre Antonescu, apela la elemente si modalitati de exprimare ale acestei arhitecturi autohtone si, indeosebi, ale arhitecturii vechi, reusind
prelucrari creatoare in spirit specific national.
In tara noastra, arhitectura populara a constituit de-a lungul timpului un fond oarecum permanent, reprezentand cadrul de baza in
furnizarea elementelor specifice si deci in perpetuarea traditiei. Chiar daca nu putem spune ca arhitectura populara regionala a dat nastere in
mod absolut si direct vreunei arhitecturi culte, la nivel zonal si national, ea a contribuit esential la aceasta, modificand prin componenta ei
general-culturala si etnica elemente de arhitectura situate in circuitul european al timpului. Barocul de factura vieneza, jugendstil-ul de factura
germana sau clasicismul de influenta rusa se exprima in Banat, Transilvania, Muntenia sau Moldova intr-o tinuta arhitecturala autohtona. Si
tocmai de aceea se poate vorbi, totusi, de o imagine caracteristica a spatiului urban - indeosebi stradal - din multe orase romanesti. Desi
beneficiaza de aportul unor stiluri de arie foarte larga, aceasta imagine nu este o reproducere si mai putin o transpunere ad-hoc, ci rezultatul unei
interpretari pe cale populara sau culta, reflectand anumite disponibilitati spirituale, necesitati materiale si posibilitati de realizare.
Fara indoiala, folclorul reprezinta un factor esential in descifrarea specificului national. Tudor Vianu demonstra intr-un studiu ca, in
Luceafarul desi a preluat un motiv din folclorul universal (Lermontov: Demonul sau Vigny: Eola), Eminescu a izbutit totusi sa imprime
poemului sau o profunda viziune specific romaneasca totusi, datorita tratarii acestei notiuni in spiritul folclorului romanesc. Privit insa dintr-o
perspectiva riguros stiintifica, folclorul nu trebuie absolutizat, pentru ca, in totalitatea lui, el nu reflecta in exclusivitate numai trasaturile unui
singur popor, intrucat, asa dupa cum am mai aratat, acestea nu sunt absolut toate caracteristice, specific nationale. Reflectarea specificului
national nu se poate reduce la subiecte in sine indiferent de caracterul si valoarea lor.
Tendintele de arhaizare a arhitecturii se manifesta in fapt ca o denaturare a specificului national. in arhitectura moderna acest risc
exista inca, nefiind pe deplin inlaturat, datorita facilitatii angajarii unei constructii in raport cu arhitectura specifica, abordata superficial. Nu
este suficient ca motivele populare sa invadeze fatadele unor cladiri, sa spunem, la Ploiesti, Baia Mare sau Suceava, pentru a putea afirma ca
ne-a preocupat si am realizat specificul national. O asemenea atitudine poate conduce la insolit, in cel mai bun caz la pitoresc, nu insa la valoare

A se vedea in acest sens Mircea Lupu - Identitate i universalitate. coli naionale in arhitectura - (Teza de
doctorat).

specifica. Mi se pare ca observatia lui George Calinescu, constatand ca specificitate nu este echivalent cu pitoresc, si o societate romana cu
oslicuri si benisuri ar fi doar un muzeu nu trebuie neglijata nici de arhitectura, mediu material si spiritual, in care pitorescul este invocat de
multe ori ca necesitate, indiferent de conditii si scop. Abundenta elementelor coloristice formale si prea mult pitoresc decorativ nu vin decat in
dauna aprofundarii temei arhitecturale in raport cu cerintele contemporane - deci insasi a realizarii specificului national. Nu elementul in sine
reprezinta specificul, ci modul sau de utilizare. Spre exemplu, prezenta unui acoperis de o forma oricat de caracteristica poate doar sa sublinieze
o anume specificitate, si aceasta numai atunci cand el reprezinta o necesitate functionala si formala.
Conturarea specificului national in creatia artistica poate fi usor alterata in acest sens de tendintele formaliste, de cautarea formei
pentru forma. Specificul national nu se poate realiza ca un adaos la ceva gandit si realizat independent de el. El este un produs al procesului de
creatie si existenta integrat mediului.
La Ibraileanu valoarea estetica a unei opere literare este strans legata de originalitatea ei specifica de fond si deforma. Specificul
national, afectand astfel si continutul, nu se poate opri numai la sfera pitorescului, acesta remarcandu-se cel mult ca o parte a totului. Din
confundarea specificului cu pitorescul, se poate aluneca usor in eroare. (in arhitectura moderna mondiala, o serie de realizari rezultate din
stilizarea de forme corespunzatoare unor arhitecturi vechi, locale, furnizeaza exemple in acest sens si apartin unor arhitecti cunoscuti prin
capacitatea lor profesionala), intr-un articol publicat in revista L'Architecture d'Aujourd'hui, (nr. no) Jurgen Hedicke arata ca la unii arhitecti
exista in raport cu traditia pericolul unei conceptii arhitecturale eclectice, astfel incat acest reazem pe trecut se prezinta in doua maniere: se
intalneste la Belluschi fara nici o imitatie eclectica, in timp ce ajunge la Stone la un eclectism-flagrant.
Arhitectura este in mod firesc intr-un permanent proces de innoire. Dar, la fel ca si in celelalte arte, aceasta innoire are loc si in insasi
trasaturile proprii specificului national. Arhitectura culta - la noi aceasta stabilindu-se mai tarziu ca in alte tari din Europa - nu inseamna
indepartarea de specificul national, innoirea poate insemna doar o evolutie a specificului national, o trecere a lui pe alt plan, o imbogatire a lui
prin oglindirea progresului spiritual al oamenilor.
La o cercetare mai atenta a locuintei urbane romanesti (Bucurestiul oferindu-ne in acest sens un material extrem de bogat), am putea
remarca o anumita succesiune in timp a configuratiei sale: (1) Initial o transformare a tipului de locuinta rurala mult imbogatit spatial (ca
incaperi si dimensiuni), dar ramanand credincios functionalitatii, elementelor constructive si elementelor decorative traditionale. (2) Fixarea
functionalitatii traditionale intr-un arhetip mai pretentios, intr-o planimetrie si volumetrie unitara, evidentiind o plastica rafinata; acesta este
momentul din care dateaza putinele, dar deosebit de valoroasele exemplare de arhitectura romaneasca - a doua jumatate al secolului al XIX-lea.
(3) Retinerea planului traditional tip vagon si a curtii ca spatiu intermediar intre teritoriul privat si exteriorul public, volumul capatand alura
si imbracamintea corespunzatoare unei stilistici a timpului, in general neogotice sau neoclasice. (4) inchegarea pe aceasta baza a unor spatii
publice stradale caracterizate unitar, nu atat stilistic (desi ulterior formatia eclectica a fatadelor a tins spre aceasta), cat mai degraba spatial, in
raport cu pozitia si destinatia lor urbana, strada comerciala sau strada rezidentiala; acesta este momentul in care se cristalizeaza un spatiu urban
caracteristic romanesc prin inchiderea intermitenta a fronturilor si prin ocuparea in adancime a zonelor adiacente. Interesante pentru acest fapt
sunt atat strazi intregi constituite in mod natural, cat si unele din primele parcelari urbane realizate in aceasta perioada si a caror existenta a fost
prea putin luata in seama. (5) Centrarea functionalitatii si renuntarea treptata la planul traditional, acesta fiind treptat inlocuit printr-o organizare
planimetrica mai adunata, nu lipsita de particularitate, fapt care a contribuit la afanarea ocuparii teritoriului si la cresterea scarii de ansamblu;
momentul este legat, de altfel, de primele interventii de strapungere, supralargire sau regularizarea unor trasee stradale.
(6) Aparitia unor elemente noi de functionalitate, legate de dezvoltarea echipamentului tehnico-edilitar si conducand la organizarea
diferentiata a spatiilor interioare; aceasta fara insa ca faptul sa acuze modificari importante ale plasticii exterioare, exceptand aparitia locuintei
colective care, mai mica sau mai mare, relevand planimetric doar cuplare la o scara comuna a unor locuinte individuale, ramane stilistic
consecventa eclectismului.
(7) Fixarea functionalitatii moderne intr-o planimetrie coerenta, in concordanta cu conditiile diferite impuse de o locuinta
individuala sau o locuinta colectiva, diferentiata dupa capacitate; se realizeaza o volumetrie imbracata doar intr-o plastica apartinand la inceput
unor stiluri impamantenite mai vechi - eclectic, art nouveau si, mai tarziu, unei stilistici neromanesti care nu poate fi negata ca valoare
arhitecturala a timpului.
(8) Concordanta intre planimetrie, volumetrie si plastica exterioara, reflectand un proces general de limpezire a manifestarii
arhitecturale, ramanand insa inscris locului, atat prin calitatea functionalitatii moderne (rezultata, nu impusa), cat si prin cantitatea acumularii
de imagini caracteristice.
Considerand locuinta ca important reper pentru trecutul arhitectural-urbanistic al unei asezari umane, nu se poate sa nu constatam,
chiar in parcurgerea sumara a unei asemenea succesiuni, existenta unei permanente contributii de ordin functional sau stilistic la edificarea unui
spatiu urban. Un spatiu urban care, fara a fi brutal si epatant prin individualitatea sa, se pastreaza in multe locuri coplesitor prin atmosfera sa
specifica. Mai putem constata inca ceva, si anume ca o asemenea atmosfera specifica nu este rezultatul unei simple perpetuari stilistice, ci al
unui proces de transformare si selectie in care modernul poate deveni specific prin insusi continutul sau.
Provenind pe o asemenea cale din profunzimea traditiei existentei romanesti, avand adanci radacini in insasi cultura nationala,
specificul spatiului urban romanesc se cere descoperit in intreaga sa diversitate printr-un atent act de reconsiderare si de evaluare unitara (in
metoda) si diferentiat regional, act fara de care o modernizare responsabila a orasului nu poate fi luata in consideratie. Specificitatea
arhitectural-urbanistica romaneasca este o specificitate a ansamblului in contextul sau urban, astfel incat intregirea unui sit de mare importanta
este relatia intre cladire si cadrul sau. Oricat de specifica ar fi o cladire noua in sine, ea poate fi total nepotrivita unui anumit spatiu. Daca nu se
supune legilor ansamblului respectiv, ea nu este specifica locului.
Este gresit, asa cum de altfel constata si Camil Petrescu, sa se lege specificul national de manifestarile spirituale si artistice cele mai
indepartate, numai de folclor, excluzand orice alte idei de innoire. Apreciind sonatele cu caracter popular romanesc ale lui Enescu ca o recreare
savanta a folclorului, Yehudi Menuhin considera ca nimeni altul nu va fi putut sa o faca, fiindca o asemenea persoana trebuie sa fie in acelasi
timp si lautar autentic si cel mai cultivat dintre muzicieni. Privind lucrurile in complexitatea lor, constatam ca originalitatea nu inseamna lipsa
de influente, ci felul in care ele au fost asimilate si depasite, rezultand din aceasta o sinteza bazata pe afirmarea esentialului in dezvoltarea vietii
societatii respective. Istoria culturii romanesti ne dezvaluie o serie intreaga de exemple privind complexitatea corelatiei intre originalitate si
influente, intre traditie si innoire, intre universal si national. Valoarea artei medievale romanesti a fost putin pretuita in secolele ce au urmat
perioadei sale de stralucire prin arhitectura si pictura, fiind considerata ca primitiva, imperfecta. Pornind de la cercetarile unor specialisti
autohtoni si straini privind arhitectura veche din Moldova, apreciem astazi originalitatea solutiilor arhitectural constructive si, de asemenea,
spiritul de diferentiere si inovatie a mesterilor zugravi, care au reusit o creatie profund legata de caracteristicile locului si vietii oamenilor de
atunci. Caracterul acestor creatii moldovenesti dovedeste cu prisosinta un specific profund national, desi in cristalizarea sa nu au lipsit influente
bizantine, romanice sau gotice.
Influentele externe operei nu pot fi nesocotite, pentru ca ele exista si se afirma. Dar, asa dupa cum se intampla cu arhitectura din
timpul lui Stefan cel Mare. sau cu cea din timpul lui Constantin Brancoveanu, cu opera unor cunoscuti scriitori, pictori sau muzicieni romani,
analizand, asa cum precizeaza Petru Comarnescu ceea ce am primit de la inaintasii din patrie si de la arta altor tari, iti dai bine seama ca
inspiratiile si influentele au fost insutit restituite, sub forma unei creatii puternic originale, reprezentative pentru cultura romaneasca si pentru
imbogatirea artei universale. La fel ca si in celelalte arte, fenomenul arhitectural nu poate fi desprins din pluralitatea influentelor pe care le
suporta si din confluenta carora poate rezulta o caracteristica sau alta. in raport cu intensitatea actiunii diferitilor factori apar si caracteristicile
specifice. Desi mare parte din opera lui Le Corbusier este raspunzatoare pentru o multitudine de alte realizari arhitecturale, raspandite pe mai
multe continente, in sens invers, lucrarile sale nu raman in afara unor influente exterioare. Ma gandesc indeosebi la ultimele sale creatii, intre
care realizarile din Chandigarh (nu insa organizarea orasului) si spitalul din Venetia.
Uneori, procesul firesc de absorbtie a experientei si valorilor universale se confunda cu o transpunere mecanica a unor infatisari,
elemente si procedee straine. Tot Belluschi sustine categoric ca orice forme arhitecturale care nu au fost dezvoltate pornind de la logica, de la

10

studiul si intelegerea profunda a problemelor particulare, ci de la reprezentari estetice preconcepute, devin in mod periculos apropiate
manierismului si modei. Asemenea elemente au aparut si in arhitectura noastra contemporana, asemanandu-se - folosesc cuvintele lui
Delavrancea - cu un portocal frumos al carui rasad l-ai aduce din Smirna si l-ai planta in braul Carpatilor pentru ca sa degenereze si sa se
piperniceasca. Fac aceasta remarca pentru a nu fi acuzat ca neg posibilitatea aparitiei intr-un oras sau altul a unor realizari care, desi exprimand
trasaturi exterioare locului, sa se manifeste printr-o tinuta arhitecturala deosebita, consecventa functional si constructiv. Faptul ca, uneori,
asemenea lucrari de arhitectura, caracterizand o anumita etapa a constructiei urbane, pot capata valente de specificitate locala, in raport cu scara
si asezarea lor spatiala, cu materialul din care sunt realizate, este dovedit de existenta unor cladiri cum este aceea a Palatului Culturii la Iasi si,
mai pregnant, de existenta ansamblurilor de cladiri reprezentative pentru sfarsitul secolului al XIX-lea din centrul Bucurestiului, devenite
caracteristice mai mult prin unitatea de convenienta a ansamblului decat prin aceea de stil. Tot asa, arhitectura moderna a deceniului treizeci a
lasat o sumedenie de exemplare interesante care, grupate, caracterizeaza ca deosebite o serie de spatii urbane bucurestene, imposibil de gasit in
alte orase europene. Amenajarea urbana actuala evita inca a valorifica acest existent pozitiv al Capitalei.
Exprimand tocmai tendinta novatoare in cadrul fenomenului artistic, experimentul - definit ca inovatie sau preluare creatoare a unei
experiente constatate - nu contravine ideii de specific, in cazul reusitei el angajandu-se cu un pas inaintea practicii curente. De fapt, trebuie sa
fim constienti ca, fara a da credit experimentului - si inteleg aceasta nu ca o actiune intamplatoare, ci organizata, sistematic desfasurata - am
avea de a face in practica arhitecturala cu limite greu de trecut, limite care, aducand prejudicii cautarilor proprii, ar altera si realizarea
nazuintelor de universalitate.
Daca in arhitectura populara exprimarea specificului national este mai unitara local si usor evidenta, rezultand dintr-o continua
cristalizare, in arhitectura culta trasaturile de specific national sau local sunt produsul de interferenta intre reflectarea unei realitati obiective
specifice si sensibilitatea si talentul creatorului. in determinarea valorii creatiei artistice intervine un al treilea factor absolut necesar,
personalitatea autorului, personalitate care se precizeaza in timp prin cristalizarea unui mod al sau si numai al sau de a fi specific. Astfel,
personalitatea autorului nu se poate realiza in afara specificului national (sunt exemple in care acesta a determinat orientarea generala a operei
unui autor, chiar impotriva vointei acestuia), iar acesta nu se poate exprima in creatia artistica decat prin mijloacele si metodele proprii
personalitatii respective. Determinarea reciproca a acestor doua elemente in conditiile reflectarii realitatii obiective asigura si operei de
arhitectura valoare, valabilitate si viabilitate.
Intr-un context antebelic specific bucurestean si inscriindu-se pozitiv pe drumul urmand crearea unei arhitecturi romanesti modeme,
cladirea presedintiei Consiliului de Ministri, ca si cladirea C.S.P., mi se pare a constitui un exemplu. Fara a fi imediat evidenta ca preluare a
elementelor structurale sau formale traditionale, influenta acestora se simte alaturi sobrietatii clasice, rezultand din acestea o sinteza care nu
este lipsita de specificitate. Reflectand o personalitate proprie, lucrari cum sunt Clubul nautic din parcul Herastrau sau Ansamblul de locuinte
Jianu - meritorie interpretare specifica a obiectului de arhitectura la scara ansamblului - contureaza, de asemenea, o etapa in dezvoltarea
arhitecturii noastre.
Intr-o societate data si intr-un moment istoric anumit, dintre stilurile individuale, avand ceva comun intre ele si constituind la un loc
un stil national al epocii, se disting personalitati creatoare care devin reprezentative poporului si epocii respective. Fapt semnalat intr-o serie de
lucrari ce incercau, in al treilea deceniu al secolului nostru, o definire a specificului national (L'amefrancaise - Paul de Caultier, L'ame russe Jules Reynaud), el este definit de Elie Faure astfel: Ori de cate ori evocam spiritul unui popor, numele omului care il reprezinta cel mai evident
in ceasul sau cel mai decisiv ne vine pe buze.. Nu gresim, cred, transpunand aceasta constatare in arhitectura.
Ricardo Porro: Cred ca o arhitectura buna exprima mediul cultural si mentalitatea colectiva a societatii in care ea se realizeaza (...).
A continua o traditie inseamna a gasi in spiritualitatea poporului cateva constante si a le exprima..
Paul Rudolph: Maniera de a concepe cadrul, si deci de a intelege relatia intre ceea ce este vechi si ceea ce este nou, a fost reinnoita.
Noi nu mai putem striga: distrugeti totul pentru a face loc unei noi arhitecturi..
Se justifica faptul ca arhitectura moderna nu poate renunta la specific.
Individul, familia, membrii unei comunitati (fie aceasta cartier, oras sau regiune) sunt unitati diferentiate cantitativ, dar si calitativ,
care in cadrul fenomenului general de legi particulare se cer a fi diferit interpretate in arhitectura. Si o interpretare constienta in acest sens nu
este posibila atata timp cat arhitectul nu adopta o atitudine realista, concreta, privind functiunea si forma cadrului construit. Chiar daca in
practica arhitecturala mondiala s-au afirmat si concretizari ale unui continut si al unei forme care tindeau spre subordonarea vietii umane unei
singure idei, specificul arhitectural, de intindere nationala sau locala, ramane insa o componenta necesara a creatiei arhitecturale, urmarind, in
conditiile vertiginoasei dezvoltari tehnico-stiintifice a societatii umane, o continua umanizare a cadrului de viata a acesteia. Din aceasta cauza
mi se pare ca nu putem accepta o apreciere, chiar numai teoretica a specificului in arta, fara a nu-l raporta la o intelegere constienta a functiei
sociale si estetice a formei si cred ca, in arhitectura, acest lucru se impune ca o tendinta contemporana, recunoscuta ca atare.
Text publicat initial in revista Arhitectura, numarul 4/1976.

Din nou, despre specific


Ne intalnim adesea cu pareri care considera specificul drept o imagine data care trebuie sau ar fi trebuit sa fie realizata asemenea
altora cunoscute; intalnim, de asemenea, pareri care pretind ca o aceeasi cladire ar putea fi specifica intr-un loc sau altul prin simpla modelare
a unor elemente de fatada. Si intr-un caz, si in celalalt avem de a face cu o abordare eronata a specificului, rezumandu-1 la o simpla
manifestare cu caracter decorativ.
Am incercat intr-o succesiune de trei articole publicate in revista Arhitectura (A. 4/1975, A. 4/1976 si A. 4/1978) descifrarea
sensului in care ar trebui inteles specificul, in arhitectura si urbanism, atat in abordarea sa teoretica, cat si in cea practica, de principiu. Rezulta,
din cele spuse atunci, ca specificul nu poate fi realizat in sine, cu orice pret; ca el este rezultatul unei sinteze in timp si spatiu, constituindu-se
prin acumularea unor trasaturi caracteristice la nivelul structurii, realizand atat functionalitatea spatiilor, cat si valoarea lor ambientala.
Schema (figura 1), care face obiectul acestei prezentari, propusa dezbaterii, a rezultat in cadrul pregatirii unui curs postuniversitar in
urma cu un an. Cum, insa, imi dau seama ca practica are in mod efectiv nevoie de intelegerea deschisa si nu dogmatica a continutului acestui
termen, precum si a procesului constitutiv pe care nevoia de particular il impune in edificarea spatiului amenajat, am revenit asupra schemei
initiale, considerand-o revelatoare in chip de incheiere a succesiunii celor trei articole.
Ce intelegem insa prin valoare particulara a unui spatiu urban? Cum se desprinde particularitatea sa ca atare; ce apreciere se poate
face, ce veriga exista intre universalitatea spatiului urban in principiu si singularitatea unui anumit spatiu urban? Valoarea particulara a unui
spatiu urban se defineste, in acest context, ca trasatura sau grup de trasaturi care-1 deosebesc in cadrul formei urbane, inscriindu-se astfel intr-o
anume tipologie spatiala ca generalitate de grup sau ca singularitate. Valoarea particulara a unui spatiu urban constituie astfel determinarea sa
calitativa, individualitatea sa, incorporand generalul - reflectare a esentei, intr-o forma proprie care sa se exprime si sa poata fi apreciata
eventual prin caracter si specificitate. Spre deosebire de arta, in general, unde termenul de caracter vizeaza individualitatea sau
individualitatile de prim rang, capabile de a exercita o actiune modelatorie asupra publicului (Dictionarul de estetica generala, 1972), in
aprecierea calitatii spatiului urban, pe langa efect, intereseaza in mod deosebit si (1) cauza si mijloacele de realizare - asupra carora actioneaza,
sa nu uitam, o determinare direct obiectiva prin functionalitate si posibilitati de realizare, (2) adaptarea la un existent material care pune in
cauza atat inventivitatea, cat si capacitatea de asimilare a experientei anterioare si (3) timpul ca infasurator si spatiul ca loc al selectiei topice
care tinde spre o formatie din ce in ce mai complexa a spatiului urban. Trebuie adaugat aici si faptul ca, in definirea si edificarea spatiului urban,
nu intotdeauna avem de-a face cu o unica personalitate (in sens de capacitate) creatoare si, de asemenea, ca intervin mai mult decat in arta luata in general - traditia si obiceiul comportamental ca reflectare a cerintelor majoritatii.

11

Constituindu-se progresiv, valoarea particulara a unui spatiu urban impune o succesiune de momente (fiecare dintre acestea
definindu-se ca element de acumulare functional informativa), insumarea si coroborarea lor pe trepte de sinteza calitativa genereaza cele 5
ipostaze evolutive ale valorii particulare a spatiului urban.
Sprijinita pe intelegerea locului si relevand o anumita unitate compozitionala raportata la o orientare precisa a spatiului si la o
dominanta functional-volumetrica, particularitatea spatiului urban se constituie ca aspect primar de manifestare de forma urbana, in planul
configuratiei arhitectural-urbanistice. Dobandita in constiinta omeneasca prin perceptie si senzatie, particularitatea spatiului urban are, pe langa
valori stabile, si valori ale hazardului pentru ca, asa cum constata Kevin Lynch, intotdeauna intr-un oras, in fiecare moment se poate vedea sau
auzi ceva nou, neremarcat pana in acel moment; si aceste lucruri depind deseori si de mediul ambiant, si de suita evenimentelor care ne-au
condus aici, si de amintirea experientelor trecute (The image of the city, 1960).
Particularitatea spatiului urban conduce astfel spre o rezultanta a interferentei in contextul generalitatii functionale majore, a unor
participari de natura unei generalitati compozitionale restranse conferind caracter; apare deci necesitatea intelegerii caracterului unui spatiu
urban in sensul de calitate, verificata cantitativ pentru un anumit tip de spatii urbane, situandu-se pe pozitia unei prime generalizari. in contextul
procesului de diferentiere spatiala, caracterul spatiului urban se determina astfel prin descoperirea in cursul perceptiei si analizei, a trasaturilor
/ elementelor functionale, spatial-volumetrice si comportamentale care, delimitand o anumita grupare tipologica, strang astfel sfera de analiza /
apreciere / incadrare a spatiului sau a zonei in cauza.
Sprijinita pe caracterul ansamblului, generatoare a unitatii acestuia, identitatea spatiului urban, care, spre deosebire de caracter,
acuza indeosebi forma, desi se justifica in primul rand obiectiv, se releva si ca element de coeziune fundamental pentru valoarea de semnificatie
a spatiului urban, opunandu-se instrainarii care rezulta din lipsa sentimentului de apartenenta generat de anonimat si aspiratii nefundamentate
sau de suficienta si minima rezistenta in aplicarea unui program arhitectural-urbanistic.
Se dovedeste astfel ca specificitatea spatiului urban nu poate fi un produs al detaliilor, ci un produs al ansamblului, detaliul
sprijinind doar, retinerea de catre noi a specificitatii sau devenind element de specificitate numai atunci cand, prin multiplicare, devine
ansamblu. Se dovedeste, de asemenea, faptul ca specificitatea se contureaza nu numai cantitativ, ci si calitativ in cadrul diferentierii spatiale, ea
fiind definita si teritorial in raport cu marimea teritoriului afectat, diferentiat ca entitate, deci in raport cu cantitatea de imagini inregistrate si
retinute sintetizate. Ca surprindere a formei urbane, specificitatea se refera nu la o forma inteleasa metafizic, ci la o totalitate de manifestare
imbracand o multitudine de exprimari statice si dinamice. Comportamentul spatiului respectiv (cum raspunde cerintelor, cum se adapteaza),
precum si comportamentul in spatiul respectiv, intervine in definirea specificitatii, situandu-se insa, in acelasi timp, si pe pozitia de obiect al
influentei sale.
Acuzand unitatea de ansamblu si intervenind direct in modul in care aceasta se constituie in timp, exprimandu-se ca singularitate,
specificitatea unui spatiu urban nu este numai rezultatul unei existente singulare. Pot sa existe spatii urbane evidentiind o specificitate printr-un
element unic, si pot sa existe, in acelasi timp, alte spatii urbane in care specificitatea sa rezulte, dimpotriva, ca sinteza a elementelor
componente, fie acestea de natura izotopica sau heterotopica.
Desi determinata de multe ori intuitiv, specificitatea nu este o rezultanta intamplatoare, provenind numai pe linia traditiei. Se poate
spune ca specificitatea spatiului urban, fundamentata gnoseologic, se situeaza astfel pe drumul de la functie la simbol, impunand atat
spontaneitatea, cat si premeditarea logica, atat creativitatea artistica, cat si creativitatea tehnico-stiintifica, toate insa trecute prin filtrul selectiei.
Aceste observatii conduc la intelegerea distincta - indeosebi in urbanistica - a specificitatii fata de specific, aceasta ultima notiune
desemnand nu esentializarea unui loc, ci esentializarea locului comun mai multor locuri, o esenta a esentelor. Specificul organizarii spatiale
intr-un teritoriu (implicand o intreaga existenta a acestuia, imaginar in primul rand, dar nu numai, neputandu-se vorbi deci de specificul unui
obiect in sine sau a unui spatiu urban) nu este constituit de o trasatura caracteristica unica, ci de un grup de trasaturi caracteristice generale
centralizate intr-un timp indelungat sub actiunea slefuitoare a unei largi multitudini de factori, de la conditii de teren la conditii
social-economice.
Acesta pare a fi drumul constitutiv, lung, dar real, al specificului in arhitectura si urbanism; specificul nu poate fi aprioric actului
creatiei pentru ca este un produs de sinteza istorica a acesteia? el nu poate fi dobandit decat in masura in care, in prealabil, opera nou creata
intruneste toate aceste calitati formative (A cauta specificul, atunci cand localizarea nu te intereseaza este o absurditate; a distruge totul intr-un
loc, elemente naturale sau construite, pentru a-ti impune opera inseamna a nega orice idee de specific, deoarece, indiferent de ceea ce vei
realiza acolo, acel ceva nu va putea sa fie niciodata specific). Definit prin prisma personalitatii creatoare - anonima sau nu, individuala sau
colectiva -, specificul arhitectural-urbanistic ca afirmare a traditiei in context nou impune, dupa loc, o colaborare inteligenta, plina de
inventivitate, dar lipsita de ambitii devastatoare.
La nivelul unui anumit spatiu urban, urat sau frumos, specificul nu poate fi realizat in afara respectarii continuitatii, care insa nu
trebuie inteleasa doar ca rezultat al unei perpetuari stilistice, ci al unui proces de transformare si selectii care sa opereze asupra unei multitudini
cat mai mari de studii si in care modemul poate deveni, in timp, componenta de specific prin insusi continutul sau; chiar modernul industrializat!
Desi in sensul sau definitoriu specificul nu este legat direct de una sau alta dintre categoriile estetice de urat sau frumos, desi s-ar putea aprecia
uratul unui loc drept caracteristica a acelui loc, desi, in ultima instanta, specificul este supus judecatilor de gust, el ramane, in sensul firesc al
determinarii sale, prin insasi natura selectiva a acestui proces, precum si prin natura multora dintre criteriile de apreciere (generate de insesi
calitatile sale formative), drept o chintesenta care se face remarcata prin frumos.
Deci, daca ar fi sa ne oprim asupra catorva idei, ar trebui sa retinem ca specificul nu este un produs conjunctural, programat in sine,
confectionat si nici opera creata in sine; el inseamna creatie decantata, confruntata continuu cu sistemul de referinta al societatii, trecut sau
prezent; el impune personalitatea creatorului atunci cand acesta se afirma in interconditionarea dintre talent cunoastere - mediu, atunci cand
originalul intra in zona tipicului; el este finit spatial (prin suprapunere si cumulare in teritoriu) si infinit temporal (prin selectie continua de-a
lungul evolutiei colectivitatii pe care o reprezinta).
Este definitorie complexitatea sistemica in plan structural, dar si in plan fenomenologic, fapt care, intr-o coroborare a spiritului
locului cu inspiratia creatiei si cu sansele intamplarii, construieste in timp ceea ce astazi desemnam prin termenul de genius locci, in
contextualitatea caruia specificul isi gaseste expresia potrivita, ca generalitate intr-o suma de reprezentari. Raportat la timp (la curgerea
timpului), el este permanent ca proces constitutiv, remanent ca produs si totusi temporar (decupat in timp) prin particularitatea care ii sta la
baza.
Text publicat initial in revista Arhitectura, numarul 6/1981.

12

Particularitatea locului ca valoare de universalitate


Am propus sa renuntam la aceasta expunere, pastrand-o pentru o alta ocazie, conjunctural mai propice avand in vedere subiectul
comunicarii si tema intalnirii noastre. Probabil ca sunt chiar printre dumneavoastra unii care isi pun intrebarea de ce am venit cu o asemenea
tema, in aceasta intalnire. In urma cu cateva saptamani, dupa un curs cu o tema apropiata, un student m-a intrebat: Domnule profesor,
Ceausescu a murit de mult. El ne batea la cap cu specificul si dumneavoastra acum ne-ati vorbit tot despre specific; este adevarat, si despre
particularitate. N-o lasati balta?. intrebarea, as zice eu, era oarecum curajoasa, cel putin fata de mine; dar cred ca ea dovedeste si foarte multa
ignoranta, o lipsa de informare asupra mersului fenomenului de arhitectura si urbanism, asupra firescului lucrurilor si, in ultima instanta, chiar
o lipsa de informare asupra a ceea ce s-a intamplat cu arhitectura si urbanismul romanesc in ultimii 40 de ani; si lucrul acesta, desi m-a surprins,
m-a ingrijorat prin ceea ce dovedeste aceasta intrebare, astazi, ca moment al unei alte porniri arhitectural-urbanistice, cu o noua deschidere in
abordarea creatoare, dar si critica, politica etc.
Eu, aici, nu pot adanci intr-o dezvoltare a acestei probleme, asupra careia nici nu ma simt capabil, de altfel, a enunta un verdict; dar
voiam ca, pe baza unor note, pe care le-am scos din mica mea arhiva de idei, sa va expun de fapt niste criterii sau repere pentru modul de
abordare al unei asemenea probleme. Aceasta si pentru faptul ca am fost preocupat, de mai bine de 15 ani, de problema specificului,
participand atunci la o sedinta a Uniunii Arhitectilor la care Ceausescu m-a surprins extraordinar in momentul cand a zis; Si va cer sa faceti
aceste case cu specific romanesc, batand cu pumnul in masa; aceasta idee de specific la comanda, de atunci, a constituit o problema pentru
mine (chiar o problema intima, intr-un fel, si mi-am pus intrebarea:
Domnule, asta vrea specific in arhitectura! Exista, este posibil acest specific? Putem face noi, arhitectii, case cu specific?) si nu
neg ca la prima vedere mi s-a parut ca da, este posibil. Ascultand aici niste expuneri, mi se pare ca acestea reveleaza o realitate care
demonstreaza o asemenea posibilitate: arhitectul X a facut o arhitectura si de aceea si de aceea, deci pentru diverse gusturi, intre atunci si acum,
pentru mine insa este o mare diferenta de intelegere a ideii de specific. Cum trebuie sa punem, in realitate, aceasta problema? Eu am ajuns la
concluzia ca aceasta problema este de mare profunzime in planul teoriei arhitecturii si urbanismului, atat in zona intrebarilor filosofice, cat si in
cea a intrebarilor de program. Sigur ca lui Ceausescu nu-i trebuia teorie, pentru ca teoria apare ca necesara in momentul cand apare
incertitudinea, or el nu avea incertitudini si deci nu avea nevoie de teorie; dar noi cred ca este momentul sa ne gandim, macar acum, la adevarata
teorie a arhitecturii si prin aceasta la reala ei valoare de folosinta practica. Din pacate, (si acesta este lucrul care mi se pare cel mai grav)
totalitarismul n-a stat numai in Ceausescu; el sta inca in multi romani... totalitarismul ca o conformatie a gandirii profesionale, sta in multi
arhitecti romani (si ma gandesc spre exemplu la faptul ca reactia la totalitarismul demolator in cultura urbana risca sa devina, prin paseism, tot

13

atat de totalitara si deci de daunatoare acestei culturi, care, prin natura ei, este, firesc, in miscare continua de selectionare) si problema atunci,
pentru noi, este de a implica aportul teoriei de arhitectura si urbanism in exercitarea profesiunii noastre, in felul acesta arhitectii fiind constienti
ce inseamna o abordare critica; o critica de arhitectura pe care n-am avut-o din cauza actiunii puterii de dupa razboi; dar n-am avut-o si din
cauza inactiunii arhitectilor la un anumit moment dat, fapt care nu s-a intamplat in aceeasi masura in Bulgaria, Cehoslovacia sau Polonia.
Aceasta probabil ca ar fi starnit mult mai mult interes, ar fi constituit un prag al cererii de calitate, chiar daca n-ar fi putut impiedica cu totul
dezastrul produs; ar fi pus mai multe intrebari, ar fi aparut mai multe raspunsuri, s-ar fi comentat mai mult, s-ar fi putut face cat de cat ceva. in
mod inevitabil, constituindu-se pe baza experientei si prin exercitiul gandirii stiintifice, teoria (si deci implicit critica) se impune dincolo de
intentie, deci dincolo de mestesugul profesional, aportul sau tinzand, in conditii normale, spre o perfectionare, indeosebi in sensul diminuarii
arbitrarului, care in context totalitar (de lucru sub porunca sau exercitarea dreptului de autor ca porunca) este distrugator pentru opera de
arhitectura, (spre deosebire de opera de arta, unde, prin hazard, poate insemna ceva, uneori chiar un ceva de exceptie).
Spun acest lucru pentru ca problema la care ma refer este, in primul rand, o problema de sinteza si deci de teorie a creatiei si in al
doilea rand, ea este o problema de limbaj, pentru ca cel care considera ca a face critica de arhitectura este ceva foarte simplu greseste. Trebuie
sa stii cui si cum sa adresezi aceasta critica; un autor, facand o analiza in acest sens, se referea la faptul ca un critic de arta trebuie sa aiba
disponibilitati foarte serioase pentru cel putin doua din cele cinci limbaje pe care el le gaseste necesare in desfasurarea acestei activitati. Eu
m-as referi in treacat la importanta diferentierii, pentru noi, a doua limbaje: intr-un fel trebuie sa vorbesti publicului - si avem nevoie de aceasta
vorbire - si altfel trebuie sa se vorbeasca intre arhitecti. Mi-am dat seama de acest lucru de-a lungul anilor. Un limbaj mai putin precis, un limbaj
cu o anumita ambiguitate, care se lasa mai mult in cursivitatea povestitorului, este mai atractiv pentru omul cu educatie neprofesionala in
domeniul respectiv. Dar intre profesionisti trebuie sa utilizam un limbaj strict si foarte riguros stiintific. Or, mie mi se pare ca noi, arhitectii
romani, suntem foarte mult in urma din punctul de vedere al limbajului profesional. Limbajul nostru de discutie/dezbatere este acelasi pe care il
constatam a fi fost folosit, nu inainte de razboi, ci cu multi ani inainte de razboi; nu s-a schimbat de fapt nimic, nu a evoluat nimic si lucrul
acesta este foarte rau. Atunci ajungem sa purtam discutii constituite din comentarii formal sofisticate, dar lipsite de sens, intrebari confuze
dovedind multa ignoranta, o informatie usurica si nu-1 putem acuza pe bietul student ca pune asemenea intrebare, chiar daca in mod normal
el ar trebui sa fie mai receptiv fata de ceea ce inseamna o informare de calitate in procesul formativ al scolii. Deci acesta ar fi un prim reper de
abordare a problemei in discutie: o metateorie ca teorie a indoielii in arhitectura, necesara in ultima instanta.
Al doilea reper ar fi formularea unui pretext, cel putin; si citind un articol al lui Philippe Barriere, am gasit un interesant asemenea
pretext. in acest articol, intitulat Deconstructie si reconstructie, el spune ca: Degenerarea exacerbata a formei arhitecturale traditionale se vrea
o subversiune a oricarei asimilari sau alienari, dar totodata si o trecere dincolo de haosul distructiv si de fascinatia sa atragatoare. Este aceasta o
arhitectura a insubordonarii. Expresia sa poarta inca stigmatul crisalidei conceptuale si nu este decat un desen animat prin tehnica simpla a unei
scheme.. Sigur ca pretexte putem gasi suficient de multe, in contextul aspectelor pe care le intalnim in momentul de fata in dezbatere, in
literatura de specialitate, incepe din nou sa se vorbeasca foarte mult de regionalism. Tot intr-o revista recenta de mare circulatie, arhitectura
americana din momentul de fata este apreciata ca regionalista; se mai dau si alte exemple. Lasand la o parte, sa zicem, Franta, unde constatam
de fapt un interes deosebit pentru o mare multitudine stilistica, pentru multe cautari de tot felul, chiar atractie pentru influente aduse din locuri
foarte diferite, eu cred ca este evident ca aceasta imagine regionalista nu este definitorie pentru pretextul luat in considerare. Dar, daca mergem
in alte cateva tari, constatam ca arhitectura care se realizeaza in ultimii ani nu este nationala, dar este a locului respectiv; pentru mine ramane un
punct de referinta extraordinar ceea ce fac elvetienii in domeniul arhitecturii: fie ca este vorba de un obiect foarte mic, fie ca este vorba de unul
mai mare, acel obiect este in mod deosebit tratat, rezolvat profesional, la scara si la nivelul de detaliere al ansamblului respectiv, deci al locului
respectiv.
Al treilea reper ar fi acela impus de prezenta sau absenta unui model, adica masura in care, in conditiile actuale, este sau nu este
necesar un model. Or, in general, se pare ca modelul este de fapt intr-un perpetuu proces de cautare si formare, cand manifest declarat de un
curent, (teoretizat mai mult sau mai putin sofisticat), cand infirmat in acelasi mod, de catre un alt curent - pentru ca, si atunci cand curentul
respectiv neaga ideea de model, el se manifesta inevitabil printr-un model pe care il impune momentului respectiv, fie el constructivist sau
deconstructivist, formalist sau intelectualist etc. Johnson, cu cativa ani in urma, se referea la un concept de opozitie care a starnit o oarecare
discutie atunci: schimbarea arhitecturii sau arhitectura de schimb, incercand de fapt, in felul acesta, sa justifice nevoia de aparitie a unei alte
arhitecturi, in fiecare moment, tinzand intr-un fel, poate, sa-si explice o anumita perisabilitate, o perisabilitate ceva mai pronuntata decat aceea
pe care o cunoastem, definita istoric, ca produs sau obiect arhitectural de arta. Barriere, referindu-se la acest concept, spune despre Johnson ca
are inteligenta geniilor rare care inventeaza idei noi, pentru a nu trebui sa raspunda la problemele lor.
Un alt concept care apare cu insistenta, cu privire la model, si care este comentat atat in revistele franceze, cat si in cele engleze sau
americane, se refera la situarea fata in fata a doua entitati care impun impreuna o noua entitate. in fond, nu mi se pare extraordinara inventia
conceptului, ci atentia care se acorda, prin el, unei situatii urbane: un obiect de arhitectura si un cadru existent de arhitectura, aceasta stare
entre deux, cum este numita. Ma gandesc la preocuparea bunicii de a gasi in lucrurile ei de mana entre deux-ul potrivit situatiei pe care ea
o imagina in arta broderiei si care particulariza un lucru sau altul. Nu este, oare, cam acelasi mers logic ca idee, preocupare de principiu, desigur,
care se impune prin aceasta in abordarea urbanistica a arhitecturii si a ansamblurilor? Farmecul si rafinamentul realizarii nu constau tocmai in
a infaptui acest lucru? Acest entre deux devine un principiu care se vrea un model de a pune in aceeasi opera concretul, pozitivul si negativul
si, ma rog, atatea alte elemente in opozitie, fizica sau filozofica, cu care se construieste, in timp, un spatiu urban. Exceland ca reiterare
moderna a principiului contrastului, modelul in cauza il preocupa pe Eisenmann, anuntat fiind ca subiect al viitoarei sale carti. Nu este
surprinzator: de fapt, arhitectura Iul Eisenmann este justificata de unele dintre conceptele lui Derrida, chiar daca cei care il analizeaza pe
Derrida spun ca acesta este influentat de arhitectura lui Eisenmann.
Si nu putem neglija un nou concept de actualitate in contextul afirmarii recunoscute sau nerecunoscute a modelului in arhitectura
contemporana, conducand spre ideea de particularitate: acela al utopiei realizate, cum o numea Baudrillard, aceasta constand de fapt in
subordonarea obiectului de arhitectura, in mod exclusiv, legilor de piata si imperiului semnului (a semnalarii, nu a semnificatiei!), a ceea ce se
defineste sub numele de landmark, relevand interesul, inainte de orice, al celui care face case, pentru amprenta proprie, bineinteles interes
sustinut de investitor. Noi nu cunoastem inca decat foarte putin ce inseamna conditia, sa zic asa, a pietei, a societatii capitaliste in dezvoltarea
arhitecturii, dar, prin cateva contacte pe care le-am avut in diferite comisii de avizare, am constatat chiar si la noi interesul extraordinar al
investitorului, sustinut cu asiduitate de catre un arhitect, in primul rand pentru acest landmark, adesea in conditia lipsei de profesionalism si
a mercantilismului. Acest model (in fond de data aceasta modelul este comportamental, de atitudine, cu consecinte in realitatea arhitectural
urbanistica realizata) conduce la descalificarea arhitecturii practicate. Astfel, prin insasi demonstratia negativa, acest model sustine ideea de
particularizare in opozitie prin arhitectura de calitate care poate impune landmark-ul tocmai prin imaginea ei particulara de calitate.

14

Al patrulea reper ar fi acela al dezvoltarii unei idei coerente despre loc8, care se refera, prin extensie, la locuire. Acesta este un
lucru care m-a preocupat mai mult si am incercat in general sa definesc conceptul de loc in raport cu diferitele modele conceptuale care s-au
succedat de-a lungul timpului in arhitectura si urbanism. As sublinia insa, in relevarea acestui reper, ca, daca luam in considerare doua dintre
cele trei modele urbanistice, asa cum le-a definit Francoise Choay (si care au devenit fundamentale indiferent de moda, de curente), si anume
modelul progresist, mai corect denumit, conform celor intamplate ulterior, model functionalist, reprezentat de Le Corbusier si modelul
culturalist reprezentat de Camillo Sitte, doua modele care sunt foarte evidente in trasaturile lor si contradictorii, constatam ca primul defineste
locul ca produs al componibilitatii rationale deschise, in timp ce al doilea defineste locul ca spatiu inchis: inchiderea prin planuri verticale este
esentiala conceptiei locului - spune un alt reprezentant al modelului, Unwin. Este foarte interesant ca, dupa anii '70, aceasta controversa a
evoluat in desfasurarea constructiei arhitectural urbane in sensul modelului culturalist. Sigur ca ea a intampinat (si intampina la noi inca)
rezistenta in sensul continuitatii spatiului. M-as referi la acea idee pe care o critica si Camillo Sitte la functionalisti desemnand-o, inca de la
inceputul secolului, ca boala moderna a izolarii; ma refer la acest lucru pentru ca el reprezinta pentru noi, in momentul de fata, un foarte mare
risc arhitectul, pentru a-si impune opera (o impunere facila desigur!), se detaseaza de tot contextul, fie prin distantare spatiala, fie prin
plantatie, fie pur si simplu prin ignorare. Comoditatea ignoranta in acest sens isi da mana astfel cu paseismul care nu accepta dialogul in
contradictie in detrimentul sit-ului. Oare aceasta este lectia lui Hollein sau Mayer la Frankfurt? Eu cred ca aceasta este linia minima de
rezistenta pe care se aseaza un arhitect prea slab sau prea orgolios, chiar daca ne referim numai la atitudinea fata de loc, ca relatie intre situatia
veche constatata istoric si obiectul nou. Mie mi se pare ca arhitectura, in general europeana, are exemple stralucite in care obiectul modern, al
timpului respectiv, este lipit de arhitectura veche, intr-o desavarsita contopire fara reproducerea stilistica si chiar nici dimensionala. in fapt, o
asemenea solutie conducand la o alcatuire care, desi este heterotopica, nu deranjeaza, care nu sare in ochi este mai greu de gasit de catre
arhitect, dar ea il reprezinta mai bine, ea reflecta rafinament in gandire si maiestrie profesionala, opera fiind in astfel de cazuri mai bine insusita
de oameni.
In legatura cu aceasta idee de loc, eu as mai atrage atentia asupra faptului ca in profesiunea noastra lucram inca foarte mult cu
imaginile noastre, proprii, mentale, ceea ce este firesc pana la un anumit punct. Apelam foarte rar sau aproape deloc la imaginile, de fapt, pe
care ceilalti oameni le au, in real, asupra arhitecturii pe care o facem. Noi, arhitectii romani, nu avem o educatie a intelegerii si a patrunderii in
imaginea celorlalti, de fapt a celor care folosesc spatiul respectiv, si noi credem ca imaginea noastra este imaginea lor, ceea ce le trebuie lor; or,
studii facute foarte recent demonstreaza din nou ca nu este asa si ca ne inselam foarte mult. Kevin Lynch a demonstrat deja, cu 30 de ani in urma,
acest lucru si i-a convins pe marii industriasi americani sa se lase cointeresati in renovarea spatiului urban in New York. El le-a demonstrat
foarte clar ca daca omul, cand se duce la fabrica sau birou, parcurge un drum interesant, productivitatea creste cu 30%, iar daca nu e interesant,
productivitatea muncii lui scade cu 30%. Ce am putea spune de aceasta relatie in conditia oraselor noastre? Or, pentru a intelege acest lucru, noi
trebuie sa luam in considerare faptul ca structura pe care o concepem, ma gandesc la structura in sensul cel mai clar al termenului respectiv, este
suportata de oameni, de cei care o receptioneaza intr-un anumit mod. Trebuie sa patrundem in acest mecanism de receptare, pentru a
asigura acestora sentimentul locului in spatiul urban locuit. Menirea arhitectului este in primul rand aceasta. Si, daca si landmark-ul este
asigurat, cu atat mai bine!
Al cincilea reper pentru abordarea problemei particularitatii il constituie nevoia unei teorii proprii, o teorie asupra careia eu am
insistat inca de mai mult timp, cum spuneam, printr-o succesiune de abordari insemnand aprofundarea - treptata - a unui sistem conceptual. in
legatura cu aceasta teorie, eu nu as preciza acum decat o anume concluzie, in sensul ca specificul nu este un produs conjunctural si nici opera
creata in sine. Deci nu este ceea ce se voia sa fie; el este creatie decantata si confruntata continuu cu sistemul de referinta al societatii, supus
selectiei de valoare ca acumulare intr-un timp indelungat. Se demonstreaza faptul ca o veche biserica pe care o scoatem din contextul ei, prin
mutare, spre exemplu, reprezinta o operatie tehnologica meritorie, interesanta, dar ea nu ramane o realitate specifica, ci doar o relicva a
particularitatii locului respectiv; ea ramane un document (dar doar atat!), fiind curatata de toate acele elemente caracteristice din imediata ei
apropiere, de spatiul ei. Este interesant de consemnat si faptul ca aceasta calitate de specific-particular nu neaga, ci impune personalitatea
creatoare pe care puterea totalitara nu o recunoaste.
Toate acestea sunt niste concluzii, in mare. Subliniez insa ca, prin demonstratia la care am ajuns, este definit specificul ca o suma de
trasaturi care se obtin intr-un context anumit, arhitectural-urbanistic, candva, in timp, si ca, de fapt, arhitectul nu are nici un rost sa-si impuna
realizarea unui specific, acest specific il vor constata unii candva, prin ceea ce ramane depus si pastrat. Arhitectul trebuie sa se ocupe insa
de particularitate, sa realizeze particularizarea spatiului, sa tina seama de context si de situl construit sau neconstruit si sa dezvolte pe aceasta
baza o desfasurare de idei, imaginatie artistica si materiale care sa nu contravina, de fapt, nici realitatii unui program si nici ideii, care imi este
foarte aproape, de continuitate a spatiului. De ce imi este aproape aceasta idee? Pentru ca mi se pare ca multe dintre orasele romanesti sufera
prin lipsa acestei continuitati. Bucurestiul, ca cel mai mare oras al Romaniei, este un exemplu extraordinar in acest sens; cu atat mai mult cu cat
situatia este paradoxala: orasul sufera de continuitate spatiala, desi datul sau, asa cum am spus de atatea ori, este continuitatea spatiala. S-au
facut case mari si case mici, in stiluri arhitecturale diferite: selectie, neoromanesc sau modern, mai urate sau mai frumoase, fara a fi supuse unor
reguli prea clare; au existat arhitecti talentati care au lucrat, dar nu si-au realizat operatia completa de organizare, in nou si vechi, a unui spatiu.
Nu s-a fixat in spatiu un plan urbanistic in intregime: s-a realizat o casa si cu asta s-a terminat; a venit un alt arhitect care a vrut sa-si impuna
personalitatea, realizand acolo o noua casa, in baza unui alt plan urbanistic, si iata ca azi nu putem cuprinde intr-un manual de compozitie
urbana aproape nici un exemplu de spatiu interesant, inchegat, in cadrul acestui mare oras care este Bucurestiul. Exemplul dat de G. M.
Cantacuzino, prin realizarea sa din cadrul Pietei Universitatii, a ramas unic si nimeni nu a vrut sau nu a reusit sa-1 preia; un exemplu in primul
rand de etica profesionala apoi de intelegere a unui spatiu si de a te aseza in el. La noi, arhitectii sunt mult prea orgoliosi, vor sa faca opere
extraordinare complete; din pacate, in multe situatii nu ajung sa le faca si, pana la urma, ramane numai deteriorarea spatiului respectiv. Acesta
este motivul' pentru care tin la ideea continuitatii in timp si spatiu, adica la constiinta faptului ca un oras nu poate sa traiasca doar prin istoria lui
(prin renovarea a ceea ce exista) fara a aseza alaturi si ceea ce trebuie facut acum, nou. Asa cum spunea Gutton, este o impietate pentru un
arhitect, oricat de mare ar fi el, sa-si impuna prestigiul si orgoliul pe Champs-Elysees, desi el trebuie sa creeze in concordanta cu timpul sau,
adecvat locului si situatiei. Or, tocmai aici este marea dificultate a profesiei: intelegerea corecta a libertatilor pe care le permite locul respectiv
si consumarea lor in favoarea locului respectiv, nu in dauna lui; prin modestia reproducerii in cazul unei completari de fond in unitate stilistica
sau prin rafinamentul unei conveniente in care contrastul poate asigura unitatea de ansamblu.
8
La comentariul care urmeaza ar trebui adaugat inelesul locului pe care il impune in literatura de specialitate ceva
mai tarziu Norberg Schultz prin conceptul de genius locci, prin care se impune ideea ca locul nu inseamna
doar un sentiment de apartenena i deci o condiie de existena acolo, ci i o exprimare mai mult sau mai puin
conturata, dar suficient de explicita, pentru acolo spre in afara; deci genius locci inseamna cel puin
particularitate i, de fapt, adesea mult mai mult. Astazi, decantand esena comentariului lui Norberg Schultz in
cunoaterea pentru spaiul in care traim, abordarea moderna a acestuia se refera la un proces continuu deformare i
transformare a ceea ce inseamna genius locci intr-un anume spaiu. Referindu-ne astazi la un sit cu incarcare de
loc (prin natura, prin istorie faptica sau construita, prin valoare contextuala i/sau analitica) depaim cu uurina
(fara a ceda nonprofesionalismului) preceptele renovarii intocmai, pentru a accepta principiul renovarii integrate
sau al noului prin includere in context; se vorbete, i probabil vom accepta in curand (pentru ca deja au aparut
realitai in acest sens), i despre principiul la care face trimitere Libeskind in sensul valorificarii sit-ului prin
recreare: o recreare a locului.

15

(Comunicare la Simpozionul 100 de ani de la infiintarea Societatii arhitectilor romani: consemnare partiala - exclude ultima parte
referitoare la conceptul de interventie in sensul promovarii particularitatii locului care s-a desfasurat pe un comentariu de diapozitive.)
Text publicat initial in revista Arhitext Design, numarul 4/1996.

Identitatea spatiului sub semnul paradoxurilor

Paradoxul 1 - Regula(mentul local de urbanism), ca generatoare de particularitate


Doina Cristea: Primul dintre obiectivele strategice ale Planurilor Urbanistice Generale de la Cluj, Iasi si Bucuresti a fost cel al
accentuarii identitatii proprii. Voi incerca sa lamuresc sensul dat acestui concept. Plecand de la definitiile din dictionare si de la anumite texte
care abordau sensul identitatii in urbanism, am ajuns la concluzia ca identitatea, in ultima instanta, recognoscibila ca fiind a unui anumit oras
(prin extensie si a intregii tari), este formata atat din niste componente care vin din adancime, cat si din niste componente create in sensul
definitiilor postmoderne. intre componentele identitatii care vin din adancime se situeaza, de exemplu, actiunea coerenta in timp a unor
atitudini in raport cu ceea ce este construit, in raport cu natura din jur, cu institutiile, cu modul de existenta a unor domenii de activitate,
realizandu-se o imbinare foarte speciala intre toate acestea si ceea ce este construit in mod vadit constient de catre oameni. De exemplu, in
aceasta identitate eu introduc si modul in care sunt asimilate influentele externe. Acesta este diferit pentru fiecare caz in parte si pentru ca
influentele vin din arii diferite, si pentru ca reactia populatiei, a vietii asezarii fata de impulsuri exterioare, este diferita. In aceasta identitate nu
includ numai aspectele culturale, intrucat si inclinatia pentru anumite domenii de activitate tine de ea. Ca aceasta identitate are radacini in trecut,
este evident. Un exemplu clar in acest sens se gaseste la inceputul secolului al XIX-lea in Moldova, unde, prin hotarare domneasca, s-a interzis
tinerilor boieri sa faca scoala in Franta. Acestia s-au orientat in consecinta spre Germania si Austria, spre deosebire de cei Munteni, unde
legatura a fost facuta in special cu Franta. S-au creat astfel noi diferente culturale intre zone. Din combinatia rigorii germane cu o anume
caracteristica a firii moldovenilor a rezultat o calitate foarte speciala. Sa nu uitam ca multi din marii creatori, formatori de scoala, literatura,
limba, arhitectura, tehnica, au provenit din Iasi. Acest lucru este vizibil pana si in ultimii 50 de ani, cand Iasii au pastrat capacitatea de a crea
anumite scoli de gandire in diferite domenii. Nu intamplator, regulamentul de constructie a Iasilor din 1899 era de o calitate absolut remarcabila.
O comparatie cu regulamentele actuale ale oraselor europene ne lasa sa vedem o sensibilitate si calitati in plus pe care noi astazi aproape le-am
pierdut. Aceste calitati au contribuit la asa-numita dulceata a Iasilor, care este o trasatura de identitate si pe care o intalnim nu numai in literatura,
dar si in stilul de viata ori in imaginea orasului traditional si modern. Putem afirma ca, intr-o oarecare masura, aceasta calitate provine si din
regulamentul de constructii, cod cultural nascut in urma experientelor locului, care a impus volume incizate, fara accente puternice de decor
(balcoane, cornise etc.). Iar regulamentul a fost pastrat pana dupa 1940, Biblioteca Universitatii din Iasi conformandu-se acestor cerinte. Orice
regulament confera orasului o imagine coerenta, imprima strazilor, cladirilor, cartierelor un anume caracter. Descoperind in ce consta fateta
identitatii Iasilor s-a cautat ca peste un secol regulamentul sa prelungeasca calitatile celui din 1899. Sigur ca aceasta atitudine face parte din
latura construita a identitatii, dar este intemeiata pe intelegerea unor lucruri foarte concrete si care nu inseamna altceva decat o parte din
identitatea Iasilor.
Arpad Zachi: Vad ca ati intrat destul de direct in subiect cu un caz concret. 1
Alexandru M. Sandu: Cu un caz concret, fiindca multe comentarii pot sa fie deschise prin analizarea unor situatii concrete sau prin
plasarea problemei in niste situatii concrete. Eu, insa, as face o observatie. in general, termenul acesta de identitate, foarte utilizat in discutiile in
plan cultural din ultimii ani, indeosebi la noi in tara, este luat in consideratie intr-un mod nemotivat, restrictiv. El este privit pur si simplu ca o
calitate de valoare, fie ca se refera la o comunitate, la un spatiu, fie ca se refera la un anumit comportament. Or, eu cred in primul rand ca
termenul de identitate, prin esenta lui, trebuie despartit de acceptul de bine, acceptul de frumos, acceptul de valoare pozitiva; si chiar daca
termenul acesta de identitate poate fi supus unei discutii, aprecieri de valoare, el poate sa aiba conotatii de urat sau de frumos, de rau sau de bine.
Un al doilea aspect este un lucru care pare paradoxal, si tocmai acest lucru exprima contextul dialectic in care, de fapt, termenul defineste ceva.
Este vorba de faptul ca termenul de identitate are un spatiu de referinta de la general la particular. Si daca noi am lua in consideratie numai
extremele general si particular, atunci sigur ca apare acel paradox la care ma refeream, in sensul ca termenul de identitate poate sa
reprezinte si o caracteristica de unicitate, dar si, dimpotriva, o caracteristica comuna pentru un spatiu. Pentru ca, in planul generalului, a vorbi
de identitatea unui spatiu inseamna a vorbi de apartenenta acelui spatiu la o anumita categorie. Spatiul respectiv are identitate prin faptul ca el
apartine acelei categorii de spatii. La urma urmei, reducand generalitatea aceasta: un spatiu caruia ii spunem strada si care poate sa fie foarte
diferit de la un loc la altul, totusi, este un spatiu care are o identitate, este o strada, apartine unei anumite categorii de spatiu. La cealalta extrema,
avem de-a face cu singularul, caracteristica, particularul la nivelul spatiului, si atunci vorbim de faptul ca acel spatiu are o identitate proprie,
unica, in sensul ca el este o strada altfel decat alte strazi. Si iata cum putem, in conditiile acestea, sa vorbim de o identitate, care este cuprinsa
intr-o identitate mai larga, la nivelul generalului, si o alta identitate la nivelul esentialului, particularului. De aici apare o intreaga discutie si
interpretare care ajunge pana la simbol, simbolul globalitatii sau, dimpotriva, simbolul particularitatii. Noi folosim si niste termeni care sunt
derivati din identitate, cum ar fi identic, care inseamna ca un lucru este la fel cu un alt lucru, deci apartine aceleiasi categorii. Asta inseamna
o regula. Si iata cum intelesul, de fapt, al rolului regulii in precizarea identitatii te conduce iarasi, in contextul acesta, la paradox: la utilizarea
regulii ca metoda de particularizare a unor spatii. Si, mai departe, ne conduce la intrebarea: ce este uniformitatea spatiilor? Si, de aici, la: ce este
spatiul particular, identitar? Trebuie stabilita, totusi, o distinctie. Termenul de identitar se foloseste in legatura cu acele trasaturi ale unui lucru,
ale unui spatiu, care genereaza pentru spatiul respectiv nu o implicare intr-o categorie sau o posibila implicare intr-o categorie, dar in mod
obligatoriu evidentiaza o distinctie a lucrului respectiv, o caracteristica particulara. in legatura cu acest lucru, Henri Lefebvre se referea, cu 40
de ani in urma, la modul de constituire a spatiului ca existenta a unei stari in cadrul teritoriului, si nu la compozitia lui, facand distinctie intre
spatiul izotopic, heterotopic si utopic. Spatiul izotopic era cel care se constituie dintr-o repetare a acelorasi componente in baza aceleiasi reguli
intr-o continua succesiune, deci a acelei stari de uniformitate care se sprijina pe identitatea de clasa. Spatiul heterotopic este cel care se
constituie din componente diferite; ramane, insa, de discutat, daca acest spatiu este unitar sau nu; in orice caz componentele sunt diferite,
spatiile rezultate ca atare diferite, cu identitati proprii. Eventual, intr-un succes compozitional, ne putem referi la aceste identitati particulare si
la modul cum, in aceste conditii, se realizeaza unitatea, deci o identitate globala. Ultimul, spatiul utopic, este o conditie speciala a spatiului, in

16

care nu mai functioneaza o regula a logicii normale, pentru ca lucrurile au o logica nebuna. Exista, insa, si in anumite situatii naturale,
particulare ale locului, care creeaza stare utopica temporara pentru un spatiu, dar care nu au de-a face, de fapt, cu identitatea acestuia.

Paradoxul 2 - Postmodernism si identitate inventata


A.Z.: Cand ne-am gandit la aceasta tema, am avut in vedere incriminarile venite atat din partea comunitatilor locale, cat si din partea
studentilor si chiar a arhitectilor legate de rolul urbanismului si al amenajarii teritoriului. in ambele cazuri se acuza pierderea identitatii, nu a
identitatii percepute, ci chiar a acelei legaturi concrete cu anumite spatii sau locuri. De aceea cred ca generatia actuala este marcata destul de
profund de cateva din ideile acestei culturi postmoderne care, intr-o acceptiune optimista, releva aceasta multiculturalitate, multi-identitate, dar
care, de fapt, s-ar putea sa mascheze o pierdere de identitate (diferentele care nu se mai sesizeaza) care duce la o anumita uniformitate, la o
globalizare generalizata. Care este rolul culturii in general pentru recuperarea, recastigarea sau marcarea acestei identitati?
A.M.S.: As retine din ceea ce ati spus, in primul rand, doua lucruri: termenul de identificare si impresia de pierdere de identitate,
pierderea identitatii. Mi se par importante in abordarea subiectului. Vorbind despre identificare, inevitabil ne referim la relatia, la raportul dintre
indivizi, comunitate si identitate. Daca ne referim la un spatiu, prin identificarea spatiului respectiv de catre individ intelegem ca individul
respectiv percepe identitatea spatiului. Spatiul respectiv are, deci, o identitate, are o anumita calitate. Identitatea nu este niciodata pe deplin
desavarsita decat in conditia in care se produce acest raport de identificare, apropierea intre spatiu si individ, insusirea de catre individ a
spatiului respectiv. De aici rezulta, in fond, preocuparea noastra pentru identitate si importanta identitatii spatiului in existenta individului si a
comunitatii in cadrul teritoriului. Desigur, este o relatie extrem de complexa, in care intervin calitatea spatiului, lizibilitatea lui, contributia
celor care au gestionat (creat) spatiul respectiv, dar pe de alta parte intervine si calitatea perceptiei individului, a cunoasterii, a informatiei pe
care acesta o detine. Un individ cu o informatie restransa, traind intr-un spatiu foarte inchis pentru mult timp, va percepe identitatea unui alt
spatiu puternic nu ca pe ceva atractiv, ci ca fiind stresanta. De aceea aceasta relatie este foarte complicata in perspectiva desavarsirii ei.
Referitor la celalalt termen, pierderea identitatii, formularea precizeaza deja un lucru foarte important, anume faptul ca identitatea se constituie
in baza unui proces. Identitatea este, in acest proces, un produs de acumulare. Rare sunt situatiile in care un spatiu se defineste ca avand
identitate in conditiile in care el a fost realizat intr-un timp extrem de scurt. Piata San Marco, la care facem referinta datorita calitatilor ei,
identitatii sale particulare, asa cum o cunoastem astazi, a fost realizata pe parcursul a 240 de ani.
A.Z.: Rezumand, dumneavoastra reveniti, de fapt, la afirmatia teoriei sociologice conform careia identitatea are un caracter construit
si inventat.
A.M.S.: Are un caracter construit si posibil inventat.
D.C.: Mi se pare ca sociologii scot din aceasta ecuatie pe cei care construiesc si inventeaza si cred ca identitatea, la scara la care se
refera, sa spunem, documentele europene, este un punct care trebuie inteles si protejat. Mi se pare ca, exact la acest nivel, se uita faptul ca
aceasta identitate este traita de niste oameni, aflati in mijlocul ei, dar nu intotdeauna constienti de sensul ei. Aceasta identitate este un rezultat
intr-un fel natural a unei succesiuni de procese, dar care apartin unor oameni care se adapteaza in timp unor locuri si ii traiesc valorile. Pe de alta
parte, exista perceperea de catre altii a valorii de identitate, a anumitor teritorii la scara mai larga. Ei percep aceasta identitate prin cunoasterea
propriilor valori, dar si prin intelegerea alteritatii. A reduce lucrurile numai la rezultatul unui proces, fara sa ne gandim la cei care sunt implicati
in acel proces, pare un lucru neterminat. in ultima instanta, identitatea mai bine sau mai putin bine conturata a unor locuri, denota calitatea
oamenilor. Cred ca ar trebui sa intelegem procesele care se petrec in interiorul acestor doua sfere, cei care traiesc in mijlocul unei identitati si cei
care o percep din afara si sunt atrasi de ea. Este un fapt cunoscut astazi ca amploarea actuala a miscarilor turistice este explicata si prin nevoia
indivizilor de a trai experienta unui alt spatiu si de a-si intelege astfel, mai bine, identitatea proprie.
A.Z.: Iata ce spune Baudrillard: Identitatea este un vis de o absurditate patetica.. Ce parere aveti?
A.M.S.: Sensul acestei afirmatii a lui Baudrillard se leaga de inventia in planul identitatii, in sensul in care inventia este un scop dupa
care alearga foarte multi astazi, un scop obiectiv, dorit afectiv sau comercial, in sine. Dar este clar ca postmodernismul a starnit aceasta
alergatura, fara un anumit program, opunandu-se functionalismului, apeland la elemente formale ale trecutului. Postmodernismul a cautat sa
reimpuna sau sa refaca prin aceste elemente formale o identitate, acest lucru ajungand uneori pana la inventie. in esenta, acel individ care a
comandat o casa arhitectului X, cunoscut pentru exprimarea sa postmodernista, a cautat in fapt identitatea. Postmodernismul a exacerbat acest
lucru, profitand de aceasta cautare a identitatii. Pentru ca, in urma cu 25 de ani, in conditiile acelei societati care putea sa realizeze ceea ce-si
dorea, a existat acel fenomen numit la momentul respectiv landmark, care justifica cautarea, legitimarea unei pozitii printr-o identitate
construita. Au fost firme care si-au construit, la propriu si la figurat, pe aceasta baza, identitati comerciale de renume. La urma urmei, lucrarea
manifest a postmodernismului, cladirea Portland a lui Michael Graves nu a fost altceva decat realizarea dorintei de manifestare a acestui
landmark, de afirmare a identitatii. In aceste conditii, avem de-a face exact cu ceea ce spune Baudrillard: are loc inventia identitatii. La fel, si
comunismul a urmarit inventarea unei identitati si impunerea unei identitati unor anumite comunitati. in esenta sa, chiar daca in practica
lucrurile au stat cumva altfel, ideea centrului civic, care a fost la moda in tara noastra in anii '70, nu era altceva decat cautarea unei identitati noi
la nivelul comunitatii, de fapt impunerea unei identitati. La urma urmei, orice regim autoritar se manifesta in mod paradoxal neinteligent prin
impunerea unei anumite identitati, de cele mai multe ori contrafacute. Avem de-a face cu o identitate inventata. Inventia este posibila in
domeniul acesta al constituirii identitatii, pentru ca, la origine, orice identitate este inventata, preluata; dar astazi o astfel de actiune este un act
de mare risc. Cum am spus, multe din identitatile foarte vechi in societatile umane au fost inventate, devenind obiceiuri. Au fost insusite! Dar in
perioada moderna apare aceasta inventie silita a identitatii care, in mod normal, construieste o identitate falsa sub forme foarte diferite. in anii
'70, erau la moda - in Franta - statiunile care, in spatiul arhitectural-urbanistic nou-construit, reproduceau spatii din orasele italienesti. Era
crearea unei identitati false, generata de un interes comercial. Astfel de identitati raman neinsusite, se darama in timp. Sa ne gandim din nou la
postmodernism: din identitatea clasicist-modernista a lui Krier s-a reconstruit rigoarea compozitionala, fara de care, culmea, insasi
deconstructivismul nu ar fi putut exista; din identitatea (inventata desigur!) ilogicului stilistic al lui Venturi a ramas nastrusnicia ruperii regulii,
tratata uneori, in arhitectura moderna ulterioara, cu multa eleganta. Dar din identitatea dreptului la coloane pentru oamenii simpli (o
motivatie cu iz proletcultist!) ce a ramas? Serios, nu a ramas nimic! A ramas, totusi, ceva: kitschul arhitectural practicat in arhitectura
contemporana (la noi, din belsug, dar si prin alte parti) ca o cautare de identitate de catre o categorie de semeni ai nostri, parveniti.
D.C.: Daca ne intoarcem la prima definitie, aceea a identitatii care se construieste si se inventeaza, eu as face diferenta intre a
construi si a confectiona.

Paradoxul 3 - Recursul (in anulare?) la cultura


A.Z.: Ajungem, acum, la legatura dintre cultura si identitate culturala...
D.C.: Eu am ramas surprinsa vazand un film la televiziune care arata una din celebrele piete postmoderne dintr-un oras american,
Piazza d'Italia, care avea, in momentul realizarii, un mare rasunet in toata lumea si care este, in momentul de fata, locul de adapostire al celor
fara locuinta.
A.Z.: Gestul lui Venturi a avut consecinte foarte mari in toata cultura postmoderna, iar cartea sa, Contradictie si complexitate in
arhitectura, a marcat trei decenii de teorie.
A.M.S.: Din tot ce a fost postbelic, curentul care mie mi se pare cel mai interesant, substantial, dar in acelasi timp cel mai
contorsionat, cel mai plin de dezacorduri si cel mai supus dezbaterii este postmodernismul. De altfel, nu este intamplator ca postmodernismul a

17

produs foarte mult. Este adevarat ca o mare parte a arhitecturii produsa in contextul sau este de calitate proasta, dar, in acelasi timp, exista si o
arhitectura de o foarte buna calitate. O parte din fondul construit al oraselor din Europa occidentala, distruse de timp sau de razboi, depasind
functionalismul, in zonele lor centrale s-a inchegat in baza postmodernismului. La Lyon, zona centrala este definita astazi foarte clar: astfel,
cladiri din anii '70, '80 intra desavarsit in frontul construit fara a fi niste simple reproduceri. Pe de alta parte, postmodernismul a starnit mult mai
multe discutii decat alte curente, pe de o parte datorita, dintru inceput, recursului reproductiv la trecut si, pe de o alta parte, mobilitatilor,
exceselor. Au fost insa discutii producatoare de concluzii interesante.
A.Z.: Postmodernismul este mai degraba o stare de spirit decat un curent.
A.M.S.: Nu poate fi privit in sine ca un curent: el se incadreaza intr-o stare de spirit de ansamblu. E o referinta la cultura. in fond,
identitatea este o demonstratie de cultura, dar pe de alta parte identitatea nu se poate construi intr-un sens valabil, de calitate, decat
sprijinindu-se pe cultura. Pentru ca acea identitate falsa este, de fapt, produsul unei stari de incultura.
A.Z.: Acesta este paradoxul celor care au teoretizat curentul postmodern, dar care au ajuns la acel relativism cultural in care
conceptele sunt negate, golite de substanta, cele care resping premisele rationaliste si universale si as cita din acelasi Baudrillard: multi sustin
ca postmodernismul este implicat in dezintegrarea ordinii simbolice moderniste, neaga existenta tuturor universaliilor, neaga filosof ia sinelui
transcendental, pe motiv ca discursul si categoriile referentiale ale modernitatii -comunitatea, statul, utilitatea claselor sociale - nu mai sunt
potrivite pentru descrierea capitalismului dezorganizat la care asistam acum. in schimb, postmodernismul instituie o noua cultura a
paralogismului, a imaginatiei, ingeniozitatii, dezacordului, a cautarii paradoxului si tolerarii incomensurabilului, se caracterizeaza printr-o
multiplicare a universurilor de viata.. Si ma intorc la discutiile cu studentii care nu-si gasesc identitatea in aceasta lume multiculturala, a
informatiei, a mass-mediei, a imaginii virtuale si care, mai grav, nici nu-si mai pun problema identitatii, nu mai au repere si nici nu le cauta si,
cu atat mai putin, nu si le inventeaza.
A.M.S.: La o emisiune de televiziune recenta, un profesionist cunoscut in cinematografie, care lucreaza cu studentii, facea
urmatoarea observatie: acesti studenti nu cunosc filmele lui Tarkovski sau altele, dar in schimb studiaza cinematografie, studiaza regie,
operatorie si ei merg direct la inventie, vor sa inventeze. Dar cum sa inventezi o situatie, daca tu nu cunosti ce s-a inventat mai inainte, daca nu
ai in minte, din istoria acelei preocupari cateva celebre asemenea realizari? Tot asa dupa cum Picasso, de exemplu, este cunoscut mai ales prin
ultima parte a creatiei sale - chiar pentru un student de la arte plastice, acesta ramane uimit daca priveste un Picasso dintr-o perioada mai
timpurie, aceea a unei perfectiuni figurative. Aceasta este situatia si la noi in formatia arhitectului. Studentii alearga dupa aceasta inventie fara
a trece prin ceea ce inseamna experienta trecutului. Eu am criticat una din scolile de arhitectura din tara care ne prezenta o serie de proiecte
destul de interesante ideatic in planul modernitatii, moderne, dar cand analizai acele proiecte, cand incercai sa le fixezi intr-un sit real, constatai
ca proiectul respectiv iese din scara sau are niste componente care nu merg intre ele. Cred ca acei studenti nu erau trecuti printr-un atelier de
formatie clasica, nu aveau exercitiu, subliniez, de formatie clasica, nu clasicista. Identitatea, astazi, nu poate fi generata de clasicism, oricat de
perfecta ar fi reproducerea unei opere din trecut; ea, identitatea, este conditionata insa de gandirea clasica, chiar atunci cand nu rigoarea este in
joc, ci intuitia.
A.Z.: Dar moda nu este a scolii, ci a societatii de azi.
A.M.S.: Sunt de acord.
A.Z.: insa acesti teoreticieni ai postmodernismului dau dovada de o cultura remarcabila.
A.M.S.: Deconstructivismul, atat cat a existat el in putinatatea exemplelor reale si mai mult in domeniul teoriei si al studiilor de
proiect, nu ar fi fost posibil daca in prealabil nu ar fi fost acel modernism de buna calitate, acel Krier care sa explice de ce intr-o compozitie pe
principiile clasice ale echilibrului, simetriei, unitatii poate sa apara la un moment dat o eroare, valabila compozitional. Pentru ca
deconstructivismul nu este o gandire intamplatoare; el impune, schimba logica prea bine cunoscuta cu o alta. Dar aceste lucruri sunt firesti.
D.C.: Totusi, generatia actuala il redescopera pe Gordon Cullen cu Townscape, care se reediteaza si se raspandeste pentru ca, asa
cum a spus un important critic de arhitectura american, Hitchcock, pentru generatia actuala care traieste in lumea pe care o stim, noutatea este
trecutul mai apropiat sau mai indepartat care il imbogateste cu experienta. Christopher Alexander a avut un experiment prin anii '80 la San
Francisco, in care a incercat, cu grupuri succesive de studenti si asistenti, sa creeze un spatiu urban cu identitate, percepand diferenta dintre
orasele americane din acel moment si cele europene, in care o anumita incarcatura de istorie, de cultura au dat o identitate pe care orasele
americane nu o aveau. Si a incercat din interior experimente, cu niste reguli care, din aproape in aproape, sa refaca procesul de constituire a unui
tesut urban, lasand libera sensibilitatea, fantezia, in limitele unor jaloane.
A.M.S.: Dar tot ce a pus Cristopher Alexander la baza determinarii spatiului, in cautarile urmarind diversitatea si stabilitatea
produsului arhitectural, prin studiile si experimentele lui a accentuat rolul identitatii culturale a comunitatii respective. De aici a pornit, si este
important, indiferent de rezultatul final, practic, in care s-a cam incurcat. Identitatea culturala a comunitatii trebuie luata in slujba conceperii
spatiului, spatiu care, odata conceput, isi dobandeste o identitate, identitate care intra din nou in ansamblul cultural al identitatii culturale a
comunitatii respective.
D.C.: Absenta jaloanelor mari culturale in acest experiment si neancorarea regulilor compozitionale in identitatea locului au
provocat esecul partial al experimentului, pentru ca nu a ajuns intentia acestor oameni foarte tineri ca, din aproape in aproape, dandu-si stafeta,
sa construiasca asemenea unor generatii succesive un anume tesut urban. Au lipsit niste jaloane majore. Este si astazi valabila legenda lui Anteu.
isi castiga fiecare generatie puterea atingand zeita Geea, revenind astfel la niste date de constructie ale personalitatii proprii care intra in acest
amalgam special al identitatii. Si asta se face, sigur, prin cultura.
Paradoxul 4 - Arhitectul / urbanistul, un creator cu sau fara identitate
A.Z.: Cum vedeti relatia cu locul, cadrul natural? Revenind iar la dezorientarea acestei generatii marcata de mentalitatea
postmoderna, cred ca ii vine si mai greu sa poata sa identifice, sa descopere acea identitate a unui teritoriu.
A.M.S.: in primul rand, te referi si la creatori, si la natura, si la loc...
A.Z.: Mie mi se pare ca una din componentele importante in aceasta constructie care este identitatea culturala este locul.
A.M.S.: Sunt aici cateva puncte de vedere de exprimat. in primul rand, faptul ca, vorbind despre un arhitect ca persoana chemata sa
conceapa un spatiu, sa-1 completeze, sa-1 defineasca, arhitectul, ca si urbanistul, are, in mod sigur, nevoie de talent. Pe langa asta, are nevoie si
de cunoastere. Daca cu multi ani in urma era vorba numai de talent, acum este vorba de a adauga cunoasterea. in timp, arhitectul, pentru a fi acel
creator de opera, are nevoie el insusi de identitate proprie, ceea ce, dincolo de talent, inseamna mai mult. Avem de-a face cu arhitecti talentati,
care cunosc, care produc lucrari, multe dintre ele valabile, dar care sunt sedusi in fiecare moment de un alt curent, de un alt mod de exprimare.
Ce putem spune despre un asemenea arhitect? Ca simte foarte bine momentul, simte stilul acesta, la moda acum, nu il interpreteaza, dar e foarte
talentat in a-l reproduce. Si iata cum, de fapt, de la talent ajungem la o apreciere care are o anumita tenta denigratoare; aceasta in opozitie cu un
alt arhitect cu talent si cunoastere, dar care are si simtul eului in optiune, care are amprenta, care nu ramane inchistat in aceeasi imagine
arhitecturala, evolueaza, dar ramane recognoscibil, ramane el insusi. Acesta este arhitectul care are identitate. Din pacate, tinerii nostri nu
inteleg acest lucru si atunci ei alearga si incearca sa puna in fiecare lucrare tot ceea ce este la moda in momentul respectiv. Si apare aceasta stare,
in cel mai bun caz, de identitate falsa. Identitatea este legata de o anumita regula, de un anumit principiu, principiu de esenta care trebuie asumat,
chiar daca acel principiu se poate configura in modalitati diferite in raport cu contextul. Eu fac o diferenta intre o identitate naturala a spatiului
si o identitate construita a spatiului. Alta este legatura de factura ancestrala intre identitatea indivizilor din locul respectiv, acumulata in raport
cu situl respectiv, in timp, si alta este relatia de cunoastere, de investigatie, de informare asupra sitului respectiv. in ultimii ani, si la noi in scoala
au capatat importanta cercetarile premergatoare proiectului, referitoare la sit. Extrem de rar, insa, am putut sa constat o relatie exprimata efectiv
intre obiectul produs sau spatiul produs si situl existent in prealabil, astfel incat obiectul respectiv sa intre in identitatea sitului. Desi analiza este
facuta corect, desi analiza ajunge la niste concluzii foarte clare. Este si acesta un paradox in acest proces de formatie. Faptul ca studentul a

18

invatat sa descopere niste componente de identitate la nivelul sitului, dar fie nu stie ce sa faca cu ele, fie nu stie sa le transpuna in proiect sau pur
si simplu le ignora. Aici este un defect al indrumarii noastre. E o ruptura in mentalitate.
A.Z.: Sunt, totusi, si exceptii fericite de la aceasta regula, si as da ca exemplu casa lui Radu Cocheci de la Cluj, o constructie
moderna, foarte aparte de restul caselor din zona, dar care, totusi, pare din acel spatiu. Cand am parcurs-o, am vazut ca sta acolo foarte bine
si am acceptat ca e acolo de cand lumea.
A.M.S.: Sa ne gandim la urmatoarea situatie: in contextul, spre exemplu, al zonei culelor, se construieste o casa foarte supla, diafana,
transparenta, care ar putea fi o reusita arhitecturala in sine; numai prin aceste caracteristici ea se poate distruge ca opera de valoare? Intra ea in
identitatea respectiva a locului? Pe de alta parte, intr-o discutie referitoare la compozitia spatiului, apare si termenul sau procedeul de contrast,
destinat asigurarii unitatii de ansamblu. Sa ne gandim la acelasi exemplu dat mai inainte. Problema este a ponderii si a rafinamentului, in
masura in care acel element contrastant este suficient de amplu ca sa se simta, dar suficient de minor ca sa nu sparga locul respectiv si
caracterul lui in masura in care el este sustinut de o gandire a locului. El intra doar si completeaza si astfel, posibil, subliniaza tocmai identitatea
ansamblului respectiv. Un spatiu, care nu ar fi fost clar ca identitate, prin acest element de contrast castiga. Este un lucru de rafinament, este un
procedeu tehnic folosit cu rezultate deosebite in alcatuiri spatiale, compozitii urbane de mare prestigiu.
A.Z.: Eu cred ca aici intervine cultura profesionala. Nu poti sa atingi aceasta tensiune care exista, aceasta dinamica a locului
respectiv fara sa fii sprijinit de o cultura profunda.
D.C.: M-as intoarce la intrebarea de dinainte, in legatura cu peisajele naturale. Exact cultura este cea care permite accesul la ceea ce
Rosario Assunto numeste metaspatializare, ceva care sublimeaza gesturile unui sir lung de generatii care au locuit acolo si au lasat amprente
atat in transformarea peisajului, cat si in adaugarea siluetei construite in peisaj. Or, intelegerea faptului ca exista un palier superior a ceea ce este
vizibil tangent, care transcende, intra in sfera informatiei, nu este nou. inca din Antichitate, marii creatori au lucrat, si textele lasa sa se vada
acest lucru, cu o dubla informatie, informatia pentru publicul neavizat, care priveste si admira, dar si informatia pentru privitorul avizat, care are
repere de comparatie, care are un anumit rafinament suplimentar. Recursul la aceasta dubla lectura mi se pare ca ajunge din nou la cultura.
A.Z.: Antropologia culturala discuta foarte mult despre zone culturale. Si asta la trei nivele; doua dintre ele ne intereseaza mai ales.
Un prim nivel se refera la modele de comportament, de invatare - aspecte ale culturii care actioneaza sub nivelul constiintei, precum nivelul
gramaticii si al sintaxei. Putem discuta de o anumita sintaxa la nivelul tesutului urban, dar si extins la nivelul unei structuri a teritoriului.
Celelalte doua nivele se refera la modele de gandire si modele de perceptie, determinate cultural. Si as aduce aici in discutie acele tinuturi de la
noi, cunoscute sub denumirea de tari (Tara Oasului etc), ca zone culturale. E important, pentru ca atunci cand discutam de regiuni, ele au mai
ales o conotatie administrativa. Cand discutam de tinuturi, ele au acea incarcatura culturala, determinata geografic.
D.C.: Extrem de interesanta mi se pare experienta franceza, bazata pe niste studii complexe, care au adus in prim-plan nuantarea a
ceea ce inseamna regiunile Europei, prin discernerea unor teritorii, tinuturi care-si trag identitatea din insumarea mai multor aspecte, de la cele
geografice, morfologice, cele ale experientei in ocuparea teritoriului, pana la cele care creeaza bazinele de munca sau anumite particularitati
culturale. Mie mi se pare relativ dificil, riscant, sa formulezi caracterizarea identitatii unei regiuni, a unei tari, fara a avea in planul secund toata
aceasta diversitate care, in ultima esenta, se transpune in peisajele culturale. Nu intamplator sunt tari care, la scara unor regiuni, si-au definit
tipurile de peisaj cultural, de exemplu Valonia.

In loc de concluzie - Multi-identitate si inter-identitate


A.Z.: Reusim, in cazul nostru, sa gasim o identitate la nivelul teritoriului?
A.M.S.: Fara discutie. Depinde, acum, cat de mare este acest teritoriu, care este acest teritoriu, care sunt limitele teritoriului. Este o
problema de percetie in spatiu si timp. Ajungi, astfel, la un alt aspect important, cel al unitatii de identitate. Identitatea nu poate fi decat unitara,
nu poate fi disparata. De aceea ajungem la termenii folositi de inter-identitate si multi-identitate. Sunt doua lucruri foarte diferite.
Multi-identitatea inseamna un loc, un teritoriu in care distingem foarte clar o compartimentare a acelui teritoriu prin identitati diferite, fie ca ele
sunt determinate etnic, fie in alt plan. Discrepantele raman si nu putem vorbi de o identitate teritoriala decat in sensul tocmai al acestui
conglomerat. in timp ce inter-identitatea este, de fapt, produsul unui mixtum compozitum (evidentiind o calitate, alta decat cele ale
elementelor componente luate in parte), care pe parcursul existentei isi construieste o identitate pe baza unor caracteristici provenind din
diverse parti ale comunitatii respective. Si acest lucru mi se pare interesant, fiindca pune in evidenta, asa cum discutam, relatia intre individ si
mediu, intre elemente si intreg.
D.C.: Mi se pare extrem de important ca studentii sa poata face cat mai multe calatorii, sa cunoasca aceasta tara, pentru ca altfel nu
simt aceste diferente, nuantari. Daca nu simt diferentele, dar si legaturile, nu isi pot construi apoi reperele interioare pentru viitoarea creatie.
A.Z.: Putem vorbi, in cazul Bucurestiului, de o identitate?
A.M.S.: Este un exemplu la care m-am gandit in cazul multi-identitatii. Am sustinut de mult timp ca Bucurestiul nu este oras
occidental, nici oras oriental. Tocmai de aici rezulta ceea ce este interesant la Bucuresti. Dar si aici apare un paradox - multi dintre noi simt
Bucurestiul ca un oras cu identitate foarte puternica, insa majoritatea strainilor, cand vin la Bucuresti, il simt ca pe un oras fara identitate.
Aceasta pentru ca se exprima in sensul recunoasterii multi-identitatii, fiind alcatuit din parti, fiecare cu identitati locale. Noi, care traim aici, ca
si cei care vin des, simtim multi-identitatea in care se integreaza. De aici trag concluzia ca trebuie raspuns la urmatoarea intrebare, de fiecare
data atunci cand se construieste ceva in Bucuresti: cum contribuie interventia respectiva la realizarea sublinierii acestei integrari. Pentru ca, in
aceste conditii, modernizarea Bucurestiului nu este un proces curent, ca intr-un alt oras. Aici, cu mult rafinament, trebuie cautate acele mijloace
prin care se poate realiza aceasta integrare inter-identitara, fara mixtiuni identitare, treceri de identitate, transfer de identitate, centre de
identitate etc, toate insemnand utilizarea mijloacelor si procedeelor pe care compozitia urbana inteleasa, si nu ignorata, ni le ofera. S-ar reusi
conturarea unei identitati pregnante si caracteristice. Se pot trage unele concluzii interesante pentru indrumarea procesului de modernizare in
sensul unitatii de convenienta, al intreteserii diferitelor parti, al diversitatii in unitate, al secventialitatii in continuitate. Este greu de inteles acest
lucru? Se pare ca da! Chiar pentru profesionistii formati pentru a interveni! Se impune mult rafinament, atat la scara obiectului arhitectural, cat
si la scara ansamblului, dar indeosebi a ansamblului urban. Aceasta este unica sansa a Bucurestiului de a-si arata si valorifica premisele in
favoarea unei identitati europene exceptionale, in care noul nu este aruncat in afara sa, ci este realizat in interiorul sau, in intregul sau (unde
dincolo de orice spirit practitionist, si de fapt tocmai in sensul acestuia, este inca mult loc pentru nou). Am fi avut astazi o asemenea imagine de
marca a Bucurestiului, cum este astazi cea a Bisericii Italiene, daca societatea bucuresteana din anii '30 ar fi inteles altfel lucrurile?
A.Z.: Ar trebui realizat un studiu care sa releve aceste identitati si sa afle in ce constau ele.
A.M.S.: Acesta este un studiu de principiu. Dar cand se realizeaza o casa, toti discuta casa respectiva pe elevatii in locul respectiv.
Nu are importanta. Cred ca mai important este cum se vede aceasta casa, cum apare in imaginile de suprapunere, de unde se vede, cum se
combina silueta casei cu altele care apar si astfel se realizeaza aceasta integrare. De acest lucru este nevoie, nu a judeca in sine casa, cel putin ca
nivel de abordare urbanistica.
(Convorbire cu prof. dr. arh. Doina Cristea si prof. dr. arh. Alexandru M. Sandu, realizata de Arpad Zachi.)
Text publicat initial in revista Arhitext, numarul 9-10/2003.

19

Place des Vosges


Architect Louis Mtezeau dateHenri IV 1605 styleFrench Renaissance
constructionmasonry type

The Pavillion de la Reine at Place des Vosges

The Place des Vosges is Paris's oldest square. It is located in le Marais, and is part of the 3rd
and 4th arrondissements of Paris.
Originally known as the Place Royale, the Place des Vosges was built by Henri IV from 1605 to
1612. A true square (140 m x 140 m), it was the first program of royal city planning, built on the
site of the Htel des Tournelles and its gardens. At a tournament at the Tournelles, a royal
residence, Henri II was wounded and died. Catherine de Medicis had the Gothic pile demolished
and moved to the Louvre.
Arcades at Place des Vosges
The Place des Vosges is the prototype of all the residential squares of European cities that were
to come. What was new about the Place Royale in 1612 was that the housefronts were all built to
the same design, probably by Baptiste du Cerceau, of red brick with strips of stone quoins over
vaulted arcades that stand on square pillars. Only the north range was built with the vaulted
ceilings that the "galleries" were meant to have. Two pavilions that rise higher than the unified

roofline of the square center the north and south faces and offer access to the square through
triple arches. Though they are designated the Pavilion of the King and of the Queen, no royal
personnage has ever lived in the aristocratic square. The Place des Vosges and subsequent
developments of Paris created a suitable urban background for the French aristocracy.
Before the square was completed Henri ordered the Place Dauphine to be laid out. Within a mere
five-year period the king oversaw an unmatched building scheme for the ravaged medieval city:
additions to the Louvre, the Pont Neuf, and the Hpital Saint Louis as well as the two royal
squares.
Cardinal Richelieu had an equestrian bronze of Louis XIII erected in the center (there were no
garden plots until 1680). The original was melted down in the Revolution; the present version was
replaced in 1818. The square was renamed in 1799 when the dpartement of the Vosges
became the first to pay taxes supporting a campaign of the Revolutionary army. The Restauration
returned the old royal name, but the Commune of 1870 restored the revolutionary one.
Today the square is planted with clipped lindens (lime trees) set in grass and gravel.

Plaza Sienna

As we approached Siena from the south we could see the Torre del Mangia (the Siena
town-hall tower), and the skyline of the city, from miles away. To help you understand
Siena: the Piazza del Campo is incredible; the Torre del Mangia is astonishing; the Palio
delle Contrade is phenomenal; the Sienas Duomo is remarkable; the streets are
exhilarating.
The Piazza del Campo, Sienas civic center, must be the most outstanding city square
in Europe. Its best to come upon the Campo suddenly, to be swept at once into its
elegant beauty. Eleven streets lead into the sea shell, or fan-shaped plaza, and it slopes
down toward Palazzo Pubblico, Sienas city hall with its attractive tall, thin tower, Torre
del Mangia.

The fairest tower in Italy has borne witness to six centuries of Sienas history. Like no
tower in the world, a graceful flight of fancy caught in brick and stone, Torre del Mangia
soars above the Palazzo Pubblico, in Sienas Piazza del Campo. Information signs at the
ticket booth, telling about the 412 steps we had to climb, had been translated and handprinted into 65 different languages and both the climb, and the view from the top, are
impeccable.

As we rambled through this fascinating city we were amazed to see streets so narrow and
buildings so tall, there are places where the sun never shines. We remember a young lady
in the uniform of the Post Office, who turned off the engine on her little Post Office
motor scooter and coasted down a long, long, Siena street.
Siena takes work to see, but its worth the effort. We must
park on the edge of town, then walk. Twice we parked the
RV in near-downtown parking lots, and twice we went to the
campsite first, then rode the city bus to a plaza near the city
center.

Place
Vendome

Place Vendme is a square in the 1st arrondissement of Paris and is located to the north
of the Tuileries Gardens and east of the glise de la Madeleine. It is the starting point of
the Rue de la Paix. Its regular architecture by Jules Hardouin-Mansart and pedimented
screens canted across the corners give the rectangular Place Vendme the aspect of an
octagon. The Place Vendme Column at the center was erected by Napoleon to
commemorate the battle of Austerlitz.
At the centers of the square's long sides, Mansart's range of Corinthian pilasters breaks
forward under a pediment, to create palace-like fronts. The arcading of the formally
rusticated ground floors does not provide an arcaded passageway as at Place des Vosges.
The architectural linking of the windows from one floor to the next, and the increasing
arch of their windowheads, provide an upward spring to the horizontals formed by ranks

of windows. Originally the Place was accessible by a single street and preserved an
aristocratic quiet, except when the annual fair was held there. Then Napolon opened the
Rue de la Paix, and the 20th century filled the Place Vendme with traffic.
The Place Vendme has been famous for its fashionable and deluxe hotels: The Htel
Ritz Paris, which is frequently just called "the Ritz", the Park Hyatt Vendme, and the
Bristol, which Edward VII preferred, now called the Vendme. Many famous dress
designers have had their salons in the square. Since 1718, the Ministry of Justice, also
known as the "Chancellerie", is located at the Hotel de Bourvallais located at numbers 11
and 13. Right on the other side of the Place, number 14 houses the Paris office of JP
Morgan, the investment bank.

Plaza Real Barcelona

April 26, 2007


Alfonso Valenzuela-Aguilera
On April, 26 2007, the Onassis Foundation Scholars
Association organized a lecture by Professor Alfonso
Valenzuela-Aguilera of the Universidad Nacional
Autnomade Mxico and visiting scholar of the
University of California at Bekeley (Institute of Urban
and Regional Development) on The Invention of
Heritage: Recent urban interventions in Europe and
Latin America the ceremonies' hall of the Athens
Foundation.

The Invention of Heritage: Recent urban interventions in Europe and

Latin America
The contemporary city is going through a process of functional
specialization aiming at becoming more competitive within the market
system, for which the full development of new centralities is mandatory in
order to reactivate the economic tissue and guarantee social cohesion.
Urban centralities represent strategic landmarks on the territory, which
should be regarded as a major component of the global policies of the cities.
These centers embrace the essential cultural elements to be used as a
starting point for the strategies of urban revitalization design, as well as for
the conception of specific instruments such as programs and regulations, in
order to attain the preservation of the built environment. There are some
remarkable examples of plans and programs for the recovery of centrality,
such as the Politique de la Ville in Paris, the new Piano delle Certezze to be
implemented in Rome, and the Ciutat Vella program for the city of
Barcelona, where specific strategies were designed to permit the
recuperation of the urban centralities of the historic inner city areas, both
preserving and empowering the community in the process. The present
paper aims to assess the strategies developed for the aforementioned cases,
as well as the key role of the community in the design, promotion, and
operation of the plans and programs, from which valuable guidelines and
lessons will be extracted concerning the recovery of the patrimonial value
of the inner city urban structures.
Eve
n
tho
ugh
the
stra
tegi
es
of
revi
tali
zati
on
Left: Ciutat Vella and the Museum of Contemporary Art of Barcelona
of
Right: Housing rehabilitation and public spaces
the
inn
er city are by no means new, there is some recent evidence that they have
been considered to be representative of smart growth or within the
strategies of urban competitiveness that aim to place the assets of a city
within the global market of investments. Nevertheless, these strategies tend
to privilege the economic reactivation of specific areas, leaving behind the
creation of jobs, the participation of the residents in the formulation of the
priorities of the project, as well as the mechanisms to create or enhance a

sense of community. Contemporary cities are immersed in processes of


macroeconomic globalization, in which the location of investments is a
decisive factor for the future development of the metropolitan areas. Under
this approach, the main goal for the local administration would be to
program a limited number of strategic objectives, towards which the
financial, technical and administrative conditions would be oriented in order
to accomplish the economic strategy of the city.
Nevertheless, this seemingly vicious circle of plans and programs that reach
goals and objectives of a strategic nature is at the same time generating dual
processes, in which the economic, social and urban differentiation comes
close to the polarization of a shared reality. Since the publication of Michael
Porters controversial article on the competitive advantages of the inner
city, the academic debate has no longer been centered on the convenience of
redeveloping the inner city, but rather on the social dimensions of the
operation. Without the intention of ignoring the economic advantages of
taking an entrepreneurial approach as a platform for the development of the
city, it is essential to introduce social, political, economic and
environmental components into urban policies and strategies, in order to
encourage residents and institutions to participate as main actors, who, after
all, will be those that will sustain and shape the general initiatives. Due to
the configuration and compact structure characterizing great parts of the
European cities, it is not surprising that there exist some interesting
examples of urban interventions concerned with the inherent complexity
implied by the redevelopment of inner city areas as an alternative to the
prevailing sprawl schemes. It can be suggested that in the vast majority of
cases, it has become evident that the economic reactivation is not enough to
sustain the social structure, especially when inherent differences, fractures,
and discontinuities within the territory are generated, which prevents the
construction of firm foundations to guarantee a sustainable development of
the cities. Moreover, the economic dimension that the urban planning
entails is necessarily echoed in the concentration of resources, infrastructure
and services on specific points in the territory, leaving vast areas of nonstrategic land behind the general development scheme. It can be claimed
that sustainability is becoming a priority within the urban development
strategies, as a means to anticipate and prevent social conflicts in the near
future. The consideration of the social dimension as a point of departure for
the urban policy-making has become the axis of the instrumentation of
strategies in such countries as France, the Netherlands, Italy and Spain,
where, without missing the new parameters of urban competitiveness,
questions of integration and sustainability are considered in order to avoid
economic polarization and which promote the creation and strengthening
of centralities, as well as the creation of a sense of communitarian identity.

The strategies of
consolidation, infill
housing, and urban
recycling, and
building the city
within the city,
are among the most
innovative
initiatives to have
appeared over the
last years, and
include
redevelopment
projects for vacant
land, as well as the
redensification of
Plaza Real, Barcelona
the existing urban
tissue. The
strategies in both cases aim to serve as an alternative to the sprawl patterns
mentioned above, as well as embody an instrument for the local
governments to draw the middle-class into the inner city, expand its base of
contributors, and support social housing in central areas. Nevertheless, in
order to accomplish these goals, it is often necessary to deal with the
existence of contradictory policies, which limit the operative feasibility of
the interventions, since the objectives of equity and efficiency do not
always match the dynamics of the real estate market. In the following
sections, three recent cases will be assessed, in which a comprehensive and
inclusive approach has been used for the regeneration of the inner city: The
Piano delle Certezze of Rome, the program Ciutat Vella of Barcelona, and
the Politique de la Ville in Paris. Although it is important to emphasize the
integral character of their programming, we will comment on the strategy as
a whole in order to get to the core of the problems faced, which will then be
analyzed and evaluated.
Barcelona: Ciutat Vella Program
The city of Barcelona launched a large-scale program of integral renovation
of the central district of Ciutat Vella by means of a comprehensive process
of urban, economic and social regeneration, which revealed a strong
commitment to a model of inner city totally integrated with the urban tissue,
maintaining the residential land use and privileging the quality of urban life.
The district of Ciutat Vella includes the Gothic, Raval, Casc Antic and
Barceloneta districts, each one with its own processes and specificities. The
districts had fallen into decline over the last years, economic activities had
been restricted, and the urban environment reflected the abandonment and
lack of investment in the built environment. It is important to note the
dimensions of the physical conditions of the built environment in Barcelona

at the time: almost three quarters of the fifty thousand houses constituting it
were constructed before 1900, and among them seven thousand houses did
not have a bathroom; moreover, the provision of amenities and public
spaces was not much better.
Following the
decentralizing tendency of
the eighties, the regional
and local governments
promoted the designation
of Ciutat Vella as Area de
Rehabilitacin Integral
(ARI) in 1986, having as a
central objective the
maintenance of the
complexity of the urban
system, through the
mixture of uses and the
diversity of users. It was
also a major goal to
strengthen the local
identity of the historic
center and to be consistent
with the principles of
sustainability and lowenergy consumption.
Moreover, the participation
of a wide range of social
actors throughout the
Rambla del Mar, Port Vell, Barcelona (before
process guaranteed the
and after)
continuity of the program,
avoiding, as far as
possible, the conflicts of interests. The program permitted, among other
things, the creation of the corporation Promoci Ciutat Vella S.A.
(PROCIVECSA) in 1988, as an independent unit to manage the urban
transformation. The corporation started to operate as a joint-venture
company of mixed capital (which, nevertheless, was mainly municipal), and
had as its main tasks to provide about twenty-five thousand square meters
of new spaces, promote new housing by using both public and private
capital, reactivate the local economy and rehabilitate the existing public
spaces. For example, in the district of Raval, a considerable number of
degraded buildings were demolished in order to create the new Plaza
central de Raval, a square where the creation of a cultural pole including
the Museum of Contemporary Art and the Cultural Center of Catalonia was
also considered. An important methodological element existed at the level
of management, which allowed the coordinated accomplishment of the

project. It is based on four points:


Firstly, the program took advantage of the administrative decentralization
policies of the eighties, and the city was structured into urban districts,
where Ciutat Vella played a prime role within the strategy. The second
element is one of operative nature, and consists in the decision to carry out
the interventions in a short period of time, in order to effectively change the
progressive degrading tendency of the district. Thirdly, as a product of the
aforementioned intensive action plan, a combination of urban renovation
with economic promotion and social welfare was implemented. A fourth
element within the definition of the project was that associations of
residents participated and intervened in the decision-making processes. The
program assumes its main axes of action through six thematic plans:
urbanism, housing, mobility, economic revitalization, cultural and social
promotion, and security. The physical renovation is orchestrated by means
of the Planes Especiales de Reestructuraccin Interna (PERI), which
required the participation of the residents to define the renovation criteria,
as well as the redefinition of uses in areas within a limited extent. With the
intention of endorsing the rehabilitation of privately-owned buildings, the
Office of Rehabilitation of Ciutat Vella was created in 1990 (ORCV), its
mission being to inform and advise individuals about rehabilitation
schemes, as well as to administer the resources assigned to this program.
The works included the rehabilitation of the houses as well as the common
areas; as a result of its operation, about 17,000 houses were rehabilitated
with an average cost of 842,340 pesetas (4,000 USD), and 10,800 pesetas
per square meter (50 USD). The impact of such a large-scale and complex
plan as that of Ciutat Vella is by no means easy to evaluate. Nevertheless,
the public sector was in charge of the conceptualization and promotion of
the project (more than eighty billion pesetas), which permitted the private
investors to participate in the initiatives and, moreover, to start shaping the
socioeconomic consolidation of the historic center. In evaluating the
improvement of the urban quality of life, it can be concluded from the
actions undertaken in terms of new housing, urban amenities and public
spaces that the general trend has been upward, without generating extreme
processes of gentrification, and has even come to generate a renovation
tendency from the proprietors of old housing. With regard to citizen
participation, although variations in the different stages from the project
may always exist, it is possible to affirm that the city is more vital, and its
public spaces more often used, after the interventions. The transformation
of the Ciutat Vella has caused important qualitative changes in the urban
quality of the city, and has triggered an economic revitalization, despite the
fact that it has also affected the real estate market. Therefore, it is suggested
that the change of population derived from the regeneration program in
Barcelona can be regarded as a product of the centrality generated by the
numerous educational and cultural amenities attracting young professionals,
students and artists who are migrating into the rehabilitated houses with the

consequent lost of social diversity.


Paris: La Politique
de la Ville
The Politique de la
Ville represents a
set of specific
policies for the city
that started during
the eighties to
designate the
ensemble of
practices,
proceedings and
measures aimed to
attend the
Slide-show during Dr. Valenzuelas lecture
problematic of the
high priority
districts. Even though these areas were defined with statistical criteria, the
policies were oriented so as to reach a concerted and progressive solution to
the social, economic and urban difficulties of the citizens. The policies of
urban renovation that accomplished the disarticulation of the different
sectors within the city set off a total rupture with the urban context. They
also generated a traumatic effect from the aesthetic and urban perspectives,
and, moreover, the State handled the housing interventions through large
national organizations, which prevented the municipalities from controlling
the urban development of their jurisdiction. As a result of the
decentralization policies in the seventies, the Oprations Programes pour
lAmlioration de lHabitat (OPAH) were established, which, over the last
twenty years, have realized interventions in more than six hundred thousand
buildings, as well as rehabilitations of vacant houses and qualitative
improvement of urban amenities and public spaces. Having a strong social
component, the program is articulated in different instruments that, within a
general framework, could program their actions in specific ways. In their
twenty years of operation, the OPAH have maintained a social objective,
since they have regarded regard the degradation of the habitat as one of the
main causes of the segregation. Different evaluations have been made about
the OPAH program in recent years, among which we can highlight the fact
that the policy has stressed the human dimension of housing, trying to be
more persuasive than authoritarian, as well as the fact that it has served as
an alternative to the large urban renovation projects as the only instrument
of transforming the city. What is remarkable about this policy is that never
before had the private owners become the engines of transformation by
means of a socially-oriented scheme of intervention. Thanks to the
mobilization of human and financial resources, the OPAH have been able to
promote neighborhood-scale integral projects, focusing on preliminary

studies, on the project rather than the procedures, as well as on the followup of the operations. The success of a great part of the interventions is based
on the social organization of the community, a considerably wider approach
than just securing the lodging, and the tailor-made instruments and
procedures. Regarding the social link with the community, the participation
of the National Federation of Centers PACT-ARIM has been decisive in all
the stages of the rehabilitation process and the recycling of districts, thus
becoming the first operator of the program all over the country.
On
the
oth
er
han
d,
the
cre
atio
n of
the
OP
Left: Piazza San Pietro (San Peters Square), Rome
AH
Right: Ancient bakery in Trastevere borough, Rome
mat
che
s the release of the Fonds dAmnagement Urbain (FAU), which also
allowed, by means of its multiple credit lines, to synchronize the financial,
social and urban aspects of the rehabilitation. These resources were part of
the initiatives of decentralization of the State, in which it was decided to
support the cities in being in charge of the complementary actions for
housing, such as the creation of urban amenities and public spaces. Other
concurrent financings for the improvement of the habitat were addressed to
the privately-owned houses as well as rental housing. In the first case, the
State decided to supply up to 50% of the renovation works, according to the
income level of the applicant, and, in the second case, to ensure the benefit
from a subvention of the ANAH with the condition of maintaining the
building in rent during the following ten years (that is to say, without sale
possibility), as well as to establish a maximum level of rent increase, thus
accomplishing the generation of a large supply of housing at reasonable
prices. Through the OPAH program, the rehabilitation of the built
environment was implemented in a significant way: in its twenty years of
operation, three thousand operations have been realized, which include
about 600,000 house interventions; nevertheless, at the present time, the
challenge would be to establish parallel financial procedures aiming to
promote the creation of urban amenities and public spaces, and foster social
diversity.

Rome: The Piano


delle Certezze
Italy has a long
tradition in the
development of
instruments of
intervention within
the urban fabric of
the inner city. A
further complexity
is added, if one
considers the
significance of the
urban and
architectural
Left: Green environmental design in the Piano delle
heritage of most of
Certezze
its cities. The
Right: Houses in Trastevere borough
debates about the
kind, scale and
suitable instruments of intervention are, therefore, not new within the urban
and social arena: they have been taking place ever since the first specific
plans and programs were established. As the intervention scale changes
from the focal building to renovate to the definition of the poligoni
dattuazione (in which urban environments are defined as primary
intervention units), the approach of the policies starts to be centered on the
preservation of physical structures that support the various activities within
the city. Nevertheless, since the sixties and the seventies, the inclusion of
the social dimension within the planning process has become essential, and
the local residents have become significant actors with a decisive
participation in the creation of strategies for urban development. The
inclusion of different dimensions and subtle details within the urban
planning is aimed towards the revaluation of the physical and
environmental quality of the territory within an integral and complex
perspective, where new definitions of the compact city, urban sustainability,
and comprehensive strategies start to get shaped. As a product of a new
generation of master plans, the Piano delle Certezze (or plan of certainties)
arose: after a painstaking revision, which took several years, it was
eventually approved by the Communal Council in November 2000.
The Piano delle Certezze (PDC) is a general variant of the effective Piano
Regolatore of 1965, and arose as a frame of reliable and safe reference for
the short and medium term, from which other regulating and strategic plans
can be developed following its guidelines.
Due to the specificity of the subject discussed in the present paper, we will
briefly mention the different dimensions contained in the plan

(environmental, administrative, constructive, etc.), in order to concentrate


on the strategies related to the inner city, which can be summarized as
follows: the new definition of the compact city, the programs of urban
regeneration, and the initiatives aimed to revitalize the inner city. Consistent
with the theoretical tradition of the plans that preceded it, the PDC
examines the predisposition of adopting the prevailing strategic planning,
which does not consider the urban dimension inherent to middle- and longrange plans. It also argues that even if the transformation of the economic
base of the cities is imminent and required, this has led the strategies to the
means of conquering hegemonic spaces and roles within the territorial
hierarchy at world-wide level, being based on a philosophy of
competitiveness. Therefore, the PDC assumes a critical position in relation
to urban plans that end up becoming mere plans of economic strategy for
the city. Although strategic planning has served as an instrument for the
local governments to negotiate private investments, and reach specific
economic objectives, it is also true that it has generated an economic, social
and urban dualism, as a result of the extreme elasticity that key decisions
have experimented with. Therefore, the creation of a general framework that
would establish the criteria for an urban, social and environmental
compatibility became mandatory, as a prior condition to the goals of
economic competitiveness, and as an organizational structure that would
frame a major political project.
In this context, the PDC arises like a structural kind of plan that would
determine the invariants of the organization of the city, in which diffuse
policies of urban regeneration could be assembled and coordinated in a
comprehensive way. Therefore, the new Plan advocates, in the name of
wider support and feasibility, the subordination of economic
competitiveness goals to the definition of maximum operative efficiency in
order to fulfill the objectives aimed to improve the daily life of the citizens.
Under this approach, even though the public administration is actively
trying to revitalize the existing urban dynamics, it is also committed to the
stimulation of investments by the private sector in public infrastructure
works that benefit a wider range of people. The PDC intends to render the
objectives, times, rules, and procedures within a panorama of middle and
long ranges, aiming to provide the entrepreneurial sector with a reliable
framework to program its strategies with absolute confidence in its
decisions. Another element of particular interest is the decision to organize
the plan on the basis of urban tissues, leaving behind the traditional
functional zoning, on condition that the interventions contribute to the
enhancement of the qualities of a place through a concrete and visible
project which would be evaluated by the community. Generally speaking,
the PDC aims to delegate all the processes of promotion, evaluation and
approval of diffuse policies, and even the executive projects themselves, to
the local governments, with the intention of opening spaces for an active
participation of the residents in the overall process.

One of the programmed actions that has had excellent results has been the
launching of a program of improvement of the public space, denominated
Centopiazze (one hundred squares), which, by combining diverse financial
resources as well as by opening to international competitions of urban
design, has managed to realize interventions in over a hundred spaces, while
another 40 are in the process of construction, and yet another 70 are in
charge of the Municipal Service of Gardens and Public Works.
The redevelopment of the city within the city constitutes a policy that is
shared by most European countries nowadays. Besides, it is being
considered in the American continent as a feasible alternative to the
problems caused by urban sprawl, automobile saturation, and disarticulation
of the citys urban tissue.
Alfonso Valenzuela-Aguilera

Piazza Santissima Annunziata, Florence

There are many facets to this appreciation of the ethical and accommodating qualities of
urban form. Do I want a legible overall structure, convenient for resident and visitor? Do
I want the city to allow that when in a given place I might easily find another place? Do I
want architecture which has variety and an overall harmony? Do I want the buildings to
have a degree of robustness and a degree of permeability, even ambiguity? Do I want
them to sustain a variety of uses over time? Do I want them to sustain a variety of uses
over time? Do I want them to contain usable public space rather than to repel it? Do I
want the building's functions, public or private, governmental or institutional, religious,
secular, commercial and charitable, resident and tourist-centred to encourage the casual
meeting of different races and classes? Do I want the whole to be made with and
ornamented by the highest quality of design, materials, innovative techniques and
expressions? Do I want it to contain ritual and social functions with equal grace? Do I
want Piazza Santissima Annunziata in Florence? The answer to all these questions is yes.
It is, of course, the type of space which Sitte so admired. In its elegant and
comprehensible form this space holds in microcosm many aspects of the city as a whole,
both this specific city and the generality of cities. The longevity of such space, serene
when in use or when abandoned, should also appeal to the desire to create a familiar
environment, to develop a sustainable city, and to encourage cooperation and
participation.
La Plaza de San Marcos es la nica[1] plaza de Venecia, y su principal destino turstico,
abundante en fotgrafos, turistas y palomas. Se atribuye a Napolen Bonaparte, aunque
muy probablemente fue Alfred de Musset, el apodarla le plus lgant salon d'Europe (el
saln ms bello de Europa).
Tambin es el nico gran espacio urbano en una ciudad europea donde las voces de las
personas se imponen sobre los sonidos del trfico motorizado, el cual es restringido a los
canales de la ciudad.
La Piazza se inici en el siglo IX como un rea pequea frente del la Baslica de San
Marcos original. Fue extendida a su forma y tamao actual en 1177, cuando el Rio
Batario, que la limitaba por el oeste, y un puerto que tenia aislado del Palacio Ducal de la
plaza, se inundaron. La reestructuracin fue realizada para el encuentro del Papa
Alejandro III y el Emperador Federico Barbarroja.
La plaza ha sido siempre el centro de Venecia. Fue la ubicacin de todos los importantes
de la Repblica de Venecia, y ha sido la base del arzobispado desde el siglo XIX. Fue el
foco de muchos festivales y es un lugar sumamente popular en Italia incluso hoy en da.

Fue pavimentada a fines del siglo XIII con ladrillos en patrn herringbone (diagonales
alternantes) con lineas que permitan organizar el mercado y las muy frecuentes
procesiones ceremoniales. Luego en 1723 los ladrillos fueron reemplazados por un diseo
geomtrico ms complejo compuesto por piedra volcnica oscura y patrones geomtricos
en piedra blanca, a cargo del arquitecto veneciano Andrea Tirali, y oportunidad
aprovechada para levantar la plaza aproximadamente en un metro.
En 1890, el pavimento fue renovado debido al desgaste siguiendo un diseo similar al de
Tirali, pero eliminados los valos y cortando la esquina del oeste para acomodarse mejor
al Ala Napolenica al final de la plaza.
La Plaza est dominada por la Baslica, el Palacio Ducal y el Campanario de la Baslica,
que se erige a un lado de l.
Los edificios alrededor de la plaza son, en sentido inverso al reloj desde el Gran Canal, el
Palacio Ducal, la Baslica de San Marcos, la Torre del Reloj de San Marcos, la
Procuradora Antigua, el Ala Napolenica, la Procuradora Nueva, el Campanario de San
Marcos, Logetta y la Biblioteca Marciana. Gran parte la planta baja de las Procuradoras
esta ocupada por cafeteras, incluyendo el Caff Florian y el Gran Caff Quadri. El
Museo Correr y el Museo de Arqueologa estn ubicados en algunos edificios de la plaza.
La Casa de Moneda yace tras la Biblioteca Marciana en la riva (orilla o banco) del Gran
Canal. stas ltimas construcciones fueron completadas durante la ocupacin
napolenica, aunque el Campanario has sido reconstruido.

La Plaza de San Pedro (Piazza San Pietro, en italiano), se encuentra situada en la


Ciudad del Vaticano, dentro de la ciudad y capital italiana de Roma y precede, a modo de
gran sala perptera, a la Baslica de San Pedro, el magno templo de la cristiandad. Fue
enteramente proyectada por Gian Lorenzo Bernini entre 1656 y 1657.

A la plaza se accede desde la Via della Conciliazione y muestra, al fondo, la magnfica


fachada de la Baslica de San Pedro; esta va comienza en el largo Giovanni XXIII, muy
cerca del castillo de Sant'Angelo, junto al ro Tber, pasando al final por la plaza Po XII.
La plaza es una gran explanada trapezoidal que se ensancha lateralmente mediante dos
pasajes, con forma elptica, de columnatas rematadas en una balaustrada sobre la que se
asientan las figuras de ciento cuarenta santos de diversas pocas y lugares; en su interior
se encuentran dos fuentes hacia el centro de cada semi-elipse y en medio de la plaza se
erigi un monumental obelisco (de 25 metros de alto y 327 toneladas), un bloque ptreo
sin inscripciones trado desde Egipto que estaba en el centro de un circo romano. En 1586
el Papa Sixto V decidi colocarlo frente a la Baslica de San Pedro en memoria del
martirio de San Pedro en el Circo de Nern. Se le conoce como el testigo mudo, pues
junto a este se crucific a Pedro. La esfera de bronce de la cspide que, segn la leyenda
medieval, contena los restos de Julio Csar, fue reemplazada por una reliquia de la cruz
de Cristo. Los dos pasajes de columnas (284 de 16 metros cada una) se abren a cada lado
simbolizando el abrazo de acogida de la Iglesia al visitante que parece invitan a entrar.
En esta plaza, el Papa suele celebrar algunas liturgias solemnes (especialmente aquellas
que renen a multitudes demasiado grandes como para que entren en la ya de por s
inmensa baslica) y otros encuentros, sobre todo audiencias pblicas. La famosa Plaza de
la Concordia en Pars es una copia de esta plaza ya que tanto el obelisco como las fuentes
y su distribucin son idnticas a las de San Pedro.