Sunteți pe pagina 1din 20

1.Noțiunea de sistem urban. Tipul relaţiilor dintre elementele unui sistem.

Sistem urban-

Oraşul apare datorită unor premise locale şi unor factori regionali, ca un loc de concentrare tot mai
accelerată de fiinţe umane şi de activităţi economice, care complică forma de organizare iniţială
adăugându-i noi elemente de natură materială, socială, culturală, comportamentală ş.a.m.d.

Orice aşezare umană se


comportă ca un sistem
termodinamic şi informaţional
optimal deschis.

În cadrul relaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem de aşezǎri se disting urmǎtoarele
tipuri de relaţii

a) relaţii în lanţ;

Relaţiile în lanţ, particularizate la sistemul de


aşezǎri, sunt specifice aşezǎrilor situate de-a
lungul unor cǎi de comunicaţie şi care se gǎsesc
pe trepte apropiate în ierarhia sistemelor locale
sau regionale de aşezǎri

b) relaţii de tip arborescent;

Relaţiile de tip arborescent sunt caracteristice


sistemelor de aşezǎri clar structurate şi pun în
evidenţǎ rolul coordonator principal al unui oraş,
la care se adaugǎ şi poli secundari de coordonare.
Loc
c) relaţii de interacţiune de tip central
Relaţiile de interacţiune de tip central sunt
specifice pentru sisteme locale sau regionale de
aşezǎri situate în zone relativ izolate (depresiuni)
sau unor sisteme coordonate de oraşe mari. Ele
accentueazǎ hipertrofia centrului coordonator.
d) relaţii de tip ciclic
Ultimul tip de relaţii (ciclic) este asemǎnǎtor cu
cel linear.

2. CARACTERISTICI ALE SISTEMULUI URBAN

Pornind de la faptul că „oraşul reprezintă un spaţiu urban amenajat, cu funcţii multiple în viaţa
socială şi cu numeroase relaţii cu exteriorul său”, rezultă, în mod necesar, „necesitatea abordării
sale ca un sistem socio-spaţial”. Oraşul, este alcătuit din mai multe elemente aflate în relaţii de
inter-condiţionare şi interdependenţă, pe baza cărora se construieşte o matrice a structurii urbane.
Dintre acestea cele mai reprezentative sunt:

- cadrul natural (CN) - caracteristicile solului şi subsolului, condiţiile climatice şi hidrografice,


specificul vegetaţiei naturale etc.;
- unităţile economice (UE)
- unităţile de producţie, depozitare şi desfacere etc.
- dotările urbane (DU) - reprezentate de gări, staţii de călători, depouri, staţii de epurare a apei
etc. care asigure servicii de tip urban;
- spaţiile verzi (SV) – zonă de odihnă şi agrement, zone sportive, alte plantaţii etc.;
- echiparea tehnică (ET) - reţele edilitare de apă potabilă şi industrială, canalizare, gaze,
termoficare, telefonie, electricitate; - cadrul construit şi compoziţional (CCC)
- reprezentat prin zone de locuit, diferite dotări sociale, culturale şi religioase, monumente etc.;
- circulaţia (C) persoanelor şi mărfurilor prin intermediul reţelelor rutiere, feroviare şi aeriene din
zonă;
- locuinţele (L) - fondul locuibil existent pe grade de confort şi zone de amplasare, disponibil de
terenuri pentru un ansamblu de locuit etc.; - populaţia (P)
- prin toate caracteristicile sale: număr, structură pe grupe de vârste şi sexe, structuri socio-
profesionale etc. (P);
- forţa de muncă (FM) - sub aspectul resurselor de muncă, grad de valorificare, deplasări,
distribuirea în teritoriu etc.
Dacă elementele unui sistem sunt legate între ele prin relaţii directe, atunci sistemul are caracter
static. Dacă între elemente există şi conexiuni inverse, sistemul este dinamic, adică elementele îşi
schimbă poziţia unul faţă de altul, fiind totodată ele însele supuse schimbării. În condiţiile în care
conexiunile inverse sunt pozitive, sistemul dinamic al oraşului se dovedeşte capabil de
dezvoltare şi modernizare.

3. Factori care influenţeazǎ configuraţia generalǎ a sistemelor urbane

1. Colerarea intre ocuparea spatiului si utilizarea teritoriului in abordarea structurii


urbane.Activitatea urbana stind la baza organismului urban. Omul isi desfasoara viata prin
exercitarea anumitor activitati pe un teren.
2. Colaborarea functional,se constituie in functie de teritoriu.
3.Deciziile de abordare a structurii urbane:analiza situatiei existente,consecinte,evaluarea.
4. Echipamentul teritorial. Functia se atribuie unui agent sau unui instrument de luru.
Spatiu+Instruire=Dotare.
5.Functiunea
6. Indicile de ocupare in teritoriu. Mod de folosire si de determinare.
7. Conceptul de locuire si implicarea in determinarea structurii urbane.
4. Definirea noțiunii de Aglomerație urbană.
● În studiul așezărilor umane, o aglomerare urbană se definește ca fiind o concentrare urbană
formată de un oraș de talie mare și zona limitrofă care gravitează spre acesta, incluzând alte
orașe, mai mici, dar și sate, care manifestă o mare dependență.
● Grație creșterii demografice și funcționale continue, orașele se extind teritorial și își sporesc
influența în jur, unele impunându-se în mod deosebit. Ca urmare rezultă aglomerări urbane,
care influențează și polarizează activitatea economico-socială dintr-o anumită regiune, în
unele cazuri sfera lor de influență în teritoriu întâlnindu-se cu a altor centre similare.

Cele mai mari aglomerări urbane


● Oamenii de pretutindeni construiesc în fiecare săptămână echivalentul unui oraș de
mărimea Vancouver-ului. Este doar o statistică dintr-un amplu studiu care susține că, până
în anul 2030, marile orașe ale lumii vor ajunge să aibă suprafețe imense care să cuprindă în
totalitate un stat de mici dimensiuni.
● Este suficient să aruncăm o privire asupra datelor cu privire la populația prezentă
în megalopolisurile planetei, populație care o depășește uneori pe cea a unor state europene
de mărime medie. Nimeni nu știe unde, când sau dacă se va opri această evoluție.
Cercetătorii nu pot decât să estimeze nivelul creșterii populației din acești veritabili "mamuți
urbani", dar, așa cum nu o dată s-a întâmplat, cifrele pot fi ușor contrazise.In plus anime-
urile va vor ajuta.
● Aceste aglomerări urbane concentrează un număr foarte mare de locuitori, cum ar fi
conurbațiile din Japonia, India, Indonezia sau SUA, de ex:

Câmpia Indo-Gangetică- 200 mil. Loc. 700.000 km² India, Pakistan, Nepal, Bangladesh
Delta Zhujiang- 120 mil. Loc. 43.000 km² China, Hong Kong, Macao
Delta Yangtze- 105 mil. Loc. 99.600 km² China

5. Concentrarea și diversitatea în raport cu Aglomerația urbană.


Pe tot parcursul aglomerației urbane se remarcă o parte o creștere pronunțată a diversității și pe de altă
parte o creștere continuă a concentrăii.

Densitatea rămâne trăsătura principală în aprecierea sensului concentrării urbane. Accentuarea


concentrării pe măsură ce se extinde aglomerația urbană impune problema densității diurne. Se
constată că încărcătura suplimentară a orașului în timpul zilei este direct proporțională cu creșterea
aglomerației urbane teritoriul înconjurător (circulația populației suburbie-oraș)

Creșterea aglomerației de oameni, spre exemplu, în anumite cartiere din periferia orașului, deci în
teritorii care nu sunt organizate într-un mod corespunzător acestei creșteri, duce implicit la mărirea
diversității aspectelor vieții umane în zona respectivă (utilități, servicii, cultură ș.a.).
Dar aceste aspecte pot avea consecințe negative dacă aspectele precum întreținerea spațiilor publice,
asimilarea spațiului pentru construcții, rețele ș.a. sunt lăsate la voia întâmplării. În acest caz periferia
orașului își pierde caracterul semiurban-semirural transformându-se într-un conglomerat amorf care
dezechilibrează însăși funcționarea nucleului urban.

În condițiile dezvoltării în paralel a diversității și a aglomerării, orașul rămâne și astăzi ca formațiune


teritorială de așezare a populației, o formațiune fundamentală, de bază, putem afirma: Orașul rămâne
elementul ontogenetic și dinamic fundamental chiar dacă, în cadrul fenomenului urban contemporan,
alte diferite formațiuni teritoriale mai complexe, înglobând orașul, devin caracteristice pentru anumite
perioade și anumite zone.

6. Ipostaze ale oraşului: ca element de sine stătător; ca nucleu al unei


aglomeraţii urbane. Ecumenopolis.
-Oraşul tinde să se integreze în anumite structuri supra-urbane sub influenţa relaţiilor de
interdependenţă dintre oraş-”împrejurimi”.
-Oraşul rămâne rămâne elementul fundamental în cadrul fenomenului urban, care se
modifică se transformă, pierde o serie de trăsături de până acum şi câştigă altele, corespunzătoare
unor necesităţi contemporane. Rolul oraşului nu se restrânge, dar din contra, sporeşte tot aşa cum
crește şi puterea sa de organizare. Oraşul actual poate fi valorificat, în calitate de organism
urban, din perspectiva a mai multor ipostaze în care el se înfăţişează:

1. Ca element de sine stătător Vorbind despre concepţia dezvoltării coordonate a teritoriului,


am poziţionat oraşul în interiorul unei reţele de localităţi, fiind un element esenţial. Însă în cazul
unui teritoriu determinat unde nu există o astfel de concepţie,
oraşul rămâne ca element de sine stătător fără a mai fi integrat
într-o reţea de localităţi concepută coerent. Existenţa ca element
de sine stătător, se întâlneşte în situaţia oraşelor mici şi mijlocii.
Aceasta poate fi si situaţia oraşelor-satelit din jurul marilor
oraşe.

-Oraşul ca element de sine stătător. oraşele satelit din regiunea


Parisului. Pentru rezolvarea regiunii Paris s-au dezvoltat un şir
de oraşe-satelit pentru descongestionarea or. Paris. Acestea au
fost gândite ca organisme urbane complete, independente, legte
de Paris doar prin relaţii de vecinătate.

2. Ca nucleu al unei aglomeraţii urbane Ca nucleu al unei


aglomeraţii urbene, oraşul se constituie fie în mod natural, fie în mod controlat, conştient.
Indiferent de drumul pe care se dezvoltă aglomeraţia urbană respectivă, oraşul rămâne ca nucleu,
relativ independent, în raport cu teritoriul exterior aglomeraţiei şi, totodtă în raport cu teritoriul
aglomeraţiei respective. Această independenţă este relativă, deoarece ea poate să se situează între
o stare de totală dependenţă şi o stare de totală independenţă, adică de supunere a teritoriului
înconjurător. Aceste două limite se întâlnesc, prima când avem de-a face cu o creştere
necontrolată a aglomeraţiei, sufocând nucleul, împiedicându-i posibilitatea ca el să-şi
reglementeze propria-i existenţă, şi, a doua în condiţiile în care teritoriul înconjurător nu preyintă
premise pentru o dezvoltare proprie rapidă, oraşul devine un element “despotic”, subordonându-
şi categoric întregul teritoriu, în sensul că toate celelalte localităţi care există în teritoriul
stagnează.

3. Ca nucleu într-o conurbaţie

4. Ca element în cadrul unui sistem urban

Ecumenopolis.

O teorie care ia în vedere în acelaşi timp atât descentralizarea cât şi centralizarea desfăşurării
vieţii urbane este cea a ecumenopolisului, propusă de Constantinos Doxiadis.

Oicumenă – un termen folosit la origine în lumea greco-romană, pentru a esemna suprafața


locuită a lumii. Polis – oraş. Prin ecumenopolis Doxadis denumeşte o formă viitoare de aşezare a
populaţiei în teritoriu, formă pe care el o consideră ca fiind implicită procesului de urbanizare.
Adică procesul de urbanizare continuă va sfârşi într-un final prin instaurarea ecumenopolisului.
Ecumenopolisul urmează a acoperi teritoriul pământesc, urmărind anumite direcţii pe care se
face coagularea unei “plase urbane” către nuclee, acestea fiind în general oraşe existente.

7. Ipostaze ale oraşului: ca nucleu într-o conurbaţie; ca element în cadrul unui sistem
urban. Ecumenopolis
Oraşul actual poate fi valorificat, în calitate de organism urban, din perspectiva a mai
multor ipostaze în care ni se înfăţişează: 1. Ca element de sine stătător. 2. Ca nucleu al unei
aglomeraţii urbane. 3. Ca nucleu într-o conurbaţie. 4. Ca element în cadrul unui sistem
urban.

Oraşul ca nucleu într-o conurbaţie.

Conurbaţia poate fi definită ca o aglomerare de oameni, bunuri şi interese, constituită


de o arie urbanizată prin contopirea mai multor aglomeraţii urbane apropiate. Pentru
configuraţia conurbaţiei definitorie este modul în care se realizează transportul în teritoriul
respectiv, astfel încât primele contacte între aglomeraţiile constitutive apar în lungul
principalelor axe de transport, în special pe coastele oceanelor. (ex: Conurbaţia BoWash -
Boston+ New York+ Washington).

Într-o conurbaţie, vechile oraşe îşi păstrează caracteristicele lor (diversitatea


activităţilor, spaţialitatea diferită ş.a.), tot aici sporeşte fenomenul apariţiei unor oraşe noi, fie
ca oraşe-satelit, fie ca oraşe independente faţă de altele mai mari. Astfel oraşul rămâne un
element esenţial în conurbaţiile respective, încât se distinge o ierarhizare a celor existente
iniţial şi cele nou apărute. Cel mai des, principalele oraşe existente iniţial, îşi menţin caracterul
lor de elemente coordonatoare în cadrul teritoriului.

Oraşul ca element în cadrul unui sistem urban.


În cadrul unui anumit teritoriu, două orase spre exemplu, pe lângă faptul că sunt
apropiate, pot căpăta elemente de interes comun şi constituie în felul acesta un sistem urban.
Configuraţia sistemului urban, deşi influenţată de aşezarea în teritoriu a fiecăruia dintre oraşe
este determinată numai pe baza intereselor commune, acestea pot fi: existenţa unor mari zone
industriale intermediare, unor mari noduri de circulaţie în teritoriul, sau unor servicii comune
(alimentare cu apă, canalizare) ş.a. În ansamblul afirmării oraşului ca element al unui sistem
urban, se detaşează o tendinţă evidentă spre descentralizarea urbană. Dacă baza relaţiilor din
sistemul urban este determinată numai pe baza intereselor comune, putem spune că
dezvoltarea oraşului ţine de asimilarea teritoriului înconjurător.

Ecumenopolis.

O teorie care ia în vedere în acelaşi timp atât descentralizarea cât şi centralizarea


desfăşurării vieţii urbane este cea a ecumenopolisului, propusă de Constantinos Doxiadis.

Oicumenă – un termen folosit la origine în lumea greco-romană, pentru a esemna


suprafața locuită a lumii. Polis – oraş. Prin ecumenopolis Doxadis denumeşte o formă viitoare
de aşezare a populaţiei în teritoriu, formă pe care el o consideră ca fiind implicită procesului de
urbanizare. Adică procesul de urbanizare continuă va sfârşi într-un final prin instaurarea
ecumenopolisului. Ecumenopolisul urmează a acoperi teritoriul pământesc, urmărind anumite
direcţii pe care se face coagularea unei “plase urbane” către nuclee, acestea fiind în general
oraşe existente.

8. Intervenţiile urbanistice. Etapele managementului urban.


Intervenţiile urbanistice.

Abordarea formelor de manifestare a fenomenului urban se realizează la toate cele trei


scări ale spațiului geografic: microscară, mezoscară, macroscară. Intervențiile asupra alcătuirilor
urbane fac obiectul preocupărilor planificării spațiale și reprezintă setul de metode utilizate de
către administrația publică pentru a influența distribuția oamenilor și a activităților în spațiu, la
diferite scări, prin direcționarea și reglementarea modurilor de utilizare a terenurilor.

„Planificarea spațială/regională constituie expresia geografică a politicilor de natură


economică, socială, culturală și ecologică ale societății umane. În același timp, aceasta este o
disciplină științifică, o tehnică administrativă și o politică strategică, dezvoltată ca abordare
interdisciplinară și integrată, urmărind o dezvoltare echilibrată la scară teritorială regională și o
organizare fizică a spațiului în concordanță cu o strategie globală.” (Carta de la Torremolinos.)

Legislația Republicii Moldova, prin Legea nr.835 din 17.05.1996 privind principiile
urbanismului şi amenajării teritoriului, stabilește palierele de intervenție ale planificării spațiale
prin proiecte de urbanism (Plan Urbanistic General / PUG, Plan Urbanistic Zonal / PUZ, Plan
Urbanistic de Detaliu / PUD), și, proiecte de amenajarea teritoriului (Plan de Amenajarea
teritoriului Național / PATN, Plan de Amenajarea Teritoriului Regional / PATR, Plan Local de
Amenajare a Teritoriului / PLAT);

Etapele managementului urban.


Pentru a asigura integrarea soluțiilor diferite, corespunzătoare aspectelor complexe ale
vieții urbane, cadrul general de management urban trebuie să conțină anumite etape:

1) identificarea obiectivă a problemelor și studierea acestora în raport cu aspirațiile


grupurilor interesate;

2) alegerea funcțiilor urbane adecvate și localizarea lor în raport cu principiile coeziunii


teritoriale, ale diversității și corectitudinii funcționale, armoniei plastice;

3) analiza posibilităților de mixare a funcțiunilor urbane, posibilă prin înțelegerea


modului de funcționare și compunere a spațiilor destinate echipamentelor teritoriale;
regruparea sub-structurilor funcționale în variante, urmărind o logică topologică, de integrare în
contextul spațial existent;

4) integrarea funcțională și plastică a obiectului de arhitectură în cadrul urban, prin


integrarea programului și soluției de arhitectură la nivelul funcției și configurației alcătuirii
urbane, raportat la condițiile existente și la dezvoltările preconizate;

5) stabilirea unei formule de management a „mixturii” urbane, a ansamblului


multifuncțional integrat, ținând seama de specificul activităților desfășurate, care generează
fluxuri de intrare-ieșire ale vizitatorilor, ale personalului, de aprovizionare cu mărfuri și bunuri
de consum, de transport al deșeurilor rezultate;

6) identificarea resurselor necesare edificării ansamblului proiectat, analiza


disponibilității acestora și a raportului costuri-eficiență; termenul „resurse” se referă la: oameni
cu educație și experiență adecvată, costuri financiare, echipamente tehnice și tehnologice,
timp, condiții legislative, etc.;

7) realizarea intervenției de arhitectură și urbanism, în etape succesive ori întro singură


etapă, în funcție de disponibilitatea resurselor, de conjunctură.

Urbanizarea este un proces dinamic, deci intervenția urbanistică trebuie caracterizată


nu prin termeni de tipul stabilitate, predictibilitate sau raționalitate, ci prin termeni de genul
adaptabilitate, fluiditate, feed-back, nonlinearitate; presupune conștientizarea timpului în
derularea proceselor urbane și raportarea la concepte din categoria sistem și ecologie.

9.Urbanismului Inteligent, cele 10 axiome.

1) Principiul unu: echilibru în raport cu natura (a face diferența între utilizarea resurselor și
exploatarea lor);
2) Principiul doi: echilibru în raport cu tradiția (a respecta tradiția și a promova noile valori
culturale);
3) Principiul trei: tehnologie „apropriată” (adecvată și adaptată organismului congruente cu
contextul local);
4) Principiul patru: convivialitatea (interacțiune socială prin intermediul spațiului public, prin
intermediul spațiului public, prin ierarhizarea amplasamentelor, atenție acordată intimității
personale, discreției, romantismului, nevoii de socializare, aspectelor vieții domestice, vieții
comunitare și civice):
▪ un loc al fiecărui individ uman;
▪ un loc al prieteniei;
▪ un loc al grupurilor sociale / cetățenești;
▪ un loc al comunităților de cartier;
▪ un loc al comunității urbane;
▪ un loc al domeniului public
5) Principiul cinci: eficiență (echilibru între consumul de resurse energetice, spațiale, de
timp și financiare, raportat la sporirea nivelelor de confort, siguranță, securitate, accesibilitate,
bunăstare, și igienă.
6) Principiul șase: scara umană (utilizarea proporțiilor antropometrice și a materialelor naturale,
a mixității funcționale și deplasării pietonale, a conformării unor spații ”prietenoase”
deschise ori semideschise, favorizarea contactelor umane directe /„față în față”, ridicarea calității
imaginii urbane percepute la nivelul pietonului);
7) Principiul șapte: matricea de oportunitate (orașul ca „vehicul” al dezvoltării personale,
sociale șieconomice);
8) Principiul opt: integrare regională (orașul este o componentă organică a sistemului socio-
economic, cultural-geografic și natural organizat într-un palier teritorial superior, cu care
trebuie să interrelaționeze pentru a-și asigura coordonatele dezvoltării sale sustenabile);
9) Principiul nouă: mobilitate echilibrată (integrarea sistemelor de transport și echilibrarea
modurilor de deplasare la scara individului uman, a grupurilor comunitare, la scară urbană și
regională; promovarea nodurilor intermodale de transport / pentru toate modurile de
deplasare, până la nivel de microzonă urbană);
10) Principiul zece: integritate instuțională (guvernanță locală transarentă, competență, supusă
monitorizării și evaluării comunitare, responsabilă, interconectată permanent cu realitatea
urbană)
Principala critică adusă acestui tip de planificare spațială evidențiază dependența
rezultatelor de inteligența personală a
urbanistului care asigură coordonarea întregului proces; de
asemenea, calitatea rezultatelor depinde de nivelul de educație a actorilor urbani, precum și de
calitatea etică a acestora.

10 Modelarea în urbanism. Modele urbanistice.

Modelarea în urbanism a fost adoptată pentru a înţelege, a exprima sau anticipa desfăşurarea
proceselor urbane, comportamentele sistemelor de aşezări ori organizarea teritoriilor urbane sau
regionale; constituie o reprezentare simbolică a realităţii, utilizată pentru elaborarea scenariilor
de evoluţie ipotetica a sistemelor urbane; pentru determinarea modalităţilor de interacţiune a
componentelor unui sistem spaţial; pentru evaluarea impactului asupra componentelor sau
sistemelor urbane sub acţiunea unor forţe exterioare sau interioare.

Modele urbanistice.

Oraşul grădină.
Jules Verne a descris un oraş utopic, model care, pornind de la nivelul de reglementare igienico-
sanitară, a ajuns să semene cu o grădină urbană; terenurile componente se aflau în proprietate
publică si colectivă, zonele rezidenţiale organizate cu locuinţele unifamiliale, densitatea scăzută,
exista o reţea de servicii sociale de mică amploare, plantaţii si spaţii verzi dominante în raport cu
alte funcţiuni urbane, spaţii deschise. Oraşul grădină reprezintă o construcţie imaginară în care
nu se semnala nici un conflict, în care locuitorii trăiau liber de tensiunile şi necazurile tipice ale
vieţii urbane contemporane autorului; retorica descrierii nu este foarte diferită de ceea ce
caracterizează percepţia suburbiei americane din zilele noastre - un loc „paradisiac" al clasei de
mijloc, dar monument al segregării sociale, economice, etnice, culturale.

Modelul oraşului istoric.

În procesul constituirii oraşului industrial modern, când creşterea acestuia şi noile cerinţe
funcţionale au început să exercite presiune crescândă asupra vechiului nucleu urban, s-a născut
Conceptul Centrului Istoric.

Prin orientarea către piaţa mondială a proceselor de gestiune urbană chiar şi în cazul cartierelor şi
zonelor istorice se produce, implicit, un fenomen nivelator, în care se elimină multe dintre
valorile autohtone autentice.

În loc de a salva diversitatea centrelor istorice, noi le-am absorbit în schema generală de
dezvoltare a oraşului contemporan, reducându-le, de fapt, la valoarea unor banale zone
monofuncţionale - în contradicţie cu ce ar trebui să urmărim în căutările noastre actuale, si
anume, crearea unor structuri urbane funcţionale şi compoziţionale viabile, mai complexe, si
purtătoare de identitate.

Modelul oraşului global.

Costurile globalizării sunt însă prea ridicate; indicatorii ONU evidenţiază diferenţe flagrante
între venituri, o discrepanţă accentuată între nivelele de bunăstare ale claselor şi păturilor sociale.

Pe lângă prăpastia dintre săraci şi bogaţi, oraşul actual manifestă schimbări în caracteristicile
vieţii urbane tradiţionale: dificultatea traficului auto si pietonal, precum si o criză a comunicării
umane

Rezultanta acestui proces se manifestă în palier urbanistic printr-o creştere a fragmentării şi


segregării oraşului, atat in termeni spaţiali, cat şi sub raport social.

Calitatea vieţii urbane actuale a scăzut sub nivelul celei existente în oraşele tradiţionale;
mobilitatea socială este restricţionată de inegalitatea accesului la informaţie şi educaţie.

Modelul oraşului sustenabil.

Principiul fundamental, care exprimă ideea că nu avem dreptul să îngrădim generaţiile de după
noi prin deciziile pe care le adoptăm astăzi, este cel al dezvoltării urbane sustenabile.
Noţiunea de patrimoniu nu limitează sfera semnificaţiilor la cele economice ci o extinde către
cea a mediului înconjurător (natural si cultural), pentru simplul motiv că bogăţia materială nu
aduce cu sine, automat, bogăţia culturală şi un nivel superior de calitate a vieţii.

Trebuie sesizată schimbarea de paradigmă: dacă pană de curând dezvoltarea era percepută şi
abordată în sensul eficientizării muncii umane în procesele de producţie, în acest secol
provocarea constă în conservarea şi salvarea resurselor umane şi a celor naturale neregenerabile.

11.Modelul zonelor concentrice.

Modelarea în urbanism a fost adoptată pentru a înțelege, a exprima sau anticipa desfășurarea
proceselor urbane, comportamentele sistemelor de așezări ori organizarea teritoriilor urbane sau
regionale. Trei modele istorice fundamentale: oraşul grădină, oraşul istoric şi oraşul global.

A fost creat de către sociologul Ernest Burgess în 1925, pe baza unui studiu focalizat asupra orașului
Chicago; acesta a fost cel dintâi model care a explicat distribuția grupurilor sociale în zonele urbane.
Modelul lui Burgess dispune parcelele de teren urban diferențiate prin modul de utilizare în inele
concentrice, pornind din nucleul orașului, după cum urmează: • Zona centrală de afaceri (CBD, Central
Business District); amplasată în centrul orașului; conține preponderent activități de comerț cu
amănuntul și activități de reprezentare (birouri);

Zona centrală de afaceri (CBD, Central Business District); amplasată în centrul orașului; conține
preponderent activități de comerț cu amănuntul și activități de reprezentare (birouri);

Zona de producție;

• Zona de tranziție, zonă funcțională mixtă, cu utilizări rezidențiale, comerciale și de producție


manufacturieră; conține preponderent clădiri deteriorate;

• Zona rezidențială de calitate redusă destinată claselor sociale sărace; conține locuințe închiriate;
denumită în acel timp „Inner Suburbs” (zona suburbiilor interioare); denumită în ultimele decenii „Inner
City” („orașul interior”);

• Zona rezidențială de calitate medie destinată proprietarilor, claselor sociale de condiție medie;
denumită „Outer Suburbs” (zona suburbiilor exterioare);

• Zona suburbană, destinată imigranților, a navetiștilor; asigura conexiunea cu teritoriul învecinat;


denumită și „Commuters zone”.

Burgess a evidențiat o corelație între distanța dintre nucleu (CBD) și diferitele tipuri de zone rezidențiale,
pe de o parte, și bunăstarea locuitorilor stabiliți în respectivele zone, pe de altă parte; a constatat că
familiile mai bogate aveau tendința să locuiască la distanțe mai mari de centru, pentru a-și asigura un
anumit grad de intimitate și confort. O formă de exprimare simplificată a acestui model este
tradiționalul „downtown – midtown - uptown”, în care termenul „downtown” este echivalent cu CBD
(zona centrală), „uptown” este echivalent cu zona rezidențială exterioară, iar „midtown” este amplasată
între cele două menționate anterior

Diferențierea modurilor de utilizare a parcelelor de teren urban s-a bazat, în constatarea lui Burgess, pe
variația prețurilor de închiriere a terenurilor; Valoarea chiriilor este proporțională cu nivelul profitului
care poate fi obținut prin dezvoltarea și menținerea unei afaceri pe terenul închiriat. În centrul orașului
clienții oferă cel mai mare preț, prin urmare această zonă este profitabilă pentru activități de comerț cu
amănuntul. Cel mai scăzut nivel al prețurilor pentru un teren va fi plătit de către producători, pentru că
aceștia sunt interesați doar de accesibilitatea amplasamentului raportată la muncitorii angajați, la
materiile prime și la distribuția mărfurilor finite

Funcțiunea rezidențială de cea mai bună calitate se va orienta către terenurile situate la marginea
orașului, pentru clasele sociale bogate (care preferă zonele nepoluate și care își permit cheltuieli
suplimentare pentru transportul către centru). Funcțiunea rezidențială de cea mai slabă calitate,
destinată claselor sociale celor mai sărace, se va orienta către amplasamentele mai inconfortabile, mai
poluate, situate la distanță minimă în raport cu locurile de muncă

Fundamentul acestei teorii este următorul: diferiții utilizatori ai terenurilor se află în competiție unul cu
celălalt pentru a obține parcelele de teren cu un anumit grad de accesibilitate; Se pornește de la premiza
aceasta: cei interesați să închirieze terenul doresc să obțină un profit maxim, astfel încât sunt dispuși să
plătească mai mulți bani pentru a se afla în zona cu cel mai mare aflux de clienți ( în centrul orașului); din
contră, aceștia vor fi dispuși să plătească un preț din ce în ce mai mic pentru un teren amplasat la o
distanță din ce în ce mai mare de nucleul orașului. În concluzie: cu cât este mai accesibilă o zonă, cu atât
este mai profitabilă pentru localizarea unor activități economice.

12. Modelul sectorial. Modelul nucleilor multiple.

Modelul sectorial.

O teorie fundamentală cu privire la structura urbană a fost propusă în 1939 de către


economistul Homer Hoyt, care a denumit-o „modelul sectorial”, și în care susținea că un oraș se
dezvoltă și își organizează modul de utilizare a parcelelor de teren în sectoare, și nu în inele.
Hoyt a constatat că anumite zone ale unui oraș sunt, cu certitudine, mult mai atractive
pentru unele activități decât pentru altele, iar criteriile în raport cu care se manifestă tendința de
localizare a activităților sunt diferite. În contradicție cu Burgess, Hoyt a afirmat că orice oraș
crește, iar aceste activități se răspândesc aleator în teritoriul urban și ulterior expandează în afara
limitelor inițiale ale orașului, configurând zone precum o pană și devenind sectoare ale orașului;
Hoyt a apreciat că cea mai reușită dezvoltare rezidențială a fost localizată în nordul zonei
centrale de afaceri, de-a lungul Lacului Michigan, iar industria s-a dezvoltat de-a lungul liniilor
majore de cale ferată și a drumurilor principale, pe direcția sud, sudvest și nord-vest.

Modelul nucleilor multipli sau modelul policentric.

Conform acestui model un oraș conține mai mult de un centru, în jurul cărora își
concentrează anumite activități; unele dintre activități sunt atrase către anumite puncte nodale, în
timp ce altele încearcă să le evite. Spre exemplu, un „punct nodal” urban a cărui activitate
definitorie este o universitate va atrage locuitorii educați, și va localiza activități relaționate cu
nevoile studenților și ale cadrelor didactice universitare (pizzerii, magazine de cărți, magazine de
artă, etc.), în timp ce un aeroport va atrage hoteluri și antrepozite.
Utilizarea terenurilor pentru activități incompatibile învecinate va fi evitată în mod
spontan, ceea ce explică de ce industria grea ori alte activități poluante, pe de o parte, și zonele
rezidențiale destinate familiilor cu venituri ridicate, pe de altă parte, coexistă extrem de rar în
aceeași zonă urbană sau în același cartier. Modelul de dezvoltare urbană policentrică a avut o
relevanță deosebită (s-ar putea aprecia drept „profetică”) pentru înțelegerea traiectoriei de
evoluție a orașelor americane jumătate de secol după elaborarea sa.

13. new urbanism

După 1980 s-a construit o mişcare replică la abordarea rigida a planificării urbane, denumită – noul
urbanism, care işi propune să reformeze prin urban deisgn toate aspectele negative ale dezvoltării
imobiliare şi ale planificării spaţiilor urbane.

Principiile acestuia au fost formulate prin raportare la satisfacerea nevoilor omului actual, ele tin seama
de nevoia de servicii urbane diversificate şi accesibile, de dorinţă populaţiei de a trăi într-un mediu
prietenos, care să-i permită să se manifeste, de nevoia de locuinţe şi locuri de muncă destinate tuturor
categoriilor de cetăţeni urbani, indiferent de nivelul veniturilor şi al educaţiei.

New urbanism movement.

Pe baza acestor principii se elaborează strategii care:


- Să permită reducerea timpului consumat în trafic de către locuitorul urban;
- Să împiedice extinderea limitelor oraşelor pe seama mediului natural;
- Să revalorizeze patrimoniul cultural şi istoric;
- Să dezvolte pieţe şi spşii publice deschise destinate contactului comunitar;
- Să valorifice terenurile degradate şi zonele urbane abandonate;
- Să ridice calitatea imaginii urbane.
Elemente definitorii.

Andres Duanz şi Elizabeth Plater-Zyberk, doi dintre fondatorii Congresului pentru noul urbanism, au
analizat o stradă cu funcţii mixte, cu magazine de colţ, verandele frontale şi o diversitate de locuinţe
bine amenajate, în timp ce locuiau într-unul dintre cartierele victoriane New Haven, Connecticut. Ei şi
colegii lor au observa modele care includ următoarele:

- Cartierul are un centru bine definit. Acesta este adesea un scuar sau un spaţiu verde, uneori, un
colţ de stradă deschis. O staţie de tranzit (transport) ar fi localizată la acest centru.
- Cele mai multe dintre locuinţe se află la o distanţă de cinci minute plimbare de centru, o medie
de aproximativ 0,45km.
- Există o varietate a tipurilor de locuinţe – de obicei case şi apartamente – astfel încât tinerii şi
persoanele în vârstă, cei singuri şi familiile, săracii şi cei bogaţi pot găsi locuri de trai.
- La marginea cartierului există magazine şi birouri de diverse tipuri şi suficient de variate pentru a
satisface nevoile săptămânale ale unei gospodării.
- O mică construcţie auxiliară sau un garaj la apartament este permisă în curtea din spatele casei.
Acesta poate fi folosit ca unitate de inchiriere sau loc de muncă.
- O scoală medie este situată în apropiere, facând posibilă accesul pe jos până la şcoală.
- Există locuri de joc accesibile fiecărei locuinţe – nu mai mult de o zecime de mila distanţă.
- Strazile sunt relativ înguste şi umbrite de rânduri de copaci. Acest lucru încetineşte traficul,
creând un mediu potrivit pentru pietoni şi biciclete.
- Cladirea din centrul de vecinătate sunt amplasate aproape de stradă, creând coridoare în aer
liber definite.
- Locurile de parcare şi usşile de garaj rar sunt amplasate spre stradă. Parcarea este amenajată în
spatele clădirilor, iar accesul la ea se face de obicei prin alei.
Anumite zone proeminente la capătul traseurilor pietonale sau în centrul cartierului sunt rezervate
clădirilor civile. Acestea oferă suficiente locuri pentru întiîlniri comunitare, educaţie şi activităţi
religioase sau culturale.

14. Conceptul de activitate urbană.

Orașul constituie sistemul primar de existență a societății umane; în abordarea alcătuirilor


urbane întotdeauna suntem interesați, ca specialiști, de trei mari categorii de probleme specifice
ale acestora, din care se constituie punctele de vedere majore din care este abordată problematica
acestora:

- cel al alcătuirii orașului;

- cel al funcționării lui;

- cel al dezvoltării sale.


Oraşul se constituie inițial ca o aglomerare de interese din care rezultă un complex sistem
de activități umane; aceste activități se grupează în teritoriu într-un mod caracteristic, sub forma
așezării umane. Așezarea omenească parcurge trepte de complexitate în evoluția sa și atinge, la
un moment dat, un anumit grad de întindere teritorială, un anumit palier de diferențiere și
specializare a componentelor sale, un nivel superior de complexitate a relațiilor dintre
componentele sale – în acest moment de evoluție creându-se condițiile de apariție a orașului.

Noțiunea de activitate, respectiv activitate urbană, este analizată în permanență de către


filozofi și urbaniști; s-au formulat definiții mai elaborate sau mai succinte, mai simple sau mai
complexe; cercetătorii americani Marion Clawson și Charles L. Stewart definesc drept activitate
umană: „orice acțiune a omului care se situează într-un anumit moment și într-un anumit loc”;
prin urmare ”(…) se poate conchide că tot ce apare în viața unui om, de la leagăn până la
mormânt, presupune exercitarea unei activități, pe un teren, sau într-o anumită formă de utilizare
a solului.

Indiferent de mărimea localității și de caracterul ei, activitatea urbană este legată de


modul de utilizare a terenului urban, într-o relație mai mult sau mai puțin directă, într-o proporție
mai mică ori mai mare.

-
15. mobilul urban

În alcătuirea organismului urban intervine și al treilea factor esențial: mobilul


urban, considerat motivația apariției și persistenței organismului urban.

Când ne referim la mobilul urban ca motivație a existenței orașului, luăm în considerație


intervenția și rolul său în diferite ipostaze:

● în momentul inițial al apariției orașului (rolul de factor declanșator al procesului


de coagulare a primelor forme de alcătuire urbană);
● pe parcursul existenței orașului (rolul de motivație a supraviețuirii organismului
urban);
● pe parcursul evoluției orașului (rolul în motivarea creșterii nivelului de
complexitate al alcătuirilor urbane)
Determinismul este o condiție necesară a libertății, liberul arbitru, adică libertatea
omului de a alege între posibilitățile de acțiune-schimbare, răul și eroarea fiind parte a acestor
alegeri. Marc Emery și Nicole Grezel, în articolul ”Une Logique de l'aglomeration”, apreciază că:
„orașul este un fenomen organic, condus de legi generale sau circumstanțiale (relativ la mărime,
natură și funcție)…” fiind și „(…) un fenomen motivat.”

Așadar: - la baza existenței organismului urban se află: mobilul uman (1) –


activitatea umană (2) – spațiul aferent (3), care se află în raporturi de intercondiționare;

- mobilurile umane individuale, prin cumulare, se constituie în mobiluri urbane


(1); - activitățile umane au nevoie de spații urbane pentru a se desfășura (2); activitățile
umane individuale, prin însumare, configurează activitățile urbane, care se localizează pe
amplasamente urbane (3).

Determinismului cauzal: se presupune că legile naturii sunt evidente în sine, că ele fac
lucrurile să se petreacă în anumite moduri, și având această putere, existența lor ne permite să
explicăm de ce lucrurile se întâmplă în anumite moduri.
16.Relaţiile dintre mobilurile umane.
Mobilurile umane se pot afla în diferite tipuri de relații unele cu altele: - de sprijin reciproc,
situație în care se afirmă în paralel, relația conduce la activități aferente locuirii, informării,
învățământului; - de repetabilitate, când se afirmă în momente diferite, în aceeași direcție,
acest tip de relație conduce la activități proprii cercetării, recreerii; - de acțiune
complementară sau contradictorie, când se afirmă simultan sau în momente diferite, în sens
contrar; relația contradictorie a mobilurilor umane generează activități din categoriile muncă,
circulație.

În decursul existenței orașului, mobilul uman și mobilul urban parcurg un proces de evoluție,
în sensul intensificării permanente a forței lor de acțiune; ca urmare a asocierii unor mobile de
naturi diferite (economice, sociale, politice, estetice, etc.) este antrenată dezvoltarea
organismului urban ca sistem progresiv. Altfel spus, prin asocierea mai multor mobiluri de
natură diferită se crează forțele urbane, care se constituie într-un anumit tip de determinism;
acesta se concretizează sub formă de decizie urbană și acțiune urbană - cu rol esențial în
declanșarea proceselor de transformare a spațiului urban.

Activitățile urbane se localizează ori în teritorii „curate”, nedezvoltate încă urbanistic, ori, de
cele mai multe ori, în teritorii abandonate de alte activități; prin urmare, activitățile urbane
conformează teritoriul orașului în acord cu contextul socioeconomic și istoric, transformă
spațiile improprii în spații urbane adecvate, corespunzătoare nevoilor comunităților. Mobilurile
umane se manifestă în teritoriul urban printr-o luptă pentru spațiu, pentru acapararea și
exploatarea acestuia; această luptă ajunge, uneori, la forme de manifestare extremă; un
exemplu în acest sens îl constituie situația de piață imobiliară distorsionată, la care se ajunge
prin speculă exacerbată și corupție administrativă, manifestată la nivel local sau central.

Prin urmare, mobilul urban se constituie în factor structurant esențial al teritoriului urban: -
prin asocierea unor mobiluri de natură diferită sunt generate forțele urbane; - prin
intermediul mobilului urban și al forțelor urbane omul, societatea umană, își organizează
spațiul în care trăiesc în acord cu necesitățile, aspirațiile și concepțiile proprii, în mod conștient
sau inconștient ; - activitatea urbană transformă un spațiu urban în spațiu corespunzător,
apropriat, capabil să susțină atingerea obiectivului (satisfacerea intereselor) grupului uman care
a generat mobilul urban; - activitatea urbană devine „catalizatorul” conformării teritoriului, cu
semnificație în plan calitativ și cantitativ; ea determină atât dimensiunile morfologice ale
structurii urbane, cât și pe cele relaționale.

Când ne referim la localizarea activității într-un spațiu vorbim, deopotrivă, despre spațiul ocupat
efectiv de către activitate, precum și despre spațiul afectat prin implantarea activității
respective în teritoriul urban (spațiul din vecinătate, influențat de existența, manifestarea acelei
activități). Una dintre cele mai mari greșeli întâlnite în activitatea de proiectare urbană și
planificare spațială este focalizarea atenției asupra unei singure componente a sistemului de
activități, ori doar asupra aspectului spațial-configurativ. Neglijarea unor componente simple,
sau a unor subsisteme urbane, ori a unor relații din teritoriul de referință, reprezintă negarea
caracteristicii esențiale a orașului – aceea de a fi un sistem.
17 Elementele formei orasului.Traseele

- Traseele sunt canale prin care observatorul circulă în mod obișnuit, ocazional sau potențial. Pot
fi străzi, poteci, linii de tranzit, canale, căi ferate. Locuitorii observă orașul în timp de se
deplasează pe aceste trasee, iar celelalte elemente sunt organizate și relaționate de-a lungul lor
- Traseele sunt elementele predominante ale orașului, iar importanța lor variază în funcție de
gradul de familiarizare a observatorului cu orașul. De unde necesitatea conformării traseelor cu
repartiția zonelor sau amplasarea zonelor conform direcției traseelor. Astfel, concentrarea unor
utilizări sau activități speciale pe o stradă poate genera un interes major pentru observator. Un
important aspect al traseelor sunt caracteristicile spațiale, adică lățimea lor. Calitățile spațiale
ale străzilor largi sau înguste își datorează parțial importanța asocierii uzuale a străzilor
principale cu lărgimea și a străzilor secundare cu îngustimea
- Proximitatea față de unele elemente speciale ale orașului poate, de asemenea, să dea un plus
de importanță unui traseu. În acest caz, traseul va acționa pe plan secundar ca o limită. Alte
calități care contribuie la creșterea importanței unui traseu este expunerea vizuală a traseului
însuși sau vizibilitatea de pe traseu a altor părți ale orasului.
- O caracteristică importantă ale traseelor este structura lor, când traseele majore sunt lipsite de
identitate sau pot fi ușor confundate între ele, suferă întreaga imagine a orașului, acest lucru
creează dificultăți de circulație a observatorului. Totodată, este necesitate funcțională evidentă
aceea ca traseele, odată identificabile, să aibă și continuitate. Dar este importantă și
continuitatea altor elemente. Astfel, traseele cu origini și destinații clase și bine cunoscute au o
identitate mai puternică, ele contribuie la închegarea orașului și oferă observatorului care la
parcurge o bună percepție a direcțiilor.

18. ELEMENTELE FORMEI ORAȘULUI. LIMITELE


Structura oraşului se fornează prin suprapunerea unui număr de straturi
reprezentând diferite funcţiuni şi utilizări a spaţiului urban prin prisma diversităţii
activităţilor omeneşti

Pentru studiul formei și rolul acesteia vom face referință la elementele din
prima categorie

Sunt cinci elemente fizice care, prin caracteristicile care le posedă, participă
la formarea imaginii orașului:

- traseele;
- limitele (hotarele fizice sau convenționale);
- sectoarele (zonele);
- nodurile;
- reperele.

Aceste elemente pot fi considerate generale, fiindcă se regăsesc în


structura tuturor orașelor.
Limitele sunt elemente liniare, nefolosite ca trasee sau considerate astfel
de către observator. Acestea sunt fisuri liniare în continuitatea spațiului: maluri,
periferii al unor zone, ziduri, îngrădiri ș.a. Ele reprezintă mai degrabă referințe
laterale decât axe de coordonate. LIMITE Astfel de limite pot fi barierele, mai mult
sau mai puţin penetrabile, care izolează o zonă de alta, pot fi îmbinări, linii de-a
lungul cărora se unesc şi relaţionează două regiuni.

Limitele sunt elemente liniare care nu sunt considerate trasee; ele sunt de regulă,
dar nu întotdeauna, granițele dintre două tipuri de zone și ca referințe laterale.
LIMITE Limitele identifică zona, oferindu-i dimensiuni fizice bine stabilite. Prin
limită se demarcă diferențele funcționale sau instituționale ale terenurilor. Orașul
are limite care pot fi identificate cu modul de folosire a spațiului, orice zonă are
limite, fie fizice fie convenționale, care accentuează diferența de folosire a
spațiului.

Limitele sunt adesea și trasee. În aceste cazuri și acolo unde observatorul obișnuit
nu este împiedicat să se deplaseze pe traseu

19. ELEMENTELE FORMEI ORAȘULUI. SECTOARELE. NODURI. REPERE


Sectoarele sunt secţiuni ale oraşului, de dimensiuni medii până la mari,
dezvoltate pe două dimensiuni, în interiorul cărora obsevatorul pătrunde la nivel
mental asimilând informaţia din spaţiu, tot ele pot fi utilizate şi ca referinţă
exterioară atunci când sund vizibile din afară.

Nodurile sunt puncte, locuri strategice ale unui oraş în care obsrvatorul
poate intra, sunt poli intensivi către şi din care acesta călătoreşte. Ele pot fi în
primul rând zone de legătură, o intersecţie sau o convergenţă de trasee, sau pot fi
pur şi simpllu concentrări care devin importante prin condensarea unui anumit
caracter funcţional sau fizic.

Reperele sunt un alt tip de referinţă punctuală , dar în acest caz externe,
observatorul nu pătrunde la interiorul lor. Ele sunt de obicei un obiect fiyic definit
relativ simplu: o clădire, un semn, un magazin sau un munte.

În unele cazuri realitatea fizică a unui element îşi poate schimba tipologia în
funcţie de circumstanţele din care este privită. Astfel, o arteră de circulaţie rutieră
poate fi traseu pentru un şofer, dar şi limită pentru un pieton. La fel,în special
pentru oraşele de dimensiuni medii, o zonă centrală poate fi sector sau cartier,
dar şi nod.
Niciunul din tipurile de elemente descrise individual mai sus nu există izolat
în realitate. Sectroarele au în structura lor noduri, sunt definite de limite, sunt
străbătute de trasee şi presărate cu repere. În mod normal elementele se
suprapun şi se întrepătrund.