Teza Mitrea, PDF

andrei MITREA
Școala doctorală Spațiu, Imagine, Text, Teritoriu/SD-SITT
Sistemele regionale de inovație

în zonele de contact urban-rural din România
O strategie de dezvoltare teritorială bazată pe industria lemnului
Conducător științific: Prof. Dr. Arh. Alexandru Sandu
Consultant științific: Prof. Dr. Rer.-pol. Peter Ache
Teză doctorală
Universitatea de Arhitectură și Urbanism 'Ion Mincu'/UAUIM
21.09.2012
andrei MITREA: Sistemele regionale de inovație în zonele de contact urban-rural din România
21.09.2012
Cuprins
Lista ilustrațiilor din text 7
Lista tabelelor din text 9
1. Introducere 11
1.1 Motivația cercetării 11
1.2 Fundamentarea științifică 13
1.3 Obiectivele proiectului și întrebările de cercetare 15
1.4 Compoziția lucrării 16
1.5 Rezultatele anticipate 17
2. Metodologie 19
2.1 Strategia de cercetare 22
2.2 Calitatea datelor și culegerea acestora 24
2.3 Interviurile semistructurate 25
3. Analiza teoretică 28
3.1 Premise teoretice 28
3.1.1 Evoluția categorială a inovației 28
3.1.2 Modelarea teoretică a inovației 37
3.1.2.1 Perspectivele macroeconomice 38
3.1.2.2 Perspectivele complementare 40
3.1.2.3 Perspectivele regionale 42
3.1.2.4 Imaginile regionale rezultate 50
3
21.09.2012
3.2 Definițiile unui sistem regional de inovație 52
3.3 Filiația conceptului 60
3.3.1 Modelul liniar 65
3.3.2 Modelul interactiv și abordarea sistemică a OCDE 68
3.4 Structura unui sistem regional de inovație ideal și mecanismele sale de 71

transfer al cunoștințelor
3.5 Tipologia sistemelor regionale de inovație 76
3.6 Abordarea RIS în contextul industriilor de tehnologie joasă și medie 79
3.6.1 Condiționările sectoriale

81
3.6.2 Condiționările la nivel de firmă 82
3.6.2 Cazul industriei lemnului 84
3.7 Definiția operativă și structura unui sistem regional de inovație pentru 89

industria lemnului
4. Analiza empirică 92
4.1 Problema regională în România 92
4.1.1 Originile problemei regionale 94
4.1.2 Dimensiunile sociale și economice 96
4.1.2.1 Dinamica demografică 100
4.1.2.2 Ocuparea forței de muncă și decalificarea sa 106
4.1.2.3 Echilibrul între muncă și viață 108
4.1.2.4 Calitatea vieții 109
4.1.3 Dimensiunea teritorială 113
4.1.3.1 Accesibilitatea și caracterul periferic național, regional și 113

subregional
4.1.3.2 Disfuncțiile în sistemul de localități 117
4
21.09.2012
4.2 Profilul funcțional al industriei lemnului 122
4.2.1 Distribuția centrelor de prelucrare a lemnului 124
4.2.2 Profilul statistic general al industriei lemnului 128
4.2.3 Observații suplimentare rezultate în urma interviurilor 131

semistructurate
4.2.2.1 Aprovizionarea cu materii prime 131
4.2.2.2 Gama de produse și structura piețelor de desfacere 132
4.2.2.3 Piețele forței de muncă 132
4.2.2.4 Relațiile verticale și orizontale 133
4.2.2.5 Cooperarea instituțională 134
4.2.2.6 Expunerea la inovație 134
5. Bilanț intermediar 135
6. Strategie 138
6.1 Cadrul instituțional: Rețeaua Națională pentru Dezvoltare Rurală 143
6.1.1 Istoric 143
6.1.2 Funcțiile Rețelei conform Programului Național pentru 143

Dezvoltare Rurală
6.1.3 Structura Rețelei 144
6.2 Abordarea reactivă 149
6.2.1 Implementarea Centrelor pentru transferul inovațiilor în cadrul 149

Rețelei
6.2.1.1 Localizarea Centrelor și aria lor de polarizare 150
6.2.1.2 Structura organizatorică: formarea echipelor de 154

management în cadrul Centrelor
6.2.3 Funcțiile Centrelor 155
6.2.3.1 Formare și calificare 155
5
21.09.2012
6.2.3.2 Stimularea mobilității în bazinele de forță de muncă 158
6.2.3.3 Suportul pentru microfinanțe 162
6.2.3.4 Asistența pentru parteneriatele între proprietarii privați 182

de păduri
6.2.3.5 Asistența pentru transferul tehnologic 192
6.3 Abordarea proactivă 202
6.3.1 Funcțiile suplimentare ale Centrelor 202
6.3.1.1 Analiza de piață, marketing și relațiile cu publicul 202
6.3.1.2 Inițierea proiectelor de cooperare intra-, interregională și 204

intersectorială
6.4 Conexiuni lipsă 217
7. Concluzii și întrebări deschise 221
7.1 Analiză reflexivă 225
7.2 Întrebări deschise 230
Summary 231
Résumé 243
Referințe bibliografice 255
6
21.09.2012
Lista ilustrațiilor din text
Ilustrația 3.1 Funcția de producție (Cobb-Douglas) 33
Ilustrația 3.2 Suitele de modelări teoretice ale inovației 40
Ilustrația 3.3 Reprezentarea conceptuală a zonelor de dezvoltare 58

regională
Ilustrația 3.4 Familia modelelor teritoriale de inovație 60
Ilustrația 3.5 Modelul liniar și cel interactiv de inovare 65
Ilustrația 3.6 Structura unui sistem regional de inovație ideal 72
Ilustrația 3.7 Ordonarea acordurilor de cooperare între firme, în funcție 86

de intensitatea strategică și de gradul de formalizare
Ilustrația 4.1 Nivelul de dezvoltare socială în anul 2002 99
Ilustrația 4.2 Clasificarea orașelor din România în funcție de 114

accesibilitate
Ilustrația 4.3 Distribuția rang-talie a masei demografice pentru ariile 118

funcționale urbane din România
Ilustrația 4.4 Evoluția raportului rang-talie a masei demografice al 118

orașelor din România între anii 1912 și 1996
Ilustrația 4.5 Distribuția rang-talie după Produsului Intern Brut, pentru 119
ariile funcționale urbane din România
Ilustrația 4.6 Distribuția teritorială și specializarea industriei lemnului 127

din România
Ilustrația 6.1 Reprezentarea grafică a strategiei 143
Ilustrația 6.2 Distribuția teritorială a Centrelor pentru transferul 153

inovațiilor (CTI) propuse
Ilustrația 6.3 Suprapunerea Centrelor propuse peste Grupurile de 154

Acțiune Locală autorizate în anul 2010
Ilustrația 6.4 Structura pieței muncii în România 160
Ilustrația 6.5 Structura sectorului microfinanciar din România în anii 175

2005-06
Ilustrația 6.6 Structura sectorului microfinanciar din România în anii 176

2008-09
7
21.09.2012
Ilustrația 6.7 Canalele teoretice de transfer tehnologic 193
Ilustrația 6.8 Rezultatele meta-analizei transferului tehnologic spre 196

economiile de tranziție prin intermediul filialelor
Ilustrația 6.9 Relațiile industriei lemnului cu industriile conexe 204
8
21.09.2012
Lista tabelelor din text
Tabelul 3.1 Cadrele conceptuale majore folosite în cadrul politicilor 53

pentru știință și tehnologie
Tabelul 3.2 Tipologia sistemelor regionale de inovație 77
Tabelul 3.3 Principalele tipuri de acorduri de cooperare în cadrul 87

rețelelor de firme
Tabelul 4.1 Caracteristicile principalelor fluxuri de migrație în 105

perioada 1990-2008
Tabelul 4.2 Contribuția întreprinderilor din industria lemnului la 129

realizarea principalilor indicatori economici și financiari,
în perioada 2005-2008 și în anul 2010
Tabelul 6.1 Structura organizațională a Rețelei Naționale pentru 145

Dezvoltare Rurală (RNDR)
Tabelul 6.2 Structura pieței instituțiilor intermediare de 167

microfinanțare
Tabelul 6.3 Soluțiile tehnologice de suport pentru serviciile de 173

microfinanțare în zonele rurale
Tabelul 6.4 Tipuri de Asociații Locale ale Proprietarilor Privați de 187

Păduri (ALPP)
Tabelul 6.5 Profilul industriei de mobilier în perioada 2008-2011 207
Tabelul 6.6 Evoluția comerțului cu produse din lemn în perioada 209

2008-2011
Tabelul 6.7 Evoluția comerțului cu bușteni în perioada 2008-2011 210
9
21.09.2012
Rezumat: Proiectul de cercetare doctorală studiază adecvarea sistemelor regionale de

inovație (RIS) ca instrument de planificare teritorială în contextul românesc. Noutatea
studiului constă în aplicarea unei abordări bazate pe RIS la industriile de tehnologie joasă
și medie (TJM), folosind ca studiu de caz industria lemnului. Rezultatul cercetării s-a
concretizat într-o strategie de dezvoltare teritorială pe termen mediu cuprinzând două
abordări: o abordare reactivă, menită să optimizeze bazinele subregionale ale forței de
muncă, și una proactivă, orientată spre conectarea industriilor de gradul întâi de
prelucrare a lemnului cu industriile conexe, având un nivel mai ridicat al valorii
adăugate, pentru a induce o dezvoltare structurală în comunitățile specializate în
prelucrarea lemnului.
Cuvinte cheie: Sisteme regionale de inovație; industrii de tehnologie joasă și medie;

industria lemnului; interacțiuni urban-rural; strategii de dezvoltare teritorială.
10
21.09.2012
1. Introducere
1.1 Motivația cercetării
Acest proiect de cercetare studiază sistemele regionale de inovație (RIS1), evaluând

adecvarea acestora ca instrument de planificare în proiectarea strategiilor de dezvoltare
teritorială pentru contextul românesc. Mai precis, studiul se concentrează asupra
capacității unei abordări de tip RIS de a activa forța de muncă slab calificată existentă și
de a o dezvolta spre un nivel mai ridicat de calificare, optimizând piețele subregionale
și regionale ale muncii și contribuind astfel la intensificarea interacțiunilor urban-rural.
Conceptual, sistemele regionale de inovație pot fi privite ca infrastructura

instituțională menită să sprĳine inovarea din cadrul structurii de producție a unei
regiuni (Asheim și Gertler, 2005: 299). În decursul ultimilor douăzeci de ani, abordări de
tip RIS au fost utilizate pe scară largă în Europa, sub forma politicilor și a strategiilor de
inovare. Presupunerea implicită din spatele acestui tip de abordări consideră economia
europeană în pragul unei tranziții spre o economie bazată pe cunoaștere, puternic
dependentă de industriile de înaltă tehnologie și de o forță de muncă înalt calificată. Cel
puțin în momentul de față însă, dovezi sistematice în sprĳinul acestei argumentări sunt
încă greu de găsit (Hanell și Neubauer, 2006: 29ff.).
În acest context, noutatea proiectului de cercetare doctorală constă în adoptarea

unei abordări de tip RIS în cadrul unor economii regionale caracterizate de industrii
dependente de tehnologii joase sau medii; de o rată de ocupare a forței de muncă aflată
în declin; de o proporție crescută a populației tinere angajată în economia informală și
de o populație îmbătrânită risipită în teritorii rurale vaste și slab dezvoltate. Un
1. Regional Innovation Systems/RIS. Acronimele noțiunilor consacrate internațional sunt date în limba
engleză.
11
21.09.2012
asemenea context pare să producă un contrast puternic cu accepțiunea generală a
rolului inovației în dezvoltare. Totuși, acesta este un domeniu de cercetare cât se poate
de promițător pentru contextul românesc.
Partea de analiză empirică a studiului se concentrează asupra industriei lemnului

din România, abordând deopotrivă silvicultura și prelucrarea lemnului. Mai precis,
industria lemnului cuprinde în accepțiunea textului de față activitățile înregistrate în
Clasificarea statistică a activităților economice din Comunitatea Europeană (CAEN Rev.
2), ca silvicultură, exploatare forestieră și servicii anexe (A. 02), precum și fabricarea
produselor din lemn și a produselor din lemn și plută, cu excepția mobilei (C. 16).2
Există două motive pentru care am ales industria lemnului ca studiu de caz:
primul este în esență unul de natură socială, de vreme ce prelucrarea lemnului asigură,
împreună cu agricultura, o mare parte a ocupării forței de muncă, în special în zonele
rurale, determinând astfel o sursă importantă de venit pentru multe comunități. Al
doilea considerent este de natură științifică, industria lemnului fiind considerată o
industrie matură, supusă unor presiuni concurențiale din ce în ce mai mari, care se
bazează în general pe tehnologii joase sau medii. Presiunile de pe piață funcționează, în
acest caz, ca un puternic stimulent pentru inovare, definind astfel industria lemnului ca
o platformă extrem de fertilă pentru o abordare optimizată de tip RIS.
Consider binevenită aici o altă notă explicativă, și anume faptul că, așa cum va
reieși din capitolul de teorie, definirea inovației reprezintă o procedură extrem de
problematică: odată cu evitarea definiției larg acceptate a inovației ca noutate
exploatabilă comercial, apare și un proces de hiperinflație semantică. După o serie de
încercări în clarificarea unei imagini conceptuale a inovației, am decis să o consider, pe
tot parcursul proiectului, ca pe un impuls capabil de a activa un nod într-o rețea, fie ea
socială sau economică (cf. Watts, 2003/2004: 232ff.). Această perspectivă mult
simplificată asupra rețelelor a fost foarte utilă și în vizualizarea zonelor de contact
urban-rural, reușind să elimine în mare parte redundanțele explicative. Astfel, în
funcție de mediul rural sau urban în care sunt analizate, rețelele sociale și economice
exprimă trăsături diferite. Se formează astfel niște zone de tranziție, atât în arhitectura
2. Pentru secțiunea de strategie am avut în vedere și industria mobilei (C. 31), dar numai în legătură cu
activitățile detaliate mai sus.
12
21.09.2012
acestor rețele, cât și în comportamentul lor, care afectează în general transmisiunea
impulsurilor între cele două medii. Din această perspectivă, impulsurile, împreună cu
nodurile asociate activate, nu reprezintă nimic altceva decât procesul de dezvoltare în
sensul său clasic. Prin urmare, influențarea modului de transfer al impulsurilor se
traduce, în principiu, în încurajarea sau în inhibarea proceselor de dezvoltare. Aceasta
este întocmai ideea care a stat la baza proiectării strategiei din partea a doua a lucrării.
1.2 Fundamentarea științifică
Un context social și economic precum cel descris anterior necesită un instrument

conceptual versatil, care ia, în cazul de față, forma sistemelor regionale de inovație
(RIS). Noțiunea a fost întrebuințată pentru prima dată de Philip Cooke în anul 1992
(Cooke, 1998: 2), reprezentând un descendent direct al conceptului de sistem național
de inovație (NIS3), dezvoltat cu aproape un deceniu mai devreme, ca răspuns la
competiția crescută venită din cadrul economiei japoneze. Interesul academic s-a
reorientat treptat de la sistemele naționale spre cele regionale de inovație, în special în
urma rezultatelor nesatisfăcătoare în explicarea naturii sistemice a inovației. Tranziția a
fost înlesnită însă și de interesul concomitent pentru post-fordism și pentru economia
evoluționistă (cf. Nelson și Winter, 1982). Ca rezultat, inovația a început a fi percepută
în relație din ce în ce mai strânsă cu politicile de dezvoltare regională.
Modificarea scării teritoriale a dus la o clarificare conceptuală a structurii unui RIS

ideal.4 Astfel, un asemenea sistem se compune din trei subsisteme: un subsistem de
generare și difuziune a cunoștințelor, un subsistem al aplicării și exploatării
cunoștințelor și, în final, un subsistem de politici regionale (Trippl și Tödtling, 2008:
204f.). Primul subsistem este compus aproape exclusiv din instituții publice, precum
universități, institute de cercetare și dezvoltare (C&D) și centre de calificare și de
formare profesională. Al doilea subsistem cuprinde în principal companii industriale,
iar cel de-al treilea este alcătuit din instituții politice și din agenții pentru dezvoltare
regională.
3. National Innovation Systems/NIS.

4. Cf. ilustrația 3.6.
13
21.09.2012
O analiză mai detaliată a celui de al doilea subsistem indică faptul că firmele sunt
supuse, în funcție de context, unor grade diferite de presiune din partea celor ‚4C’:
clienți, contractanți/furnizori, colaboratori și concurenți. Pentru a răspunde acestor
presiuni, firmele au opțiunea funcționării în rețea. Relaționarea în cadrul rețelelor se
poate face în două moduri: vertical, între clienți și furnizori, și orizontal, între
colaboratori și concurenți. Când aceste relaționări sunt însoțite de concentrare
teritorială, cel de al doilea subsistem devine un cluster (cf. Porter, 1990; 1998; Simmie,
2008).
În cadrul cluster-elor, al treilea subsistem, al politicilor regionale, devine și mai

important, deoarece problema care se pune în acest caz este maximizarea beneficiilor
rezultate în urma fiecărui mod de relaționare în cadrul rețelei. Așadar, după Erkko
Autio (1998: 134), integrarea verticală se corelează pozitiv cu creșterea, în timp ce
integrarea orizontală influențează în mod pozitiv profitabilitatea. Din această cauză,
politicile care stimulează comportamentul de lucru în rețea trebuie să aibă ca țintă
precisă unul din cele două tipuri de integrare. O mare parte a politicilor este orientată
în momentul de față către îmbunătățirea integrării orizontale, dovedindu-se astfel
ineficientă în termeni de creștere a firmei. Acesta este unul din principalele aspecte care
va fi abordat în cadrul tezei, întrucât una din principalele întrebări de cercetare este
legată de tema ocupării forței de muncă.
O ultima observație trebuie subliniată în acest context. Din studiul literaturii

dedicate abordărilor bazate pe RIS reiese tendința de favorizare a industriilor bazate pe
tehnologii înalte, în ciuda faptului că desemnarea acestora ca motor principal al creșterii
și al dezvoltării este oarecum îndoielnică (cf. Malecki, 1997: 23f. și 81ff.). În mod
surpinzător, interesul pentru inovație în industriile de tehnologie joasă și medie (TJM) a
apărut doar relativ recent, în principal datorită următoarelor cinci argumente: în primul
rând, ramurile industriale de tehnologie joasă și medie sunt încă semnificative în
structura industrială generală și probabil vor ramâne la fel și pe viitor. Același
argument este valabil și în aspectele referitoare la ocuparea forței de muncă. În al doilea
rând, industriile TJM obțin încă creșteri semnificative de productivitate. În al treilea
rând, acestea sunt îndeaproape conectate cu industria de înaltă tehnologie, în special cu
cea a informațiilor și comunicațiilor, pe care se bazează puternic. În al patrulea rând, ele
însele generează inovație, chiar dacă există încă dificultăți importante în cuantificarea
14
21.09.2012
acesteia. Un ultim argument constă în faptul că industriile TJM tind sa fie un element
important în lanțurile valorice industriale, regionale și transnaționale (Hirsch-Kreinsen
et al., 2008: 4ff.). Cele cinci argumente formează baza proiectului de cercetare doctorală.
1.3 Obiectivele proiectului și întrebările de cercetare
Proiectul are trei obiective principale: primul constă în dezvoltarea suplimentară a

conceptului RIS dintr-o perspectivă teoretică, optimizându-l pentru funcționarea în
medii caracterizate de industrii TJM, precum și de prezența unei forțe de muncă slab
calificate. Al doilea obiectiv este stabilirea potențialului unei abordări bazate pe RIS de
a induce o calificare mai înaltă a forței de muncă și de a declanșa progresul tehnologic,
promovând astfel o traiectorie a dezvoltării regionale legată de un nivel mai ridicat al
valorii adăugate. Al treilea obiectiv este transpunerea acestui potențial într-o strategie
de dezvoltare teritorială pe termen mediu, pe două niveluri, încadrată în contextul
românesc existent. Primele două obiective sunt relevante în dezbaterea actuală asupra
rolului inovației în dezvoltarea regională, în timp ce al treilea încearcă să
operaționalizeze conceptul RIS în termeni teritoriali clari.
Cele trei obiective sunt detaliate în continuare de următoarele întrebări de

cercetare:
1. Este conceptul RIS suficient de robust din punct de vedere teoretic pentru a
permite dezvoltarea unor dimensiuni suplimentare, menite să-i crească
aplicabilitatea la o gamă mai amplă de contexte? Dacă da, în ce circumstanțe?
2. Este rațională investiția în formarea și în implementarea RIS în contextul

României, pentru a obține un nivel mai înalt, atât calitativ, cât și cantitativ, al
ocupării forței de muncă?
3. În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea precedentă, este posibilă

activarea unei părți mai mari din populația tânără, care trăiește în momentul
de față în zonele rurale și în orașele mici, în cadrul economiei formale?
4. Este posibilă o traiectorie viitoare de dezvoltare, bazată pe o ocupare mai

bună a forței de muncă și având o valoare adaugată crescută? Dacă da, în ce
condiții?
15
21.09.2012
5. În ce mod poate fi integrată o abordare bazată pe RIS în formarea și în
dezvoltarea Rețelei Naționale pentru Dezvoltare Rurală (RNDR) a României?
6. Care este scara teritorială a impactului unei abordări bazate pe RIS?
Prima întrebare este relevantă pentru consistența teoretică a conceptului și pentru

limitările sale. Următoarele trei întrebări sunt legate de caracteristicile structurale ale
economiilor regionale ale României, iar ultimele două sunt interesate de probleme
legate de practicile planificării teritoriale.
1.4 Compoziția lucrării
Lucrarea este alcătuită din șapte secțiuni, grefate pe următorul schelet: prima
parte schițează o perspectivă concisă asupra coordonatelor fundamentale ale acestui
proiect de cercetare, în vreme ce a doua parte tratează problemele de metodologie,
explicând strategia pe care se sprĳină cercetarea de față și întrebările de cercetare în
care este ancorată. Al treilea capitol deschide discuția despre inovație și despre
sistemele regionale de inovație (RIS) dintr-o perspectivă teoretică. Sunt schițate, într-o
primă abordare, coordonatele istorice și politice definitorii ale conceptului de inovație,
pentru ca ulterior să fie creionată evoluția sa în cadrul teoriilor de dezvoltare regională.
Pornind de la studiul realizat de echipa de cercetare de la Cambridge Econometrics
(Cambridge Econometrics et al., 2003(?)), am asociat perspectiva macroeconomică
observațiilor complementare provenite din științe sociale conexe, creând trei imagini
regionale, care materializează percepția curentă a rolului inovației în dezvoltarea
regională. Celelalte subsecțiuni ale capitolului de teorie sunt dedicate integral explicării
conceptului de RIS, trasând genealogia acestuia și optimizându-l pentru industriile
TJM, pentru a putea servi comunităților cu tradiție în silvicultură și în industria de
prelucrare a lemnului. Capitolul se încheie astfel cu o definiție operativă nouă și cu o
structură a RIS optimizată pentru industria lemnului.
Analiza teoretică este completată în capitolul următor de o analiză a contextului

social și economic românesc actual, concepută ca o sinteză a cauzelor distale
susceptibile să influențeze eficiența RIS. A doua parte a capitolului reflectă profilul
funcțional al industriei lemnului, subliniind punctele de ancoraj ale strategiei de
dezvoltare. Observațiile rezultate din aceste două capitole sunt esențializate într-un
16
21.09.2012
capitol interimar de analiză, care oferă, de asemenea, și răspunsul la primele două
întrebări de cercetare, servind totodată și ca fundament al strategiei.
Capitolul șase tratează integral strategia elaborată, prezentându-se în detaliu

arhitectura RIS propusă și fiecare funcție necesară unei abordări RIS viabile. Analiza
relațiilor între aceste funcții și contextul social și economic actual a dezvăluit o serie de
lacune care ar putea afecta eficiența RIS. Acestea sunt catalogate la finalul capitolului.
Textul se încheie cu o secțiune dedicată ultimelor patru întrebări de cercetare.

Răspunsurile la acestea oferă punctul de pornire pentru o analiză reflexivă asupra
întregului proiect de cercetare. Am transformat problemele rămase fără rezolvare în
întrebări deschise, însoțindu-le de o schemă de idei cu privire la posibilele moduri de
abordare.
1.5 Rezultatele anticipate
Așa cum s-a observat mai sus, o parte importantă a tezei este alocată formulării
unei strategii de dezvoltare teritorială pe termen mediu, bazată pe industria lemnului.
Aceasta conține doua abordări: o abordare reactivă, focalizată pe optimizarea bazinelor
subregionale de forță de muncă, și o abordare proactivă, care va încerca să inducă o
traiectorie de dezvoltare în cadrul comunităților cu o tradiție considerabilă a prelucrării
lemnului, conectând industria lemnului la industriile conexe cu o valoare adaugată
crescută.
Abordarea reactivă urmărește să atragă forța tânără de muncă disponibilă să se

integreze în economia formală, printr-o rețea națională de Centre pentru transferul
inovațiilor, localizate în orașele mici, caracterizate de o pondere relativ ridicată a
industriei lemnului în cadrul profilului funcțional. Centrele pentru transferul
inovațiilor (CTI) formează scheletul Rețelei Naționale pentru Dezvoltare Rurală
(RNDR) emergente, fiind astfel integrate în viitoarea strategie națională pentru
dezvoltare teritorială. Conduse de câte o echipă de management, Centrele inițiază
proiecte de suport pentru următoarele funcții: formare și calificare; creșterea mobilității
forței de muncă în zonele subregionale; sprĳinul microfinanțării; asistență pentru
parteneriatele între proprietarii de păduri și sprĳin pentru transferul tehnologic.
17
21.09.2012
Orizontul de timp al abordării reactive se întinde până în anul 2013, suprapunându-se
astfel integral peste perioada actuală de programare a Fondurilor Europene.
Pornind de la abordarea reactivă, cea proactivă merge mai departe, echipele de

management al cluster-elor inițiind și gestionând proiectele de cooperare intra-,
interregională și intersectoriale, având ca scop relaționarea industriei de prelucrare a
lemnului cu trei industrii conexe: fabricarea mobilei, industria bioenergetică și
construcțiile din lemn. Astfel, funcțiile precedente sunt completate de următoarele
activități: analize de piață, marketing și relații cu publicul; formarea legăturilor
intersectoriale ca proiecte pilot, precum și sprĳinirea dezvoltării sectorului produselor
nelemnoase și a serviciilor forestiere (PNSF), ca funcție de protecție viabilă pentru
silvicultura la scară mică. Orizontul de timp al abordării proactive cuprinde următoarea
perioadă de programare în întregime, întinzându-se pe intervalul 2014-2020.
Suplimentar, arhitectura Rețelei Naționale pentru Dezvoltare Rurală, precum și

gama sa de funcții, au fost optimizate în vederea integrării instrumentelor financiare
din cadrul Politicii de coeziune cu cele din cadrul Politicii agricole comune.
Concomitent, Rețeaua oferă o platformă pilot eficientă pentru furnizarea noului
Program pentru Schimbare Socială și Inovare (PSCI5), propus în luna februarie a acestui
an de Comisia Europeană, care integrează la rândul său programele PROGRESS6,
EURES7 și Instrumentul Progress Microfinance, gestionate până de curând separat. La
nivel național, strategia servește ca o dovadă conceptuală parțială în materie de
planificare instituțională pentru viitoarea Strategie Națională de Dezvoltare Teritorială
a României (SDTR).
5. Programme for Social Change and Innovation/PSCI.

6. Community Programme for Employment and Social Solidarity/PROGRESS.
7. European Employment Services/EURES.
18
21.09.2012
2. Metodologie
Toate cele trei obiective de cercetare sunt relativ exigente metodologic. După cum
aminteam în secțiunea precedentă, obiectivele pentru acest proiect de cercetare sunt
următoarele:
• În primul rând, optimizarea conceptului RIS pentru mediile industriale

caracterizate de tehnologii joase și medii (TJM), cu o orientare specifică pe
industria lemnului;
• În al doilea rând, stabilirea potențialul de inducție a unei calificări superioare

a forței de muncă, a unei modernizarea tehnologice, precum și a unei
dezvoltări comunitare;
• În al treilea rând, transpunerea acestui potențial într-o strategie de

dezvoltare teritorială pe termen mediu, pe două niveluri, înrădăcinată în
contextul românesc actual.
După trei ani de studiu, elaborarea teoretică privind conceptul de RIS s-a dovedit
a fi mult mai complicată decât mi-am imaginat la început. Adăugarea unor dimensiuni
suplimentare conceptului RIS presupune o analiză critică prealabilă, care, având în
vedere istoria de două decenii a conceptului, ar fi trebuit să fie deja cristalizată. O
parcurgere în profunzime a literaturii de specialitate a relevat totuși faptul că o
asemenea analiză nu există în momentul de față. Cele câteva texte existente au fost
scrise la începutul anilor '2000, concentrându-se în principal pe evidențierea
inconsistențelor conceptuale ale RIS dintr-o perspectivă strict teoretică, ea însăși
oarecum vagă (cf. Moulaert și Sekia, 2003; Doloreux și Bitard, 2005; Doloreux și Parto,
2005). Excepția de la acest tip de abordări a fost lucrarea lui Reĳo Miettinen (2002) care
descrie pentru prima dată în mod explicit caracterul metaforic și retoric al cadrelor
conceptuale, tratând conceptul de Sistem Național de Inovație (NIS). În plus, el a
documentat, de asemenea, și cazul Finlandei, prima țară europeană care a pus în
aplicare o abordare bazată pe NIS în cadrul politicilor naționale pentru știință și
tehnologie (S&T). Din analiză a reieșit faptul că succesul conceptului s-a datorat în mare
parte suitei de realizări ale industriei finlandeze de tehnologie a informației (TI), și nu
datorită modelării politicilor S&T după imaginea unui sistem național de inovație.
19
21.09.2012
Textul lui Miettinen a fost astfel primul avertisment argumentat împotriva evaluării
succesului abordărilor bazate pe sisteme de inovație dintr-o perspectivă pură a
politicilor S&T.
O linie similară de cercetare interdisciplinară a fost dezvoltată ulterior de Benoît

Godin, care a început, la mĳlocul anilor '2000, un proiect privind istoria intelectuală a
inovației. Încă neterminat, proiectul s-a concretizat totuși într-o suită de documente de
lucru și într-o carte (Godin, 2009), care studiază toate cadrele conceptuale majore
produse de-a lungul secolului XX în politicile pentru știință.8 Un cadru conceptual este
în esență un discurs care explică o serie de situații economice și sociale actuale, oferind
așadar o platformă coerentă pentru acțiunea politică (cf. Godin, 2009: 2f.). Între cele mai
faimoase cadre conceptuale produse în secolul trecut se găsește atât modelul liniar de
inovație, cât și competitivitatea industrială, Sistemele Naționale de Inovație, economia
bazată pe cunoaștere sau societatea informațională.9 Toate aceste cadre s-au impus pe
scară largă datorită Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE10),
care are ca scop principal asigurarea recepției politice pentru întreaga familie a
politicilor pentru știință, tehnologie și inovație (STI). În unele cazuri, recepția a fost
facilă, în timp ce în altele, precum în cazul NIS, susținerea politică s-a dovedit a fi mai
puțin generoasă. Acesta este în linii mari contextul în care Cooke a conceput cadrul RIS.
Așa cum se va putea observa în capitolul teoretic, cadrele conceptuale nu se

bazează în întregime pe coerența lor științifică pentru a-și asigura eficacitatea. Cu toate
acestea, dintr-o perspectivă strict teoretică, nu există nici un argument care să prevină
corectarea obișnuitei ‚miopii a înaltei tehnologii’ (cf. Heidenreich, 2008: 221) și
reorientarea unei abordări bazate pe RIS spre industriile de tehnologie joasă și medie
(TJM), cum ar fi industria lemnului. Există totuși anumite condiții care trebuie
îndeplinite pentru a induce o asemenea reorientare, unele referitoare la
11
comportamentul de inovare al firmelor TJM, iar altele legate în mod specific de
8. Terminologic, politicile pentru știință, pentru știință și tehnologie sau pentru știință, tehnologie și
inovație (STI) sunt trei denumiri echivalente și consecutive pentru politicile dedicate valorificării
progreselor științifice în beneficiul societății.
9. Cf. secțiunea 3.2.
10. Organisation for Economic Co-operation and Development/OECD.
20
21.09.2012
industria lemnului. Deși aflată într-un stadiu incipient (cf. Maso et al., 2011; Pettenella și
Maso, 2011; Rimmler et al., 2011), literatura pe această temă este suficientă pentru a
defini și construi un RIS optimizat pentru industria lemnului.12
Analiza teoretică s-a dovedit a fi esențială și în ceea ce privește al doilea obiectiv.

Din toate cadrele conceptuale dedicate inovației, cunoscute de asemenea și sub numele
de modele teritoriale de inovație13 (cf. Moulaert și Sekia, 2003), abordarea bazată pe RIS
s-a dovedit a avea cel mai mare potențial pentru declanșarea unui comportament activ
în formarea rețelelor, atât între firme, cât și între firme și comunitățile care le susțin (cf.
Asheim et al., 2011: 879). Cu toate acestea, un asemenea potențial poate rămâne
nevalorificat în condiții adverse, cum ar fi un mediu caracterizat de abilități
antreprenoriale subdezvoltate, asimetrii de informații și lipsa de încredere. În contextul
românesc, astfel de condiții au rădăcini istorice destul de adânci, deficiențele fiind
amplificate destul de puterni în timpul perioadei socialiste (cf. Murgescu, 2010: 401ff.,
Pasti, 1995). Aceste aspecte au fost abordate în prima parte a capitolului al patrulea.
Majoritatea sunt surprinse cu claritate în diverse analize istorice (cf. Gallagher, 2005;
Murgescu, 2010), unele din ele oferind în plus o transpunere teritorială explicită (cf.
Cucu, 1976 și 1977; Ianoș, 2002 și 2004; Ronnås, 1984; Turnock, 1974, 1986 și 2007).
Totuși, studii cuprinzătoare pe tema încrederii interumane, a celei instituționale și a
spiritului antreprenorial sunt încă rare și foarte recente (cf. Sandu, 2011; Dragoman,
2010). Pentru a menține o imagine de ansamblu clară, m-am străduit întotdeauna să
descriu tendințele actuale în contextul lor istoric, folosind analize recente ori de câte ori
a fost nevoie de o acuratețe mai mare a detaliilor.
A doua parte a celui de al patrulea capitol se ocupă în mod special cu industria

lemnului și conține, prin urmare, o proporție mai semnificativă de analiză cantitativă,
descrisă mai în detaliu în cadrul secțiunii următoare. Cu toate acestea, din perspectiva
pe care am putut-o construi pe baza analizei empirice, o abordare bazată pe RIS în
cadrul industriei românești a lemnului pare viabilă. Mai mult, din seria interviurilor
semistructurate a reieșit faptul că o asemenea abordare ar fi binevenită și apreciată în
contextul actual.

13. Territorial Innovation Models/TIM.
21
21.09.2012
Transpunerea într-o strategie de dezvoltare teritorială, conform celui de al treilea
obiectiv, a însemnat un efort intensiv de proiectare. Avantajul de necontestat al unui
asemenea exercițiu ar fi faptul că acesta eliberează teoria de multe dintre aspectele sale
inoperante. Cu toate acestea, construirea unei strategii coerente, dar suficient de
flexibile pentru a permite activarea unei dezvoltări endogene, rămâne o provocare
destul de intimidantă. Așa cum se va putea observa în următoarele secțiuni,
informațiile obținute după efectuarea cercetării de teren, deși revelatoare, au fost destul
de limitate. Prin urmare, proiectarea strategiei a trebuit să se bazeze pe mai multe
dimensiuni, separate până la momentul actual. Fiecare dintre acestea a necesitat analize
specifice, în scopul de a verifica potențialul său de integrare în setul celorlalte
dimensiuni. Cu toate că a fost vorba de un proces repetitiv, rezultatele finale trebuiau să
fie clare și, într-un anumit sens, parcimonioase.
Prin urmare, am încercat să renunț la cele mai multe dintre aspectele redundante,
menținând în același timp o imagine clară mentală a ceea ce urma să fie realizat.
Această imagine a fost construită cu ajutorul unui raționament similar cu cel folosit în
studiul rețelelor (cf. Newman et al., 2006: 7f. și Newman, 2010/2012: 1ff.). Acest tip de
studii se află încă în fază incipientă, astfel încât toate trimiterile făcute în cadrul textului
trebuie asumate ca orientări conceptuale și nu ca fapte pur științifice. Mai exact, au
existat unele progrese considerabile în cursul anilor '2000 în analiza arhitecturii
rețelelor, dar procesele care se desfășoară în cadrul acestora rămân prea puțin înțelese
până în prezent, astfel încât procesul de modelare continuă să fie destul de necizelat (cf.
Dooley, 2004). Cu toate acestea, construirea experimentelor mentale dedicate acestor
aspecte este plină de satisfacții, chiar dacă singura metodă de verificare a rezultatelor
constă în coerența logică a argumentației. Am aderat astfel la acest tip de abordare în
toate etapele de proiectare a strategiei.
2.1 Strategia de cercetare
Deoarece toate cele trei obiective de cercetare au fost supuse unor frecvente
reiterări, strategia de cercetare a trebuit optimizată în mod continuu. În plus,
formularea strategiei a presupus focalizarea pe un model de cercetare orientată spre
proiectare (cf. Verschuren și Doorewaard, 2010: 77), însă în ceea ce privește metoda,
22
21.09.2012
problema s-a dovedit a fi mult mai complicată. După revizuirea calității informațiilor,
precum și facilitatea accesului la date, am renunțat la întocmirea unei analize de
variabile statistice14 (cf. 6 și Bellamy, 2012: 79), deoarece nivelul de agregare a datelor și,
în unele cazuri, lipsa acestora, a împiedicat stabilirea oricărei concluzii explicative
viabile, în special în stabilirea potențialului de dezvoltare existent. Prin urmare,
statisticile disponibile au fost utilizate în primul rând în cadrul unor descrieri generale.
Așadar, fundamentarea proiectului de cercetare se bazează în mare parte pe studii

de caz (cf. Yin, 2009). Atât studiile dedicate industriei lemnului, cât și studiile de piață
pentru contextul românesc sunt surprinzător de rare (cf. Stern et al., 2007) sau
inaccesibile. Astfel, pregătirile preliminare, cum ar fi colectarea datelor, conceperea și
revizuirea chestionarului, precum și stabilirea primelor contacte, au necesitat relativ
mult timp. Odată realizate însă, informațiile dobândite au fost în general operative. A
fost probabil și o chestiune de șansă, dar reevaluarile și încercările succesive de
‚triangulare’, pentru verificarea coerenței informațiilor (cf. 6 și Bellamy, 2012:. 270f) nu
au redus în mod semnificativ valabilitatea concluziilor. Se pare astfel că acest tip de
abordare a trecut mai bine decât am sperat la început, testele de validitatea internă și
externă.
Fără îndoială, testul final ar fi cel al strategiei în sine, dar, din păcate, acest lucru
este imposibil într-o abordare ex ante. Cu toate acestea, am acordat o atenție
considerabilă verificării coerenței și consistenței interne pentru fiecare dimensiune
strategică propusă. Totuși, problemele legate de raționamentul inductiv (Adler, 2008:
12ff.) au fost complicate și mai mult de exercițiul, relativ creativ, al proiectării strategiei
(cf. Mintzberg, 1994: 393ff.), din cauza faptului că strategia propusă este, în esență, o
strategie de proces (cf. Mintzberg, 2007: 7).15
14. Variable-oriented research/VOR.

15. Strategia de proces se referă aici la modul în care conducerea responsabilă pentru implementarea
strategiei controlează aspectele de proces din cadrul acesteia. În cazul de față, Centrele pentru
transferul inovațiilor, propuse în cadrul Rețelei Naționale pentru Dezvoltare Rurală, au rolul de
control și monitorizare a întregului proces, în timp ce aspectele de conținut sunt controlate de către
alți actori, ca de exemplu fi comunitățile locale (cf. Mintzberg, 2007: 7).
23
21.09.2012
2.2 Calitatea datelor și culegerea acestora
Compusă din două părți, analiza empirică a necesitat două tipuri distincte de
informații: unul pentru descrierea a ceea ce am numit ‚problema regională’ în România,
iar celelalt, pentru schițarea unui profil funcțional al industriei românești a lemnului. În
primă instanță m-am sprĳinit exclusiv pe analizele interpretative, deoarece amploarea
subiectelor tratate nu permite efectuarea unei cercetări originale. Cu toate acestea, m-
am străduit să construiesc o imagine coerentă pe baza studiilor existente privind
dinamica demografică, evoluția ocupării și a decalificării forței de muncă, echilibrul
între muncă și viață, precum și calitatea vieții, căutând mereu interpretări critice,
deoarece acestea prezintă întotdeauna mult mai multă grĳă în construirea
argumentelor. Prin urmare, concluziile pentru prima parte a capitolului sunt atinse
exclusiv pe marginea literaturii de specialitate.
Pentru schițarea profilului funcțional al industriei lemnlui, datele disponibile

permit numai inferențe descriptive, insensibile la detalii (cf. 6 și Bellamy, 2012:. 16ff).
Astfel, descrierea generală a profilului cuprinde dinamica generală a ocupării forței de
muncă, cifra de afaceri, valoarea adăugată, exporturile și investițiile pentru perioada
2004-2010. Transpunerea teritorială a acestor informații însă aproape imposibilă, din
cauza nivelului de agregare a datelor. Prin urmare, distribuțiile geografice au fost
compilate din literatura existentă. Profilul rezultat a fost apoi completat de o serie de
interviuri semistructurate, descrise în detaliu în cadrul secțiuneii următoare.
Comparațiile internaționale sunt în principiu posibile, prin intermediul bazelor de

date ale Eurostat și ale Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură
(FAO16), precum și din publicațiile asociate (cf. CE, Eurostat, 2007, 2009 și 2011; FAO,
2011), dar au însă o putere explicativă redusă pentru contextul românesc. Totuși, aceste
studii au fost ulterior folosite în proiectarea strategiei.
16. Food and Agriculture Organisation/FAO.
24
21.09.2012
2.3 Interviurile semistructurate
Inferențele explicative au devenit posibile doar în urma unei serii de interviuri

semistructurate, care au ajutat la clarificarea mecanismelor cauzale generale din spatele
profilului statistic. Cuprinderea întregii game de companii a fost considerată imposibilă
de la bun început, astfel încât strategia de intervievare s-a concentrat, pe parcursul
primei sale etape, asupra firmelor mari care domină industria (cf. Markusen, 1994: 481).
O serie preliminară de interviuri a dezvăluit un lanț de producție extrem de polarizat,
care, cu toate că este vizibil la nivelul ierarhiilor bazate pe cifra de afaceri, furnizate de
Institutul Național de Statistică, s-a dovedit a fi mult mai semnificativ decât preconizam
inițial: filialele marilor companii multinaționale domină lanțul de producție aproape în
întregime. De asemenea, exsită puține legături intermediare între ele și micii furnizori
de materii prime. Seria inițială de interviuri a fost urmată de interviuri telefonice cu
sediul central al companiilor multinaționale, care au servit la elaborarea suplimentară a
câtorva aspecte, în special cele referitoare la inovații, rămase oarecum neclare după
finalizarea primei runde de discuții.
Pentru a acoperi în mod coerent lanțul de aprovizionare, a fost necesar un set

suplimentar de interviuri cu membrii Regiei Naționale a Pădurilor (Romsilva), care
dețin în continuare una dintre cele mai clare prezentări ale sectorului forestier până în
prezent. Acestea s-au dovedit extrem de relevante pentru cadrul instituțional al
industriei lemnului, precum și pentru strategiile care sunt în prezent urmate de firmele
de recoltare și de prelucrare a lemnului.
Revenind la structura interviurilor, acestea conțineau un număr între 34 și 38 de

întrebări, în funcție de firma intervievată. Întrebările au fost grupate ulterior în cinci
secțiuni:
• Comportamentul de localizare, cuprinzând întrebări legate de argumentele

pentru investiții în unități de producție noi în România, precum și cele legate
de specializarea funcțională rezultată din amplasarea geografică;
• Caracteristicile forței de muncă, acoperind structurile de calificare; strategiile

de angajare; programele de formare și stagiile de practică;
25
21.09.2012
• Relațiile verticale și cele orizontale, cuprinzând parteneriatele pentru
angajări de personal, pentru achizițiile de materii prime și pentru
transferurile tehnologice, precum și descrierea structurii lanțurilor de
aprovizionare;
• Structura piețelor de desfacere, detaliind piețele interne și internaționale;

sursele avantajului competitiv; fluctuațiile cererii și studiile de piață
întreprinse de companii;
• Inovația, discutând activitățile de cercetare și dezvoltare (C&D),

parteneriatele între sediul central al companiei sau filiale și institutele de
cercetare locale sau internaționale; parteneriatele cu agențiile de dezvoltare
regională sau cu Regia Națională a Pădurilor; strategiile pentru
modernizarea tehnologică, precum și cele pentru îmbunătățirea nivelului de
competențe în cadrul forței de muncă.
Răspunsurile inițiale au fost transcrise și mai târziu retrimise pentru reexaminare.

În cazul în care informațiile au fost deficitare, acestea a fost completate de discuții cu
sediul central companiei. Acestea s-au dovedit deosebit de utile în clarificarea relațiilor
între furnizorii de lemn și comunitățile lor. Imaginea rezultată a fost apoi comparată cu
informațiile preluate din interviurile cu Regia Națională a Pădurilor. Coerența globală a
informațiilor s-a dovedit a fi destul de semnificativă.
Setul final de interviuri a avut drept scop optimizarea strategiei propuse. Acestea
au fost destul de specializate, având, de asemenea, și de un caracter mai informal. Un
prim set de interviuri a avut loc la sediul Asociației Producătorilor de Mobilă din
România (APMR) din București, urmat de un altul, cu Asociația Forestierilor din
România (ASFOR), la Cluj. Informațiile obținute au fost ulterior asamblate în
propunerile pentru formarea legăturilor între industriile de gradul întâi17 și industriile
conexe: fabricarea mobilei, producerea energiei din biomasă și sectorul construcțiilor
din lemn.18 În afara dezvăluirii unor perspective complementare, în urma interviurilor
17. Industriile gradul intâi cuprind debitarea lemnului, producția de plăci lemnoase și industria de
celuloză și hârtie (cf. Ollonqvist, 2011: 191).
18. Cf. secțiunea 6.3.1.2
26
21.09.2012
am primit și câteva seturi de date sintetizate, pe care le-am inclus în secțiunea dedicată
proiectelor intersectoriale.
Excluzând limitările provenite din lipsa observațiilor teoretice privind

comportamentul industriilor de tehnologie joasă și mĳlocie (TJM) și luând în
considerare stadiul actual al cercetărilor privind relațiile activitățile legate de
silvicultură și dezvoltarea regională (cf. Hyttinen et al., 2002), strategia de cercetare s-a
dovedit a fi în mare măsură eficientă în obținerea răspunsurilor la toate cele șase
întrebări de cercetare, chiar dacă unele au trebuit calificate.
27
21.09.2012
3. Analiza teoretică
Rezumat: Din cauza naturii difuze a ideii de inovație și, implicit, a conceptului de sisteme
regionale de inovație, capitolul de teorie fixează în prima parte discuția actuală într-un
context istoric și politic mai larg. Odată clarificat, textul se orientează treptat spre testarea
robusteței conceptului de RIS și, ulterior, spre modificarea lui pentru a servi strategiei din
partea a doua a lucrării. La finalul capitolului am propus o definiție operativă nouă,
acordată cu industria lemnului și o structură instituțională pentru grefarea strategiei.
Compoziția capitolului este următoarea: primele două secțiuni țin de contextul istoric,
prima schițând evoluția categorială a inovației, iar a doua sistematizând diferitele
modelări teoretice ale noțiunii și cristalizându-le într-o suită de imagini regionale.
Următoarele secțiuni discută, pe rând, definițiile actuale ale unui RIS, filiația sa teoretică,
structura și mecanismele sale de funcționare. Pornind de la tipologia propusă de Cooke
(1998: 19ff.), am sintetizat apoi condițiile care îngăduie funcționarea unui sistem regional
de inovație în industriile de tehnologie joasă și medie, cu o detaliere pe industria
lemnului. Finalul capitolului conține definiția operativă propusă și structura instituțională
asociată.
3.1 Premise teoretice
3.1.1 Evoluția categorială a inovației
E cu totul surprinzătoare măsura în care a crescut recent puterea de seducție a

inovației, prin asocierea ei cu imaginea panaceului împotriva problemelor societății
actuale, după secole întregi de conotații fie peiorative, fie eretice, fie pur și simplu
condamnabile (cf. Godin, 2011; 2012). Cu toate că noțiunea s-a răspândit în majoritatea
domeniilor între anii '1970 și '1990, este și mai interesant probabil faptul că primul
proiect19 care lucrează sistematic la construirea filiației sale este foarte recent, început
odată cu studiile categoriale ale lui Benoît Godin de la mjlocul anilor '2000.20 Scheletul
pe care sunt grefate textele este format din următorul șir de termeni: imitație21 →
19. Project on the Intellectual History of Innovation. Toate textele sunt disponibile la adresa: http:/
/www.csiic.ca/innovation.html [24.03.2012].
20. Mai exact, proiectul analizează șapte elemente (cf. Godin, 2008: 7): conceptele folosite în descrierea
inovației; sensul acestora; discursurile pe tema inovației; valorile care fundamentează inovația;
teoriile și cadrele conceptuale pentru explicarea inovației; contextul în care a apărut categoria, iar la
final, măsurarea inovației. În esență, cele șapte puncte sunt detalierea perspective foucauldiene din
L'Archéologie du savoir: « Comment se fait-il que tel concept soit apparu et nul autre à sa place? »
(Foucault, 1969: 39f.).
21. De origine greacă, imitația a avut parte de o evoluție antitetică: prin intermediul mimesis-ului
aristotelic, înțelesul inițial al artei ca imitație a naturii evoluează ulterior spre imitatio, prin asimilarea
28
21.09.2012
22
invenție → inovație (Godin, 2008: 3). Primii doi termeni și relația între ei se află
momentan în lucru, motiv pentru care următoarele paragrafe schițează doar genealogia
inovației.
Inovația este cel mai recent termen al seriei23, intrând în limbajul oficial la sfârșitul
secolului XIII, sub forma novației.24 Novația rămâne însă limitată la folosința în cadrul
textelor judecătorești, în celelalte domenii sensul de noutate al inovației fiind asimilat,
până în secolul XX, noțiunilor de creație și de invenție. Cele câteva excepții de la
propoziția de mai sus apar în Il Principe de Machiavelli (1513) și în Of Innovations de
Bacon (1625), ambele scrieri tratând însă mai degrabă rezistența populației la inovații,
decât inovația în sine (Godin, 2008: 24). Începând din secolul XV, inovația intră în
treptată a nuanțelor peiorative, și devine astfel problema centrală în lumea artistică până în perioada
renascentistă. În Renaștere, imitația se transformă în aemulatio, având sensul unei interpretări menite
să îmbogățească tradiția existentă. Același înțeles pozitiv se regăsește atât în științe cât și, începând
cu secolul XVII, în economie, unde imitația este considerată o oportunitate economică, datorită
faptului că ea funcționează fie ca substitut pentru mărfurile de import, fie ca mecanism de reducere
a prețurilor produselor originale. Substratul peiorativ al noțiunii dispare așadar până la mĳlocul
secolului XVIII, când originalitatea devine criteriul principal de judecată a noutății. Concomitent
reapar și nuanțele depreciative în folosirea noțiunii, determinând astfel comunitățile artistice și cele
științifice să se distanțeze de percepția generală a activității lor ca simplă copiere sau combinație
(Godin, 2008: 9-13). Pe parcursul secolului XX, imitația începe să fie echivalată succesiv cu
difuziunea și, ulterior, cu absorbția inovațiilor (cf. Schumpeter, 1939: 100ff.), pentru ca, în final,
aceasta să fie tratată ca opțiune strategică a firmei (Nelson și Winter, 1982: 123f.).
22. Spre deosebire de imitație, invenția vine din retorică. Mai precis, invenția este una din cele cinci
categorii retorice, alături de adaptare (dispositio), elocuție (elocutio), memorie (memoria) și redare
(pronuntiatio), și are rolul de a găsi argumente valide sau probabile pentru a asigura plauzibilitatea
cauzei susținute („Inventio est excogitatio rerum verarum aut veri similium, quae causam
probabilem reddant”. Cicero, De Inventione: I, 1.9). Termenul va fi folosit în alte domenii doar
începând cu mĳlocul secolului XIV, când invenția începe să desemneze o descoperire, inițial
științifică, pentru ca din secolul XVI, termenul să fie folosit și cu sensul de artifact. Începând cu
perioada renascentistă, invenția este asimilată treptat cu invenția tehnică, prin intermediul
privilegiilor, care încep să apară odată cu secolele XIV și XV, iar ulterior, a legilor pentru brevete, în
formularea lor modernă, de la sfârșitul secolului XVIII. Odată cu brevetul, invenției îi sunt
recunoscute trei calități: noutatea, originalitatea și utilitatea, drepturile de proprietate dezvoltându-i
încetul cu încetul caracterul economic. Probabil merită menționat aici faptul că din aceeași tradiție s-
a desprins și sistemul publicațiilor științifice, menit să asigure recunoașterea întâietății în formularea
teoriilor. Începând cu secolul XIX însă, caracterul în general pozitiv al invenției tehnice începe să fie
erodat de problema șomajului tehnologic, care va culmina în anii '1930. Prin cuplarea invenției la
inovație, substratul depreciativ al acesteia este eliminat treptat în perioada postbelică, iar tensiunea
între invenție și imitație începe să se rezolve la nivel teoretic (Godin, 2008: 13-23 și 24).
23. Baza sa etimologică este cu mult mai veche, constituindu-se în forma καινοτο-ία, cu sensul
deschiderii unei mine. Sensul metaforic al noțiunii este preluat în scrierile politice platoniciene și
aristotelice, unde inovația ajunge să însemne introducerea unei schimbări în ordinea regimului
politic. Influența malefică a inovației constă în capacitatea acesteia de a măcina puterea legii. Teama
de inovație continuă în scrierile poeților, ale moraliștilor și ale istoricilor romani, fiind preluată
ulterior, odată cu acestea, de gândirea renascentistă (cf. Godin, 2011: 6ff.).
24. Cu sensul de act juridic de substituire a unei obligații vechi printr-una nouă, cu un conținut diferit.
29
21.09.2012
limbajul comun pe filiera religioasă, devenind vestită în istoria bisericii odată cu
disputa de la mĳlocul secolului XVII între Henry Burton, preot anglican puritan, și
episcopii acuzați de inovații în doctrina ecleziastică (cf. Godin, 2010c). Controversa va fi
rezolvată ulterior, în baza argumentației pregătite de Peter Heylin și de Christopher
Dow, la judecata lui Burton în prezența arhiepiscopului de Canterbury, William Laud,
din anul 1637, prin retezarea urechilor sacerdotale.
După episoadele religioase, în care inovația tinde să se transforme în erezie,

aceasta își primește caracterul revoluționar, odată cu războiul civil englez (1642-1651) și,
ulterior, cu perioada postrevoluționară franceză (Godin, 2011: 9f.). În toată această
perioadă, inovația este considerată un eveniment politic brusc și violent, specific unei
noi epoci. În aceeași tonalitate depreciativă, dar mai puțin violentă, apare și inovația
socială,25 odată cu reformatorii sociali ai mĳlocului de secol XIX. Criticile stârnite
împotriva acestora sunt dure, în special în sfera franceză, din cauza faptului că
socialiștii preferă să pună un accent mai apăsat pe bunăstare în rezolvarea problemelor
sociale, decât cel pus în mod tradițional pe muncă (cf. Godin, 2012: 7ff.).
Cu toate acestea, îmbunătățirea caracterului peiorativ al inovației este strâns

legată de perioada revoluționară din Franța prin folosirea sa în textele de istorie politică
sau religioasă, în jurisprudența postrevoluționară și în științe (Godin, 2011: 15ff.). În
primul caz, perspectivele scriiturii considerau schimbările istorice anterioare și
revoluțiile ca inovații cu efecte benefice. În al doilea caz, motivația era mai pragmatică
și rezulta din nevoia schimbărilor legislative în urma Revoluției. În al treilea caz,
problema este mai complicată. Pentru o lungă perioadă de vreme, nu a existat o
legătură strânsă între evoluția științei din epoca modernă și transformarea sesizabilă a
caracterului inovației. Motivele sunt atât de natură terminologică, cât și de natură
politică: pe de o parte inovația era înlocuită de obicei în discursurile științifice cu
termenul de noutate, iar pe de alta, inovația era ocolită cu totul, de cele mai multe ori,
pentru a separa cercetarea științifică de influența religioasă și politică, sau, cu alte
cuvinte, de a evita ostracizarea comunității științifice prin aderența la normele și
valorile societății. Doar după preluarea sensului revoluționar, inovația începe să
25. Prima folosire a termenului apare în anul 1807, care este urmat, în 1834 de cel de ‚novateur social’
(Godin, 2012: 13).
30
21.09.2012
pătrundă în discursurile științifice la mĳlocul secolului XIX ca noutate metodologică,
înțeleasă ca aplicare a metodei științifice în ordonarea și dezvoltarea cunoștințelor.
Fără vreun efect notabil, primele teorii ale inovației sunt de factură antropologică
și tratează inovația ca schimbare culturală. Ele apar în urma disputei academice de la
începutul secolului XIX între evoluționiști și difuzioniști, gravitând în jurul modului de
difuziune a invențiilor (Godin, 2008: 25f.).26 Din perspectiva evoluționistă, invențiile se
produc independent în diferitele culturi, iar diferențele culturale indică stadiile diferite
atinse în evoluția acestora. De cealaltă parte, cultura se naște într-un singur centru,
urmând ca migrațiile, invaziile sau împrumuturile să asigure difuziunea sa spre
celelalte regiuni. Până la jumătatea secolului XX, perspectiva evoluționistă ajunge să
domine studiul schimbărilor culturale, când este completată cu aculturația, care
transformă difuziunea în adaptare creativă. Aici evoluția teoretică de oprește pentru o
vreme, urmând ca răspândirea teoriilor despre inovație în celelalte științe sociale să se
facă din sociologie.
Și în sociologie, dezvoltarea teoriilor s-a făcut în valuri succesive, primul apărând

la sfârșitul secolului XIX, când Gabriel Tarde a propus următorul mecanism pentru
explicarea schimbărilor sociale: invenție → opoziție → imitație. Invenția era considerată
forța motrice a societății, fiind influențată însă, la rândul ei, de o societate imitativă, care
se opune în general noutăților (ibid.: 26f.).27 Începând cu anii '1920, se produce o
schimbare de perspectivă în percepția schimbărilor sociale, iar invenția începe să fie
înțeleasă ca un proces care integrează imitația într-o secvență liniară, rezolvând astfel
tensiunea inițială între cei doi termeni. Inovația, formulată ca secvență, avea patru
înțelesuri: ca simplă noutate; ca schimbare socială sau ca invenție socială; ca invenție
tehnologică adoptată și intrată în folosință și ca invenție tehnologică preluată și
comercializată de industrie (ibid.: 30f.).28 Primele două sensuri rămân fără consecințe
sesizabile la nivel teoretic, în afară de cazul inovației înțeleasă ca schimbare socială, care
26. Termenul de inovație este folosit ca atare în relație cu schimbările culturale doar arareori, din cauza
lipsei unei definiții explicite.
27. Prin obiceiuri, prin mode sau prin educație (cf. Godin, 2008: 27).
28. Pentru fiecare din cele patru sensuri, perspectivele de definire a inovației se suprapuneau doar peste
caracterul de noutate al acesteia, definițiile incluzând în rest fie actul de inovare în sine, înțeles ca un
act combinatoric, fie impacturile sale sociale, fie percepția subiectivă a procesului de inovare (ibid.:
31).
31
21.09.2012
redirecționează interesul studiilor pentru schimbările tehnologice și efectele lor asupra
societății. Spre deosebire de acestea, ultimele două înțelesuri vor fi preluate și
dezvoltate în gândirea economică.
Schimbarea de perspectivă din anii '1920 și '1930 este asimilată relativ ușor în
percepția economică, sensul inovației ca invenție tehnologică preluată și comercializată
de industrie fiind acceptat la scară mare și, ulterior, reintrodus în sociologie. Spre
deosebire de antropologie și de sociologie însă, interesul economic pentru studiul
schimbărilor structurale și, implicit, pentru dinamică, nu a apărut decât în momentul în
care tehnologia a început să fie considerată cauza principală a creșterii economice (ibid.:
31. Cf. Malecki, 1997: 5ff. și Lipsey et al., 2005: 4ff.). Originea sa se află în problema
șomajului tehnologic din anii '193029, care determină apariția primelor modelări
teoretice a creșterii productivității prin infuzie tehnologică.30 În această coǌunctură
apare formulată explicit pentru prima dată, în anul 1928, funcția de producție,
cunoscută ulterior sub numele de Cobb-Douglas (Godin, 2008: 33f.).
Funcția de producție (il. 3.1) nu este altceva decât o ecuație care relaționează
cantitatea optimă dintr-un anumit bun, produs cu o anumită tehnică, la cantitățile de
capital (K) și la cele de forță de muncă (L) disponibile (Maier et al., 2006: 56f.).31 Graficul
funcției poate fi modificat fie prin subsituția forței de muncă cu capital, fie prin
implementarea unei noi tehnologii, caz în care se produce tocmai schimbarea
tehnologică care explică evoluția economică și, prin extensie, pe cea socială în sensul dat
de Tarde.32
29. Contrar interpretărilor uzuale, interesul pentru schimbarea tehnologică a apărut pentru prima dată
în literatura economică neoclasică și nu în cea evoluționistă. Este adevărat însă că dezvoltarea
ulterioară a temei s-a făcut în literatura evoluționistă (Godin, 2008: 33).
30. De aici rezultă și clasificarea tehnologiei în funcție de factorii de producție substituiți. Tehnologiile
erau astfel împărțite în tehnologii pentru economisirea forței de muncă, tehnologii pentru
economisirea capitalului sau tehnologii neutre.
31. Funcția are forma generală: Y = F(K, L), cu ecuația: Y = KαL1- α (Maier et al., 2006: 56f.).
32. Similar cu majoritatea termenilor discutați până acum, și schimbarea tehnologică a suferit modificări
semantice: în anii '1930, sensul acesteia era acela al substituției forței de muncă cu capital sau, într-o
interpretare similară, al schimbărilor în ocuparea forței de muncă determinate de tehnologie. Odată
cu popularizarea noțiunii de Rupert Maclaurin la începutul anilor '1940, semnificația inițială a
folosirii unui procedeu nou în producție se transformă în cea a dezvoltării și al comercializării de noi
produse (Godin, 2008: 24f.).
32
21.09.2012
Ilustrația 3.1: Funcția de producție (Cobb-Douglas)

Sursa: Maier et al., 2006: 57.
Prin intermediul aceleiași funcții de producție, inovația este introdusă explicit în

literatura economică, în momentul în care Joseph Schumpeter (1939: 84f.) echivalează
modificările în grafic cu inovațiile:
We will now define innovation more rigorously by means of the production function
previously introduced. As we know, this function describes the way in which quantity of
product varies if quantities of products vary. If, instead of quantities of factors, we vary the
form of the function, we have an innovation.33 But this not only limits us, at first blush at
least, to the case in which the innovation consists in producing the same kind of product that
had been produced before by the same kind of means of production that had been used
before, but also raises some more delicate questions. Therefore, we will simply define
innovation as the setting up of a new production function. This covers the case of a new
commodity, as well as those of a new form of organization such as a merger, of the opening
up of new markets, and so on. Recalling that production in the economic sense is nothing
but combining productive services, we may express the same thing by saying that
innovation combines factors in a new way, or that it consists in carrying out New
Combinations, although, taken literally, the latter phrase would also include what we do not
33. Cf. Schumpeter (1939: 87, nota 2): “Readers versed in economic theory can easily translate the above
into the language of isoquants. They will also perceive that the difficulties noticed in the following
sentence of the text are not altogether insurmountable. But it would lead too far astray to go fully
into the matter. Be it repeated again, that the above definition does not make innovation equivalent
with ‘change in method’ or ‘change in technique’ of production. Such changes may also occur in
response to changes in relative prices of factors.”
33
21.09.2012
now mean to include — namely, those current adaptations of the coefficients of production
which are part and parcel of the most ordinary run of economic routine within given
production functions.
(Schumpeter, 1939: 87f.)
Folosind un text mai vechi de Schumpeter (1912/1934: 66, preluat de Godin, 2008:
35), seria inovațiilor menționate în paragraful citat anterior poate fi completată cu încă
două elemente, rezultând astfel cinci tipuri de inovații:34 introducerea unui bun nou;
introducerea unei noi metode de producție; deschiderea unei noi piețe; câștigarea unei
noi surse de materii prime sau de semifabricate sau implementarea unei noi forme de
organizare. Pentru Schumpeter însă, inovația este o decizie strict economică, aparținând
exclusiv gestiunii afacerilor. De cele mai multe ori, inovația nu este strâns legată de o
invenție specifică, ci folosește cunoștințe comune:35
By changes in the methods of supplying commodities we mean a range of events much
broader than the phrase covers in its literal acceptance. We include the introduction of new
commodities which my even serve as the standard case. Technological change in the
production of commodities already in use, the opening up of new markets or of new sources
of supply, Taylorization of work, improved handling of material, the setting up of new
business organizations such as department stores — in short, any “doing things differently”
in the realm of economic life — all these are instances of what we shall refer to by the term
Innovation. It should be noticed at once that that concept is not synonymous with
“invention”. Whatever the latter may mean, it has but a distant relation to ours. Moreover, it
carries misleading associations.
First, it suggests a limitation which is most unfortunate because it tends to veil the true
contours of the phenomenon. It is entirely immaterial whether an innovation implies
scientific novelty or not. Although most innovations can be traced to some conquest in the
realm of either theoretical or practical knowledge that has occured in the immediate or the
remote past, there are many which cannot. Innovation is possible without anything we
should identify as innovation and invention does not necessarily induce innovation, but
produces of itself [...] no economically relevant effect at all. The economic phenomena which
we observe in the special case in which innovation and invention coincide do not differ from
34. Clasificarea este preluată de la David Ricardo (Godin, 2008: 35).

35. Am citat pe larg argumentația lui Schumpeter (1939: 84ff.) pentru a clarifica faptul că Schumpeter nu
a formulat o teorie a inovației tehnologice, contrar interpretărilor mai târzii din literatura
evoluționistă. Restrângerea sensului inovației la inovația tehnologică nu se produce decât în anii
'1940, odată cu Rupert Maclaurin.
34
21.09.2012
those we observe in cases in which preexisting knowledge is made use of. Stressing the
element of invention or defining innovation by invention would, therefore, not only mean
stressing an element without importance to economic analysis, but it would also narrow
down the relevant phenomenon to what really is but a part of it.
Second, even when innovation consists in giving effect, by business action, to a particular
invention which has either emergeg autonomously or has been made specially with a veiw
to a given business purpose and in response to a given business situation, the making of the
invention and the carrying out of the corresponding innovation are, economically and
sociologically, two entirely different things. They may, and often have been, performed by
the same person; but this is merely a chance coincidence which does not affect the validity of
the distinction. Personal aptitudes — primarily intellectual in the case of the inventor,
primarily volitional in the case of the businessman who turns the invention into
innovation — and the methods by which the one and the other work, belong to different
spheres. The social process which produces inventions do not stand in any invariant relation
to each other and such relation as they display is much more complex than appears at first
sight.
Schumpeter, 1939: 84ff.
Separată aproape complet de invenție, Schumpeter (ibid.: 86f.) introduce în

continuare inovația ca factorul cel mai important din setul celor trei factori interni36 de
schimbare ai sistemului economic capitalist. Spre deosebire de schimbările în gusturile
consumatorilor și de creșterea economică, inovația, înțeleasă ca introducerea funcțiilor
noi de producție, este singura care poate modifica constant curbele de cost monoton
descrescătoare.37 Părăsind însă nivelul abstract, introducerea inovațiilor se sprĳină în
realitate exclusiv pe umerii antreprenorilor, cel puțin în prima perioadă a literaturii
schumpeteriene, pentru ca în perioada scrierilor mai târzii, această funcție să fie
asimilată de birocrațiile trusturilor (cf. Witt, 2002). Motivația ambelor tipuri de
antreprenori de a lucra cu inovații este simplă și constă în asigurarea profiturilor
monopoliste pe o perioadă cât mai întinsă de timp.
36. Din această perspectivă, factorii sunt considerați interni atunci când sunt exclusiv de natură
economică și depind numai de lumea afacerilor (Schumpeter, 1939: 86).
37. Prin ipoteza curbelor de cost monoton descrescătoare, modelarea inovației propusă de Schumpeter
preia parțial perspectiva neoclasică de echilibru pentru a explica, în esență, o dinamică economică.
Devine așadar îndoielnică afirmația potrivit căreia teoria schumpeteriană a dezvoltării economice
este de natură evoluționistă, fiind mai degrabă vorba de o teorie specială a creșterii instabile în
cadrul ciclurilor economice (cf. Witt, 2002: 20f.).
35
21.09.2012
Începând însă cu anii '1940, sensul tehnologic al inovației începe să domine treptat
literatura economică sub forma modelului liniar de inovație,38 odată cu cercetările
statistice care vin să îi fundamenteze obiectivitatea conceptuală. La momentul
formulării primei generații de politici pentru știință, în anii '1960, inovația este deja
echivalată sistematic cu inovația tehnologică. Suprapunerea semantică se sedimentează
în continuare în deceniile următoare, când politicile pentru știință ai anilor '1960 se
transformă în anii '1970 în politicile pentru știință și tehnologie, iar în anii '1990 în
politicile pentru inovație (Godin, 2008: 41f.). Dezvoltarea teoretică a inovației va fi astfel
complet absorbită de sfera politică, iar inovația tehnologică va fi orientată spre
rezolvarea obiectivelor sociale și economice ale administrațiilor naționale.
În concluzie, cele două milenii și jumătate ale istoriei inovației pot fi sistematizate
printr-o suprapunere de patru planuri (Godin, 2011: 35f.): în primul, inovația apare ca
un concept politic, contestat aproape fără întrerupere până spre sfârșitul secolului XIX.
Înainte de secolul XX, inovația nu este nicidecum legată semantic de creativitate, de
originalitate sau de utilitate, fiind percepută exclusiv ca introducerea schimbărilor în
ordinea prestabilită și fiind, tocmai de aceea, interzisă prin lege. În al doilea plan,
inovația se transformă într-un concept polemic, cândva la începutul secolului XVII,
fiind folosită intensiv în pamfletele sau în diatribele împotriva inovatorilor politici,
ecleziastici, juridici, pedagogici și științifici. Al treilea plan conține transformarea
semantică pozitivă din secolul XIX, când caracterul revoluționar al inovației se
suprapune peste introducerea metodei științifice în ordonarea corpului de cunoștințe,
aceasta intrând în domeniul științelor sociale. Pornind de aici, sensul noțiunii se va
restrânge treptat până la identificarea inovației cu inovația tehnologică comercializată,
aceasta fiind la rândul ei strâns legată de progresul economic. Cristalizarea inovației ca
noțiune obiectivă este susținută de statisticile pentru știință și tehnologie din a doua
jumătate a secolului XX, perioadă în care inovația își începe transformarea într-o
categorie teoretică. Aceasta se finalizează însă în cel de al patrulea plan, când inovația
este legitimizată științific cu sprĳin politic, odată cu nevoia de fundamentare a
politicilor pentru dezvoltare. După explozia anilor '1970 și '1980 în literatura economică,
38. Cf. secțiunea 3.3.1.
36
21.09.2012
inovația devine un ideal în sine, dizolvându-și claritatea conceptuală și transformându-
se în categorie discursivă.
3.1.2 Modelarea teoretică a inovației
Traiectoria de evoluție a inovației în plan teoretic apare desenată în ilustrația

următoare (il. 3.2). Schema a fost construită în felul următor: partea superioară conține
perspectivele teoretice macroeconomice relevante în mod direct sau indirect pentru
inovație39, cea inferioară suita de perspective teoretice complementare, iar centrul este
ocupat de evoluția dimensiunii teritoriale a teoriilor dezvoltării40 regionale, sintetizată
în cele trei concepții majore asupra regiunilor: regiunea ca zonă de specializare în
exporturi, regiunea ca sursă de randamente de scară crescătoare și regiunea ca nod în
rețeaua de producere și de transfer al cunoștințelor. Suplimentar, ilustrația face
distincția între familia teoriilor echilibrului regional și cea a teoriilor dezechilibrului
regional.
39. Sau pentru noțiunile sinonime (cf. secțiunea 3.1): schimbare tehnologică, progres tehnologic sau
progres tehnic.
40. Diferența semantică între dezvoltare și creștere necesită câteva clarificări terminologice. Așadar,
dezvoltarea economică înseamnă creșterea nivelului de trai al populației, în vreme ce dezvoltarea
socială este definită ca suita de schimbări calitative favorabile în structura populației, care îi permit
să își îndeplinească cât mai bine obiectivele propuse. Creșterea economică înseamnă creșterea
cantitativă sau valorică a bunurilor sau a serviciilor produse de economia studiată, iar creșterea
socială desemnează simpla creștere a populației (Malecki, 1997: 13).
În prezent, suprapunerea semantică între cei doi termeni este în doar parțială, echivalența dispărând
cândva în perioada imediat următoare celui de al Doilea Război Mondial, în principal datorită
necorelării între creșterea economică și îmbunătățirea condițiilor de viață în cazul țărilor aflate în
curs de dezvoltare. Astfel, în perioada anilor '1960, dezvoltarea s-a diferențiat semantic, cuprinzând
treptat următoarele condiții: reducerea sărăciei; creșterea bunăstării; creșterea nivelului de educație
și a celui de sănătate, precum și o libertate socială și politică sporită (Szirmai, 2005: 9). În limbaj
teoretic, condițiile de mai sus se traduc în acumularea factorilor de producție și eficiența utilizării
acestora, în schimbările tehnologice în sistemele de producție și de consum și, mai recent, în
traiectorii de evoluție obligate (path dependencies), care nu sunt altceva decât efectele influențelor
istorice, politice, instituționale sau culturale. Indiferent de formulare, dezvoltarea implică în esență o
schimbare structurală socială, orientată spre modernizare, în care schimbarea tehnologică și, mai
recent, inovația joacă un rol major.
37
21.09.2012
perspective macroeconomice
economie economie Keynesianism economie teoria creșterii noua teorie
clasică neoclasică dezvoltării endogene a comerțului
Ilustrația 3.2: Suitele de modelări teoretice ale inovației

Sursa: Cambdridge Econometrics et al., 2003(?): 2-14.
1776 – (’1830)/’1870 1871 – ‘1930 1930 – ‘1970 1943 – ‘1950 & ‘1980 1979 – ‘1980
‘1980 – ’1990
perspective regionale
avantaj înzestrarea cu investiții regiunea ca zonă
bază regională specializare
comparativ & factori de străine specializată
de export regională
absolut producție directe în exporturi
38
districte cauzații creștere regiunea ca sursă
economii de costuri de economii de
industriale circulare & regională de randamente
localizare tranzacționare aglomerare
marshalliene cumulative endogenă crescătoare
teoria creșterii modele de regiunea ca nod
instituții & economii de clustere regiuni de
urbane inovații în rețeaua fluxurilor
reglementări urbanizare învățare
(Jacobs) teritoriale de cunoștințe
1919 1911
1975 1950-’1960 ‘1980
economia
economia strategia evoluționistă via
instituțională sociologie afacerilor Schumpeter
perspective complementare
21.09.2012
3.1.2.1 Perspectivele macroeconomice
Inovația apare în zona din stânga sus a schemei, odată cu teoria economică clasică,
în forma incipientă a diferențelor tehnologice. Diferențele tehnologice determină
diferențe în productivitate și susțin astfel specializarea economică prin intermediul
comerțului, folosind fie mecanismul avantajului absolut, fie pe cel al avantajului relativ
(Cypher și Dietz, 2009: 111ff. și 119ff. și Cambridge Econometrics et al., 2003(?): 2-4f.).
Odată cu trecerea la teoria neoclasică, diferențele tehnologice sunt excluse din
modelare, tehnologia fiind tratată ca factor exogen.41 Cu toate acestea, importanța
progresului tehnologic, deși implicită, rămâne crucială, impulsul tehnologic fiind
singurul factor capabil să distrugă tendința inerentă spre echilibru a evoluției
economice, în contextul limitelor impuse de premisele concurenței perfecte.42
Urmărind în continuare linia teoriilor macroeconomice, apar două noi tulpini, cea
keynesiană și cea a economiei dezvoltării, care manifestă un interes scăzut pentru
problematica progresului tehnologic, asimilându-l implicit fie multiplicatorilor
regionali, fie ipotezei cauzației cumulative.43 În acest ultim caz, intervenția politică
devine necesară pentru asigurarea efectelor de difuziune a dezvoltării (spread effects)
către ariile defavorizate. Între efectele pozitive ale difuziunii se numără și transferul
tehnologic, dar modul în care el se declanșează rămâne nelămurit (cf. Pike et al., 2006:
69-77).
Primul model care reușește să integreze explicit schimbarea tehnologică aparține

teoriei creșterii endogene și este construit pornind de la premisa că acumularea
41. Teoria neoclasică lucrează cu o funcție agregată de producție, care are un comportament asemănător
unei ‚cutii negre’. Detaliile despre tehnologie sunt în mare parte absorbite, apărând parțial doar în
fluxurile de ieșire a rezultatelor. Deși până nu demult corpul teoriilor neoclasice trata tehnologia în
majoritatea cazurilor ca exogenă, ultima generație de modele integrează o evoluție tehnologică
endogenă. Este însă vorba de o tehnologie ‚plată’, nestructurată (cf. Lipsey et al. 2005: 25ff.).
42. Cele mai importante sunt informația perfectă în cadrul pieței, randamentele de scară constante,
flexibilitatea prețurilor și concurența atomistă (cf. Maier et al., 2006: 55f.).
43. Ipoteza a fost propusă de Gunnar Myrdal (cf. seciunea 3.1.2.3), având următoarea descriere: “a
change in one [interlocked] variable induces the others to change in such a way that these secondary
changes support the first change, with similar tertiary effects upon the first variable affected, and so
on” (Myrdal, G. (1957), Economic Theory and Underdeveloped Regions. Londra: Duckworth, pp.
17 și 26, preluat de Holland, 1976a: 48).
39
21.09.2012
cunoștințelor generează randamente de scară crescătoare. Consecințele ei sunt
importante, deoarece asociază acumularea de cunoștințe și fricțiunile apărute la
transmiterea lor, cu formarea monopolurilor și a oligopolurilor, obligând astfel
guvernele să aibă o strategie ambivalentă: pe de o parte, să susțină diseminarea
cunoștințelor pentru a reduce din dezechilibrele funcționării pieței, iar pe de alta, să
protejeze drepturile asupra proprietății intelectuale, pentru a menține profitabilitatea
investițiilor în cercetare și dezvoltare (C&D) (Cambridge Econometrics et al., 2003 (?):
2-8f.). Corelând în același timp nivelul de pregătire a forței de muncă cu productivitatea
sa, teoria fundamentează atât decizia firmelor de a investi în calificarea angajaților, cât
și eforturile guvernelor de a educa populația.
Teritorial, teoria creșterii endogene este completată de noua teorie a comerțului,

prin incorporarea economiilor de scară de tip marshallian44 și prin includerea
concurenței monopoliste (ibid.: 2-9f.). Astfel, deși firmele lucrează în general cu
randamente constante, existența economiilor externe la nivel de branșă le permite
atingerea randamentelor crescătoare, mecanismul producând în final concentrare
teritorială în cadrul industriilor. Suplimentar, concurența monopolistă obligă strategia
firmelor să devină agresivă și să își asigure avantajul primei mișcări. La rândul său,
acesta se construiește prin economiile interne ale firmei, care se bazează pe diferențierea
gamei de produse,45 pe formarea rețelelor de furnizori și pe viteza modernizării
tehnologice. Ideea principală este suficient de clară. Cu toate acestea însă, mecanismele
cauzale componente nu sunt încă pe deplin lămurite. Spre deosebire de perspectiva
regională, unde inovația a fost integrată succesiv într-o serie de abordări teoretice,46
relativ inconsistente, fenomenul este absent în zona perspectivelor macroeconomice.
44. Acestea sunt denumite economii de localizare și sunt de trei tipuri: bazine comune de forță de
muncă specializată; existența industriilor specializate auxiliare și de suport și diviziunea sofisticată a
muncii între firme, care permite și încurajează echipări tehnologice diferențiate, contribuind astfel la
propagarea inovației tehnologice (Cambridge Econometrics et al., 2003 (?): 2-17).
45. Atât în cazul produselor finale, cât și în cazul celor intermediare.
46. Cf. secțiunea 3.1.2.3.
40
21.09.2012
3.1.2.2 Perspectivele complementare
Perspectivele macroeconomice preponderent tehnologice de până acum sunt

completate cu câteva idei suplimentare, relativ disparate, în partea de jos a schemei.
Plaja acoperită este destul de întinsă, atât din punct de vedere teritorial, cât și economic
(Cambridge Econometrics et al., 2003 (?): 2-11ff.). Fără a forma o suită coerentă, ele sunt
integrate totuși ulterior în imaginea regiunilor ca noduri în rețeaua fluxurilor de
cunoștințe.47 Astfel, în colțul din stânga jos, teoria urbanizării propusă la mĳlocul anilor
'1960 de Jane Jacobs explică randamentele crescătoare produse de sistemele urbane prin
schimbul de cunoștințe complementare între firme și, prin extrapolare, între regiuni.
Randamentele se datorează economiilor de urbanizare, similare cu cele de localizare de
tip marshallian, producția cunoștințelor fiind strâns legată de diversitatea funcțională a
nucleelor sistemului urban.
Explicațiile la nivel de firmă vin în completarea celor teritoriale la aproximativ un

deceniu, odată cu studiul investițiilor străine directe (ISD), care analizează formarea
nivelului mezoeconomic, dominat de companiile multinaționale (cf. Holland, 1976a:
251ff.; 1976b și 1983). Motivele pentru care o companie consideră strategică
transformarea sa într-o multinațională sunt următoarele: primul este posibilitatea
pătrunderii pe piețele străine, iar al doilea este asigurarea factorilor de producție la un
preț mai scăzut. În primul caz, al ISD orizontale, investițiile se fac în filiale amplasate în
economii avansate, iar multiplicarea punctelor de producție funcționează ca substitut
pentru comerț. În al doilea caz, al ISD verticale, este vorba în principal de relocalizarea
producției industriale în economiile mai slab dezvoltate, datorită abundenței forței de
muncă mai ieftine, generând, spre deosebire de cazul anterior, și comerț. În ambele
situații, odată cu investițiile se declanșează și transferul tehnologic. Impactul acestuia
depinde însă de gradul de funcționalitate al structurii industriale de la noul
amplasament, deoarece filiala poate transfera tehnologie doar în trei direcții: spre
furnizorii locali, spre clienții finali sau spre firmele locale din aceeași ramură
industrială. Prima și ultima categorie sunt singurele care pot produce efecte de
aglomerare la nivel regional, prin intermediul difuziunilor de cunoștințe (spillover
41
21.09.2012
effects), dar acestea sunt de obicei de scară mică și depind de abilitatea firmelor de a
întârzia integrarea economiilor externe de către multinaționale (cf. Jindra, 2006: 8-28). În
varianta microeconomică, concentrările geografice sunt cunoscute sub numele
aglomerațiilor industriale (industrial clusters) și sunt tratate exclusiv prin prisma
competitivității (cf. Porter, 1990).
În paralel, perspectiva organizațională este adăugată prin reluarea analizei lui

Schumpeter (1939: 102ff.) a rolului antreprenorului. Confruntat cu scăderea profiturilor
și cu creșterea concurenței, acesta este obligat să producă inovații tehnologice,
organizaționale sau financiare pentru a-și asigura un profit monopolist inițial. Ridicate
la nivel sistemic, cele trei tipuri de inovații depind exclusiv capacitatea antreprenorială
a firmelor, care se dezvoltă prin procese de învățare organizațională (cf. Glasmeier,
2007: 114ff.). La o privire mai atentă, avantajul unei asemenea abordări este hotărâtor,
câtă vreme efortul este orientat spre explicarea capacităților organizațiilor de a se
relaționa la factorii care induc schimbarea (Moldaschl, 2010: 14). Scopul final nu este
însă producerea unei teorii generale48 a inovației, ci mai degrabă o descriere a
condițiilor determinante pentru dezvoltarea unui comportament organizațional
inovativ, fiind în esență vorba de o abordare de factură instituțională (cf. Moldaschl,
2006: 14ff.).
3.1.2.3 Perspectivele regionale
Prinsă între cele două seturi de perspective se află suita teoriilor regionale. Prima
familie, a teoriilor echilibrului regional, își are rădăcinile aproape de începutul secolului
XX49 și pornește de la elasticitatea factorilor de producție moștenită de la perspectiva
macroeconomică clasică și preluată ulterior de cea neoclasică. Astfel, prima generație de
teorii studiază mecanismele cauzale care determină creșterea economică, modelele
explicative propuse fiind indiferente la inegalitățile sociale și la diferențele regionale.

49. Prima generație de teorii regionale apare la începutul secolului XX, bazându-se pe modelele de
echilibru în alocarea resurselor. În perioada interbelică însă, evoluția acestora este frânată de
orientarea teoriei macroeconomice spre problematica ocupării forței de muncă (Holland, 1976a: V).
42
21.09.2012
Odată cu preluarea perspectivei neoclasice însă, chestiunile legate de progresul
tehnologic și, implicit, de inovație sunt trecute automat în plan secund.
Observația este consistentă începând de la Alfred Weber (1909/1929: 173-225),

unde ultimele două capitole reintroduc observațiile empirice scurtcircuitate anterior de
ipotezele50 necesare pentru izolarea costurilor de transport în funcționarea teoriei
localizării. Între acestea se afla și rolul progresului tehnic și al inovației în cadrul
industrializării. Ambele păreau a fi imune la condițiile impuse de structura costurilor
de transport și la cele impuse de densitatea populației, complicând analiza
comportamentului de localizare al întreprinderilor din trei motive: în primul rând, din
cauza faptului că progresul tehnic reduce constant costurile de transport, diminuând
astfel tendința de concentrare teritorială a industriilor presupusă de model.
Concomitent însă, acesta încurajează concentrări sectoriale, datorită posibilităților de
integrare a economiilor de scară externe. Iar în al treilea rând, viteza schimbărilor
tehnologice în procesele de producție determină în mod direct redesenarea continuă a
‚izodapanelor’, implicând așadar costuri de relocalizare repetată prea mari pentru a
putea fi suportate de întreprinderi (Holland, 1976a: 5f.).
În loc să fie integrate în cadrul modelării, aceste probleme sunt ocolite cu totul,
când August Lösch reușește, la aproximativ treizeci de ani după Weber, să desprindă
evoluția teoriei regionale de realitate, asimilând funcționarea piețelor de desfacere
hexagoanelor51, prin eliminarea caracteristicilor teritoriale ale regiunii52 și prin
50. Costul fix al forței de muncă și disponibilitatea acesteia nelimitată; proporționalitatea costurilor de
transport cu distanța; excluderea factorilor instituționali, în special în distribuția fluxurilor de
capital, și excluderea factorilor sociali, culturali și politici (ibid.: 2).
51. Christaller (1933/1966) propune pentru prima dată principiul aproximării suprafeței piețelor cu
hexagoane. Cu toate acestea, folosirea hexagonului este mai intensă la Lösch decât la Christaller. De
asemenea, impactul internațional al lucrării de Lösch este mai puternic, în special în Statele Unite,
datorită traducerii sale anterioare (Holland, 1976a: 8f.).
52. Lösch postulează cinci condiții de echilibru pentru a putea afla cele cinci variabile care descriu
comportamentul de localizare al întrepriderilor, producând astfel un sistem de cinci ecuații cu cinci
necunoscute. Cele cinci variabile sunt: prețul bunului la ieșirea din fabrică; aria pieței sale de
desfacere; numărul orașelor în care acesta este produs; coordonatele localizării pentru punctul de
producție și perimetrul pieței sale. Simetric, cele cinci condiții necesare sunt următoarele:
amplasarea întreprinderilor trebuie să maximizeze profiturile; teritoriul regiunii este uniform
acoperit demografic, uniform în distribuția materiilor prime, în gusturile cumpărătorilor, omogen
din perspectiva costurilor de transport, a oportunităților de producție și dispune de o bază uniformă
de cunoștințe tehnice; nu există profituri anormal de mari și, prin urmare, nici concurență
imperfectă; aria pieței fiecărui producător este mică, ca o consecință a intrării libere pe piață, iar
limitele regionale sunt indiferente pentru doi producători aflați în regiuni adiacente (ibid.: 7 și 9).
43
21.09.2012
neutralizarea dinamicii funcționale caracteristice industriilor (ibid.: 7ff.). Mai mult, din
ipoteza distribuției uniforme a cunoștințelor tehnice în cadrul regiunii, devine evident
faptul că nu poate fi vorba de progres tehnic sau de inovație, fie ea tehnologică sau
organizațională.53
După al Doilea Război Mondial, Isard (1958) reia, mai mult declarativ, abordarea
lui Weber în formularea propriei teorii despre localizarea industrială. În realitate însă,
metoda inductivă folosită de Weber este înlocuită de la bun început cu cea deductivă a
lui Lösch, majoritatea corecturilor și a completărilor ulterioare nereușind, în esență,
decât o dinamizare a cadrului teoretic propus de Lösch în 1940 (Isard, 1960; 1969; 1971
și 1975). Menținând premisa distribuției uniforme a cunoștințelor în teritoriu54 și
raționamentul concurenței atomiste perfecte, inovația și caracterul monopolist al
acesteia rămân neexplicate din nou. Generația ulterioară de teoreticieni va rămâne
cantonată în aceeași perspectivă, revenind ulterior încetul cu încetul la principiul
hexagoanelor, care reapar atât la scară regională, cât și la scară urbană (Holland, 1976a:
18-35).
Progresul pe această linie se produce doar la combinarea modelului neoclasic

inițial cu principiul cauzalității cumulative al lui Gunnar Myrdal și cu randamentele de
scară crescătoare (Pike et al., 2006: 102f.). În prima generație de modele, schimbarea
tehnologică indusă de inovație este integrată prin adăugarea unui factor suplimentar de
producție, denumit capital uman (H),55 care devine responsabil pentru apariția
randamentelor crescătoare. În esență, capitalul uman nu este nimic altceva decât baza
de cunoștințe de care dispune firma, prin intermediul angajaților. Problema apare aici
din cauza imposibilității remunerării acestui tip de capital și rezultă direct din premisa
concurenței perfecte, care fixează retribuțiile la valoarea produsului marginal al
53. Același lucru este valabil și pentru teoria comerțului interregional1 formulată anterior de Bertil Ohlin,
cu toate că aceasta permite măcar existența imperfecțiunilor1 inițiale în funcționarea piețelor. Aici
este vorba în principal de imperfecțiuni în fluxurile factorilor de producție și de diferențele de
înzestrare cu materii prime între regiuni. Acestea vor fi eliminate ulterior prin comerț sau prin
substituția acestuia cu mobilitatea factorilor de producție, păstrând așadar aceeași perspectivă de
echilibru final (ibid.: 12).
54. Suplimentar față de Lösch, Isard introduce premisele costului fix al unui singur produs omogen și,
inițial, absența economiilor de scară. Chiar și la relaxarea celei din urmă, economiile de scară sunt
asimilate substituției cheltuielilor de transport cu cele de producție, fără a modifica substanțial
perspectiva neoclasică (cf. ibid.: 20f.).
55. Alături de capital (K) și de forță de muncă (L).
44
21.09.2012
celorlalți doi factori de producție, aceștia consumând-o în totalitate. Prin urmare, nu
există nici un stimulent intern pentru a mări stocul de capital uman. Soluția formală
într-o asemenea situație este considerarea capitalului uman ca rezultat al sistemului de
educație, asigurându-i-se astfel finanțarea din fonduri publice.56 A doua generație de
modele57 încearcă să evite problema prin finanțarea capitalului uman din vânzarea
brevetelor de invenție pe piața monopolistă a produselor intermediare. În acest caz,
profiturile monopoliste sunt cele care asigură viabilitatea modelului (cf. Maier et al.,
2006: 96ff.). Indiferent de formulare, implicațiile sunt clare: dezvoltarea regională
depinde de modernizarea tehnologică și de investițiile în formare și în calificarea
personalului. Totuși, odată cu introducerea unui factor suplimentar de producție și a
piețelor monopoliste, puterea de predicție a teoriei asupra convergenței sau a
divergenței traiectoriilor de evoluție regională dispare, în funcție de model, putând
apărea oricare din cele două variante.
Lipsa de satisfacție cu puterea explicativă a teoriilor derivate din perspectiva

neoclasică este parțial compensată de familia teoriilor care studiază dezechilibrele
regionale.58 Istoria acestei abordări poate fi urmărită până la Karl Marx, care a observat
că tendința de concentrare teritorială a producției industriale este cauzată în primul
rând de concentrarea sectorială și nu de înzestrarea amplasamentelor cu resurse locale
56. În această variantă, modelul se numește ‚modelul externalităților’ (Maier et al., 2006: 96f.).
57. ‚Modelul inovațiilor’ (ibid.: 98).
58. Holland (1976a; 1976b și 1987: ) propune trei variante de explicații pentru lipsa de putere explicativă
a perspectivei neoclasice: fie dezechilibrul regional este o problemă inerentă sistemului socio-
economic de factură capitalistă (sau socialistă), fie există o problemă majoră în formularea și
modelarea teoriilor dezvoltării regionale, sau, la fel de probabil, este vorba de o problemă de sistem
și una de teorie în același timp (Holland, 1976b: 1-20 și 136-158). Chestiunea depinde în mare parte
de perspectiva adoptată. Totuși, presupunând cazul ideal al unui sistem capitalist cu o funcționare
perfectă, disparitățile regionale au tendința de a persista, în special din punctul de vedere al
diferențelor între nivelurile de producție, de productivitate și de venit al firmelor. Ele vor deveni la
rândul lor cumulative, încărcând din ce în ce mai puternic sistemul de transfer al administrației,
indiferent de nivel. Ilustrarea este simplă (ibid.: 3): o regiune care nu și-a putut adapta structura de
producție la cerințele unei generații noi de produse sau de servicii (modernizare), le va produce la
un cost mai ridicat decât regiunile cărora le-a reușit această adaptare. Prin urmare, productivitatea
totală la nivel național va fi mai scăzută și, implicit, mecanismul de redistribuție va dispune de mai
puține fonduri pentru stabilizarea nivelurilor de venit între niște limite tolerabile din punct de
vedere social și politic. Reciproca este la fel de valabilă: concentrând resursele în zone sau regiuni
deja congestionate, costurile de dezvoltare și de menținere a infrastructurii fizice, a locuirii și a
infrastructurii serviciilor de interes public devin mult mai ridicate decât în zone mai puțin
dezvoltate. Aceeași concentrare privează de obicei regiunile mai puțin dezvoltate de asigurarea unui
nivel minim de funcționare a acestora.
45
21.09.2012
sau de costurile de transport. Acesta este prima observație relevantă pentru descrierea
progresului tehnologic. A doua vine odată cu descrierea dislocării forței de muncă
produsă de modernizarea tehnică. Fiind strâns legată de producția la scară mare,
dislocația se produce în două etape: prima, în care forța de muncă este atrasă de
fabricile nou echipate, și a doua, în care aceasta este înlocuită cu o nouă generație de
utilaje, ca urmare a necesității reducerii costurilor de producție. Cu toate acestea, efectul
ei imediat este dispersia forței de muncă spre industriile aflate pe poziții inferioare ale
lanțului de producție. Concomitent cu dispersia însă, concurența antrenează industria
într-un proces continuu de pătrundere pe noi piețe, de consolidare a celor existente sau
de formare a unor ramuri complet noi de producție. Prin urmare, una și aceeași
industrie creează noi locuri de muncă în timp ce desființează altele vechi, în vreme ce
nevoia de forță de muncă rămâne relativ constantă la nivel sectorial (ibid.: 36-47). În
funcție de perspectivă, aceasta poate fi considerată prima descriere a fenomenului
distrugerii creative bazate pe inovații tehnologice, în sensul dat ulterior de Schumpeter.
Marx continuă analiza la nivel teritorial, descriind transferurile forței de muncă

între mediul rural și cel urban. Astfel, o schimbare structurală atât de vastă ca cea
descrisă mai sus este caracterizată de o atracție puternică a forței de muncă spre
sectorul industrial, care declanșează migrația forței spre aglomerațiile urbane. În
paralel, tehnologizarea agriculturii determină emigrarea forței de muncă din ariile
rurale, suprapunându-se peste transferul rural-urban deja existent. Amploarea
transferului rural-urban este determinată așadar pe de o parte de cererea de forță de
muncă a sectorului industrial (demand pull), iar pe de alta, de surplusul acesteia rezultat
în urma tehnologizării agriculturii (migration push) (ibid.: 40ff.). Gradul de ocupare a
forței de muncă depinde însă de influența imigrației asupra structurii salariilor, iar
aceasta fluctuează, la rândul ei, în funcție de viteza de expansiune a industriilor. Cu alte
cuvinte, avem de a face cu primul studiu regional sistematic al efectelor induse de
progresul tehnologic în utilizarea forței de muncă.
La aproximativ un secol după Marx59, Gunnar Myrdal studiază conceptul

dezechilibrului cumulativ, al cărui idee principală, similară cu cea a lui Marx, susține
59. Este foarte probabil ca Myrdal să nu fi fost familiarizat deloc cu lucrările lui Marx (Holland 1976a:
47f.).
46
21.09.2012
faptul că mecanismul pieței libere are tendința inerentă de a provoca dezechilibre la
scară regională în utilizarea resurselor. Este mult mai probabil așadar ca piața liberă să
mărească, în loc să diminueze, diferențele între regiuni. Raționamentul este
fundamentat pe ipoteza că dezvoltarea economică nu poate avea loc simultan pe
întreaga întindere a teritoriului. Astfel, pe măsură ce unele centre încep să se dezvolte,
ele atrag comerț, forță de muncă și capital. Atracția se va transforma treptat într-un
proces autoportant de acumulare, stimulat de economii de scară interne și externe, care
va genera un efect complementar de difuziune (spread effect), răspândind impulsul de
dezvoltare acumulat spre teritoriul încoǌurător. Concomitent se produce însă și un
efect de reflux (backwash effect), care deposedează alte regiuni, numite regiuni
donatoare, de factorii de producție.60
Deși în esență foarte asemănătoare cu argumentația lui Myrdal, François Perroux

(1955) aduce discuției o dezvoltare suplimentară, în forma polilor de creștere.61 În timp
ce economiile interne și externe asigură avantajul inițial de creștere al unei așa-numite
firme sau industrii propulsoare, acesta este mărit ulterior atât prin creștere economică
propriu-zisă, cât și prin influența politică. Pe măsură ce firma sau industria propulsoare
se dezvoltă, crește de asemenea și nevoia acesteia pentru factori producție. În esență
este vorba de dispersia impulsului de creștere în cadrul altor industrii sau de efectul de
difuziune al lui Myrdal la nivel sectorial. Un rezultat auxiliar inerent al creșterii
industriilor sau a firmelor propulsoare este formarea unei structuri a pieței bazată pe
oligopoluri.62
60. Întrebarea care se naște în urma procesului de acumulare este dacă efectele de difuziune sunt
suficient de puternice încât să producă o dezvoltare mai echilibrată, sau, cu alte cuvinte, dacă pot
declanșa formarea zonelor sau ariilor adiacente de creștere. Răspunsul este în general negativ.
61. Concepția inițială a lui Perroux (1955) se referă la sectoarele industriale, nefiind interesată de
manifestarea lor teritorială. Firmele sau industriile propulsoare trebuia să îndeplinească următoarele
criterii, pentru a putea fi considerate propulsoare: să fie relativ mari, să crească relativ repede, să
aibă legături bune cu restul industriilor în ceea ce privește furnizorii și piețele, universitățile și
instituțiile de cercetare și, nu în ultimul rând, să fie inovatoare. Noțiunea de ‚centru de creștere’ a
fost introdusă la sfârșitul anilor '1960, rezultând dintr-o tendință de transpunere teritorială a
polarizării sectoriale studiate de Perroux și creând o confuzie terminologică generalizată (Rees și
Stafford, 1986: 27ff.).
62. După explozia în literatura dedicată din anii '1960 și '1970, relevanța teoriei s-a epuizat, din cauza
faptului că teoria polilor de creștere este doar o teorie condițională în esență, descriind doar
contextul în care poate funcționa un asemenea pol. Valoarea acesteia ca instrument pentru politici
este însă redusă, din cauza sensibilității sale la gradul de funcționalitate al regiunii la momentul
aplicării acesteia, fiind vorba, în principiu, de scara schimbării necesare pentru formarea unui pol de
47
21.09.2012
Argumentele împotriva teoriei polilor de creștere sunt însă cele relevante pentru
problematica inovației (ibid.: 51f.). Astfel, o parte foarte consistentă a strategiei de
formare a unui pol de creștere funcțional este formată din proiectarea unui sistem de
stimulente și de constrângeri pentru atragerea investițiilor în polii de creștere
desemnați, mai ales în cei aflați în regiunile problemă. Presupunerea implicită din
spatele acestei abordări presupune un răspuns complet rațional al conducerii firmelor
la stimulente și își amplasează activitățile în polii desemnați, lucru care în realitate se
întâmplă foarte rar. În al doilea rând, un rol fundamental în formarea unei industrii
propulsoare este jucat, în cadrul acestei teorii, de economiile externe, implicate în
procesul de localizare a firmelor. Firmele de dimensiuni medii și mari capabile să
demareze un proces de creștere accelerată în cadrul unei regiuni problemă tind fie să
asimileze economiile de producție, fie să și le asigure într-o manieră oligopolistă, prin
intermediul contractelor pe termen lung cu alți furnizori. În al treilea rând, costurile de
transport au scăzut dramatic de-a lungul timpului, tinzând să fie o parte neglĳabilă în
totalul costului de producție. În consecință, extinderea piețelor a diminuat importanța
relativă a localizării geografice. Mai mult, luând în considerare alocarea internă a
investiției pentru amplasamente noi, proporția dedicată din investiția totală netă pentru
filiale complet noi este relativ scăzută.63 Astfel, inovația pare să aibă, cel puțin la scară
regională, o distribuție dependentă de dinamica industrială prin intermediul rețelelor
sectoriale, neexistând neapărat o dependență față de conformația teritorială.64
În perioada anilor '1970 și '1980, teoriile dezechilibrului regional încep să aibă o

apetență din ce în ce mai mare pentru procesele de dezindustrializare și pentru tranziția
spre economia bazată pe servicii, tinzând să considere dezvoltarea regională ca
episodică și sensibilă la intervenția statului (Pike et al., 2006: 84f.). În același context, se
formează, la mĳlocul anilor '1980, grupul teoriilor de tranziție, care se concentrează
treptat pe aspectele instituționale ale dezvoltării. În cadrul lor apare pentru prima dată
discuția pe tema specializării flexibile ca expresie a tranziției de la fordism la
creștere funcțional (cf. Holland, 1976a: 50ff.).

63. Holland (ibid.: 52) indică valoarea de aproximativ o cincime din investiția netă totală în economiile
țărilor industrializate.
64. Explicația este simplă și constă în faptul că, în majoritatea cazurilor, economiile externe sunt
specifice industriilor și nu depind de un anumit prag dimensional demografic.
48
21.09.2012
postfordism (cf. Malecki, 1997: 2ff.) și atenția deosebită pentru susținerea dezvoltării de
jos în sus, în funcție de specificitatea localizării.65 Dependența specializării flexibile față
de rețelele intra- și intersectoriale și interesul pentru funcționarea rețelelor în general, ca
forme de organizare colectivă a activității sociale și economice, sunt singurele implicații
semnificative ale teoriilor de tranziție pentru problematica inovației, din cauza lipsei de
coerență internă a grupului.
Începând cu sfârșitul anilor '1980,66 discursurile teoretice încep să se concentreze

explicit pe tema inovației, susținând ideea cunoașterii ca cel mai important factor în
producerea avantajului comparativ (Audretsch și Aldridge, 2009: 211 și Pike et al., 2006:
95). Conceptual, inovația este asimilată progresului tehnologic din perspectiva
neoclasică, având puterea de a decompensa tendința inerentă spre echilibru a
dezvoltării regionale (cf. Maier et al., 2006: 107ff.). Cu alte cuvinte, perspectiva statică a
teoriei neoclasice este completată cu o teorie suplimentară de incongruență, care
tratează dinamica ca o excepție, pentru a explica, în fond, dinamica sistemelor socio-
economice (cf. Moldaschl, 2010: 1). Istoric, nevoia unei teorii a inovației a apărut pentru
fundamentarea politicilor pentru știință și tehnologie, ca urmare a impulsului politic
(Godin, 2008). Dificultatea formulării unei teorii coerente a fost ulterior complicată
suplimentar de revărsarea utilizării termenului în discursurile sociale, politice, culturale
și mediatice. Concomitent difuziunea s-a mărit însă și plaja semantică a noțiunii,
crescând interesul pentru o teorie generală a inovației.67 Inutil de subliniat că o
asemenea teorie nu ar avea nici un sens, câtă vreme ar fi vorba de o teorie generală a
schimbării orientată despre un obiect de studiu neomogen (Moldaschl, 2010: 8). Prin
urmare, delimitarea interdisciplinară este, în cazul de față, o condiție necesară pentru
formularea teoriilor despre inovație. Mai mult, dacă este păstrată definiția explicită68 a
inovației în construcția conceptelor similare de inovație (socială, culturală sau politică),
acestea vor primi foarte ușor o orientare mercantilă.
65. Surprinzător, focalizarea puternică pe declanșarea dezvoltării de jos în sus este formulată în
contextul unei dependențe ridicate a teoriilor de tranziție față de coǌunctura macroeconomică (cf.
Pike et al., 2006: 90).
67. Expansiunea folosirii termenului a condus și la o supraapreciere calitativă a acestuia, în defavoarea
imitației, atât în limbajul economic, cât și în cel social (Moldaschl, 2010: 8f.).
68. Ca noutate exploatată economic.
49
21.09.2012
Presupunând totuși că preluarea termenului ar avea sens, se naște întrebarea dacă
este într-adevăr nevoie de o teorie specială a inovației în aceste domenii. Cu alte
cuvinte, pentru a explica inovația socială nu este suficientă doar o teorie socială care să
nu pornească sau măcar să nu tindă spre o situație de echilibru de tip neoclasic?
Aceeași observație este valabilă și pentru teoria inovației tehnologice, deoarece în acest
caz, teoria specifică poate fi înlocuită cu o teorie socio-economică concentrată pe
explicarea sinergiei activității creative și a relaționării sale la condițiile mediului
instituțional de producție a bunurilor tehnice, care cuprinde atât stimulentele
economice, cât și factorii care determină o traiectorie de evoluție obligată.69 Evident,
într-o asemenea formulare, țelul este foarte ambițios, câtă vreme teoria ar trebui să fie
coerentă de la nivelul firmei până la nivelul economiei politice sau, cu alte cuvinte, să
fie capabilă să formuleze o modelare micro-macro dinamică, care să permită integrarea
treptelor intermediare fără a folosi derivarea, decât în cazul unei relații de determinare
directă între scări (ibid.: 14f.).
3.1.2.4 Imaginile regionale rezultate
Din suprapunerea perspectivelor de până acum rezultă cele trei imagini asupra
regiunilor, ordonate în funcție de importanța inovației în conturarea lor. Prima, a
regiunii ca zonă specializată în exporturi, apare în anii '1970 în geografia economică, în
urma studiilor de dinamică a localizării industriale concepute în tradiția neoclasică
(Cambridge Econometrics et al., 2003 (?): 2-15f.). Funcția de producție este reinterpretată
teritorial ca o funcție de localizare, care încearcă să explice activitatea economică în
funcție de distribuția resurselor, înțelese în sens larg. Din această perspectivă, regiunile
se află în competiție pentru atragerea investițiilor și utilizează avantajul comparativ în
înzestrarea cu resurse pentru a avea succes. Pentru a se apropia mai tare de observațiile
empirice, imaginea este completată ulterior prin introducerea comerțului, odată
introducerea modelelor bazate pe export sau pe multiplicatori regionali70. În esență,
69. O parte dintr-un asemenea studiu este acoperită de literatura (descriptivă) dedicată sistemelor
naționale și regionale de inovație, problema apărând însă la operativitatea conceptelor.
70. Aceștia sunt definiți raportul între creșterea totală a venitului național și creșterea venitului din
exporturi. Cu alte cuvinte, multiplicatorul de export este creșterea rezultată a venitului național ca
urmare a creșterii exporturilor cu o unitate.
50
21.09.2012
dezvoltarea regională depinde așadar de importanța și de succesul industriilor
exportatoare aflate în regiune. Din cauza perspectivei neoclasice însă, folosită pentru
fundamentarea explicațiilor, tendința generală a evoluției regionale este spre
convergență interregională, imaginea rezultată fiind artificială. Inovația este înțeleasă
exclusiv ca modernizare tehnologică și este activă doar în reducerea costurilor de
producție.
Următoarea imagine, a regiunii ca sursă de randamente crescătoare, se formează

din combinația tulpinii creșterii endogene și cea a noii teorii a comerțului (ibid.: 2-16f.).
Din această perspectivă, creșterea producției regionale este determinată de cererea
pentru exporturile regiunii și poartă numele de competitivitate. Deosebirea față de
imaginea anterioară este cuplarea multiplicatorilor de export la principiul cauzației
cumulative, combinație care împinge dezvoltarea regională spre divergență.
71
Mecanismul propus este ciclic și se bazează în esență pe felul în care creșterea
producției determină creșterea productivității. Implicațiile pentru inovație sunt
importante, deoarece creșterea productivității induce schimbări tehnologice72,
exprimate teritorial printr-o concentrare a capitalului și a forței de muncă înalt
calificate. Pe de o parte, acumularea îi asigură regiunii creșterea pe perioade lungi de
timp, dar pe de alta, șansa regiunilor donatoare de a produce inovații importante scade,
ceea ce înseamnă că strategiile de dezvoltare bazate pe inovație pentru regiunile
donatoare ar trebui să se concentreze în principal pe transferul de cunoștințe.
Ultima imagine, a regiunii ca nod în rețeaua fluxurilor de cunoștințe, este bazată

aproape în exclusivitate pe interactivitatea proceselor de învățare organizațională (ibid.:
2-18f.). Imaginea rezultată este ambivalentă, având pe de o parte o dimensiune
teritorială accentuată, în cazul aglomerațiilor industriale, iar pe de alta, o sensibilitate
redusă la constrângerile teritoriale, în cazul rețelelor instituționale. În principiu,
71. Mecanismul este următorul: creșterea cererii pentru produsele de export ale regiunii este modelată
ca funcție cu două variabile: creșterea cererii mondiale și rata de creștere a prețurilor produselor
regionale față de prețurile mondiale. Cea de a doua variabilă este determinată de dinamica
diferenței între rata de creștere a salariilor și cea de creștere a productivității, care, la rândul ei, va
crește odată cu creșterea producției regionale, datorită efectului Verdoorn. Acesta relaționează
creșterea producției la creșterea productivității prin randamentele de scară crescătoare (Cambridge
Econometrics et al., 2003 (?) 2-16f.).
72. Schimbările tehnologice rezultă din specializarea sporită a sarcinilor în cadrul firmelor și din
acumularea tipurilor de capital fix care înglobează inovații.
51
21.09.2012
perspectiva ia în considerare contribuția concentrărilor teritoriale la dezvoltarea
regională, datorate economiilor de localizare și a celor de urbanizare, dar este
incapabilă să propună un mecanism formal clar de fundamentare. Este greu de spus, cel
puțin momentan, dacă avem de a face cu o inconsistență teoretică structurală sau dacă
este doar o simplă problemă de supraevaluare a rolului inovației pentru dezvoltare.
3.2 Definițiile unui sistem regional de inovație
În acest an73 se împlinesc exact două decenii de la prima utilizare a termenului de

‚sistem regional de inovație’ (cf. Cooke, 1998: 2). În anii '1990, interesul pentru noua
temă a rămas însă latent, pentru ca în deceniul următor, expansiunea studiilor să așeze
noțiunea pe al treilea loc, ca număr de articole publicate, în urma ‚aglomerațiilor
industriale’ (industrial clusters) și a ‚(noilor) districte industriale’ (new industrial districts)
(Asheim et al., 2011: 876f.). În ciuda acestui fapt, noțiunea nu are, cel puțin în momentul
de față, o definiție general acceptată. În limbaj abstract, asemenea noțiuni sunt
denumite ‚concepte imprecise’ (fuzzy concepts) sau ‚metafore de limită’ (boundary
metaphors), având un sens îndeajuns de vag încât să genereze simultan sensuri multiple,
în funcție de coǌunctura în care sunt folosite (cf. Markusen, 1999; Miettinen, 2002:
18ff.). Privită din perspectivă strict teoretică, lipsa de consistență a termenului este
perfect vizibilă (cf. Moulaert și Sekia, 2003; Doloreux și Bitard, 2005; Doloreux și Parto,
2005), deși se acceptă destul de rar faptul că problema de fond este legată mai degrabă
de conceptul de inovație și de istoria sa lungă de două milenii și jumatate (cf.
Moldaschl, 2010).
Pe de altă parte însă, caracterul metaforic al termenului are și două avantaje

majore, care sunt suficiente pentru a-l face viabil pentru politici. Sensul său vag, dar în
același timp pozitiv, poate să organizeze ușor abordări transdisciplinare și să coaguleze
recepție politică. În limbaj politic, aceste noțiuni sunt cunoscute sub numele de ‚cadre
conceptuale’ (conceptual frameworks), structurând acțiunea politică prin integrarea unor
informații fragmentare într-un mesaj coerent. Mai precis, ele sunt definite ca discursuri
argumentative, folosite ca principiu organizator pentru a da sens unei situații socio-
73. În anul 2012.
52
21.09.2012
economice și pentru a răspunde unor probleme analitice sau politice (Godin, 2009: 1f.).
În forma lor ideală, cadrele conceptuale trebuie să îndeplinească următoarele patru
condiții:
• Să identifice problema, originea sa și aspectele implicate;
• Să sugereze o explicație pentru situația analizată;
• Să ofere argumente, de obicei în formă statistică;
• Să recomande variante de remediere a problemei studiate, prin intermediul

politicilor.
Prin urmare, argumentul principal în viabilitatea unui cadru conceptual este

puterea sa discursivă și nu definitivarea sa științifică.74 Aceast lucru este valabil și
pentru sistemele regionale de inovație (RIS), cu toate că sunt construite pornind de la
ultima generație75 de cadre conceptuale construite de-a lungul secolului XX, asimilând
întreaga dezvoltare teoretică a generațiilor anterioare (cf. tabelul 3.1):
Tabelul 3.1: Cadrele conceptuale majore folosite în cadrul politicilor pentru știință și tehnologie
Prima generație Observații
Decalajele culturale Cadru conceptual formulat în anii '1920 de William F. Ogburn,

pornind de la premisa că societatea este insuficient adaptată la
creșterea exponențială a invențiilor. Înlănțuirea conceptuală avea
următoarea formă: tehnologie → industrie → instituții sociale →
populație (Godin, 2010b: 29). Cu alte cuvinte, există decalaje
între cultura materială și cea adaptivă, care nu pot fi depășite
decât prin intermediul unor inovații sociale, înțelese ca
mecanisme de maximizare a beneficiilor tehnologice (Godin,
2009: 4f.).
Discursul a fost folosit cu precădere în anii '1930 pentru
explicarea tendințelor în evoluția societății, prin intermediul
indicatorilor sociali, pentru fundamentarea prognozelor
tehnologice și pentru explicarea șomajului tehnologic (cf. Godin,
2010b).
Din cadrul acestei linii discusive a rezultat percepția asupra
liniarității inovării, prin intermediul decalajelor temporale între
invenție și comercializare, rezultând succesiunea: invenție →
acumulare → difuziune → adaptare (Godin, 2010b: 30f.),
precum și problematica decalajelor tehnologice (Godin, 2009: 5.
Cf. Godin, 2005: 218-238).
74. Puterea descriptivă explică, printre altele, și persistența cadrelor conceptuale în cei aproximativ 60
de ani de istorie a politicilor pentru știință și tehnologie (Godin, 2009: 4ff.).
75. Deși mai complexă, filiația teoretică a sistemelor regionale de inovație înglobează în esență tradiția
sistemelor naționale de inovație (cf. secțiunea 3.3.1).
53
21.09.2012
Modelul liniar de inovație Modelul este probabil cel mai celebru cadru secvențial de
explicare a proceselor de inovare, având forma:76 cercetare
fundamentală → cercetare aplicată → dezvoltare → producție și
difuziune (Godin, 2009: 25). Denumit oficial pentru prima dată
în anii '1940 de W. Rupert Maclaurin (Godin, 2009: 6),
dezvoltarea acestuia s-a făcut însă în trei etape (ibid.: 26-61):
• De la începutul secolului XX până aproximativ în anul
1945, când se studiază relația între cercetarea
fundamentală și cea aplicată, comunitățile științifice, atât
cele din științele naturale, cât și cele din industrie, fiind
responsabile pentru stabilizarea acesteia.
• Începând cu anul 1934 și până în anii '1960, se adaugă al
treilea termen al modelului, cercetarea, formând astfel
noțiunea de cercetare și dezvoltare (C&D). În perioada
1920-1950, cei trei termeni s-au consolidat în categorii
statistice, datorită metodologiilor introduse de Fundația
Națională pentru Știință a Statelor Unite și de Organizația
pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).
Standardizarea internațională în culegerea datelor s-a
făcut în anul 1963, prin intermediul manualului Frascati
(cf. Godin, 2005).
• A treia etapă începe la sfârșitul anilor '1950, când
modelul este completat cu ultimul termen, producția și
difuziunea, extinzându-l spre activități nespecifice C&D.
Inovația a fost inclusă astfel în taxonomia științifică
generală, iar înțelesul comercial al acesteia extins asupra
întregului model.77
Cele trei etape corespund, de asemenea, orientărilor politice ale
vremii, prima suprapunându-se peste încercările de asigurare a
finanțărilor publice pentru cercetarea universitară, a doua
coincizând cu aprofundarea interesului pentru importanța
strategică a tehnologiei pentru industrie, iar a treia cu analiza
impactului cercetării asupra economiei și asupra societății
(Godin, 2009: 61).
A doua generație
Contabilitatea pentru știință și tehnologie Începând cu anul 1952, OCDE a lansat o serie de studii care
urmăreau crearea unui cadru de contabilizarea a datelor cu
caracter social referitoare la evoluția societății. Studiile porneau
de la ipoteza că una dintre cele mai importante tare în analiza
statistică a veniturilor la nivel național este lipsa de evidențiere a
costurilor si beneficiilor externe, ce nu se regăsesc în mod direct
în prețul pieței (cf. Olson, 1969, citat de Godin, 2009: 123). Deși
Olson sugerase încă de perioada anilor 1950 studierea influenței
științei și a tehnologiei asupra economiei, ideea a fost integrată
în rapoartele OECD doar spre finalul anilor 1960, când s-a
definit un model ce masura impactul științei pe baza unui cadru
de intrări – ieșiri, unde: Intrările sunt investițiile în resursele
necesare pentru pentru activitățile de cercetare → activitățile de
cercetare → Ieșirile, ca rezultate ale activității de cercetare.

77. Cf. Secțiunea 3.1.1.
54
21.09.2012
Contabilitatea pentru știință și tehnologie Abordarea contabilă a evoluat din două surse: de la funcția de
producție, gândită ca o ecuație care raportează cantitatea produsă
(continuare) (ieșirile), la resursele utilizate (intrări), modificând-o pentru a
cuantifica impactul științei și al tehnologiei asupra economiei, și
de la managementul cercetării industriale și, implicit, de la
controlul costurilor, unde OCDE analiza relația între cheltuielile
cu cercetarea la nivel național și rezultatele acesteia.
Astfel, spre deosebire de modelul liniar, care descria activitățile
de cercetare, cadrul de intrări-ieșiri permitea standardizarea
măsurării resurselor alocate pentru ele, sintetizată ulterior în
Manualul Frascati.
În anul 1963, OCDE propune următorul indicator pentru
măsurarea intensității cercetării: GERD/GNP, format din suma
cheltuielilor cu C&D a celor patru sectoare economice (mediu
privat, guvern, universități, organizații non-profit), relaționată la
Produsul Național Brut (PNB).
Godin (2009) identifică trei aspecte principale care susțin
oprtunitatea contabilizării efectului științei și al cercetării asupra
economiei:
• optimizarea utilizării resurselor și o evaluare mai precisă a
contribuției sectorului de cercetare la creșterea valorii
adaugate a produsului final, prin implementarea conceptului
de productivitate a activității de cercetare;
• utilizarea din punct de vedere teoretic a statisticilor, odată cu
definirea cadrului de intrări-ieșiri;
• exploatarea aspectului retoric al acestora, oferind o imagine
generală a modului în care functionareză sistemul, rezultatele
putând fi utilizate pentru a crește gradul de coerență al
discursului politic.
Creșterea economică Dacă până în anii '1950, creșterea economică se calcula pe baza
funcței de producție (Cobb–Douglas), care lua în calcul raportul
între capital si forța de muncă, după 1950, s-a pus în discuție
integrarea științei și a tehnologiei în ecuațiile econometrice,
pentru cuatifica impactul acestora asupra creșterii economice.
• Primul model care integrează progresul tehnic este propus de
R.M. Solow, unde PNB = capital + forță de muncă + factor
rezidual, care determină de fapt progresul tehnic.
• W. Leontief reinterpreteaza modelul de evaluarea a
comerțului internațional, subliniind necesitatea de a introduce
în ecuație factori adiționali, cum ar fi investițiile în cercetare,
pentru a explica întâietatea anumitor țări. În opinia sa,
capacitatea unei țări de a inova și a disemina inovațiile
înaintea altora este direct legată de poziția sa în schimburile
economice internaționale.
În cadrul OCDE, studiul creșterii economice a urmărit în special
studierea disparităților din punct de vedere al productivității între
Europa și SUA. Concluziile subliniează orientarea economiei
SUA spre o industrie bazată pe informații si telecomunicații, cu
o capacitate ridicată de inovație, fapt care se traduce într-o
creștere a productivității și ratei de ocupare a forței de muncă.
55
21.09.2012
Creșterea economic După 1990, OCDE acordă o atenție tot mai mare studierii
impactului cercetării științifice, tehnologiei și productivității
(continuare) asupra creșterii economice, elaborând o strategie care vizează
trei direcții majore:
• studierea studiilor deja existente pentru a dezvolta o
metodologie;
• diseminarea pe plan internațional a informațiilor;
• definirea unor politici de intervenție, pe baza unui discurs
narativ organizat în jurul a câtorva cuvinte cheie: teorii de
creștere economică, economie bazată pe cunoaștere,
globalizare etc.
Competitivitatea industrială
A treia generație
Sistemele naționale de inovație
Economia bazată pe cunoaștere

Economia (sau societatea) informației
Sursa: Godin (2009: 5), cu completări.
Revenind la problema definiției, acceptăm pentru moment78 următorul enunț: un

sistem regional de inovație este un set de interese publice și private, formulate prin
intermediul unor organizații79 sau instituții aflate în interacțiune, care formează între ele
relații favorabile generării, utilizării și diseminării cunoștințelor (Doloreux și Parto,
2005: 134f.). În termeni mai pragmatici, un asemenea sistem constă de fapt
infrastructura instituțională de sprĳin pentru inovație din cadrul structurii de producție
a unei regiuni (Asheim și Gertler, 2005: 299).80 Indiferent de formulare, rămân însă două
probleme neclarificate în ambele definiții: dimensiunea teritorială și relațiile cu mediul
instituțional (Doloreux și Bitard, 2005: 25).
Pentru problema teritorială, definirea unei regiuni din perspectiva conceptuală a

RIS trebuie să îndeplinească trei criterii (Cooke și Schienstock, 2000: 268):81
78. La finalul capitolului va fi propusă o nouă definiție, care să corespundă obiectivelor menționate în
partea introductivă a lucrării.
79. Noțiunea de ‚organizații’ cuprinde, în sensul definiției date, și întreprinderile (cf. Handy, 1976)
80. Deși greu de sesizat din variantele de mai sus, un sistem regional de inovație este, în esență, un
sistem social.
81. Problematica generală a definirii unei regiuni este sintetizată de Maier et al. (2006: 15f.).
56
21.09.2012
• Să aibă o întindere determinată;
• Să fie omogenă în funcție de anumite criterii specifice și să posede o formă de

coeziune internă;82
• Să se distingă de zonele adiacente printr-un profil caracteristic de trăsături,

preferabil relaționate;83
Suplimentar, unitățile teritoriale mai pot fi grupate în funcție de dependența lor

reciprocă, rezultând regiuni funcționale, decupate în funcție de scopul studiului (Maier
et al., 2006: 15).84
Din setul criteriilor de mai sus rezultă două tipuri de regiuni85 ca unități de analiză
pentru RIS: pe de o parte regiunile administrativ-teritoriale sau statistice, iar pe de alta,
regiuni funcționale, în cazul în care există suficiente date statistice pentru a le contura
(cf. Săgeată, 2008: 13ff.).86 Pragmatic, avantajele primei categorii sunt suficient de
însemnate pentru a le transforma în unități de analiză operative: pe de o parte,
decupajul administrativ-teritorial este însoțit, în general, de serii statistice agregate
pentru scara respectivă, iar pe de alta, regiunile statistice asigură concordanța cu
82. Criteriul omogenității interne.

83. Criteriul eterogenității externe.
84. Criteriul funcționalității.
85. Pentru o discuție critică detaliată, cf. Gore, 1984: 8ff.
86. O variantă a acestora sunt ‚zonele de dezvoltare regională’ (ZDR), definite ca un teritoriu conținând
un sistem de producție dezvoltat pe o bază socială și instituțională (Jauhiainen et al., 2007: 31).
Zonele de dezvoltare regonală pot fi împărțite în trei clase: cea a rețelelor funcționale (‚rețea’), cea a
rețelelor fizico-funcționale (‚zonă’) și cea a rețelelor fizice, având în general o formă alungită
(‚coridor’) (ibid.: 35f.). Analizând imaginea de mai jos însă, se observă că diferențele între cele trei
clase sunt confuze, decuparea lor neputându-se fundamenta statistic:
57
21.09.2012
87
politicile de dezvoltare ale Comisiei Europene. Este adevărat însă că atractivitatea
regiunilor funcționale este foarte ridicată, datorită realismului imaginii pe care o redau.
Pe lângă lipsa datelor statistice, folosirea decupajelor funcționale este însă complicată
de compoziția indicatorilor folosiți, care produce variații teritoriale și temporale în
cadrul aceluiași profil regional. Mai mult, accentul pus în definirea RIS pe transferul de
cunoștințe implică în realitate un set de patru mecanisme, descrise în secțiunea
următoare, care funcționează, aproape de fiecare dată, prin combinații de scări
teritoriale diferite.
A doua problemă, a relațiilor cu mediul instituțional, rămâne deocamdată

nerezolvată complet. În afara sistematizării studiilor de caz (cf. Braczyk et al., 1998;
Laurentis, 2006; Muscio, 2006; Pinto, 2009), există trei direcții unde studiul RIS a
progresat sensibil în cei douăzeci de ani de analiză: în descrierea mecanismelor de
transfer al cunoștințelor (Maier et al., 2006: 119ff.), în relaționarea tipurilor de cunoștințe
la bazele de cunoștințe (Johnson et al., 2002: 249ff.) și în acordarea tipologiei RIS la
bazele de cunoștințe diferențiate (Asheim, 2007; Asheim et al., 2011b). Toate cele trei
aspecte vor fi detaliate în secțiunile următoare. Rămân însă trei lacune persistente:
eficiența diferitelor tipuri de RIS și contribuția acestora la construirea avantajului
Sursă: Jauhiainen et. al., 2007: 36.

87. Este vorba despre regiunile din cadrul Nomenclatorului unităților teritorial-statistice (NUTS).
58
21.09.2012
regional competitiv; limitele unui RIS și rolul frontierelor de cunoaștere și, prin
derivare, rolul creării, atragerii și a utilizării capitalului uman în cadrul RIS (Asheim et
al., 2011a: 877). Prima lipsă reiese din orientarea recentă a RIS spre zona confuză a
competitivității regionale, în timp ce următoarele două continuă tradiția cadrelor
conceptuale ale economiei și ale societății bazate pe cunoaștere, pornind explicit de la
ipoteza rolului central al cunoașterii pentru societatea actuală (cf. Wickham, 2008). Pe
de o parte, complexitatea conceptuală a RIS blochează generalizările prea îndrăznețe,
așa cum s-a întâmplat, de altfel, și în cazul sistemelor naționale de inovație. Pe de altă
parte însă, restrângerea scării teritoriale la nivelul regional și suprapunerea voită peste
politicile pentru dezvoltare ale Uniunii Europene, asigură, cel puțin momentan, un
sprĳin politic relativ răspândit pentru dezvoltări teoretice. Dacă acestea vor fi într-
adevăr relevante, rămâne de văzut.
59
21.09.2012
3.3 Filiația conceptului
Stabilirea filiației sistemelor regionale de inovație este o chestiune destul de

complicată, atât din cauza suprapunerilor între diferitele tulpini teoretice, cât și din
cauza lipsei de consistență teoretică a noțiunii. Pentru a înlesni o privire de ansamblu
asupra subiectului, este nevoie, din nou, de un desen. Ilustrația de mai jos înfățișează
familia modelelor teritoriale de inovație88 (MTI) (cf. il. 3.3), din care fac parte și sistemele
regionale de inovație.
Ilustrația 3.3: Familia modelelor teritoriale de inovație

Sursa: Moulaert și Sekia, 2003: 295, completat cu Asheim et al., 2011.
Înainte a face comparația între cele șase concepte, trebuie făcută o clarificare
semantică: noțiunea de modele teritoriale de inovație este doar o denumire generică,
aplicată modelelor de dezvoltare regională bazate pe inovație, unde dinamicile
88. Territorial Innovation Models/TIM.
60
21.09.2012
instituționale locale și regionale sunt considerate importante (Moulaert și Sekia, 2003:
291). După cum se poate citi și din schemă, familia MTI cuprinde (cel puțin) șase cadre
conceptuale: sistemele regionale de inovație; regiunile învățării (learning regions);
sistemele locale de producție (local production systems); ambianțele inovative (innovative
milieux); noile spații industriale (new industrial spaces) și aglomerațiile spațiale inovative
(spatial clusters of innovation). Deși lizibile grafic, suprapunerile între cele șase noțiuni au
nevoie de o scurtă descriere.
Sintetic, ele pot fi grupate în funcție de trei tradiții teoretice (ibid.: 291): prima
consideră mediul instituțional regional ca un mediu cu un potențial inerent de generare
a firmelor inovative. Din această linie au rezultat conceptele ambianțelor inovative, ale
districtelor industriale și ale sistemelor locale de producție. Cea de a doua este tradiția
școlii californiene de geografie economică, din care a rezultat conceptul noilor spații
industriale, iar cea de a treia, varianta regională a abordării bazate pe sisteme de
inovație, detaliată puțin mai jos.
Prima linie este determinată în principal de conceptul ambianțelor inovative.

Elaborată în cadrul Grupului European de Cercetare a Ambianțelor Inovative,89 aceasta
consideră firma ca parte a unui mediu instituțional cu o capacitate inerentă de inovare
(cf. Aydalot, 1986). Astfel, în jurul firmei pot fi imaginate trei zone funcționale: una a
producției, una a pieței și o zonă de susținere a activității acesteia, în cadrul căreia apar
relații de optimizare a organizării factorilor de producție, relațiile strategice între
partenerii, contractanții și clienții firmei și relațiile cu alte organizații active în regiune.
Legătura cu dezvoltarea regională se face în principiu prin intermediul relațiilor din
această ultimă zonă funcțională, deși mecanismele cauzale nu sunt detaliate.
Conceptul noilor90 districte industriale este similar, un district fiind definit ca un

sistem de producție delimitat teritorial specializat într-o activitate industrială
dominantă, care este format dintr-o suită de firme specializate pe sectoare diferite ale
ciclului de producție (Moulaert și Sekia, 2003: 291f.; cf. Cainelli, 2008). Această
89. Groupe de Recherche Européen sur les Milieux Innovateurs/GREMI.

90. Particula este juxtapusă pentru a le diferenția de noțiunea folosită de Alfred Marshall în Principles of
Economics (1920). Marshall folosește însă termenul cu sensul de zonă industrială, când se referă la
oraș, sau cu cel de regiune industrială, atunci când se referă la industriile grele (Marshall, 1920:
IV.X).
61
21.09.2012
91
dispunere le permite firmelor să își dezvolte abilitățile de inovare. Și în acest caz, cheia
se află în relațiile între firme și cele între firme și comunitățile locale din care fac parte,
care se bazează, în mare parte, pe încredere studiată și pe reciprocitate. Aceste relații
formează, în cazul variantei de față, spațiul de susținere pe care l-am întâlnit la
conceptul ambianțelor inovative. Ulterior, logica conceptului va fi generalizată de
noțiunea sistemelor locale de producție, care vor introduce, suplimentar, problema
tensiunii între nivelul global de activitatea al firmelor și cel local, al delimitării
sistemului.
A doua linie teoretică apare în 1988, unind tulpina districtelor industriale cu

interesul pentru reglementări sociale și pentru sistemelele de producție flexibilă. Prin
sistem de producție flexibilă, Storper și Scott (1998: 24, preluat de Moulaert și Sekia,
2003: 292) înțeleg acele forme de producție, care au mobilitatea suficientă pentru a trece
de la o configurație de produs sau de proces la alta, reglându-și concomitent nivelul de
producție, fără a pierde din eficiență. Un asemenea sistem este întotdeauna însoțit de o
aglomerare teritorială a producătorilor, fiind guvernat de un sistem al reglementărilor
sociale, care îi susține funcționarea și legăturile cu comunitatea. În această variantă,
conceptul apare sub forma ‚noilor spații industriale’.
A treia linie teoretică, a sistemelor de inovație, este probabil cea mai cunoscută,
datorită propagării abordării sistemice de OCDE, începând cu anii '1960 (cf. Godin,
2009: 244ff.). Denumirea acestei tradiții ca sistem național de inovație se face însă doar
la începutul anilor '1980, când Christopher Freeman finalizează primul cadru
conceptual nou, de la modelul liniar (Godin, 2007; 2010). Definiția unui NIS este
sinonimă cu cea propusă de OCDE în cadrul abordării sistemice: acesta este, în funcție
de autorul consultat, fie un „set de instituții, ale căror interacțiuni determină
performanța în inovare a firmelor naționale” (Nelson, 1993: 4, preluat de Godin, 2007:
7), fie „[un set] de elemente și de relații, care interacționează în producerea, difuziunea
și utilizarea cunoștințelor noi, valoroase din perspectivă economică” (Lundvall, 1992: 2,
preluat de Godin, 2007: 7). Cele două definiții, echivalente în esență, sunt caracteristice
pentru două abordări cvasi-paralele, prima concentrată pe analiză instituțională, iar cea
de a doua, pe analiza conceptuală a cunoașterii și a proceselor de învățare. Cea din
91. Este vorba în special de firmele mici și mĳlocii (IMM).
62
21.09.2012
urmă va da naștere unui cadru conceptual relativ nou, al ‚economiei bazate pe
cunoaștere’.92
De ce a fost însă nevoie de inventarea unui cadru conceptual nou? Primul motiv
este de natură teoretică: conceptul NIS preia seria de critici aduse teoriei neoclasice, care
susțin ignoranța acesteia față structura instituțională în cadrul modelelor de dezvoltare
propuse. În consecință, acesta se va orienta sistematic spre studiul relațiilor
insituționale din cadrul sistemului. Al doilea motiv este mai mult istoric, având
legătură cu percepția decalajelor tehnologice postbelice inițiale între Europa și Statele
Unite ale Americii (cf. Eichengreen, 2007: 252-293), în acest caz decalajele fiind
relaționate însă la performanța sistemului economic japonez (cf. Godin, 2005: 218-238).
Într-o asemenea coǌunctură, conceptul oferea un cadru nou pentru explicarea lor
(Godin, 2007: 6f.).
Faima conceptului a început să se răspândească însă doar în anii '1990, în perioada

în care OCDE îi încredința programul de cercetare a NIS lui Bengt-Åke Lundvall.
Speranța OCDE în asigurarea recepției politice se baza pe capabilitatea conceptului de a
explica diferențele în capacitatea de inovare a statelor membre în contextul globalizării.
În perioada 1995-2005, va fi publicată în acest scop o serie de nouă rapoarte,93 fiecare
analizând câte o trăsătură caracteristică a conceptului (ibid.: 10). În realitate, efectul
prevăzut a fost însă destul de redus. Cauzele cele mai des invocate pentru lipsa de
susținere politică erau valoarea operațională slabă a conceptului și lipsa sa de
consistență teoretică (cf. Miettinen, 2002). Avantajul conceptual principal al NIS era
tocmai modul de transfer al inovațiilor94 în cadrul mediului instituțional, care nu era
înțeles suficient și, prin urmare, nu putea fi măsurat. Cu alte cuvinte, exact acele relații
92. Similar cu NIS, economia bazată pe cunoaștere apare tot din reutilizarea și dezvoltarea activității
OCDE din anii '1960 (Godin, 2007: 7).
93. National Systems for Financing Innovation (1995); National Innovation Systems (1997); Managing
National Innovation Systems (1999); Boosting Innovation: The Cluster Approach (1999); Innovative
Networks: Co-operation in National Innovation Systems (2001); Innovative Clusters: Drivers of National
Innovation Systems (2001); Innovative People: Mobility of Skilled Personnel in National Innovation
Systems (2001); Dynamising National Innovation Systems (2002) și Governance of Innovation Systems
(2005).
94. Problema indicatorilor a rămas nerezolvată pe parcursul programului de cercetare. Dificultatea
producerii acestora a fost determinată, în principal, de viabilitatea redusă a indicatorilor existenți în
măsurarea distribuției cunoștințelor, constrângerile bugetare ale proiectului limitând proiectele la
utilizarea acestora (Godin, 2007: 10).
63
21.09.2012
între sistemul de cercetare și mediul economic și cel social, care asigură legătura cu
dezvoltarea, aveau, în cel mai bun caz, doar un caracter descriptiv, fiind aproape
imposibil de reprodus prin intermediul politicilor. Același lucru s-a întâmplat și cu
‚economia bazată pe cunoaștere’, celălalt cadru conceptual lansat în paralel de OCDE,
începând cu anul 1995. Succesul acestuia a fost însă asigurat prin preluarea sa în
sociologie, în forma reînnoită a ‚societății bazate pe cunoaștere’ (knowledge-based society)
(cf. Wickham, 2008).
Sistematizarea studiului sistemelor de inovație a început la sfârșitul anilor ’1980.

Studierea convergenței sau divergenței între diferitele sisteme naționale de inovație95 nu
a reușit să producă însă rezultate concludente. Drept urmare, peste tradiția NIS s-au
suprapus ulterior patru tulpini teoretice suplimentare: noile districte industriale și
ambianțele inovative, discutate mai sus, geografia economică, aglomerațiile industriale
(clusters) (Asheim et al., 2011: 877f.). În acest context, Philip Cooke folosește pentru
prima dată noțiunea de sistem regional de inovație în anul 1998, recunoscând
similitudinea parțială cu celelate tradiții (Cooke, 1998: 2). Motivația noii denumiri se
sprĳină însă pe dimensiunile instituționale ale unui SNI, care sunt prea întinse pentru
identificarea clară a relațiilor între firme și mediile economice și sociale în care
funcționează sau, cu alte cuvinte, pentru a studia natura ‚sistemică’ a conceptului.
Consecința previzibilă a acestei observații a fost reducerea scării teritoriale la cea
regională. Trecerea la o scară mai mică a fost convenabilă și din motive teoretice
suplimentare: abordarea putea astfel integra distribuția inegală a proceselor de inovare
în teritoriu, asimilabilă, în funcție de intensitate, unei structuri de tip centru-periferie;
tendința de aglomerare a industriilor în anumite regiuni și corelarea acesteia cu
probabilitatea crescută a unor relații intensive între clienți, furnizori, parteneri și
concurenți; aria limitată a difuziunilor de cunoaștere (knowledge spillovers) și, nu în
ultimul rând, persistența importanței cunoașterii tacite, care presupune o intensitate
crescută a interacțiunilor sociale, limitate, în cele mai multe cazuri, de nivelul regional
(cf. Maier et al., 2006: 116).
95. Studiul a fost determinat de încercarea de evaluare a eficacității mecanismului supranațional de

finanțare a cercetării științifice, devenind o problemă interesantă în special pentru Uniunea
Europeană (cf. Cooke, 1998: 2).
64
21.09.2012
Grafic, filiația întregii familii MTI poate fi sintetizată în cele două modelări ale
procesului de inovare, cunoscute în general ca modelul liniar și ca modelul liniar de
inovare (cf. il. 3.4).
Ilustrația 3.4: Modelul liniar și cel interactiv de inovare

Sursa: Maier et al., 2006: 111.
3.3.1 Modelul liniar
Modelul liniar este unul din cele mai celebre cadre analitice din istoria politicilor
pentru știință, tehnologie și inovație, fiind conturat într-o perioadă de aproape trei
sferturi de secol (Godin, 2009. Cf. Godin, 2005). A fost primul model construit pentru a
înțelege relația între știință și economie, având o influență fundamentală în justificarea
susținerii guvernamentale pentru știință, până la începutul anilor '1980, când modelul a
fost declarat defunct și înlocuit cu modelul interactiv. Evoluția sa istorică a condus, în
final, la abordarea sistemică în studiile despre cercetare și inovație începute în anii
'1980, din care a rezultat, ulterior, abordarea bazată pe sisteme de inovație. În tot acest
65
21.09.2012
timp, structura modelului a înregistrat schimbările de priorități în politicile de
dezvoltare (Godin, 2009: 61).
Avem astfel următoarea suită de patru termeni: cercetare fundamentală →

cercetare aplicată → dezvoltare → producție și difuziune, completată în trei perioade,
aproximativ succesive, de trei comunități științifice diferite.
Prima perioadă începe de la începutul secolului trecut și durează până la

începutul perioadei postbelice, când se formulează relația între cercetarea fundamentală
și cea aplicată (ibid.: 28-36). Relația între cele două tipuri a devenit dihotomică cel mai
târziu în secolul al XVII-lea, păstrându-se în aceiași termeni până în secolul XX.
Motivele țin în mare parte de justificări retorice. Demarcația între știința pură și cea
aplicată a fost folosită constant de cercetători pentru asigurarea susținerii financiare, de
ingineri pentru legitimarea propriei discipline, iar de industriași pentru atragerea
cercetătorilor în eficientizarea produselor și a ciclurilor de producție. Situația s-a
schimbat odată cu expansiunea cercetării industriale de după Primul Război Mondial,
când companiile industriale mari au început să investească sistematic în cercetare.
Relația între cercetarea fundamentală și cea aplicată s-a stabilizat unidirecțional
(cercetare fundamentală → cercetare aplicată), datorită potențialului celei dintâi de a
oferi surse pentru aplicațiile practice, caracteristice celei de-a doua. Odată stabilită
direcția acestei relații, universitățile deveneau beneficiarii fondurilor publice sau
private destinate progresului societății. Mai departe de primii doi termeni însă,
mecanismul prin care acest progres se putea asigura rămânea neclar.
Al treilea termen al modelului, ‚dezvoltarea’, a fost adăugat în perioada cuprinsă

între 193496 și anii '1960, când cercetătorii din școlile de afaceri și consultanții au început
să studieze cercetarea industrială. Succesiunea celor trei termeni forma astfel sintagma
‚cercetare și dezvoltare’ (C&D) (ibid.: 38ff.). Fixarea acesteia s-a făcut însă doar datorită
valurilor succesive de clasificări statistice din perioada 1920-1950, când cei trei termeni
au devenit categorii statistice definite. Imprecizia inițială în definirea lor, cauzată de
alcătuirea formularelor de anchetă, care lăsau la latitudinea firmelor respondente
96. Începutul perioadei este fixat de apariția primei taxonomii formale a cercetării, propusă de J. Huxley
în Scientific Research and Social Needs (1934), care conține prima mențiune formală a termenului de
‚dezvoltare’ ca parte integrată a cercetării (Godin, 2009: 44f.).
66
21.09.2012
definiția acestora, a fost înlăturată treptat în anii '1950 și '1960, odată cu introducerea
metodologiilor Fundației Naționale pentru Știință din Statele Unite și ale Organizației
pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Odată depășită problema,
transferul metodologic către celelalte state membre ale OCDE s-a făcut în anul 1963,
prin intermediul manualului Frascati, care oferea, pentru prima dată, posibilitatea
analizelor internaționale comparative.97 Noțiunea de C&D devenea astfel operativă,
contribuind, concomitent, la fundamentarea statistică a modelului liniar și la recepția sa
politică (ibid.: 40).
A treia etapă începe spre sfârșitul anilor '1950, când modelul este preluat de
economiști. Având același interes în cercetarea industrială, ei vor folosi inițial, pentru a
măsura contribuția științei la dezvoltarea economică, cele trei categorii ale C&D
delimitate în perioada anterioară. La începutul anilor '1960 însă, relația între tehnologie
și producția comercială, rămasă neclară în prima perioadă discutată, va fi abordată de
acum încolo formal, prin completarea succesiunii cu cel de-al patrulea termen, sub
forma de ‚producție și difuziune’. Modelul devine astfel complet, iar această ultimă
adiție va avea două urmări importante: inovația va fi introdusă sistematic în taxonomia
cercetării, iar sensul economic al acesteia va fi extins asupra întregului model (ibid.:
52ff.).
Din istoria modelului liniar se pot extrage în esență două concluzii: prima, că
inovația și, implicit, caracterul ei economic, este integrată sistematic într-un cadru
conceptual doar relativ târziu, la începutul anilor '1960, când modelul este preluat de
economiști. Teoretic, integrarea se bazează, la rândul ei, pe formalizările ideilor lui
Schumpeter (1939) într-un model secvențial din anii '1950. Cu toate acestea însă, filiația
directă, propusă în textele de fundamentare teoretică ale RIS, este puțin forțată,
deoarece textul lui Schumpeter (ibid.: 84) acceptă posibilitatea inovației și în absența
invenției.98 Părăsind sfera teoretică, funcționarea cadrelor teoretice este influențată în
mare parte de modificarea priorităților politice asociate cu el: în prima fază, acestea
urmăreau asigurarea susținerii financiare din partea statului pentru cercetarea
97. Pentru o discuție metodologică detaliată, cf. Godin (2005).

98. "Innovation is possible without anything we should identify as invention and invention does not
necessarily induce innovation." (Schumpeter, 1939: 84).
67
21.09.2012
fundamentală care se desfășura în universități. În timpul celei de a doua perioade,
atenția politică s-a concentrat pe creșterea importanței tehnologiei pentru
productivitatea industrială, pentru ca în cea de a treia, aceasta să se reorienteze spre
impactul cercetării asupra economiei și societății (Godin, 2009: 61ff.).
3.3.2 Modelul interactiv și abordarea sistemică a OCDE
După abandonarea semi-totală a modelului liniar, unul dintre primele cadre

conceptuale noi a fost sistemul național de inovație (NIS), apărut cândva la sfârșitul
anilor '1980. Structura sa a fost construită pornind de la ideea că scopul ultim al
întregului sistem de cercetare al unei țări este inovația (tehnologică). Din această
perspectivă, sistemul de cercetare era integrat într-un suprasistem format, la rândul
său, din trei sectoare, împreună cu mediile lor de funcționare: administrația centrală,
universitățile și industria. Performanța SNI depindea astfel de funcționalitatea și de
intensitatea relațiilor între cele trei sectoare. Ideea de SNI este în general atribuită lui C.
Freeman, B.-Å. Lundvall și R.R. Nelson, filiația fiind parțial corectă, în sensul în care
lucrările lor folosesc pentru prima dată denumirea explicită de NIS. Conceptul apare
însă sub forma abordării sistemice a politicilor pentru știință și tehnologie în anii '1960,
cu aproape treizeci de ani mai devreme, într-o perioadă de apetență pentru analize
sistemice în științele tehnice și cele sociale (Godin, 2007: 5). Ca și în cazul modelului
liniar, influența OCDE în răspândirea unei asemenea abordări va fi hotărâtoare.
Spre deosebire de modelul liniar însă, cel interactiv nu localizează neapărat

punctul de pornire al procesului de inovare în domeniul cercetării, devenind în schimb
importante grupurile de utilizatori, de clienți, de furnizori sau de parteneri. Oricare din
acestea pot, cel puțin teoretic, produce impulsuri pentru inovare. Structura acestuia se
complică prin introducerea buclelor de retroacțiune (feedback) între fazele dezvoltării
inovației. Concomitent, cele patru etape ale procesului: invenția și modelarea analitică,
modelarea detaliată și testarea, remodelarea și producția și, în final, distribuția și
comercializarea, sunt în permanență conectate la domeniul cunoașterii (științifice) și,
deci, la cel al cercetării. Mai mult, față de modelul liniar, declanșarea procesului de
inovare se poate produce inclusiv ca urmare a descoperirii sau formării unei piețe noi.
Funcționarea modelului interactiv presupune formarea și utilizarea intensivă a relațiilor
68
21.09.2012
între grupurile relevante amintite mai sus, simpla investiție în cercetare, caracteristică
modelului liniar, nemaifiind suficientă. În principiu, sunt luate în considerare și
barierele sau constrângerile în calea desfășurării procesului de inovare, care sunt
transformate în punctele de aplicare ale politicilor de susținere a inovării (Maier et al.,
2006: 111).
Este evident vorba aici de o abordare sistemică, preocupare care devine vizibilă la
sfârșitul anilor '1950 în cadrul Organizației pentru Cooperare Economică Europeană
(OCEE), precursoarea actualei OCDE, într-un climat politic sensibil la decalajul
tehnologic european față de Statele Unite și de Uniunea Sovietică. Cauzele crizei erau
variate și țineau de structura sistemului industrial, a celui educațional și de lipsa
finanțărilor pentru cercetare: orientarea preponderentă a sistemelor educaționale
europene spre științele umaniste, lipsa resurselor pentru știință, inadecvarea mediului
academic pentru educația tehnică și lipsa de interes a firmelor mici pentru aplicații
științifice (Godin, 2009: 12f.). Reieșea așadar imaginea unor sisteme de cercetare
incoerente și inadaptate la contextele sociale și economice în care funcționau.
Ca răspuns la această situație, OCDE, apărută în 1961 prin reformarea OCEE, va

scoate o serie de publicații (cf. ibid.: 14), care vor trata mediul instituțional al sistemelor
de cercetare. Este reluată compoziția în patru părți a unui sistem de cercetare
(administrația centrală, universitățile, industria și sectorul non-profit), apărută în anii
'1920, care este încorporată ulterior în mediul economic și cel internațional. Preluarea
ideii celor patru componente avea avantajul existenței datelor statistice în sistemul
conturilor naționale, iar integrarea în sistemul economic și cel al relațiilor internaționale
asigura recepția politică facilă. Ca și în cazul modelului liniar, problema se reducea, în
esență, la optimizarea transferului între știință și cererea din sfera economică și cea
socială, deși sunt perfect sesizabile atât nuanțe ale riscurilor pentru siguranța națională,
cât și unele ideologice, de competiție cu blocul statelor socialiste, care se aflau la vremea
respectivă într-o perioadă de creștere extensivă (cf. Eichengreen, 2007: 131ff.). De
asemenea, se contura un decalaj din ce în ce mai mare cu Statele Unite, care aveau
investiții de aproximativ de zece ori mai mari în C&D.
69
21.09.2012
Rămânea însă problema analitică a relațiilor între componentele sistemului. Godin
(2007: 17ff.) sistematizează cinci tipuri de asemenea relații. Fiecare tip va intra ulterior
în componența modelului interactiv:
• Primele sunt relațiile între sectoarele economice (administrație, universități și

industrie), orientate spre susținerea ramurilor industriale în producerea
bunurilor publice. Într-o primă fază, recomandările OCDE se concentrau pe
relațiile între administrația centrală și industrie, recomandând finanțări
suplimentare direct spre firme. În a doua fază, accentul s-a mutat pe relațiile
între universități și industrie, urmărindu-se o fertilizare mai bună a
cercetării. Ultima fază, activă și în prezent, recomanda implicarea
universităților pe piață, pentru a-și comercializa rezultatele cercetărilor;99
• Al doilea tip este cel al relațiilor între cercetarea fundamentală și cea aplicată,
unde apare ruptura cu modelul liniar, textele OCDE respingând ideea
liniarității procesului de inovare. În perspectiva OCDE, demarcația între cele
două tipuri de cercetare este, în cel mai bun caz, extrem de vagă. Mai mult,
interacțiunea între cele două tipuri cercetare are, în funcție de domeniu, și
dinamici diferite. Mecanismul cauzal care explică cele două observații
funcționează prin intermediul buclelor de retroacțiune (cf. secțiunea 3.2), care
optimizează transferul de informații și de cunoștințe între cele două tipuri de
cercetare. Acestea vor deveni relațiile de bază în cadrul modelului interactiv.
• Al treilea tip este cel al relațiilor între politici, în contextul în care rapoartele
OCDE dezvăluiau un nivel ridicat de fragmentare, atât în interiorul
politicilor pentru știință și tehnologie, cât și în relațiile acestora cu politicile
pentru dezvoltare. Recomandările susțineau sistematic integrarea politicilor
publice sub umbrela politicilor pentru știință și tehnologie. Implicațiile
acestora erau destul de clare: pe de-o parte, un nivel mai ridicat de integrare
al aspectelor științifice și tehnice în cadrul politicilor publice, în special în
99. Formal, conceptul de RIS integrează ultimele două faze în subsistemul generării și al difuziunii
cunoștințelor.
70
21.09.2012
cazul celor economice, iar pe de alta, orientarea politicilor de știință și
tehnologie spre cererea economică și socială.100
• În strânsă legătură cu cel de-al treilea tip, urmează un al patrulea tip, care se
concentrează pe relațiile cu mediul economic. Aici problema este inerția
mediului economic în preluarea rezultatelor sistemelor naționale de
cercetare. În această formă apare pentru prima dată problema transferului de
inovație, care va fi reluată ulterior de cadrele conceptuale ale NIS și ale RIS.
• Ultimul set de relații se referă lipsa cooperărilor internaționale între guverne,

importanța acestora rezultând din aceeași problemă a decalajelor tehnologice
între Europa, pe de-o parte, și Statele Unite și Uniunea Sovietică, pe de alta.
Primele patru categorii de relații au fost preluate descriptiv și integrate ulterior în

structura unui sistem regional de inovație ideal.
3.4 Structura unui sistem regional de inovație ideal și mecanismele sale de

transfer al cunoștințelor
Prima reprezentare grafică a unui sistem regional de inovație a apărut în anul 1998
într-un articol semnat de Erkko Autio (Autio, 1998: 134), rămânând în linii mari intactă
și după preluările ulterioare (Maier et al., 2006: 117; Trippl și Tödtling, 2008: 204).
Ilustrația de mai jos (il. 3.5) a fost adaptată după toate cele trei surse, astfel încât să
păstreze caracteristicile importante ale fiecăreia.
100. Este foarte posibil ca adiția unui subsistem de politici în cadrul RIS să fie formalizarea unei moșteniri
teoretice din vremea abordării sistemice.
71
21.09.2012
subsistemul generării & difuziunii cunoștințelor

organizații
instituții publice instituții de intermediere
de cercetare de educație tehnologică
competențe forță de muncă

intermedieri
C&D calificată
subsistemul aplicării & valorificării cunoștințelor

clienți contractanți
companii industriale
colaboratori concurenți
finanțe / subvenții / inovație / politici de clustere
subsistemul politicilor regionale

instituții publice
agenții pentru dezvoltare regională
Ilustrația 3.6: Structura unui sistem regional de inovație ideal

Sursa: Prelucrare după Autio, 1998: 134; Maier et al., 2007: 117 și Trippl și Tödtling, 2008: 204.
În imagine se pot observa cele trei subsisteme componente ale unui RIS ideal:
primul se numește sistemul generării și al difuziunii cunoștințelor, al doilea, cel al
aplicării și al valorificării acestora, iar al treilea, un subsistem al politicilor regionale
(Trippl și Tödtling, 2008: 204f.). Pentru fiecare din acestea apar organizațiile și
instituțiile relevante, dar nu se poate distinge o arhitectură instituțională coerentă.
Astfel, primul subsistem constă în mare parte din instituții publice ca universități,
institute de cercetare și dezvoltare (C&D) și centre de formare și de calificare. Al doilea
cuprinde în principal întreprinderi și companii industriale101, iar al treilea este format
din instituțiile implicate în politicile regionale. Sintetic, diferența între al doilea
subsistem și celelalte două102 se suprapune, în principiu, peste diviziunea între sectorul
101. Întreprinderea sau firma este definită ca unitatea economică de producție, de comerț sau de prestații
de servicii, în vreme ce compania este definită ca o întreprindere de mari dimensiuni, constituită sub
formă de societăți. Pe parcursul textului, ambele noțiuni intră sub termenul general de organizații.
102. Schema propusă inițial de Autio (1998: 134) conține doar primele două subsisteme, cel al politicilor
regionale fiind adăugat ulterior în Maier et al. (2006: 117).
72
21.09.2012
103 104
privat și cel public (Autio, 1998: 133). Beneficiarul întregului sistem este tot acest al
doilea subsistem, de unde și orientarea economică, relativ explicită, a conceptului de
RIS.
Analizând mai în detaliu grafica subsistemului aplicării și valorificării

cunoștințelor, se observă că firmele se află poziționate în mĳlocul așa-numiților ‚4C’:
clienți, contractanți, colaboratori și concurenți. Între aceștia apar, în funcție de
coǌunctură, diferite grade de presiune, la care firmele încearcă să se adapteze, pentru a
supraviețui sau pentru a crește. Una din opțiunile disponibile este formarea rețelelor
formale sau informale (networking): acestea se pot construi fie pe verticală, între
contractanți și clienți, fie pe orizontală, între colaboratori și concurenți. Fiecare variantă
de răspuns are, de regulă, un rezultat diferit. Astfel, relaționarea pe verticală (vertical
networking) se corelează pozitiv cu creșterea firmelor, în vreme ce relaționarea pe
orizontală (horizontal networking) are de obicei un impact benefic asupra profitabilității
acestora (Autio, 1998: 133f.). Dacă relaționările sunt însoțite și de concentrare
geografică, atunci cel de al doilea subsistem, al valorificării cunoștințelor, poartă
numele de aglomerație industrială (cluster).
Privind schema în ansamblu, compoziția celor trei subsisteme este schițată destul
de clar. Problema apare însă la legăturile care articulează cele trei subsisteme. Aici
situația se complică, deoarece nu se poate deduce relevanța sau intensitatea fiecărei
relații în parte. Problema a fost tratată parțial prin studiul mecanismelor în transferul de
cunoștințe.
Se mai impun câteva clarificări referitoare la cunoaștere. În general, se face

distincția între cunoașterea codificată (explicită) și cea tacită (implicită). Diferențierea
este activă, în principal, în modurile de transmitere ale acestora (Johnson et al., 2001).
Cunoașterea explicită are o formă abstractă, putând fi transmisă formal. Dimpotrivă,
cea implicită este puternic dependentă de context și poate fi transferată doar în timp
103. Autio (1998: 133) mai face o distincție suplimentară între primele două subsisteme (cf. nota
precedentă), care coincide cu separația între activitățile comerciale și cele necomerciale. Cu toate
acestea, în tratările ulterioare, distincția a pierdut din claritate, în special în urma comercializării
treptate din cadrul primului subsistem.
104. Intervenția prin intermediul politicilor se face, în general, la zona de contact între primele două
subsisteme (cf. ibid.: 135).
73
21.09.2012
105
îndelungat și prin intermediul interacțiunilor umane. Raportul între cele două tipuri
de cunoaștere variază în funcție de industria studiată.
În continuare, poate fi gândită o clasificare suplimentară, mai relevantă din punct

de vedere economic (ibid.: 12-13). Componentele relevante ale procesului de inovare
sunt integrate în patru tipuri de cunoaștere: know-what, adică cunoștințele de
specialitate, know-why sau înțelegerea principiilor relevante din perspectivă tehnologică
și capacitatea de a recunoaște contextul și a conexiunilor existente, know-how sau
cunoaștințele aplicate și practice, iar la final, know-who sau, cu alte cuvinte,
interacțiunile și aptitudinile sociale.
Indiferent de tip, cunoașterea se coagulează într-o bază cognitivă, specifică fiecărei

industrii. În cazul ramurilor industriale tradiționale, această bază de cunoaștere este
denumită sintetică, având ca principală caracteristică preponderența cunoașterii tacite
și a învățării prin acțiune în cadrul procesului de inovare (Maier et al., 2006: 113).
Învățarea prin acțiune evoluează la rândul ei prin recombinări de cunoștințe existente și
prin orientarea acestora spre rezolvarea unor probleme specifice (Asheim și Gertler,
2005). O astfel de abordare implică un schimb intens de cunoaștere, privit ca o învățare
interactivă, între producători și clienți, producând în final o suită de inovații
incrementale.
La industriile susținute de o bază analitică de cunoaștere, comportamentul în

procesele de inovare este fundamental diferit. Cunoașterea științifică este transferată
aproape în totalitate prin codificare, cunoașterea tacită primind doar un rol secundar.
Cercetarea este în asemenea situații orientată spre inovații radicale, creând o
dependență puternică între firmele utilizatoare și centrele de cercetare sau universități.
Problema relevanței și a intensității existente în interiorul sistemului este parțial

clarificată prin introducerea celor patru mecanisme, ideale, ale transferului de
cunoștințe, clasificate în funcție de gradul de formalitate și de nivelul de dinamism al
acestuia (Maier et al., 2006: 119ff.). Primul este integrat relațiilor de piață și constă în
achiziționarea de cunoștințe și de mĳloace inovative de producție, fiind mecanismul
principal de transfer tehnologic la nivel național și internațional. Beneficiul principal al
105. Cunoașterea implicită cuprinde serii de experiențe, de rutine și de practici, fiind astfel legată de
organizații și de persoanele din care acestea sunt compuse.
74
21.09.2012
unor asemenea relații este posibilitatea unui schimb rapid de parteneri, un astfel de
comportament reducând însă intensitatea interacțiunii între actorii economici. Din
punct de vedere al expresiei teritoriale, relațiile de piață se concentrează de obicei la
scară națională și supranațională, putând apărea însă și la nivel regional.
Cea de-a doua categorie este aceea a difuziunilor de cunoștințe (knowledge

spillovers), numite și externalități de cunoaștere. Spre deosebire de transferul reglat de
piață, în cazul difuziunilor, cunoștințele nu sunt compensate financiar și nu se stabilesc
contractual, ci apar în general din mobilitatea forței de muncă. Formându-se prin
contacte personale și prin comportamente imitative, difuziunile de cunoștințe au o
dimensiune spațială puternic exprimată și, de obicei, limitată ca scară.
Cel de-al treilea mecanism, al rețelelor formale, presupune relații selective și

intensive între anumiți parteneri activi în procesul de inovare. Transferul de cunoștințe,
strict reglementat formal, funcționează în principal ca fundament pentru procesul de
învățare colectivă, care este observabil în gradul de dezvoltare al bazei de cunoaștere.
Selectarea partenerilor rezultă din opțiuni strategice, bazate pe complementarități de
competențe, și devine vizibilă în special în plan internațional.
Al patrulea mecanism este constituit din relațiile de ambianță inovativă (milieu),

cărora le lipsește gradul accentuat de formalitate al mecanismului precedent, dar care
sunt dependente de relații între organizații bazate pe încredere studiată. Nivelul
relevant al studiului relațiilor de ambianță este, în aceste condiții, cel regional.
Combinând cele patru mecanisme de transfer al cunoștințelor cu tipurile de baze

de cunoaștere, se poate alcătui o schiță tipologică pentru RIS.
3.5 Tipologia sistemelor regionale de inovație
O tipologie încă relevantă pentru clasificarea conceptuală a sistemelor regionale

de inovație a fost propusă în anul 1998 de Cooke (1998: 19ff.), fiind sintetizată în tabelul
următor (cf. tabelul 3.2).
Clasificarea cuprinde șase tipuri de RIS, sistematizate după o dimensiune a

guvernanței și după o dimensiune a inovării în afaceri. În prima dimensiune sunt
incluse caracteristicile funcționale ale RIS: transferul tehnologic, finanțarea și nivelul de
75
21.09.2012
specializare, rezultând astfel trei tipuri: RIS incipiente (Grassroots RIS); RIS relaționale
(Network RIS) și RIS dirĳate (Dirigiste RIS). Sub cea de a doua dimensiune intră în esență
arhitectura acestora, rezultând alte trei tipuri: RIS localist (Localist RIS); RIS interactiv
(Interactive RIS) și RIS globalizat (Globalised RIS). În ansamblul ei, clasificarea este clar
orientată spre înalta tehnologie. Cu toate acestea, relevanța acesteia se păstrează în
mare măsură și odată cu aplicarea ei la industriile de tehnologie joasă și medie (TJM).
Astfel, cu toate că majoritatea combinațiilor între cele șase tipuri duc la câteva
rezultate discutabile (cf. Cooke, 1998: 23), câteva intersecții sunt totuși posibile. Luând
însă în considerare maturitatea industriei lemnului, acestea se reduc în esență la un
singur caz viabil: un RIS localist cu o orientare incipientă spre formarea de rețele. Un
asemenea RIS ar fi caracterizat de prezența câtorva filiale ale companiilor
multinaționale, aprovizionate de o suită de firme mici, locale. Activitățile de cercetare și
dezvoltare (C&D) ar fi încurajate doar în sediile centrale, aflate în străinătate, fie în
cadrul companiilor, fie în parteneriat cu institute locale sau internaționale de cercetare.
Această imagine conceptuală seamănă îndeaproape cu situația prezentă în România,
după cum se va vedea din capitolul următor.106
76
Tabelul 3.2: Tipologia sistemelor regionale de inovație
Guvernanța
Tip RIS Inițierea transferului Finanțare Competența în cercetare Specializarea tehnică Nivelul coordonării
tehnologic supralocale
RIS incipient Organizată local, la nivel local Difuză: combinație între Foarte aplicată și puternic Scăzută și orientată spre Scăzut.
sau subregional. împrumuturi bancare locale, orientată spre piață. soluționarea problemelor
subvenții ale autorităților generice.
locale și (posibil) capital al
Camerelor de Comerț.
RIS relațional Pe mai multe niveluri: locală, Acorduri între bănci, Mixtă: atât fundamentală, cât Flexibilă. Ridicat.
regională/federală, națională administrații și firme. și aplicată.
și supranațională.
RIS dirĳat Externă și supraregională: în Determinată la nivel central. Cercetare fundamentală. Scăzută. Ridicat.
general, în forma politicilor
administrației centrale.
Inovarea în afaceri
Tip RIS Nivelul de dominație a Anvergura cercetării din Resursele publice pentru Resursele private pentru Intensitatea rețelelor de
companiilor mari cadrul firmelor inovare/C&D inovare/C&D cooperare
RIS localist Firme autohtone puține sau Redusă. Puține. Reduse. Puternică.
inexistente și filiale relativ
mari ale companiilor
multinaționale
RIS interactiv Echilibru între firmele mici și Variabilă, dispunând de un Echilibrate cu cele private. Echilibrate cu cele publice. Mai puternică decât media.
cele mari, atât autohtone, cât acces mai ridicat la resursele
și rezultate din ISD. regionale.
RIS globalizat Dominația corporațiilor În mare parte interne. În general puține. Multiple. Dependentă de strategia
globale și a lanțurilor acestora companiilor multinaționale.
de aprovizionare.
Sursă: Prelucrare după Cooke, 1998: 19ff.
77
21.09.2012
Totuși, este foarte probabil ca această orientare incipientă sistemului spre
formarea rețelelor să se dezvolte în viitorul apropiat, din cauza concurenței de produs
și de preț din ce în ce mai mari la care sunt supuse firmele din industria lemnului.107
Întrebarea care se pune este dacă acest comportament activ va impregna și registrele
inferioare ale lanțului de producție, sau dacă formarea rețelelor va rămâne în
continuare dictată de la nivelul superior. Prin urmare, registrele inferioare ale unui
asemenea RIS să fie cele mai sensibile la sprĳinul instituțional, deoarece ar permite
microîntreprinderilor și firmelor mici și mĳlocii (MIMM) să obțină beneficii rezervate în
general doar companiilor mari, fără a epuiza resursele acestora de capital (cf. Holland,
1993: 111f.).
3.6 Abordarea RIS în contextul industriilor de tehnologie joasă și medie
Începând cu mĳlocul anilor '1990, succesul retoricii despre societatea bazată pe

cunoaștere a imprimat tuturor abordărilor construite pe cadrele conceptuale descrise în
mai devreme108 predilecția pentru industriile de înaltă tehnologie, fenomenul fiind
denumit ulterior ‚miopia tehnologiilor înalte’ (Heidenreich, 2008: 221). Raționamentul
era relativ simplu și lua de obicei forma următoare: odată cu transformarea Uniunii
Europene într-o societate bazată pe cunoaștere, dezvoltarea economică și cea socială
depind, din ce în ce mai mult, de capacitatea de a genera, de a utiliza, de a difuza și de a
absorbi cunoștințe. Cu alte cuvinte, progresul statelor europene depinde de capacitatea
de a inova, iar efervescența cea mai ridicată în inovare trebuie să se afle, din această
perspectivă, în industriile cele mai apropiate de zona de cercetare, adică în industriile
de înaltă tehnologie (Hirsch-Kreinsen et al., 2008: 3f.).
Definirea acestora se face, în general, în funcție de bugetul alocat cercetării și

dezvoltării (cf. Godin, 2005: 71f.), prin intermediul noțiunii de intensitate tehnologică,
definită ca raportul între bugetul C&D și valoarea adăugată a respectivei ramuri
industriale, conform Clasificării activităților din economia națională (CAEN). De aici
rezultă patru categorii de industrii:109 prima, a industriilor de înaltă tehnologie,

109. Conform clasificării Eurostat din ianuarie 2009, conform codului CAEN, în ‘High-Technology’ and
78
21.09.2012
cuprinde fabricarea produselor farmaceutice, a componentelor electronice, optice și de
calcul, precum și producția aeronautică și cea spațială. A doua categorie este cea a
industriilor de tehnologie medie spre înaltă (medium-high-technology), care acoperă
producția chimică, militară, a echipamentelor electrice, a mĳloacelor de transport și a
instrumentelor medicale. În cea de a treia apar industriile de tehnologie medie spre
joasă (medium-low-technology), cuprinzând producția petrochimică, metaliferă, inclusiv
cea a produselor minerale nemetalice, cea navală, cea a reparațiilor de mașini și de
echipamente, precum și cea de reproducere a materiale înregistrate (media). Ultima
categorie, cea a industriilor de joasă tehnologie, conține industria alimentară, textilă, cea
de tutun, cea a articolelor de îmbrăcăminte, cea de pielărie și cea tipografică. În această
ultimă categorie apare și industria lemnului și cea a mobilei.
Revenind la argumentarea de mai devreme, industriile de înaltă tehnologie

acoperă în realitate doar între 3% și 10% din structura economiilor dezvoltate (ibid.),
ceea ce denotă un interes politic și, implicit, științific disproporționat pentru înalta
tehnologie, în ciuda următoarelor argumente (ibid.: 4):
• Contrar așteptărilor, industriile de tehnologie joasă și medie (TJM) reușesc să

atingă încă niveluri însemnate în creșterea productivității;
• De asemenea, acestea se bazează în mare parte pe industriile de înaltă

tehnologie, în special pentru tehnologii de proces;
• Activitățile din acest sector sunt inovatoare, uneori generând chiar inovații
substanțiale, cu toate că acestea nu sunt cuprinse în statisticile C&D;
• Datorită integrării lor în lanțuri valorice industriale, atât în cele regionale, cât
și în cele transnaționale, industriile TJM contribuie la procesele de inovare
din cadrul acestora, prin eficientizarea difuziunii inovațiilor.
Mai mult, chiar și pentru economiile mature, ocuparea forței de muncă în industrii
TJM atinge de regulă 60% din totalul forței de muncă ocupate în industria
prelucrătoare, în pofida transferurilor intersectoriale între aceasta și sectorul serviciilor,
începute în anii '1980 (cf. Houpt et al., 2010). Creșterea în valoare adăugată a sectoarelor
‘Knowledge-based Services’ Aggregations Based on NACE Rev. 2. Document disponibil la adresa:

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_SDDS/Annexes/htec_esms_an3.pdf [12.03.2012].
79
21.09.2012
de înaltă tehnologie este într-adevăr vizibilă, deși cea mai mare parte a acesteia este
produsă tot de sectoarele TJM, ceea ce înseamnă că nu există încă o transformare
structurală a economiilor avansate în economii bazate pe cunoaștere (Hirsch-Kreinsen
et al., 2008: 6f.). Stabilitatea acestora a devenit de curând obiect de studiu pentru o serie
de cercetări care se străduiesc să lărgească nișa de interes a studiilor despre inovație.
Evident, problema este relevantă pentru clarificarea condițiilor în care o abordare
bazată pe RIS poate fi viabilă, însă tradiția studiilor în această direcție este relativ
scurtă, comparativ cu evoluția cercetărilor dedicate sistemelor de inovație orientate
către industriile de înaltă tehnologie.
3.6.1 Condiționările sectoriale
Mediul în care apar și se răspândesc inovațiile în cazul industriilor TJM poate fi

sistematizat pe trei niveluri: primul, văzut din perspectiva asigurării cu forță de muncă,
cuprinde relațiile între firme și piața forței de muncă și legăturile acestora cu sistemul
de educație vocațională, acolo unde un asemenea sistem există. Problemele pot apărea
aici din cauza specializării de nișă a firmelor TJM, care presupune, de regulă, o
diviziune accentuată a forței de muncă, în care o parte restrânsă din angajați este înalt
calificată, iar restul sunt fie semicalificați, fie necalificați. În primul caz, calificările cerute
sunt hibride, incluzând, pe lângă cunoștințe tehnice, și îndemânarea în folosirea noilor
tehnologii și abilități organizatorice. Sistemele de educație vocațională sunt rareori
capabile să producă un asemenea set de calificări, ceea ce le face inutile pentru firmele
TJM. În cel de al doilea caz, angajarea depinde în mare măsură de motivația
candidaților și de rapiditatea cu care aceștia pot fi formați, structura pieței forței de
muncă fiind, de cele mai multe ori, complet irelevantă în recrutarea acestora. Prin
urmare, ambele tipuri de relații sunt slabe. La fel se întâmplă și cu relațiile între
strategiile de inovare a acestor firme și sfera politicilor pentru dezvoltare, unde
costurile financiare și inflexibilitatea birocratică reduc aderența la programele propuse
de administrații, idiferent de scara teritorioală. Cu toate că promovarea publică a
acestora este suficient de vizibilă și în sectorul TJM, orientarea, aproape în exclusivitate,
a politicilor spre sectoarele de înaltă tehnologie le reduce aplicabilitatea pentru firmele
TJM (Hirsch-Kreinsen et al., 2008: 10f.).
80
21.09.2012
Al doilea nivel de analiză, privit prin prisma ciclului de producție, este cel al
relațiilor cu structura industrială și, prin extensie, cu cea economică în general. Spre
deosebire de primul, acesta are o importanță mult mai mare din perspectiva firmelor
TJM, deoarece le permite integrarea în lanțuri valorice. Stadiul de evoluție al acestora
determină ușurința cu care firmele se pot integra, concentrările teritoriale caracteristice
țărilor puternic industrializate fiind, în mod evident, benefice, datorită faptului că
permit configurații flexibile multiple ale unui lanț valoric. În afara acestei condiții de
concentrare, atât integrarea, cât și flexibilitatea lanțurilor valorice depind în mare
măsură de comportamentul activ al firmelor în formarea de relații formale și informale
cu furnizori și cu producătorii de tehnologii de proces. Coordonarea strategiilor de
inovare se poate baza în mare măsură pe o structură de relații informale între
personalul firmei și departamente externe, acestea având avantajul unei difuziuni mai
rapide de informații. În funcție de tipul produsului și de capitalul firmei, strategia de
inovare a firmelor TJM depinde însă de legăturile formale cu furnizorii de servicii
specializate pentru producători, folosite atât pentru externalizarea fazelor de testare a
produselor, cât și pentru eventuale studii de piață (ibid.: 12).
Folosind al treilea nivel de analiză, ambele familii de relații descrise mai sus pot fi
privite în context teritorial (ibid.: 13f.). Astfel, pentru relațiile firmelor TJM cu piața
forței de muncă sau cu sistemele de educație vocațională, proximitatea geografică este
într-adevăr benefică, dar nu este esențială. Pe de altă parte însă, importanța ei crește
simțitor în cazul relațiilor cu structura industrială a zonei, ca răspuns la presiunile celor
‚4C’ (clienți, contractanți, colaboratori și concurenți), obligând firmele să-și intensifice
relațiile în ambele sensuri, atât spre furnizori, cât și spre clienți, pentru a-și asigura
șansele de supraviețuire și de dezvoltare pe piață.110 Când vine însă vorba de activitatea
de inovare propriu-zisă în cadrul firmelor TJM, importanța teritoriului tinde să scadă
din nou, din cauza transferurilor formale de cunoștințe, care sunt de obicei
adimensionale teritorial.
110. În funcție de specializarea firmei și de structura pieței pentru produsele acesteia, peste condiționările
geografice se mai pot suprapune condiționări ale ambianței culturale.
81
21.09.2012
3.6.2 Condiționările la nivel de firmă
În mod interesant, aspectul hotărâtor în procesul de inovare al firmei TJM nu este

capacitatea de C&D sau apropierea de domeniul cercetării științifice, ci abilitatea sa în
gestiunea bazelor de cunoștințe (Bender, 2008: 25f.; cf. Hirsch-Kreinsen et al., 2005).111
Majoritatea inovațiilor în sectorul TJM nu decurg din cercetare științifică sistematică și
nu utilizează, de regulă, cele mai recente descoperiri științifice sau tehnologice.
Condițiile pentru inovare sunt aici de natură organizatorică, fiind denumite generic, și
oarecum fad, ‚capacități de stimulare a proceselor de inovare’ (innovation enabling
capabilities). Acestea vin în două forme: ca ‚aptitudini transformaționale’
(transformational capabilities), definite ca abilitatea firmelor în transformarea
cunoștințelor generale disponibile în cunoștințe sau competențe specifice firmei, și ca
‚aptitudini configurative’ (configurational capabilities), definite ca abilitatea firmei de a
sintetiza conformații noi de cunoștințe (Bender, 2008: 28ff.). Evident, delimitarea între
cele două concepte este doar vagă, motiv pentru care sunt necesare clarificări
suplimentare.
Astfel, transformarea cunoștințelor apare concomitent cu o schimbare de scară:

cunoștințele generale, diponibile în general sub formă de cunoștințe codificate, sunt
coborâte la nivelul local al firmei și transformate în cunoștințe specifice, tacite. Ulterior,
acestea sunt configurate ‚creativ’, împreună cu alte seturi de cunoștințe transformate
anterior, în cadrul unei tehnici de producție pentru un produs de nișă, care va consitui
avantajul competitiv al firmei. Ținând cont de faptul că la fabricarea fiecărui produs se
folosesc mai multe tehnologii, devine evident că transformarea și recombinarea
cunoștințelor presupun în realitate accesul la o multitudine de baze de cunoștințe, care
aparțin atât altor firme, cât și altor ramuri industriale. Practic, aceste baze sunt
dezvoltate și întreținute de fiecare organizație în parte. Nu se poate vorbi prin urmare
despre un sistem integrat, decât atunci când angajații firmelor TJM se implică intensiv
în formarea și în menținerea relațiilor cu mediul extern firmei, caz în care sistemul
primește numele de ‚baze distribuite de cunoștințe’ (distributed knowledge bases)
(Robertson și Smith, 2008: 100ff.).
82
21.09.2012
În general, caracterul proactiv al acestui comportament este descris în termeni de
competitivitate sau, mai exact, de concurență pentru cote de piață, deși, cel puțin în
cazul firmelor TJM, gradul lor de specializare le asigură nișe relativ imune pentru
dezvoltare. Problema în cazul acestor firme este legată de constrângerile bugetare, care
produc lacune în structura competențelor de care dispun, reducându-le astfel puternic
puterea de adaptare la cerințele nestandardizate ale nișei. Aceleași constrângeri
bugetare sunt cele care determină și strategia de inovare a firmelor TJM, calibrând
raportul între apetența pentru inovații și nivelul riscurilor implicite, putând duce la
strategii bazate aproape exclusiv pe imitație. Situația se nuanțează însă sensibil în cazul
industriei lemnului.
3.6.2 Cazul industriei lemnului
Toate cele trei observații se aplică și firmelor europene din industria lemnului,
care au început acum aproximativ două decenii să exprime interes pentru formarea
rețelelor.112 Rețelele au început să fie privite ca o strategie viabilă din două motive: pe
de o parte, din cauza restructurărilor determinate de ultimele crize din industria
lemnului, iar pe de alta, de transferurile de proprietate asupra pădurilor. În primul caz,
problema a apărut în urma scăderilor în productivitatea companiilor europene în
comparație cu cea a firmelor nordamericane. Începând cu anii '2000 însă,
productivitatea firmelor asiatice a început să se transforme în cote de piață din ce în ce
mai mari, atât pe piața panourilor din lemn, cât și pe cea a hârtiei și a hârtiei de ziar (cf.
EC, 2011: 78f.). Din anul 2008, peste aceste decalaje s-a suprapus criza financiară, care a
determinat o reducere a cererii pentru produse din lemn, în special în domeniul
construcțiilor, și, implicit, a prețurilor pentru lemnul industrial și a dus la prăbușirea
pieței americane a construcțiilor din lemn (cf. UNECE/FAO, 2011). Într-o asemenea
situație, reacțiile sunt, în general, de două feluri: prima este închiderea fabricilor de
cherestea neprofitabile sau extinderea perioadelor de nefuncționare a acestora, strategie
devenită vizibilă deja în perioada premergătoare crizei financiare. Ulterior, aceasta
poate fi continuată cu o serie de fuziuni și achiziții, în cazul în care cererea se
112. Atât în cazul firmelor din silvicultură, cât și în cel al firmelor din industria de prelucrare a lemnului.
83
21.09.2012
redresează. Deocamdată nivelul acestora rămâne însă destul de scăzut, o creștere
semnificativă în numărul achizițiilor fiind așteptată doar în următorii doi sau trei ani
(ibid.: 52f.).
În procesul de consolidare industrială, ambele strategii în gestiunea afacerilor au

fost completate de o diversificare a activităților industriale spre pachete de produse sau
de servicii cu o valoare adăugată mai mare. Sectorul cel mai activ în căutarea noilor nișe
de piață a fost cel al microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mĳloci (MIMM),
strategiile bazate pe achiziții nefiind în general la îndemâna acestei clase de firme, din
cauza insuficienței capitalului. Concomitent cu experimentările acestora s-au accelerat
și transferurile de proprietate asupra pădurilor și privatizările, în urma cărora numărul
MIMM a crescut simțitor, în special în statele central și est europene (Maso et al., 2011:
155f.). Lărgirea clasei MIMM a coincis însă cu scăderea prețurilor pentru lemnul
industrial, ceea ce pentru multe firme a însemnat reducerea drastică a veniturilor. Din
perspectiva rețelelor însă, acesta a fost un impuls suficient de puternic pentru a le
considera viabile ca strategie pentru dezvoltare.
Decizia de aderare la orice tip de rețea rezultă întotdeauna numai dacă fiecare
potențial membru consideră că beneficiile prevăzute sunt mai mari decât costurile de
aderare. La fel se întâmplă și cu decizia firmelor de a forma o nouă rețea, cu atât mai
mult dacă este vorba de o rețea formală, puternic orientată strategic, și firmele aparțin
clasei MIMM (Pettenella și Maso, 2011: 39f.). Avantajele scontate sunt întotdeauna de
natură economică, putând fi sistematizate în următoarele trei puncte (Dennis, 2000:
288f.):
• Oportunități de pătrundere pe piețe mai extinse și mai diversificate decât

cele accesibile unei firme fără alianțe, competitivitatea la acest nivel putând fi
crescută prin coordonarea acțiunilor de C&D, a platformelor de informații
sau a celor de marketing;
• Posibilitatea completării lacunelor în portofoliile de competențe și de active

ale firmei, rezultate în urma lipsei de capital pentru investiții;
• Păstrarea flexibilității datorate dimensiunilor reduse ale firmei cu mărirea

concomitentă a gradului de specializare și evitarea diluției bazei de resurse
asociată cu creșterea firmei.
84
21.09.2012
Dacă aceste avantaje potențiale pot fi într-adevăr și valorificate, depinde în mare
măsură de modul de funcționare a rețelei în distribuția beneficiilor. Pentru a complica și
mai mult problema, firmele își modifică structura obiectivelor strategice în funcție de
maturitate, trecând inițial printr-o fază de optimizare a performanței în afaceri, urmată
de o etapă a diversificării potențialului pentru afacerile viitoare și ajungând, în final, în
faza defensivă, a apărării cotelor de piață. Modelarea araǌamentelor cooperative113 a
fost făcută de Varamäki și Vesalainen (2003: 34-43), în funcție de intensitatea strategică
a cooperărilor și de modul de gestiune a rețelei (ibid.: 29). Au rezultat astfel cinci tipuri
de araǌamente cooperative, sintetizate în tabelul de mai jos (cf. tabelul 3.3): cercul de
dezvoltare (development circle); cercul cooperativ liber (loose co-operative circle); grupul de
proiect (project group); societatea mixtă (joint venture) și unitatea mixtă (joint unit).
Ordonarea acestora în funcție de intensitatea strategică și de gradul de formalizare este
redată în ilustrația următoare (cf. il. 3.7), în care se observă că beneficiile unei cooperări
mai strânse sunt corelate cu o formalizare mai puternică a relațiilor din cadrul rețelei.
Intensitatea strategică
Societate Unitate
mixtă mixtă
Grup Societate mixtă Grup de proiect

de proiect ierarhică formalizat
Cerc Cerc coop. Cerc coop.

de dezvoltare liber formalizat
Gradul de formalizare
Ilustrația 3.7: Ordonarea acordurilor de cooperare între firme, în funcție de intensitatea strategică și de
113. Modelarea a fost făcută după faza de implementare a rețelelor, cele cinci tipuri referindu-se astfel la
rețele deja existente (Varamäki și Vesalainen, 2003: 29).
85
21.09.2012
gradul de formalizare
Sursă: Prelucrare după Varamäki și Vesalainen, 2003: 41.
Mai mult, deoarece araǌamentele cooperative sunt arareori stabile, din cauza
căutării constante de noi parteneri, a renegocierilor repetate și a modificărilor succesive
în strategia de afaceri, tranzițiile între cele cinci tipuri tind să fie destul de frecvente
(ibid.: 40ff.). Acestea încep, de obicei, de la nivelul cercurilor de dezvoltare, datorită
nivelului lor relativ redus de formalizare. Dacă pe lângă transferurile de cunoștințe,
partenerii se decid să achiziționeze o resursă nouă, atunci cercul de dezvoltare se
transformă automat într-un cerc cooperativ liber.
În acest punct există două opțiuni pentru dezvoltări viitoare: fie formalizarea
cercului cooperativ liber, fie formarea unui grup de proiect. În primul caz nu se
produce decât o creștere a nivelului de formalizare, care înlesnește formarea ulterioară
a unei societăți mixte. În cel de al doilea caz însă, tranziția este acompaniată de o
creștere a intensității strategice, deoarece apare o creștere în diviziunea muncii în cadrul
grupului, concomitent cu recunoașterea formală a afilierii la grup.
A doua tranziție se produce de la nivelul grupului de proiect, unde există trei

opțiuni de dezvoltare: prima este societatea mixtă ierarhică (peak company model), care
este în esență o societate mixtă dominată de o firmă cu un aport comparativ mai mare
de resurse sau de competențe; a doua este grupul de proiect formalizat, similar cu
societatea mixtă ierarhică, dar având o intensitate strategică mai redusă; iar a treia este
o societate mixtă (joint venture), unde partenerii sunt egali. Diferența majoră între cele
trei variante este de natură strategică. Astfel, spre deosebire de societatea mixtă și de
societatea mixtă ierarhică, al caror scop principal este pornirea de noi afaceri, grupul de
proiect formalizat se limitează la combinarea produselor sau a competențelor între
parteneri (ibid.: 42).
Odată atins nivelul societății mixte, apar două noi posibilități (ibid.: 43): o
diviziune suplimentară a mucii în cadrul societății, cuplată la o suită de investiții
pentru creșterea calității competențelor de bază ale fiecărui partener, sau formarea unei
unități mixte (joint unit), unde independența individuală a fiecărui membru este parțial
sacrificată în beneficiul unei strategii comune.
86
andrei MITREA: Regional Innovation Systems at the Urban-Rural Fringe in Romania
Tabelul 3.3: Principalele tipuri de acorduri de cooperare în cadrul rețelelor de firme
Caracteristici principale Cerc de dezvoltare Cerc cooperativ liber Grup de proiect Societate mixtă Unitate mixtă
Descriere Un grup de antreprenori Un grup de firme care Un grup de firme care O companie deținută în Un grup de firme care
care se întâlnesc regulat, împart o resursă comună, combină resurse sau comun, formată cu scopul înființează o nouă firmă, la
pentru a discuta problemele suportând împreună produse pentru a porni o de a porni, de a dezvolta și care aderă. Firmele
întâlnite și pentru a-și costurile acesteia. Cu toate afacere comună. de a conduce afaceri. componente rămân ca
împărtăși experiențele. acestea, firmele nu sunt Firmele participante rămân entități legale separate, însă
Grupul poate participa, de implicate într-o afacere ca entități legale separate, în doar pentru scopuri interne.
asemenea, și la sesiuni de comună. afara societății.
educare sau de formare.
Obiective Învățare colectivă și transfer Utilizarea în comun a Combinații viabile de Pornirea și dezvoltarea Conducerea afacerilor sub o
de cunoștințe în cadrului resurselor și reducerea aptitudini și resurse noilor afaceri. singură marcă sau imagine.
grupului. costurilor. complementare, precum și
capitalizarea canalelor de
piață ale fiecărui partener.
Investiții Inutile. În general inutile. Nu există o regulă generală. Considerabile. Considerabile.
Tipul cooperării Foarte informală, bazată pe Luarea deciziilor în mod Luarea deciziilor bazată pe Luarea deciziilor bazată pe Luarea deciziilor bazată pe
legături personale. democratic; legături consens; acorduri scrise. consens; acorduri formale consens.
contractuale slabe și corporative.
acorduri verbale sau scrise.
Nivelul încrederii Ridicat. Ridicat, privind calitatea și Ridicat. Ridicat. Foarte ridicat.
reputația partenerilor.
Factori critici pentru Participarea activă în cadrul Acord generalizat privind Selecția atentă a Selecția atentă a partenerilor Selecția atentă a
succesul cooperării reuniunilor și discuții libere, folosirea resurselor. companiilor. și existența unei companii companiilor.
în termeni de egalitate. comune separate.
Selecția partenerilor Evitarea concurenților și a Limitarea numărului de Selectarea partenerilor în Similar cu cazul anterior. Similar cu cazul anterior.
potențialilor concurenți. parteneri la minimul necesar funcție de aptitudinile lor Suplimentar, capacitatea
pentru a beneficia de resursa complementare, precum și partenerilor de a dispune de
comună. pentru calitățile și suficient capital pentru noi
capacitățile acestora. dezvoltări de afaceri.
Sursă: Pettenella și Maso, 2011: 38 (cu modificări minore) și Varamäki și Vesalainen (2003: 35ff.).
87
21.09.2012
În mod evident, araǌamentele cooperative din cadrul rețelelor de firme nu trebuie
să evolueze neapărat spre niveluri din ce în ce mai ridicate ale intensității strategice și
ale formalizării. În funcție de condițiile de piață, cooperările sunt reconsiderate constant
de fiecare partener. Cu toate acestea, atunci când presiunile de pe piață cresc, ca în
cazul industriei lemnului în momentul de față, relaționările din cadrul rețelelor tind să
urmeze calea descrisă mai sus. Acest fenomen a început să devină vizibil în sectorul
produselor nelemnoase și al serviciilor forestiere (PNSF), unde firmele sunt obligate să
inoveze din următoarele cinci motive (Maso et al., 2011: 155): deficitul cantitativ și
sezonier de produse, costurile ridicate de producție și de transport, dimensiunile reduse
ale pieței, transparența redusă a tranzacțiilor pe piață și lipsa aptitudinilor în gestiunea
afacerilor și în marketing.
Este foarte probabil însă că acest tip de comportament activ să se extindă și la zona
de contact între industriile de gradul întâi114 și industriile conexe, precum industria
construcțiilor din lemn, industria mobilei, industria bioenergetică și industria fibrelor
textile, unde există un potențial mai ridicat de dezvoltare viitoare.
3.7 Definiția operativă și structura unui sistem regional de inovație pentru

industria lemnului
Pornind de la ultimele două secțiuni și reluând structura ideală a unui sistem

regional de inovație (cf. il. 3.6), se poate construi în momentul de față structura unui
sistem optimizat pentru industria lemnului. Există așadar patru condiții care îngăduie
transferul și, uneori, producerea inovațiilor într-un asemenea mediu industrial.115
Primele trei țin de natura industriilor de tehnologie joasă și medie: prima este dată de
intensitatea relațiilor forței de muncă pe piața forței de muncă și cu sistemele de
formare și de calificare, cea de a doua de stadiul de evoluție și de flexibilitatea integrării
în lanțurile valorice industriale, iar cea de a treia, de apropierea geografică în zona de
contact cu clienții. Peste ele se mai suprapune încă o condiție, dată de structura
114. Tăierea și debitarea lemnului pentru industria plăcilor lemnoase împreună cu industria pulpei și a
hârtiei (Ollonqvist, 2011: 191).
115. Cf. secțiunile 3.5 și 3.6.
88
21.09.2012
116
oligopolistă caracteristică industriei lemnului, dând o orientare puternică sistemului
spre formarea rețelelor de cooperare între microîntreprinderile sau firmele mici și
mĳlocii care nu au posibilitatea de a produce o valoare adăugată crescută în cadrul
propriilor procese de producție. Din perspectivă socială, cea din urmă condiție are
potențialul inerent cel mai ridicat de a induce dezvoltare comunitară.
Luând în considerare întreaga suită de condiții, definiția operativă a unui sistem

regional de inovație util industriei lemnului este următoarea: o platformă de servicii
pentru producători, concepută în parteneriat și susținută de o rețea formată din centre
constituite în comunitățile specializate în prelucrarea lemnului. Suplimentar, rețeaua
este inserată instituțional la nivel național și supranațional și are o acoperire teritorială
supraregională. Cu alte cuvinte, abordarea bazată pe RIS are, în acest caz, rolul de a
activa comunitățile existente prin intermediul unei arhitecturi suficient de flexibile a
rețelei, încât să le transfere responsabilitatea formării și modelării sistemului, fără însă a
le permite izolarea în diverse subzone ale rețelei (cf. Watts, 2003/2004).
Concepția sistemului ca platformă de servicii (cf. OECD, 2010) implică în mod

evident existența unei cereri în cadrul comunităților, în vreme ce parteneriatul
integrarea națională și internațională au rolul de a asigura canalelor de transfer de
informații și de cunoștințe între diversele zone ale sistemului.
Structura instituțională menită să sprĳine o astfel de definiție trebuie să fie

eficientă și flexibilă. Astfel, o abordare bazată pe rețele pare să fie fezabilă în acest caz.
Întrebarea dacă abordarea cea mai eficientă este construcția instituțională (cf. Niosi,
2010) sau, mai degrabă, reforma instituțională, este foarte relevantă în această privință.
Personal cred că în contextul românesc actual, o rețea deja existentă, dispunând de
mecanisme integrate de sprĳin financiar, este mai puțin exigentă cu eforturile de a
induce dezvoltare, decât construcția unui araǌament instituțional complet nou. Astfel,
am optat pentru Rețaua Națională pentru Dezvoltare Rurală (RNDR) pentru
următoarele trei motive: în primul rând, deoarece Rețeaua acoperă întreg nivelul
național, în al doilea, deoarece are capacitatea inerentă de a forma legături
internaționale mai largi la nivel european, fiind parte integrantă a Rețelei Europene
89
21.09.2012
pentru Dezvoltare Rurală (REDR), iar în al treilea rând, deoarece arhitectura sa este, în
principiu, suficient de flexibilă pentru a induce guvernanță funcțională, atât în
interiorul cât și în afara rețelei. O descriere completă a Rețelei apare la începutul
capitolului strategiei.117
Cu toate acestea, pentru Rețeaua să funcționeze ca un sistem regional de inovație,

este nevoie de câteva funcții adiționale, care să acopere următoarele aspecte: sprĳin
pentru formarea și calificarea forței de muncă, sprĳin pentru accesul la finanțare și
sprĳin pentru transferuri tehnologice. Motivația din spatele acestei selecții de funcții
este descrisă în capitolul de bilanț intermediar,118 în timp ce o descriere detaliată a
fiecărei funcții este poate fi găsită în capitolul strategie.

118. Cf. Secțiunea 5.
90
21.09.2012
4. Analiza empirică
Rezumat: Capitolul de analiză empirică acordează sistemul regional de inovație propus

pentru industria lemnului la contextul românesc, relaționându-l la provocările sociale,
economice și teritoriale existente. După partea de sinteză a acestora, textul inventariază
tradiția și dezvoltările recente din industria lemnului, transformându-le ulterior în puncte
de grefă pentru strategie.
Compoziția capitolului este următoarea: prima parte descrie problema regională actuală
din România, explicându-i originile și detaliindu-i dimensiunile sociale și economice și
teritoriale. Astfel, o primă suită de secțiuni cuprinde detalieri demografice, a forței de
muncă, a echilibrului între muncă și viață și a calității vieții. Cea de a a doua suită conține
analizele teritoriale: accesibilitate și acces la serviciile de interes general, precum și
disfuncțiile sistemului de localități în zona de contact urban-rural. A doua parte a
capitolului desenează un portret statistic și teritorial actual al industriei lemnului, care
servește drept fundament special al abordării ulterioare bazate pe RIS.
4.1 Problema regională în România
Problema regională din România poate fi descrisă sintetic folosind două seturi de
trăsături: pe de o parte cele structurale, iar pe de alta, cele legate în principal de
expresia lor teritorială.119 Ambele categorii de probleme au fost documentate prin
analize comparative în cele două generații de proiecte ESPON, prima între anii
2000-2006 și a doua, în perioada 2007-(2013). Astfel, din prima categorie face parte
dinamica demografică, unde sporul natural negativ, însoțit de emigrarea masivă
(Sandu, 2004; 2005 și 2010) au consecințe directe asupra dimensiunii bazinelor forței de
muncă, asupra structurii calificărilor acesteia și, în etapele ulterioare, asupra capacității
de funcționare a sistemului de asigurări sociale. Suplimentar, pe parcursul perioade de
tranziție de la schimbarea de regim politic din anul 1989, au devenit vizibile procese de
decalificare sau deprofesionalizare (cf. Georgescu și Malița, 2008), pentru care sistemul
de educație și de formare este parțial responsabil (Pîrciog et al., 2006 și Marga, 2007).
Problemele teritoriale sunt legate în principal de accesibilitate redusă a regiunilor

rurale și, în consecință, de accesul precar al populației rurale, în unele cazuri chiar și a
celei urbane, la educație, la infrastructurile de transport și la servicile de interes general.
119. Pentru critica transformării teritoriului într-o categorie teoretică independentă, cf. Gore, 1984:
175-210.
91
21.09.2012
Performanța sistemului național urban este slabă, în special în registrele inferioare ale
acestuia, fiind puternic afectată de dinamicile demografice apărute după 1989 (Sandu,
2005). Pe scurt, orașele nu au capacitatea să declanșeze procese de urbanizare în
hinterlandurile lor, declararea de noi orașe nerezolvând această problemă.120
Indiferent de tip, impactul cumulat al întregii coǌuncturi este detectabil în

dinamica evoluției calității vieții în România (Mărginean, 2010). Mai mult, s-au conturat
deja relativ precis o suită de riscuri, care tind să dezechilibreze și mai mult starea
actuală (Preda, 2009: 331-355):
• sărăcirea continuă a grupurilor vulnerabile ale copiilor, ale vârstnicilor

singuri, ale agricultorilor, ale pensionarilor agricultori și a șomerilor,
determinată de inegalitățile între nivelurile veniturilor, în special în zonele
rurale;
• diminuarea minorității salariaților care susțin bugetul României la

aproximativ 47% din populația totală, însoțită de cinci fenomene asociate:
munca în sectorul informal, munca în agricultura de subzistență; șomajul de
lungă durată, descurajarea crescândă a intrării pe piața muncii și sărăcirea
persoanelor care muncesc. Din nou, cele mai afectate categorii sunt tinerii,
populația din mediul rural, populația de etnie romă, femeile și populația cu
un nivel scăzut de calificare;
• hipertrofierea cheltuielilor alocate sistemului de pensii, determinată de

creșterea numărului pensionarilor față de cea a salariaților și de gestiunea
lipsită de profesionalism a fondului de pensii;
• lipsa unei strategii a descentralizării sistemului de asistență socială;
• investițiile reduse în sistemul de sănătate și accesul redus al populației rurale

la servicii de sănătate;121
120. Din această perspectivă, este discutabil dacă se poate vorbi în România de sisteme sau de subsisteme
urbane funcționale și probabil cu atât mai puțin de policentricitate relațională.
121. Accesul la o unitate sanitară făcându-se pentru 41,7% din populația rurală cu dificultăți (cf. Preda,
2009: 339).
92
21.09.2012
• deficiențele cronice în cazul accesului la educația preuniversitară pentru
copiii din localitățile rural izolate, a copiilor proveniți din familiile de etnie
romă și a copiilor cu cerințe educaționale speciale, și diferențele între ratele
de participare la învățământul superior de calitate, determinate de
proveniența socială.
4.1.1 Originile problemei regionale
Sintetic, originile problemei regionale se află în procesele de urbanizare și de

industrializare, care au afectat sensibil structura societății românești începând din
ultimele decenii ale secolului XVIII (cf. Ronnås, 1984). O serie de perioade de creștere s-
au evidențiat imediat după anul 1774, când producția de cereale a înlocuit specializarea
pe creșterea animalelor (Turnock, 1974: 122). În 1829, când a fost abolit monopolul
Imperiului Otoman, în capitalele București și Iași se putea observa deja o un stadiu
incipient de dezvoltare a industriilor artizanale. Până la obținerea independenței în
anul 1878, relațiile comerciale s-au dezvoltat sub protectorat rusesc și suzeranitatea
otomană. În vreme ce în agricultură politicile se axau pe creșterea producției de cereale,
industria a fost dominată de un set de politici protecționiste, pentru a proteja industria
prelucrătoare de presiunea excesivă a competiției externe. Acestea s-au dovedit însă
inutile după semnarea tratatelor cu Austro-Ungaria, cu Germania și cu Rusia, care au
crescut gradul de expunere competiția externă al industriei aflate într-un stadiu
incipient de dezvoltare.
Protecția rusă a fost eliminată treptat, stabilindu-se legături strânse cu Austro-

Ungaria și Germania în anii premergători Primului Război Mondial. Industria grea s-a
format relativ încet (cf. Axenciuc, 2008), orientându-se în principal spre comerțul
maritim, susținută de o birocrație centralizată, organizată dupa modelul vest-european.
Cu toate acestea, societatea româneasca a rămas în perioada antebelică o societate cu
caracter predominant rural, cu o clasă de mĳloc foarte puțin dezvoltată.
Datorită extinderii teritoriale survenite după Primul Război Mondial, perioada

interbelică a fost caracterizată de o dezvoltare a pieței locale și a extinderii bazei de
resurse primare. Între anii 1921 și 1939, producția industrială a atins un punct
culminant, însă treptat, transferul tehnologic s-a diminuat, inhibat și de reducerea
93
21.09.2012
prețului cerealelor la nivel global. Pentru a stimula creșterea economică, până în anul
1929, guvernele au promovat o politică economică bazată pe monopoluri și pe subvenții
de la bugetul de stat. Între 1939 și 1943, colaborarea cu Germania a marcat începutul
unei perioade de creștere scurte și dinamice, dezvoltarea regională rămânând însă
asimetrică, România având în 1940, opt regiuni industriale relativ dezvoltate și nouă
centre industriale izolate, încoǌurate de regiuni mai slab dezvoltate.
După al Doilea Război Mondial, România a intrat în perioada economiei

centralizate, când, începând cu anii 1948 și 1949, s-a adoptat modelul de dezvoltare de
tip sovietic, bazat pe o serie de planuri cincinale. Perioada anilor 1950 a fost marcată de
o dezvoltare extensivă și de începutul colectivizării în agricultură, creându-se și
extizându-se baza industrială prin limitarea consumului. Nivelul scăzut de investiții în
locuințe, dezvoltarea infrastructurii de transport sau a rețelei de distribuție electrică și
termică a dus la un declin destul de pronunțat al calității vieții. Primele indicii de
decelerare a creșterii economice au apărut în a doua jumătate a anilor '1960, până la
începutul anilor '1970 baza pentru o dezvoltare de tip extensiv fiind epuizată. După
1980, sistemul a fost dominat de o rată a inflației ascendentă și o creștere severă a
datoriei externe, care, suprapuse peste prăbușirea nivelului de trai, au dus la colapsul
din decembrie 1989 (Eichengreen, 2007: 131-162 și Turnock, 1986: 270ff.).
După căderea comunismului, România a intrat într-o perioadă de tranziție spre un

sistem democratic și o economie de piață (cf. Cărămidariu, 2012, Gallagher, 2005 și
2009). Contribuția sectorului industrial si de agricultură la produsul intern brut (PIB) a
fost înlocuită treptat cu o contribuție tot mai mare a sectorului terțiar, restructurarea
industrială cauzând schimbări majore în dinamica forței de muncă. Cu toate acestea,
contribuția agriculturii la PIB este mult mai mare (37%) decât media Uniunii Europene
(5%). În același timp, după 1990, tendințele demografice, atât la nivel național cât și la
nivel regional prezintă un declin continuu: între 1990-2007, populația a scăzut cu
aproximativ 1,7 milioane persoane, atingând, in 2007, un număr total de 21,6 milioane și
în 2011, aproximativ 19 milioane (cf. Ghețău, 2012). Astfel, pierderea de capital uman
este de aproximativ 18%, fără a lua în calcul emigrația temporară în țările Uniunii
Europeane, în special în Spania și Italia, care însumează un număr de 2-2,5 milioane de
persoane (EIRO, 2007 și Sandu, 2010).
94
21.09.2012
4.1.2 Dimensiunile sociale și economice
Cea mai recentă reprezentare cartografică a stării sociale și economice este făcută
de Sandu (2011), cu ocazia dezbaterilor începute pe tema regionării, folosind însă date
de la recensământul din anul 2002. Este vorba de analize ex post, care se vor constitui în
prima cartografiere sistematică a dezvoltării sociale la nivel regional și microregional
din România (Sandu, 2011: 3).122 Suplimentar, analiza include ariile culturale, propuse
anterior de Sandu (1990), care sunt în esență grupări de județe cu profil cultural
asemănător, funcționând ca regiuni de analiză cu grad maxim de omogenitate socio-
culturală (Sandu, 2011: 6).123 Acestea sunt reabsorbite în decupajul regiunilor istorice,
rezultând un cadru comparat de analiză format din două decupaje: cel istoric și cultural
și cel al actualelor regiuni de dezvoltare. Pe ambele decupaje sunt reprezentate ulterior
stocul de educație124 și Indicele Dezvoltării Sociale Locale (IDSL) în anul 2002, apărând
următoarele imagini (ibid.: 6ff.). Astfel:
• Pentru ariile culturale: la un pol, zonele de deschidere socială, unde

populația tinde să aibă încredere în relațiile interumane, să fie tolerantă și să
aibă un capital relațional bogat. În principal, este vorba de Banat, Crișana,
Maramureș și zona Cluj-Mureș. La polul opus se află ariile de închistare,
caracterizate de neîncredere în relații interumane, de un nivel scăzut de
toleranță și de un capital relațional redus. Profilul cultural este completat
însă de un nivel ridicat de încredere în biserică și în armată. Este în general
vorba de profilul cultural caracteristic Moldovei, cu excepția județelor Iași și
Galați. Între acești doi poli se poziționează zona de sud a Munteniei și a
Olteniei, precum și zona de nord-vest a Munteniei, unde există un
conformism instituțional ridicat, suprapus peste un nivel ridicat de
intoleranță etnică. Aceeași intoleranță etnică, de această dată în arii
122. Articolul tratează în principal una din criticile aduse regionării din 1997/98, și anume că regiunile
nu respectă contururile unei regionări culturale, bazate pe regiuni istorice și pe microregiuni etnice.
Pentru detaliere, Sandu suprapune peste decupajul regiunilor istorice decupajul ariilor culturale
(Sandu, 1990), ca subdiviziuni ale acestora.
123. Pentru metodologie, cf. Sandu (1990: 2f.):
124. Pentru metodologie, cf. Sandu (1999: 180f.):
95
21.09.2012
comparativ bogate, dar lipsite de minorități, apare în zona nordică a
Munteniei și a Olteniei sau în județele Iași și Galați. Singurele arii cu o
atitudine critică manifestă față de instituții sunt București, Dobrogea,
perechea de județe Brașov cu Sibiu și cea formată din Alba și Hunedoara;
• Pentru stocul de educație: în banda de contact între Transilvania estică (MM,

BN, MS, HR și CV) și Moldova vestică (SV, NT, BC și VN) există o diferență
relativ constantă și de durată125 între nivelurile acestuia, cu valori mai
ridicate în Transilvania. Singura excepție este formată din perechea de județe
Bistrița-Năsăud și Suceava. La fel se întâmplă și în banda de contact sudică a
Transilvaniei, singura excepție fiind de astă dată Brașovul și Argeșul. Spre
vestul Transilvaniei, diferențele încep să scadă, cu Timișul și Hunedoara
având același nivel, foarte bun, al stocului educațional, urmate de perechile
Alba-Bihor și Sălaj-Satu Mare. În zona de contact între Muntenia și Moldova
există din nou diferențe relativ mici între Vrancea și Buzău, acestea
accentuându-se însă pentru perechea Galați-Brăila. Între Muntenia și Oltenia,
diferențele își schimbă sensul de-a lungul zonei de contact: în nord,
Muntenia are un nivel mai ridicat al stocului de educație, în vreme ce în sud,
acesta crescând în Oltenia. Se poate observa prin urmare că, cel puțin la nivel
județean de analiză, zonele de frontieră istorică rămân încă imprimate în
stocul de educație. Din această perspectivă, regiunile Nord-Vest și Sud-Est
preiau fie contrastele, fie diferențele de stoc educațional, omogenizând media
acestuia, în timp ce regiunile Centru și Nord-Vest sunt separate de o
frontieră inexistentă din perspectivă educațională;
• Pentru IDSL: suplimentând stocul de educație cu dimensiuni adiționale, care

să aproximeze nivelul de consum, starea de sănătate și capitalul material,
imaginea la nivel județean se modifică destul de substanțial. Astfel, zona de
frontieră a Transilvaniei cu Moldova se omogenizează de-a lungul județelor
Bistrița-Năsăud, Harghita și Covasna, respectiv Suceava, Neamț, Bacău și
Vrancea, toate apărând cu un nivel mediu de dezvoltare. Rămâne însă
întrebarea dacă este vorba de procese de difuziune sau dacă este doar o
125. Aceeași imagine apare și pe datele de la recensământul din anul 1992 (Sandu, 2011: 7).
96
21.09.2012
problemă a ritmurilor diferite de evoluție, județele transilvane având o
traiectorie de dezvoltare destul de stagnantă în preajma anului 2002, care se
continuă până în prezent. Granița transilvanică sudică, cu Muntenia și cu
Oltenia, rămâne la fel de prezentă ca și în cazul analizei stocului de educație,
cu aceleași excepții ale județelor Argeș și Prahova. Din această perspectivă,
regiunile de dezvoltare apar ca fiind relativ omogene, fiecare conținând unul
sau mai mulți poli județeni de dezvoltare (IS, PH-AG, DJ, TM, BV-SB, CJ și
București). Trecând însă la un nivel mai fin de analiză, focalizat pe mediul
rural, imaginea se schimbă, banda de contact transilvană estică și
corespondența ei moldavă sunt în realitate mult mai sărace126 decât în
imaginea anterioară, când erau agregate ambele medii. Apar, de asemenea,
mult mai pregnant și decalajele pe direcția nord-sud în Muntenia și în
Oltenia.
Corectura finală se produce la cartarea indicelui la nivel de localitate (il. 4.1). Se

observă că polii de creștere nu au nici o influență la nivel interjudețean. Mai mult, la
nivel intrajudețean, aria de influență este foarte mică, dispărând de regulă după primul
cerc de comune limitrofe. De asemenea, se pare că există o corelație relativ puternică
între localizarea periferică a comunei în județ și valorile scăzute ale IDSL, testată în
special pe zona de contact între Transilvania și Moldova (ibid.: 13).
126. Cu excepția județelor Covasna și Vrancea (Sandu, 2011a: 11).
97
21.09.2012
Ilustrația 4.1: Nivelul de dezvoltare socială în anul 2002

Sursa: Sandu, 2011: 20.
Concluziile relevante sunt următoarele: prima, că, acceptând consistența IDSL,

imaginea rezultată a dezvoltării sociale are caracter insular, restrâns în jurul nucleelor
urbane pe o întindere destul de scăzută, de aproximativ 10-15 km. A doua, că restul
orașelor, în afara capitalelor regionale, nu au putere sesizabilă de polarizare în teritoriu,
foarte puține dintre ele având, în realitate, rol de centre polarizatoare. Iar la final, cea de
a treia concluzie este că diferențele istorice între fostele provincii istorice au mai rămas
vizibile parțial doar în stocul de educație și, în mod evident, în percepția generală a
societății despre diferențele culturale. În afară benzilor tradiționale de sărăcie din sudul
Munteniei și al Olteniei, din estul Moldovei și din nordul Transilvaniei, diferențele
istorice între nivelurile de dezvoltare tind să se omogenizeze. Această omogenizare se
face însă pe fondul unei tendințe generale destul de accentuate de involuție și de
sărăcire.
98
21.09.2012
4.1.2.1 Dinamica demografică
În linii generale, tabloul demografic actual este compus din evoluțiile

următoarelor cinci fenomene: mortalitatea, fertilitatea, nupțialitatea, divorțialitatea și
migrația. Neexistând însă pentru moment analize demografice detaliate pentru fiecare
din ele, cu excepția fenomenului migrației (cf. Sandu, 2010), descrierile din următoarele
paragrafe sunt sintetice (cf. Rotariu, 2000/2010: 215).
Astfel, în cazul mortalității (ibid.: 215f.), există trei transformări structurale majore
în România pe parcursul ultimului secol: prima, apărută în pragul secolului XX, când
mortalitatea a început să scadă încet, dar constant, speranța de viață la naștere
rămânând însă întotdeauna cu aproximativ 15 ani mai redusă decât în țările Europei
occidentale.127 Decalajul se prelungește și în perioada interbelică, deși speranța de
viață128 crește de la 36 de ani la puțin peste 40 în România, în vreme ce în Europa
occidentală aceasta crește de la aproximativ 50 de ani, la aproape 60. A doua
transformare majoră se produce la începutul perioadei postbelice, între anii 1945 și
1965, când diferența dispare aproape în întregime, speranța de viață ajungând în
România, în medie, la 68,5 ani. Comparativ cu perioada anterioară, creșterea a fost într-
adevăr remarcabilă, producându-se atât datorită progresului medical general din acea
perioadă, cât și datorită formării unui sistem relativ eficient de sănătate în blocul
statelor socialiste. A treia transformare apare începând cu anii '1970, când speranța de
viață începe să stagneze, apropiindu-se, dar nedepășind niciodată pragul de 70 de ani
pentru tot restul perioadei socialiste,129 în contextul în care creditele străine de la
începutul anilor '1970 erau direcționate aproape exclusiv spre retehnologizarea
industriilor grele (cf. Eichengreen, 2007: 294-301), în vreme ce alimentația începea să fie
raționalizată (Stan, 2009: 134), iar investițiile în sistemul sanitar130 să se reducă sensibil
(Turnock, 2007: 36).131 Drept urmare, rata mortalității infantile scade între anii '1970 și
127. Pentru comparație, speranța de viață de 36 de ani la naștere, caracteristică pentru Vechiul Regat,
fusese atinsă cu aproape un secol mai devreme în Europa occidentală (Rotariu, 2001/2010: 216).
128. Pe tot parcursul secțiunii, speranța de viață este exprimată ca medie între cele două sexe.
129. Pragul de 70 de ani nu a fost depășit decât în anul 1999.
130. Diferențele culturale și cele legate de nivelul de viață nu sunt relevante pentru explicarea mortalității
decât în cazul comunităților foarte restrânse (ibid.: 216f.).
131. Mai exact, investițiile în sistemul sanitar scad de la 1,8% din totalul investițiilor în perioada
1951-1960, la 1,2% în deceniul următor, pentru ca în ultimele două decenii de comunism, cifra să se
99
21.09.2012
1989 scade încet și cu fluctuații, ajungând la începutul anilor '1990 la aproximativ 27‰.
În prezent, rata mortalității s-a redus până la valoarea de 9,4 ‰ (2011), valoare de
aproximativ de două ori mai mare față de media Statelor Membre.
Și în analiza evoluției fertilității, se pot distinge relativ clar trei etape: prima,
caracterizată de o tendință descrescătoare, de la valori inițial crescute a ratei fertilității
la începutul secolului XX, care se prelungește peste perioada interbelică, cu o scurtă
plafonare în zorii celei postbelice, pentru ca în anul 1957, odată cu liberalizarea
avortului,132 aceasta să scadă din nou, și mai pronunțat. Până la mĳlocul anilor '1960,
diferența între România și statele occidentale dispare complet, natalitatea scăzând sub
pragul de înlocuire a generațiilor (Rotariu, 2000/2010: 217). A doua etapa începe în 1966
când, după nouă luni de negocieri prealabile,133 Comitetul Central al Partidului
Comunist adoptă Decretul nr. 770/1966 privind interzicerea întreruperilor de sarcină
(Soare, 2010: 115ff.). După o perioadă scurtă de explozie a ratei fertilității între anii 1966
și 1967,134 aceasta începe să scadă din nou, în special după anul 1974, menținându-și
cursul descendent până la finalul perioadei socialiste.135 Ca răspuns, reformulările
ulterioare ale decretului devin din ce în ce mai aspre, în vreme ce numărul avorturilor
reducă și mai mult, de la 0,9% în anii '1970, la 0,5% în anii '1980 (Turnock, 2007: 36).
132. Prin Decretul nr. 463/1957, a cărui adoptare a fost asigurată în principal prin relaționarea la Uniunea
Sovietică, unde întreruperile de sarcină erau permise începând cu anul 1955. Până în anul 1957,
avortul a fost incriminat succesiv ca delict, prin art. 246 din Codul Penal din anul 1865, aceeași
poziție menținându-se inclusiv în Codul Penal din anul 1948. În 1955 se modifică art. 484,
permițându-se întreruperea de sarcină din motive sociale (Soare, 2010: 114).
133. Fundamentarea științifică folosită inițial ca bază de discuții a fost „Studiul privind situația
natalității”, definitivat la sfârșitul lunii iunie din anul 1966. După analiza comparativă a ratei
natalității în diferitele state europene, în urma căreia România se afla pe penultimul loc în anul 1965,
puțin înaintea Ungariei, studiul identifică un set de cinci explicații pentru scăderea relativ accentuată
a natalității din perioada respectivă: migrația de la sat la oraș, accelerată de industrializare;
integrarea femeilor în producție și munca în schimburi asociată acesteia; lipsa locurilor în creșe; lipsa
fondului locativ urban și scăderea nupțialității, însoțită de creșterea divorțialității. Întreruperile de
sarcină vin de abia în urma acestor cinci explicații și sunt asociate la finalul studiului unor
recomandări de amelioare a situației, în principal prin acordarea primelor de naștere, creșterea
numărului de creșe și a locurilor din ele, prelungirea concediului de maternitate și a celui de odihnă,
modificarea orarului schimburilor de lucru, dezvoltarea asistenței medicale pentru mame, diferențe
în condițiile de pensionare și creșterea alocațiilor pentru copii. În plus, sunt propuse și o serie de
măsuri propagandistice pentru sensibilizarea opiniei privind natalitatea. Studiul va fi criticat în
dezbaterile Comitetului Central, din cauza importanței reduse pe care o acorda întreruperilor de
sarcină, fiind în mare parte ignorat de Decretul în varianta sa finală (Soare, 2010: 118ff.).
134. Rata fertilității crește între anii 1966 și 1967 de la 1,9 la 3,66.
135. Singura excepție este perioada 1984-1986, care coincide cu revizuire măsurilor de implementare a
Decretului nr. 770/1966.
100
21.09.2012
ilegale crește constant, în paralel cu sporirea deceselor materne rezultate din riscuri
obstetrice direct asociate.136 Totuși, în anul 1989, indicele de fertilitate era de 2,2,
superior statelor europene, în momentul în care se poate distinge o a treia etapă, când
indicele de fertilitate să se stabilizeze spre finalul anilor '2000 undeva în jurul cifrei de
1,3, puțin sub cea a țărilor scandinave, aflată momentan într-o creștere lină, dar similară
cu ratele est-, sud- și central europene. Totuși, comparația este doar formală, în special
cu cazul țărilor nordice, câtă vreme reorganizarea rolurilor în cadrul familiei sau al
cuplului sunt în mare parte absente în contextul românesc, nuanțarea relației între
emanciparea femeilor și modificarea ratei fertilității neexistând cel puțin pentru
moment (cf. Rotariu, 2000/2010: 217f.).
Tendința descrescătoare este clară și în cazul nupțialității, rata acesteia

îǌumătățindu-se între anii 1960 și 2011, de la 10,74‰, la aproximativ 5‰, în paralel cu
creșterea numărului de nașteri extracoǌugale la aproximativ o treime din totalul
nașterilor dintr-un an. Deși întârziată, evoluția este similară cu cea europeană, indicând
transformări lente ale modului de viață, în principal prin răspândirea coabitării ca
model de funcționare a relațiilor și prin creșterea vârstei medii de căsătorie la puțin
peste 25 de ani la femei și la aproape 29 de ani, pentru bărbați (cf. ibid.: 219 și Popescu,
2010: 7). Odată căsătorite însă, cuplurile au tendința să rămână într-o căsnicie,137
motivate atât prin valorizări culturale și, probabil, religioase (cf. Popescu, 2010: 25ff.),
cât și din cauza costurilor unui divorț.138 Totuși, indiferent de comportamentul în
136. Pentru evoluția contracepției și a planificării familiale în perioada socialistă, cf. ibid.: 152-166.
137. Rata brută a divorțialității a scăzut în perioada 1960-2011 doar puțin, de la 2‰ la aproximativ 1,6‰
(indicatorul demo_ndivind, Eurostat), cu o scădere bruscă în anul 1967 și cu o revenire lentă, până la
valoarea de 0,9‰ în 1974, pentru ca începând din 1975 să graviteze în jurul valorii de 1,5‰.
Fluctuațiile pot fi cu siguranță atribuite aceluiași Decret nr. 770/1966.
138. Popescu (2010: 25f.) descrie schematic profilul actual al familiei românești: „Modelul de conviețuire
românesc conservă preferința pentru gospodăriile de tip familial, legal constituite. Cuplurile
căsătorite cu copii sunt preponderente în stilurile de viață famililală. [...] Deși căsătoria nu este
considerată necesară, ea este în continuare forma de familie valorizată pozitiv, în cadrul căreia
indivizii sunt mai fericiți, celelalte – coabitarea informală și în special familiile monoparentale – fiind
mai slab tolerate. Modelul condițiilor pentru ca o căsătorie să fie fericită este unul romantic, în care
iubirea rămâne cea mai importantă. Iubirea trebuie dublată însă de solidaritate între parteneri
(încredere și sprĳin reciproc, respect și înțelegere reciprocă, fidelitate), dar și de suport material – în
principal condiții bune de locuit și, în plan secundar, bani. [...] Modelul relațiilor intime este, de
asemenea, unul romantic, în care sexualitatea este legată de iubire și are loc mai ales în interiorul
familiei.”
În esență, imaginea rezultată este mult mai omogenă decât se poate deduce din descrierea de mai
sus. Asimilarea constantă a fericirii cu relațiile de familie, la rândul lor asociate cu „gospodăriile de
101
21.09.2012
interiorul sau în afara căsniciei, tendințele de creștere a fertilității în urma creșterii
nupțialității rămân nesemnificative (cf. Hărăguș, 2011).
Migrația de după anul 1990, atât cea internă, cât și cea externă, a fost mai atent
studiată, Sandu (2010: 64f.), propunând sistematizare din tabelul următor (cf. tabelul
4.1). Pentru migrația internă, caracteristicile sunt următoarele (Rotariu, 2000/2010: 219):
intensitatea relativ modestă, comparabilă cu cea din perioada socialistă; scăderea
puternică a migrației pe distanțe lungi, interjudețene și interregionale; echilibrarea
fluxurilor urban-rural cu creșterea treptată a celui rural-urban în ultima perioadă și
destructurarea traiectoriilor de migrație tradiționale între regiunile rurale cu rezerve
demografice și regiunile de industrializare (cf. Sandu 2010, 56f.).
Trăsăturile migrației externe pentru perioada 1990-2010 au fost sistematizate de

Sandu (ibid.: 64f.) și sunt prezentate în tabelul următoare (cf. tabelul 4.1). Într-o perioadă
de două decenii, s-a conturat următorul sistem de migrații externe, determinat de
fluxurile de migrație temporară și de migrație definitivă:
• Plecările definitive din prima jumătate a anilor '1990 au fost, majoritar, reacții
la restricțiile politicilor de emigrare ale regimului comunist și de faza
incipientă a tranziției, fiind susținute de rețele de rudenie, etnice sau
religioase. În urma lor s-a deschis primul culoar important de migrație, spre
Germania;
• Începând cu anul 1996, al doilea culoar de migrație a fost deschis spre Statele
Unite ale Americii și spre Canada, fiind accentuat de recesiunea economică
din anii 1997 și 1998 și de punctul de maxim al nemulțumirii sociale, din anii
tip familial, legal constituite” menționate mai sus, a dus la idealizarea surprinzător de accentuată a
instituției căsătoriei. Că nu este vorba de o diversificare serioasă a mentalității reiese clar din
inconsistențele răspunsurilor date pe tema divorțului. Astfel, cu toate că aproximativ 80% din
populație consideră că divorțul ar fi cea mai bună soluție pentru cuplul care nu reușește să își
rezolve problemele căsniciei, motivele cele mai importante pentru divorț sunt, în ordine: violența,
alcoolismul și infidelitatea. Lăsând la o parte observațiile relativ cinice pe marginea calității reale a
căsniciilor, inconsistența între răspunsuri denotă, în cel mai bun caz, o toleranță artificială a tuturor
variantelor care nu se potrivesc cu imaginea romantică, idealizată a căsătoriei.
Deși Popescu (ibid.) completează iubirea, ca cel mai important factor în fericirea căsniciei, cu
trăsături suplimentare ale calității relațiilor interumane (solidaritatea, încrederea și respectul
reciproc), procentajele totale ale sondajului (ibid.: 15) sunt următoarele: iubire (38,3%), condiții bune
de locuit (12,9%), sprĳin reciproc (9,7%), încredere reciprocă (8,2%), fidelitate (7,1%), înțelegere
reciprocă (5,4%), bani (5,4%), iar la final, respect (4,2%). În afara romantismului și a sprĳinului
reciproc, restul componentelor par relativ lipsite de importanță în lumile mentale asociate căsătoriei.
102
21.09.2012
1999 și 2000 (cf. Cărămidariu, 2012). În aceeași perioadă, migrația rural-urban
o depășește ca volum pe cea în sens invers;
• Din anii '2000, ratele cele mai ridicate de plecare în străinătate sunt din
mediul rural, influențate puternic de fluxul urban-rural și de presiunea
coǌuncturii economice, experiența anterioară a navetismului fiind convertită
în deschiderea spre migrația internațională;
În ceea ce privește remitențele, este relevant modul în care migranții folosesc banii
în proiectele lor de viitor indiferent de opțiunea de a reveni în țară sau nu. Remitențele
sunt deja implicate de migranți în înfăptuirea strategiilor de viață individuală și de
familie sau pentru investiții.
Deși practica folosirii remitențelor, este la nivel social, una de supraviețuire,

utilizarea banilor vizând în general satisfacerea unor nevoi curente, plata unor datorii
(p. 133). În proiecte de viață este relevant faptul că toate categoriile de migrați doresc
construirea sau cumpărarea unei case sau a unui teren în România și intenționează să
își deschidă afacere în România, de preferat o afacere în construcții. Pe termen scurt,
planurile migranților sunt de mărire a veniturilor, lucrând suplimentar și de
continuarea studiilor sau de calificare profesională (cf. Sandu, 2010: 129f.).
103
Tabelul 4.1: Caracteristicile principalelor fluxuri de migrație în perioada 1990-2008
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Emigrare nivel maxim: nivel ridicat: nivel mediu: nivel redus: nivel foarte
permanentă redus:
între 30.000 și 100.000 ca. 20.000 pers./an ca. 16.000 pers./an ca. 11.000 pers./an
pers./an ca. 9.000 pers./
an
exodul germanilor predomină emigrarea predomină emigrarea spre Statele Unite ale cele trei culoare majore ale perioadei culoarul italian
spre Germania, dar cu o Americii și Canada, rămânând însă semnificativ anterioare (Germania, Statele Unite ale se contrage
pondere din ce în ce și fluxul spre Germania Americii și Canada) sunt completate încă semnificativ
mai mare a celor care unul, spre Italia
nu sunt germani
Emigrare rata redusă, emigrare de explorare individuală, de rată în creștere, dispersare maximă a destinațiilor, rată maximă, concentrare spre două mari migrație cu
temporară început de difuziune a inovației sociale a lucrului selectivitate redusă destinații (Italia și Spania), declin al particularități
în străinătate selectivității post-aderare
EU
Migrație creștere bruscă, descreștere sistematică a fluxului rural- creștere bruscă a ponderii fluxului urban-rural, la peste 27% din migrația totală, ca reacție la sărăcia
internă artificială, între urban, de la 32% la 25% urbană, migrația de revenire de la oraș la sat având ponderea dominantă (singurul an de excepție fiind
permanentă 40% și 70% anul 2006, cu ponderea dominantă a migrației rural-urban
rural-urban din migrația
totală
Migrație 447.000 pers./an nivel redus: nivel redus: nivel în creștere: nivel sporit:
internă
totală: compensarea situației 265.000 pers./an 279.000 pers./an 326.000 pers./an 382.000 pers./
schimbări de anterioare an
domiciliu
Migrație 513.000 pers./an nivel în declin: nivel în declin: nivel redus: nivel redus:
internă
totală: compensarea situației 373.000 pers./an 370.000 pers./an 195.000 pers./an 207.000 pers./
schimbări de anterioare an
reședință
Sursa: Sandu, 2010: 64f.

andrei MITREA: Sistemele regionale de inovație
Varianta pentru discuția în catedră din data de 18.07.2012
4.1.2.2 Ocuparea forței de muncă și decalificarea sa
Implicit, îmbătrânirea demografică este acompaniată de scăderea volumului forței

de muncă. Astfel, de la căderea comunismului în 1989 până în anul 2004, populația în
vârstă de muncă a scăzut cu mai mult de un sfert de milion de persoane (Ciutacu și
Chivu, 2007: 14ff.). Pe lângă diminuarea populației în vârstă de muncă, scăderi masive
pot fi găsite în populația activă și în populația ocupată, înregistrându-se o scădere de
2,7 milioane, respectiv de 3,5 milioane de persoane pentru perioada 1989-2004. Pentru a
pune aceste cifre în perspectivă, valoarea inițială a populației active înainte de
începerea declinului era de 11 milioane de persoane, iar cea a populației ocupate de 8
milioane. Cu alte cuvinte, este vorba de o reducere cu 25% a populației active și o
scădere de 44% în rândul populației ocupate. Repartizarea sectorială a populației
ocupate în 2005 era următoarea: 31,9% în agricultură, de 29% în industrie și construcții
și de 39% în servicii. Sectorul serviciilor (terțiar) a înregistrat o creștere de proporții în
ultimele două decenii, nefiind însă suficient de dezvoltat încât să absoarbă forța de
muncă eliberată la dezindustrializarea din perioada de tranziție. În același timp,
salariile au scăzut rapid în anii de după 1989, începând să crească vizibil doar după anii
'2000. Pentru a completa imaginea, șomajul139 a crescut până în 1999 după care a început
să scadă, fără a fi acompaniat totuși de o creștere considerabilă în numărul salariaților.
Cifra constantă a salariaților este explicabilă prin valul masiv de emigrări, de
aproximativ 2,5 milioane de persoane, motivat de perspectiva unor venituri mai mari
(50%) și îmbunătățirea condițiilor de viață (20%).
Pe scurt, concluzia este următoarea: numărul angajaților a scăzut considerabil, în

vreme ce numărul persoanelor aflate la pensie a crescut constant. Acest fapt implică
contribuții mărite la fondurile de pensii, la cele de șomaj și la fondurile de sănătate,
saucu alte cuvinte, un sistem de securitate socială slăbit ca urmare a declinului în
ocuparea forței de muncă.
Imaginea poate fi completată cu profilul calitativ al muncii, construit pornind de

la patru teme principale: cariera și siguranța postului, dezvoltarea aptitudinilor,
139. Șomajul a primit statut oficial în România abia în anul 1991, economia centralizată neadmițând
existența acestuia.
105
12.09.2012
sănătatea și starea de bine a muncitorilor și echilibrul între muncă și viață (ibid.: 45ff.).
În ce privește cariera și siguranța posturilor, se constată o scădere în numărul
salariaților pentru perioada 2001-2005, concomitent cu o creștere a persoanelor care
desfășoară activități independente. Acesta este un aspect interesant, deoarece rata de
supraviețuire a activităților pe cont propriu este relativ redusă. Mai mult, persoanele
care se încadrează în categoria lucrătorilor familiali neremunerați sunt de obicei
implicate în agricultura de subzistență. În prezent, ele nu sunt încadrate în sistemul de
securitate socială (ibid.: 52). Desigur, diferențele între salarii sunt vizibile într-o
perspectivă comparativă a ramurilor economiei, dar există de asemenea o diferență de
salarizare de aproximativ 11% (salariu brut) între bărbați și femei, indiferent de ramura
economică studiată. În plus, chiar dacă timpul de lucru este aproape cu o zi mai lung
decât în UE 25, percepția la mai mult de 61% din lucrători este că posibilitățile de
avansare în carieră sunt limitate.
În ceea ce privește calificarea forței de muncă, România are un număr de persoane

cu studii secundare finalizate (ISCED 3: 55%) mai mare decât media din UE 25 (44%),
relativ similar cu cifra observată în Noile State Membre (NSM). Totuși, comparând
proporția forței de muncă cu studii terțiare (ISCED 5), România nu dispunde decât
jumătate din nivelul (11%) atins de forța de muncă din UE 25 (24%) sau de NSM (19%).
Aceste efective reduse sunt în același timp diferențiate pe medii. În plus, sistemul de de
formare și de perfecționare profesională continuă este rigid și se confruntă cu fonduri
insuficiente, cu o prezență scăzută și cu o lipsă a oportunităților locale de formare.
Decalificarea forței de muncă este un efect al schimbări fundamentale în sistemul

ocupațional și economic ce a schimbat ponderea importanței forței de muncă și rolul
acesteia în sistemul economic. Restructurarea unor ramuri industriale considerate „de
top” până în 1990 a dus la declinul populației calificată. În perioada 1992-2002, la
categoria „muncitori calificați”, cea mai mare scădere a cunoscut-o subgrupa
„meșteșugari și lucrători calificați în meserii de tip artizanal, de reglare și întreținere a
mașinilor și instalațiilor” și industria prelucrătoare.
Procesul de restructurare economică a determinat și schimbări semnificative la

nivelul ocupațiilor, sistemul ocupațional a putut fi clasificat în 3 categorii: „ocupații
106
12.09.2012
dominante”, „ocupații care și-au schimbat semnificativ conținutul” și „ocupații de
străpungere” (Pârciog et al., 2006: 159).
Deși, indiferent de tipologia lor, majoritatea ocupațiilor ș-au schimbat structural

conținutul muncii, cel mai interesant fenomen pentru decalificarea forței de muncă este
cel al apariției și dezvoltări „ocupațiilor de străpungere”. Acestea sunt ocupațiile noi,
slab formalizate, unele necuprinse în COR ce s-au dezvoltat pe sectoare noi de
activitate, au pătruns cât mai adânc pe anumite nișe din piață și și-au stabilizat
segmentul de beneficiari, cauzând astfel schimbări fundamentale în conținutul
activităților: adaptarea la nevoile clienților, creșterea competiției și retehnologizarea.
Retehnologizarea modelat și redefinit și conținutul ocupațiilor „dominante” și a celor ce
„și-au modificat semnificativ conținutul” (ibid.: 160).
Un exemplu de modalitate prin care decalificarea forței de muncă s-a instaurat

până la cele mai obișnuite practici ale angajatorilor este felul în care este abordată
problema calificării personalului: deficitul de personal calificat și problemele din
sistemul de certificare a competențelor deținute de angajați, încadrarea pe post
neadecvată a personalului în conformitate cu calificarea obținută prin absolvirea unei
școli, argumentația că „meseria se învață la locul de muncă” susține în mare măsură
nedesfășurarea de programe de pregătire în firmele cu capital majoritar românesc
(27,3%). Valoarea maximă a relației între schimbările tehnologice și pregătirea
personalului se regăsește mai ales la nivelul firmelor mĳlocii (ibid.: 161f.).
4.1.2.3 Echilibrul între muncă și viață
În ceea ce privește problematica sănătății și starea de bine la locul de muncă sau

echilibrul între muncă și viață, cercetarea se bazează în principal pe cele două anchete
realizate de Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și a
Condițiilor de Muncă140 în anii 2000 și 2005. Între cele două momente, sondajele au
înregistrat o deteriorare a condițiilor de muncă, concomitentă cu dezvoltarea sectorului
terțiar. Interpretarea rezultatelor este problematică, deoarece o deplasare a forței de
muncă din sectorul primar spre sectorul terțiar ar trebui, cel puțin teoretic, să fie
140. European Foundation for the Improvement of Living and Working Conditions/Eurofound.
107
12.09.2012
însoțită de o îmbunătățire a condițiilor de muncă. Totuși, o parte a acestor
inconsecvențe ar putea fi explicate printr-o conștientizare superioară a problemelor în
rândul forței de muncă (Ciutacu și Chivu, 2007: 74). Cu toate acestea, percepția asupra
activităților de muncă oferă următoarea imagine, mai degrabă sumbră: acestea sunt
obositoare din punct de vedere psihic (54,5%), stresante (19,2%) și monotone,
impunând sarcini repetitive (13,8%). Se pare că există o diferență considerabilă între
angajații sectorului public și cel privat, primul fiind asociat cu cel mai mare nivel de
stres iar cel de al doilea cu oboseala. Mai mult, aproape jumătate (49,1%) din lucrătorii
intervievați consideră că starea lor de sănătate și siguranță sunt în pericol datorită
naturii muncii lor, 54,5% declarând în mod explicit că munca exercitată le afectează
starea de sănătate (ibid.: 71).
Echilibrul între muncă și viață a fost afectat în mod constant de-a lungul celor
două decenii de la căderea comunismului de problema veniturilor scăzute. De aceea,
timpul liber nu a fost considerat ca o prioritate, fiind suprimat de o căutare permanentă
de surse suplimentare de venit. Nivelul scăzut al veniturilor blochează accesul la
sisteme de servicii specializate pentru persoanele dependente, influențând proporția
timpului dedicat responsabilităților familiale față de cel profesional (ibid.: 76ff.).
4.1.2.4 Calitatea vieții
Toate tendințele discutate mai devreme se reflectă, în ultimă instanță, în percepția

asupra calității vieții. Este interesant de privit cum era abordată calitatea vieții în
România în două momente semnificative ale perioadei de tranziție: perioada de start în
planificarea unei noi societăți de la începutul anilor 1990, și efectul acestei planificări
după o perioadă de acomodare și punere în aplicare, undeva după jumătatea anilor
2000.
În anul 1990, în România era planificată un nou tip de societate care avea drept
obiectiv principal calitatea vieții (cf. Mațauan și Vrânceanu, 1990: 21 și 29). Această
societate trebuia să fi organizată în jurul nevoilor individului, oferindu-i acestuia, într-
un cadru foarte larg, condiții în care să își aleagă mĳloacele cu care să se descurce. Acest
nou tip de societate trebuia să preia elementele utile ale vechiului sistem, să le adapteze
noilor condiții, fără a influența însă calitățile esențiale ale noii orânduiri, aducând totuși
108
12.09.2012
o serie de componente noului sistem ce ar fi putut fi ajustate sau recombinate pentru a
corespunde scopurilor propuse.
Calitatea vieții era strâns legată de revoluția din 1989, în urma căreia
dezechilibrele rezultate făceau imposibilă satisfacerea nevoilor de bază ale unei societăți
civilizate (cf. Pasti, 1995: 80ff.). Din această perspectivă, calitatea vieții părea obiectivul
tacit al revoluției, ce fusese animată de dorința de a atinge un nivel înalt de protecție și
securitate. Perioada stătea sub semnul mizei estimării reușitei revoluției care ar fi putut
fi percepută numai la nivelul schimbărilor semnificative ale vieții de zi cu zi (Zamfir,
1990: 7f.).
Astfel, fuseseră stabilite liniile generale ce urmau să ghideze acest tip de societate.
Principiile de acțiune erau următoarele: politica calității vieții trebuia să se fundeze pe o
imagine holistică, integralistă a omului; resursele trebuiau multiplicate; procedurile de
decizie și de control asupra politicii să devină democratice, iar eficiența programelor
sociale să crească. Strategia de dezvoltare trebuia să fie una care să rezolve problema
calității vieții prin utilizarea cât mai eficientă a resurselor economice limitate existente,
cât și prin depistarea și prin utilizarea unor resurse non-economice ale creșterii calității
vieții. În consecință, direcțiile de acțiune cuprindeau asigurarea, pe cât posibil, a unui
loc de muncă decent pentru fiecare; protecția salariaților; protecția grupurilor sociale
defavorizate; asigurarea unor bunuri necesare unei vieți civilizate, pe care economia
încă nu le putea produce; asigurarea satisfacerii unor necesități ale colectivității care nu
poate fi asigurată prin mĳloace strict economice: asistență sanitară, educație, cultură,
sport, unele activități de timp liber; protecția colectivității împotriva unor procese
sociale patologice cu acțiune negativă majoră asupra calității vieții (cf. ibid.: 16ff.).
La un deceniu și jumătate după formularea acestor strategii, în anul 2006, a fost

realizat un bilanț al calității vieții în România, cu ocazia seminarului Fundației
Europene pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă (Eurofound141).
Principalul motor al discuțiilor a fost proaspăt realizatul raport al primului studiu
european referitor la calitatea vieții, intitulat „Calitatea vieții în Bulgaria și România”
(Precupețu, 2006). Raportul conține aspectele specifice ale României (Pop, 2007: 168ff.),
141. European Foundation for the Improvement of Living and Working Conditions/Eurofound.
109
12.09.2012
în comparație cu Noile State Membre: problema populației rurale, mai ales ponderea
ridicată a persoanelor ocupate în agricultură; problema inegalității economice și sociale
între regiuni și riscul creșterii inegalității sociale din cauza neacoperirii uniforme a
populației de către creșterea economică. De asemenea, au fost enumerate și alte
probleme majore ale României: exodul ‚creierelor’, efectele migrației asupra
îmbătrânirii populației, reacții ale statelor membre ale Uniunii privind deschiderea
pieței forței de muncă, creșterea pieței informale de muncă, calitatea scăzută a muncii, a
societății și a vieții.
Românii aveau venituri mult mai mici decât ceilalți cetățeni din UE, atât ca produs
intern brut pe cap de locuitor, cât și ca venit mediul al gospodăriei. Populația activă din
România era sub media UE, cu un număr ridicat de persoane ocupate în agricultură.
Românii prezentau unul dintre cele mai ridicate niveluri al numărului de ore lucrate la
locul de muncă de bază, dintre țările europene și, de asemenea, un număr ridicat de ore
de muncă în gospodărie, însă oamenii percepeau dificultăți în echilibrarea
responsabilităților și constrângeri de timp. Populația considera că este forțată să facă
lucruri incorecte pentru a reuși în viață, se simțea în afara societății, considera că
norocul este mai important decât munca și că viața a devenit prea complicată, într-o
mai mare măsură decât restul populației statelor membre.
Totuși, românii aveau o viziune pozitivă asupra vieții. A fost expus în cadrul
discuțiilor și ‚paradoxul românesc’: pe de o parte, un optimism puternic în ceea ce
privește viitorul, niveluri ridicate de satisfacție cu viața și fericire, iar pe de altă parte,
condiții materiale insuficiente, condiții proaste de locuit, număr ridicat de ore de lucru,
acces dificil la serviciile de sănătate și un standard de viață redus. De asemenea, s-a
evidențiat și dezechilibru în armonizarea componentelor vieții: muncă, viață de familie,
viață socială.
În ceea ce privește modul în care trebuiau ajustate aspirațiile față de modelul de

societate dorit, părea că România trebuia să împace două modele sociale diferite:
‚modelul social european’ și ‚modelul liberal de societate’, promovat de Banca
Mondială. Astfel, au fost enumerate direcțiile de acțiune ce trebuiau urmate în noile
strategii: protecția socială a grupurilor vulnerabile, reducerea inegalităților, crearea de
locuri de muncă, bineînțeles și de bună calitate, formarea profesională, crearea de
110
12.09.2012
condiții pentru tineri pentru a avea acces la o locuință, o mai mare conștientizare a
problemelor de mediu (ibid.: 168).
La patru ani după apariția raportului, Institutul de Cercetare a Calității Vieții

(ICCV) publică cea mai recentă analiză a calității vieții din România (Mărginean și
Precupețu, 2010). Calitatea vieții s-a deteriorat în ultimii ani până la nivelul atins în anul
1999 sau puțin sub el, 76% din populație apreciind calitatea vieții în anul 2010 ca fiind
mult mai proastă decât în anul precedent. Concomitent cu această deteriorare,
elementele de sprĳin pentru populație s-au restrâns la familie, locuință și relațiile cu
vecinii (ibid.: 5). Percepțiile asupra celorlalte componente constituente sunt următoarele:
• Veniturile sunt cele mai slab evaluate aspecte: o treime din populație
consideră veniturile insuficiente pentru asigurarea strictului necesar, iar 46%
din gospodării nu pot face față cheltuielilor lunare;
• Percepția asupra performanței sistemului de învățământ este ambivalentă:

31% din populație consideră performanța acestuia bună sau foarte bună, în
vreme ce 32% o consideră proastă sau foarte proastă. Începând cu anul 2010
însă, a început să se cristalizeze o deziluzie privind sistemul de învățământ
în general;
• Aproape un sfert din respondenți consideră starea lor de sănătate ca fiind

proastă sau foarte proastă, iar profilaxia este asumată doar de 43% din
aceștia;
• Pesimismul privind șansele ocupării unui loc de muncă a crescut la nivelul

înregistrat în anul 1999, pe fondul dublării ratei șomajului în perioada
2008-2010;
• Familia a devenit cel mai important punct de sprĳin în viața cotidiană,

oferind cea mai mare mulțumire majorității covârșitoare a respondenților (cf.
Popescu, 2010: 25f.). În paralel, încrederea în relațiile interumane a scăzut
destul de puternic, cu 38% din respondenți fiind nemulțumiți de calitatea
interacțiunile sociale. În consecință, încrederea în posibilitățile de afirmare în
viață este fie scăzută, fie foarte scăzută;
111
12.09.2012
Soluțiile propuse de societatea românească pentru ameliorarea calității vieții sunt
diferențiate în funcție de categoria socială (Mărginean și Precupețu, 2010: 73f.). Astfel,
pentru persoanele având o educație postliceală sau universitară, prima soluție dată este
schimbarea conducerii politice, în vreme ce persoanele cu o educație primară și
gimnazială consideră creșterea nivelului de ocupare și a veniturilor din salarii, din
pensii sau din alocații, ca fiind strategiile cele mai eficiente. Diferențele de opinie par a
fi imune la diferențele între mediul rural și cel urban. Mai mult, trei sferturi din
populație crede că ameliorarea calității vieții este legată în cea mai mare măsură de
transformări economice: creșterea economică; creșterea ocupării; creșterea veniturilor;
scăderea impozitelor și a prețurilor; sprĳinul pentru dezvoltarea agriculturii; investițiile
și dezvoltarea infrastructurii. Tabloul este completat de aproximativ 12% din populație,
care indică necesitatea schimbărilor culturale și a celor educaționale, peste care se
suprapune parțial și nevoia de stopare a corupției și eficientizarea justiției.
Raportul relevă destul de clar faptul că o problema majoră a populației este

standardul de viață și relațiile acesteia cu piața forței de muncă. Totuși, propunerile
respondenților pentru remedierea situației sunt generice, iar metodologia raportului nu
permite analiza ideilor aflate în spatele acestora. De aceea, strategia poate folosi
informațiile prezentate în sondaj doar ca obiective generale, care să servească la
construcția unui set de condiții cadru.142
4.1.3 Dimensiunea teritorială
4.1.3.1 Accesibilitatea și caracterul periferic național, regional și subregional
Pentru analiza accesibilității, Tălângă (2000: 87f.) propune o schemă conceptuală

suficient de clară,143 folosind accesul direct al populației urbane la cele cinci tipuri de
sisteme de transport posibile: rutier, feroviar, aerian și maritim. Pot fi formate astfel
patru categorii de orașe (cf. il. 4.2), după cum urmează: prima categorie, foarte
restrânsă, a orașelor cu acces la toate cele cinci tipuri de transporturi, cuprinzând doar
142. Cf. secțiunea 6.

143. Schema este dezvoltată ulterior (Tălângă, 2000: 90ff.) pentru a face o ierarhie a așezărilor după
funcția de transport, această detaliere fiind însă lipsită de importanță pentru secțiunea de față.
112
12.09.2012
orașele Constanța și Tulcea; a doua, cuprinzând orașele cu acces la magistralele de cale
ferată, la rețeaua rutieră națională și internațională și la aeroporturi, care conține
capitala, capitalele regionale și, suplimentar, câteva reședințe de județ144 și orașele-port
de pe malul Dunării sau de pe litoralul Mării Negre; a treia categorie este cea mai
numeroasă și, în același timp, cea mai echilibrat distribuită în teritoriu, incluzând
orașele cu acces atât la rețeaua feroviară, cât și la cea rutieră;145 iar cea de a patra include
orașele cele mai defavorizate din perspectiva accesibilității, cu acces la o singură rețea
de transport. Clasificarea poate fi extinsă la așezărilor rurale, luând în considerare
accesul diferențiat în funcție de categoria drumurilor sau a căilor ferate.
Ilustrația 4.2: Clasificarea orașelor din România în funcție de accesibilitate

Sursa: Tălângă, 2000: 89.
144. În aceeași categorie intră și Caransebeșul.

145. Cuprinzând și orașele cu acces la rețeaua rutieră și la cea fluvială: Hârșova, Măcin și Isaccea.
113
12.09.2012
Caracterul periferic regional și național devine însă vizibil odată cu trecerea la
scară europeană. Mai mult, din suprapunerea succesivă a rezultatelor proiectelor
ESPON din ambele generații, reies dimensiunile structurale ale problemei accesibilității.
Astfel:
• În ceea ce privește accesibilitatea teritorială, tendința este relativ clară: gradul

de accesibilitate tinde să crească odată cu gradul de urbanizare, atât în cadrul
UE 15 + 1, cât și în noile state membre. Cu toate acestea însă, variațiile sunt
mici în cadrul tipurilor de regiuni cu influență urbană scăzută. Singurele
zone din noile state membre unde nivelul de accesibilitate este comparabil cu
cel al regiunilor de tipul întâi din UE 15 + 1, adică peste media europeană,
sunt capitalele naționale (ESPON 1.1.2, 2005: 175ff.);
• Aceeași situație este vizibilă și în cazul accesului la educație și la cunoștințe,

unde apare din nou corelația pozitivă cu gradul de urbanizare,146 procentul
de populație cu un nivel de educație ISCED147 5 și 6 din județele predominant
urbane (PU)148 fiind de aproape trei ori mai mare decât cel din regiunile
predominant rurale (PRA și PRR) (ESPON EDORA CPP WP 25.25: 6f. și 17);
• Similar, densitatea paturilor de spital este cu aproximativ 30% mai mare în

regiunea București-Ilfov (PU) decât în celelalte județe, indiferent de
caracterul acestora.
Prin urmare, nivelul redus al accesibilității este una din cauzele performanței slabe
a sistemului de educație și a celui de sănătate, în special în cazul serviciilor de bază. Cu
toate acestea, o creștere a nivelului accesibilității în registrele inferioare este mult prea
costisitoare comparativ cu o reformă instituțională orientată spre creșterea
independenței locale și subregionale în cadrul ambelor sisteme. Asupra acestui fapt voi
reveni în cadrul strategiei.
146. Prin corelarea cu proiectul ESPON 1.1.1.

147. International Standard Classification of Education/ISCED.
148. Denumirile sunt luate din clasificarea propusă de Dĳkstra și Poelman (2008): regiuni predominant
urbane (predominantly urban regions/PU); regiuni intermediare, apropiate de un oraș (intermediate
regions, close to a city/IRA); regiuni intermediare izolate (intermediate remote regions/IRR); regiuni
predominant rurale, apropiate de un oraș (predominantly rural regions, close to a city/PRA); regiuni
predominant rurale izolate (predominantly rural, remote regions/PRR).
114
12.09.2012
4.1.3.2 Disfuncțiile în sistemul de localități
Analiza clasică a sistemului de localități se face prin studiul raportului rang-talie

în funcție de masa demografică (Ianoș, 2002), pornind de la principiul implicit, conform
căruia mărimea masei demografice indică un profil funcțional complex (cf. Gløersen,
2007). Ilustrația 4.5 prezintă acest raport pentru contextul românesc, singura diferență
față de cazul general fiind aceea că orașele sunt substituite cu ariile funcționale urbane
(AFU).149 Din grafic se pot extrage următoarele patru concluzii:
• Capitala este hipertrofiată în raport cu capitalele regionale;
• Capitalele regionale (250.000 – 500.000 locuitori) sunt subdimensionate

demografic în raport cu rolul pe care ar trebui să îl aibă (teoretic) în
sistemul de așezări;
• O relativă supradimensionare demografică a orașelor mari și mĳlocii

(50.000 – 250.000);
• O subdimensionare puternică a orașelor mici (5.000 – 20.000 locuitori).
Mai mult, din ilustrația 4.6 se poate observa că este vorba de un dezechilibru
structural de durată (Pascariu, 2010: 70). Trecând peste comparațiile formale, observația
interesantă apare din desenul distribuției rang-talie a Produsului Intern Brut pentru
aceleași arii funcționale urbane. Dacă la distribuția în funcție de masa demografică
orașele mari, dar în special cele mĳlocii, erau puțin supradimensionate, în cazul
distribuției în funcție de Produsul Intern Brut este vorba de o ușoară subdimensionare,
care se accentuează puternic în cazul orașelor mici. Astfel, contribuția registrelor
149. Functional Urban Areas (FUA). Proiectul ESPON 1.1.1 definește ariile funcționale urbane în funcție de
masa demografică la nivel național. Astfel, în cazul țărilor cu o populație mai mică de 10 milioane de
locuitori, ariile funcționale urbane trebuie să conțină un nucleu urban de minimum 15.000 locuitori
și o arie conținând cel puțin 0,5% din populație, integrată economic nucleului. Pentru statele cu o
populație de peste 10 milioane de locuitori, ariile funcționale conțin același nucleu de 15.000 de
locuitori, dar dimensiunea zonei adiacente integrate economic este fixată la un minimum de 50.000
de locuitori (ESPON 1.1.1, 2004/2005: 4). În esență, ariile funcționale se suprapun peste aproximarea
ariilor de navetă (Gløersen, 2007: 28f.). Pentru critica metodologiei folosite de proiectul ESPON 2006
1.1.1, cf. ibid.: 33ff.
Pentru omisiunea celor șapte municipii în definirea ariilor funcționale (Dej, Făgăraș, Medgidia,
Pașcani, Râmnicu Sărat, Sighetu Marmației și Tecuci) și consecințele asupra imaginii rezultate, cf.
Cristea et al., 2005: 70f.
115
12.09.2012
inferioare ale sistemelor urbane la dezvoltarea economică este, în cel mai bun caz,
firavă, ceea ce înseamnă că declararea de noi orașe contribuie într-o foarte mică măsură
la dezvoltarea economică generală
Ilustrația 4.3: Distribuția rang-talie a masei demografice pentru ariile funcționale urbane din România
Sursa: ESPON 1.1.1, 2004/2005: Anexă, figura A.10.1, p. 331.
"#######
'
"$"%
' "$&#
"$'(
"######
' "$)*
"$**
' "$++
' "$$%
"$$*
"#####
'
'
'
"####
'
'
"### '
'
'
"##
" "# ' "## "###
Ilustrația 4.4: Evoluția raportului rang-talie al orașelor din România între anii 1912 și 1996
Sursa: Pascariu, 2010: 70.
116
12.09.2012
Ilustrația 4.5: Distribuția rang-talie a Produsului Intern Brut pentru ariile funcționale urbane din
România
Sursa: ESPON 1.1.1, 2004/2005: Anexă, figura A.10.2, p. 334.
Explicația pentru deformațiile distribuțiilor ține în principal de evoluția în timp a

funcțiilor urbane, în special a celei industriale și a celei politico-administrative, ambele
intensificându-se puternic în perioada postbelică (Ianoș, 2004: 25-44). Astfel, funcția
industrială trece prin trei etape de expresie până la schimbarea regimului din anul 1989:
prima, între anii 1950 și 1970, constituie perioada de industrializare a centrelor
regionale, concomitent cu înființarea noilor orașe industriale, fiind în principiu vorba de
o strategie de dezvoltare bazată pe poli de creștere, dar cu o prioritate accentuată a
dezvoltării ramurilor industriei grele. În a doua perioadă, cuprinsă între anii 1970 și
1980, politicile de industrializare s-au concentrat pe formarea unităților industriale de
mari dimensiuni în cadrul reședințelor de județ, reducând diferențele între nivelurile
de dezvoltare ale capitalelor regionale și cele ale reședințelor de județ, deplasându-le
însă concomitent spre restul orașelor. Ca răspuns, un set ulterior de politici a avut ca
scop reducerea diferențelor nou create prin industrializarea orașelor de dimensiuni
medii, devenite reședințe de județ după reforma administrativă din 1968. Această etapă
a coincis cu perioada în care România a dus o politică de autarhie și de îndepărtare de
la direcțiile de dezvoltare impuse de Uniunea Sovietică. Investițiile străine au fost
parțial asigurate, declanșându-se astfel un nou val masiv de industrializare. În perioada
1980-1989 intervine cea de a treia etapă, a industrializării orașelor mici și a localităților
117
12.09.2012
rurale, desemnate să devină centre agro-industriale, prin descentralizarea unităților
industriale din orașele mai mari (cf. Ianoș, 2002: 212f.).
După schimbarea regimului, funcția intră într-o a patra fază, a destructurării,

subîmpărțită la rândul ei în cinci etape (Ianoș, 2004: 30ff.): prima, limitându-se doar la
anii 1990 și 1991, când reorientarea majoră a importurilor spre bunurile de consum (cf.
Gallagher, 2009: ) a privat industria prelucrătoare de produse intermediare, declanșând
o scădere drastică a exporturilor, care s-a suprapus peste pierderea piețelor externe
estice, odată cu desființarea Comitetului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Relațiile
interne de cooperare industrială s-au secționat concomitent cu creșterea numărului
angajaților din industrie,150 determinată de fragmentarea întreprinderilor susținute
aproape în totalitate prin subvenții de stat. Decompensarea balanței economice a fost
agravată de politica monetară, care a încercat să mențină un nivel scăzut al cursului de
schimb, epuizând într-o perioadă scurtă rezerva valutară (Murgescu, 2010: 466). A doua
etapă începe odată cu apariția șomajului în anul 1991 și durează până în anul 1995
(Ianoș, 2004: 31f.). Este perioada în care fluxurile de navetiști scad la aproximativ o
treime din valorile anilor anteriori, ca urmare a pensionărilor anticipate a salariaților
din industrie și a Legii nr. 18/1991, a fondului funciar, ambele măsuri determinând
absorbția parțială a forței de muncă în agricultura de subzistență. În paralel, strategiile
de restructurare din unitățile centrale industriale urmăresc desființarea sistematică a
secțiilor din orașele sau din centrele agro-industriale învecinate, în paralel cu
reorientarea prepopnderentă a producției spre piețele externe. La nivel național, au
existat două valuri de restructurări, primul în 1993, iar al doilea, mai amplu, în 1994, în
urma cărora au fost restructurate 230 de întreprinderi industriale, în vederea unei
privatizări ulterioare. În a treia perioadă, producția industrială începe să se redreseze,
artificial, prin subvenții de la bugetul central, fiind însoțită de o scădere de aproximativ
6,5% a șomajului și de privatizări incipiente. Pe parcursul celei de a patra etape, în
perioada 1997-2000, producția scade din nou, din cauza încetării subvențiilor pentru
industriile extractive și pentru cele neperformante, aceasta fiind perioada în care se
accentuează declinul orașelor monoindustriale (cf. Dumitrescu, 2008: 94ff.). Revenind,
ultima perioadă începe cu anul 2000, când productivitatea industrială începe să crească
150. Cu aproximativ 120.000 persoane (cf. Ianoș, 2004: 30).
118
12.09.2012
în urma investițiilor străine directe, în vreme ce nivelul de ocupare a forței de muncă în
sectorul secundar se stabilizează undeva la aproximativ o jumătate din cel al perioadei
imediat postrevoluționare (Ianoș, 2004: 32).
Peste evoluția funcției industriale s-a suprapus cea a funcției politico-

administrative, strâns legată de modificările succesive ale decupajului administrativ-
teritorial (cf. ibid.: 38ff.). Săgeată (2006: 57f.) propune următoarele cinci etape de
sistematizare a evoluției organizării administrativ-teritoriale a României în secolul XX:
• între anii 1918 și 1940 apare o primă fază de evoluție stabilă, cu nivelul
județean stabilizat în anul 1925 la 79 județe. Nivelul local a fost afectat de
transferuri de sate între plăși sau prin desființări de plăși. La scară
macroteritorială, în perioadele 1929-31 și 1938-40 apare repetat tendința unei
asocieri interjudețene/regionale, inițial sub forma directoratelor ministeriale
și ulterior, sub forma ținuturilor. Cu toate acestea, diferența între cele două
etape de regionare este majoră: în vreme ce la 1929 regionarea se face pe
criterii de tradiții social-economice, folosind implicit o perspectivă
funcțională, în 1938, desființarea statutului juridic al județelor și transferul
acestuia la nivelul ținutului înseamnă în esență o regionare fundamentată
politic;
• între 1940 și 1950, evoluția anterioară este modificată de pierderile teritoriale

din 1940, precum și de transformările politice care pregătesc introducerea
socialismului, România intrând într-o fază de tranziție. Singurul nivel afectat
formal este cel macroteritorial, prin desființarea ținuturilor în anul 1940;
• între 1950 și 1968, implementarea modelului sovietic de regionare și

încercările repetate de adaptare a acestuia la contextul social și economic al
României socialiste au produs o etapă de turbulență. La nivel macroteritorial,
structura regională a fost afectată pe de o parte de desființări de regiuni
(1952-1960), iar pe de alta de dinamica numărului de raioane și de transferul
lor interregional;
• între 1968 și 1989, județul a redevenit unitatea mezoteritorială de bază în

organizarea și administrarea teritoriului. Cu excepția hinterlandului
capitalei, unde apar două noi județe (Giurgiu și Călărași) prin reorganizarea
119
12.09.2012
altor două (Ialomița și Ilfov), singurele modificări făcute sunt la nivel local.
Perioada este însă importantă pentru rangurile inferioare ale rețelei urbane,
datorită declarării de noi orașe din rândul centrelor agroindustriale;
• între anii 1989-2006 (2012), România intră din nou într-o fază de tranziție
economică și politică, care nu antrenează însă reorganizări administrativ-
teritoriale. Se păstrează, din faza precedentă, tendința declarării de noi orașe
din rândul orașelor mici, precum și cea a declarării de municipii din rândul
orașelor mĳlocii. Suplimentar, în anul 1998, sunt înființate regiunile de
dezvoltare, ca regiuni proiect.
Funcția are două puncte de maxim: unul negativ în anul 1950, când orașele care își
pierd statul de reședință de județ încep să decelereze economic și demografic și unul
pozitiv în anul 1968, odată cu revenirea la decupajul în județe, care a determinat
declararea de noi reședințe de județ și, implicit, orientarea investițiilor spre ele. În
perioada postsocialistă, funcția își pierde influența asupra traiectoriilor de dezvoltare
ale orașelor, din cauza rupturii între învestirile cu statutul de oraș și investițiile scontate
(cf. Ianoș, 2004: 40 și Săgeată, 2010: 52ff.).
Pornind de la interacțiunea celor două funcții, Ianoș (2002: 299ff.) propune o

clasificare funcțională a centrelor urbane cuprinzând șapte ranguri. Exceptând
Bucureștiul, care este un caz aparte din cauza capacității sale supradimensionate de
polarizare, localitățile de rang întâi sunt în general centre regionale cu un profil
functional complex, atât social, cât și economic (Brașov, Galați, Iași, Cluj, Constanța și
Craiova). Cu excepția Brașovului și Galațiului, toate aceste orașe au avut rol de capitală
a provinciilor isorice de care au aparținut. Localitățile de rangul al doilea sunt centre
administrative cu mai mult de 150.000 locuitori, care, de regulă, sunt bine echipate din
punctul de vedere al serviciilor culturale, administrative și economice. Celelalte centre
administrative, cu mai puțin de 150.000 locuitori, sunt considerate orașe de rangul al
treilea, având un rol nodal în structura industrială și de servicii la nivel județean.
Localitățile de rangul patru, având peste 30.000 locuitori, exprimă o oarecare
specializare în ceea ce privește funcțiile urbane. Orașele de rang cinci, între 20.000 și
30.000 locuitori, fie au un profil economic mono- sau poli-industrial, fie funcționează ca
noduri majore de interes agricol, dispunând de un hinterland vast. Acestea sunt urmate
de orașe cu mai puțin de 20.000 locuitori, care sunt de obicei specializate în sectorul
120
12.09.2012
primar. Importanța lor este limitată local, cu excepția situației în care sunt așezate în
proximitatea unui centru urban de rang superior, caz în care se dezvoltă ca sateliți
complementari. Localitățile de rang șapte au dimensiuni între 5.000 și 10.000 locuitori,
exercitând o influență limitată la câteva comune adiacente.151
4.2 Profilul funcțional al industriei lemnului
Cu toate că lemnul a fost o perioadă îndelungată unul din principalele exporturi

ale celor trei Principate (Giurescu, 1975/2004: 218), exploatarea resurselor de pădure a
crescut substanțial doar la sfârșitul secolului XIX, când a fost însoțită de o extindere
rapidă a rețelei de cale ferată, care să servească întreprinderilor de prelucrare a
lemnului situate în bazinele hidrografice ale Bistriței și ale Lotrului, a celor din Carpații
Orientali și a celor din Bucovina. Gestionarea pădurilor se afla într-o fază incipientă,
apărând în principal din cauza tăierilor masive, care s-au intensificat pe parcursul
primelor două decenii, ca urmare a pagubelor de război și a prețurilor ridicate pentru
lemn din anii '1920 (Turnock, 1974: 178f.).
În perioada interbelică, exporturile de lemn au fost în mare parte compensate de

exporturile de petrol, dar cu toate acestea, tăierile excesive au rămas generalizate, fiind
în mare parte de țărănimea aflată în căutarea de noi locuri pentru pășunat. Totuși,
industria internă a progresat într-un ritm mai rapid, în special în Transilvania, unde
tradiția existentă de prelucrarea a lemnului a dus la atingerea unor niveluri de
performanță de două ori mai ridicate decât cele posibile în Vechiul Regat.
După al Doilea Război Mondial, introducerea metodelor socialiste de gestiune nu

au reușit să stimuleze conservarea pădurilor, în principal din cauza apariției companiei
Sovrolemn, care era responsabilă pentru exporturile către URSS, ca parte a
compensațiilor pentru daunele din timpul războiului. Cu toate acestea, controlul
complet statului asupra pădurilor și o utilizare redusă a lemnului pentru încălzire,
împreună cu programele extinse de reîmpădurire, au reușit refacă în mare parte, până
în anul 1964, echilibrul între exploatarea și conservarea (ibid.: 180f.). Tipurile de
151. Majoritatea centrelor urbane au însă o populație cuprinsă între 5.000 și 50.000 locuitori, o mare parte
din ele având un profil mono-industrial. Recesiunea demografică, economică și socială din interiorul
lor neutralizează influența lor asupra teritoriului încoǌurător.
121
12.09.2012
exploatare au fost echilibrate pe întreaga întinere a centurii carpatice. Prevalența inițială
a recoltării brute a lemnului din perioada 1951-1955 a fost înlocuită treptat cu producția
de cherestea, până în anii '1970. Noi combinate de prelucrare a lemnului au fost
deschise începând cu anii 1960, declanșând o modernizare tehnologică relativ
răspândită. Astfel, zonele tradiționale de prelucrare a lemnului au fost completate de
fabrici noi zona sud-vestică (Balta Sărată, Drobeta-Turnu Severin, Pitești, Râmnicu
Vâlcea și Târgu Jiu) și Transilvania (Blaj, Gălăuțaș, Gherla și Sighetu Marmației).
Complexele industriale din Bacău, Blaj, București (Pipera), Drobeta-Turnu Severin,
Pitești și Suceava au fost ulterior grupate într-o singură entitate, denumită Centrarea de
Prelucrare a Lemnului (CPL), subordonată combinatului din Pipera (Turnock, 1986:
216).
Fabrici ce placaj și de plăci lemnoase au apărut în București (Pipera), Gălăuțaș,

Gherla, Râmnicu Vâlcea, Suceava și Târgu Jiu, precum și la Brăila, ca urmare a unei
retehnologizări. Mobila era produsă atât în centrele tradiționale, ca Arad, București,
Cluj, Iași, Oradea, Rădăuți, Satu Mare, Târgu Mureș, cât și în fabrici noi, la Beiuș,
Comănești, Constanța, Câmpulung Moldovenesc, Dej, Focșani, Gheorgheni, Pitești,
Târgu Jiu și Vaslui. Drept urmare, valoarea derivată dintr-o unitate de lemn s-a dublat
între anii 1960 și 1970 (Turnock, 1974: 184).
În acest context, până în anul 1989, funcționau o serie de combinate de prelucrare

a lemnului în următoarele localități (Nimigeanu, 2001): București, Bacău, Reghin,
Pitești, Suceava, Sighetu Marmației, Drobeta Turnu Severin, Gălăutaș, Comănești,
Focșani, Fălticeni, Gugești, Curtea de Argeș, Pitești, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Drobeta
Turnu Severin, Sebeș, Caransebeș, Blaj, Gherla, Reghin și Constanța.
4.2.1 Distribuția centrelor de prelucrare a lemnului
Pe parcursul perioadei de tranziție, combinatele și fabricile independente de

prelucrare a lemnului au fost supuse unui proces de restructurare, premergător
privatizării acestora, care a dus, de cele mai multe ori, la închiderea și desființarea lor.
La începutul anilor '2000, specializarea centrelor de prelucrare a lemnului și distribuția
lor teritorială era următoarea (cf. il. 4.8):
122
12.09.2012
• Cherestea de rășinoase: Vatra Dornei, Moldovița, Falcău, Frasin, Vama,
Pojorata, Gura Humorului, Borșa, Vișeul de Sus, Putna, Baia Mare, Baia
Sprie, Ilva Mică, Bistrița Bârgăului, Toplița, Piatra Neamț, Târgu Neamț,
Tarcău, Tazlău, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc, Vaduri, Brașov, Lunca de
Jos, Ditrău, Roznov, Miercurea Ciuc, Sovata, Bretcu, Târgu Secuiesc,
Covasna, Oituz, Sinaia, Rucăr, Zărnești, Baia de Fier, Novaci, Livezeni,
Brezoi, Orlat, Oravița, Orăștie, Nehoiu, Câmpeni, Deva, Sebeș și Târgu
Lăpuș;
• Cherestea de foioase: Ciurea-Iași, Onești, Câmpina, Stâlpeni-Argeș, Maneciu-

Ungureni, Tălmaciu, Bocșa, Anina, Tileagd-Bihor, Tăuții de Sus-Maramureș,
Bocsig-Arad și Băbeni-Vâlcea;
• Cherestea din esențe moi: Cernavodă, Giurgiu și Tulcea;
• Binale, parchete: București, Suceava, Caransebeș, Pitești, Blaj, Piatra Neamț și

Constanța;
• Plăci aglomerate din lemn (PAL): Brăila, Bistrița, Râmnicu Vâlcea, Miercurea
Ciuc, Fălticeni, Toplița, Caransebeș, Comănești, Suceava și Târgu Jiu;
• Plăci fibrolemnoase (PFL): Blaj, Comănești, Bacău, Pitești, Drobeta Turnu

Severin, Focșani, Sebeș și Fălticeni;
• Furnire: Constanța (pe bază de importuri), Râmnicu Vâlcea, Gălăutaș,

Caransebeș, Drobeta Turnu Severin, Deta, Gherla, Sighetu Marmației și
Arad;
• Placaj: Blaj, Gălăutaș, Râmnicu Vâlcea, Gherla, Comănești, Târgu Jiu,

Suceava, Drobeta Turnu Severin, București, Caransebeș și Deta;
• Instrumente muzicale: București și Reghin;
• Creioane, rechizite școlare: Sibiu și Timișoara;
• Chibrituri: Brăila, București și Gherla;
• Celuloză și hârtie: Piatra Neamț, Petrești, Călărași, Brăila, Adjud, Prundu

Bârgăului, Constanța, Drobeta Turnu Severin, Suceava, Dej, Boldești-Scăeni,
123
12.09.2012
Bușteni, Zărnești, Bacău, Ghimbav, Brașov, Letea, Bistrița, Cluj-Napoca și
București;
• Mobilă: Rădăuți, Bacău, Iași, Piatra Neamț, Focșani, Vaslui, Botoșani,

Suceava, Târgu Neamț, Bârlad, Câmpulung Moldovenesc, Comănești, Galați,
Fălticeni, Adjud, Huși, București, Craiova, Constanța, Slobozia, Râmnicu
Vâlcea, Tulcea, Pitești, Târgu Jiu, Ploiești, Corabia, Târgu Mureș, Arad,
Oradea, Timișoara, Cluj-Napoca, Zalău, Deva, Petroșani, Brașov, Reghin,
Bistrița, Miercurea Ciuc, Gălăutaș, Gheorgheni, Blaj, Sebeș, Toplița,
Odorheiu Secuiesc, Codlea, Caransebeș, Satu Mare, Râșnov, Luduș,
Târnăveni, Câmpeni, Sibiu, Sighetu Marmației și Mediaș.
Pornind de la distribuția anterioară, Erdeli și Cucu (2005: 314) propun următoarea

zonificare:
• Zona Maramureșului: Sighetu Marmației, Vișeu de Sus, Borșa;
• Zona nord moldavă și bucovineană: Suceava, Fălticeni, Falcău, Gura

Humorului, Vama și Vatra Dornei;
• Zona central-carpatică: Bacău, Gheorgheni și Toplița;
• Gruparea Focșani: Focșani și Gugești;
• Zona Brașov: Brașov, Sfântu Gheorghe, Covasna și Nehoiu;
• Gruparea București: București;
• Gruparea Vâlcea – Pitești: Pitești, Râmnicu Vâlcea și Brezoi;
• Gruparea Caransebeș: Caransebeș;
• Zona Cluj: Cluj-Napoca, Huedin și Gherla.
Această încercare de zonificare nu este concepută ca un exercițiu de cartografiere

funcțională, deoarece, după cum va deveni clar din următoarele secțiuni, nu există
deocamdată nici un studiu dedicat acestei teme.
124
12.09.2012
Ilustrația 4.8: Distribuția teritorială și specializarea industriei lemnului din România

Sursa: Nimigeanu, 2001: f. p.
125
21.09.2012
4.2.2 Profilul statistic general al industriei lemnului
Datele disponibile, furnizate de Institutul Național de Statistică (cf. tabelul 4.2.),

permit doar câteva observații generale privind comportamentul industriei lemnului. În
primul rând, impactul crizei financiare care a început în 2008, este clar vizibil ca o
scădere de 59% a numărului de firme specializate în prelucrarea lemnului, în perioada
2008-2010. În aceeași perioadă, numărul persoanelor angajate a scăzut cu aproape 30%.
Cu toate acestea, cifra de afaceri a scăzut doar cu aproximativ 1%, ceea ce înseamnă
probabil că firmele rămase au beneficiat de avantaje în urma restructurării industriale.
Este destul de probabil ca acestea, în special companiile mari, să fi preluat noile cote de
piață. Ipoteza alternativă, conform căreia perioada cuprinsă între cei doi ani a cunoscut
creșteri remarcable în productivitate, pare puțin forțată. Cu toate acestea, fără a studii
cuprinzătoare axate pe industria lemnului, explicația nu depășește nivelul intuitiv.
Exporturile au crescut constant din 2005, inclusiv în perioada crizei financiare.

Explicația acestui avantaj competitiv aparent ține de faptul că aproximativ 70% din
exporturile din 2010 au constat în cherestea și placaj. La o distanță considerabilă, plăcile
aglomerate și cele fibrolemnoase au constituit 21% din totalul exporturilor. Exporturile
de mobila au crescut, de asemenea, cu aproximativ 13% între 2009 și 2010.152
Imaginea rezultată descrie o structură industrială extrem de polarizată. Pe de o

parte, sectorul fabricării mobilei pare a fi relativ competitiv pe plan internațional, și,
prin urmare, susceptibil la bariere netarifare din parte țărilor importatoare. Pe de altă
parte, creșterea bruscă a exporturilor de materii prime sau produse intermediare
implică faptul că lanțurile de producție din România nu sunt orientate, în general, spre
producția de produse finale cu valoare adăugată ridicată. Motivația poate ține de un
amestec de decalaje tehnologice, piețe interne subdezvoltate și o competitivitate scăzută
la nivel internațional. Cu toate acestea însă, datele sunt insuficient detaliate pentru a
permite judecăți explicative mai profunde.
152. Calcule făcute pe baza datelor obținute de la APMR.
126
21.09.2012
Tabelul 4.2: Contribuția întreprinderilor din industria lemnului la realizarea principalilor indicatori economici și financiari, în perioada 2005-2008 și în anul
2010.
(Clasificare CAEN Rev. 2: C. 16: Fabricarea lemnului și a produselor din lemn și plută, cu excepția mobilei; fabricarea articolelor din împletitură de pai și din
alte materiale vegetale împletite)
Indicatori U. M. 2005 2006 2007 2008 2010
Număr întreprinderi număr 7.450 7.370 7.358 14.114 5.767
din care IMM număr 7.416 7.342 7.331 14.086 :
Efectiv de personal la 31.12 persoane 87.331 84.935 77.752 77.186 54.236
din care IMM persoane 70.252 71.545 65.844 66.616 :
Număr mediu de salariați persoane 83.949 79.289 78.612 86.817 53.556
din care IMM persoane 67.076 66.269 65.971 75.891 :
Cifra de afaceri mil. lei 5.934 6.859 7.767 9.185 9.087
din care IMM mil. lei 4.202 5.003 5.521 6.580 :
Producția exercițiului mil. lei 5.550 6.240 7.157 8.294 8.434
Exporturi directe mil. lei 2.184 2.319 2.504 2.547 2.845
127
21.09.2012
Valoarea adăugată brută la costul factorilor mil. lei 1.163 1.342 1.624 2.276 2.201
din care IMM mil. lei 857 1.012 1.215 1.687 :
Cheltuieli cu personalul mil. lei 646 719 859 1.063 843
din care IMM mil. lei 458 533 624 808 :
Excedentul brut de exploatare mil. lei 517 623 765 1.214 1.358
Rezultatul brut al exercițiului mil. lei 152 340 111 -129 141
Investiții realizate mil. lei 582 743 1.393 1.497 653
din care IMM mil. lei 428 484 1.121 683 :
Sursa: INS.
128
21.09.2012
4.2.3 Observații suplimentare rezultate în urma interviurilor semistructurate
Accesul la date statistice mai detaliate cu privire la distribuții teritoriale mai

precise a fost dificil și nu a produs rezultate relevante. Discuțiile cu Asociația
Forestierilor din România indică faptul că, în funcție de anul de referință, între 78% și
85% din firmele specializate în prelucrare a lemnului se află în mediul rural. Deși
importantă, această observație are o valoare redusă în ceea ce privește comportamentul
firmei și structura rețelelor de producție și de afaceri. Din acest motiv, următoarele
secțiuni se vor baza în primul rând pe informațiile obținute de la seria de interviuri
semistructurate, aplicându-se astfel cu strictețe doar la sucursalele locale ale
companiilor multinaționale din industria prelucrării lemnului.
4.2.2.1 Aprovizionarea cu materii prime
În cazul firmelor dominante, decizia de a se localiza România se bazează în

principal pe următoarele trei considerente:
• Calitatea înaltă a resurselor forestiere;
• O piață a lemnului relativ nouă, caracterizată de un nivel scăzut al

concurenței, dar, de asemenea, și de problemele logistice;
• Dimensiunea și legăturile comerciale ale portului Constanța, care permite un

comerț internațional relativ eficient cu produse din lemn.
Producția internă de lemn acoperă între 90 și 95% din necesarul de materie primă,
restul volumului fiind acoperit din importuri, în principal din Ucraina. Ariile de
aprovizionare sunt descrise de raze între 150 și 200 km, lemnul fiind cumpărat direct de
pe piață, fie de la Regia Națională a Pădurilor (Romsilva), fie de la proprietarii privați
de păduri. Cu toate acestea, densitatea scăzută a rețelei de drumuri forestiere și
calitatea slabă a acestora afectează deocamdată nivelurile generale de productivitate.
Prin urmare, unele companii au început de câțiva ani investițiile în infrastructura
forestieră. Recoltare este externalizată în general la firme specializate din Cehia, datorită
prețului relativ scăzut al serviciilor oferite. În paralel, proprietarii de păduri și
129
21.09.2012
comunitățile locale specializate în prelucrarea lemnului sunt sprĳinite cu excursii de
studiu și cu sfaturi privind căile de modernizare tehnologică.
4.2.2.2 Gama de produse și structura piețelor de desfacere
Producția internă este în general orientată spre segmentul de comerț Do It Yourself

(DIY), producția de export urmând același tipar și pentru Europa de Sud-Est. Pentru
piețele internaționale, altele decât cele din sud-estul Europei, producția este orientată
spre sectorul de construcțiilor din lemn. Din cele două piețe principale de export
intercontinentale, Statele Unite și Japonia, doar piața japoneză a rămas o opțiune
viabilă, odată cu prăbușirea sectorului american de construcții în anii 2007 și 2008.
Competitivitatea, atât pe piețele interne și pe cele externe, este asigurată în general prin
economii de scară și prin de concurența la nivelul prețurilor. Cu toate acestea, aceste
avantaje competitive nu sunt suficiente pentru a permite intrarea pe piețele occidentale
și pe cele ale Europei nordice, în principal din cauza dezavantajelor logistice.
Cu toate acestea, de cercetare directă de piață pare a fi inexistentă. Informațiile

necesare pentru conturarea strategiilor de afaceri sunt colectate de la comercianții DIY
sau de la intermediarii implicați în comerțul transcontinental.
Gama de produse este destul de vastă: lemn de construcție, ambalaje, produse

intermediare din lemn; lemn stratificat; panouri de cofrare; panouri încleiate; plăci
aglomerate; plăci fibrolemnoase; panele; blaturi; podele și parchete; panouri furniruite;
uși modulare și alte elemente de tâmplărie, precum și combustibil din lemn. Cu
excepția elementelor de tâmplărie, nu se produc sisteme integrate de construcții din
lemn sau componente de sistem. Cu excepția pieței japoneze, dezvoltarea sectorului
construcțiilor din lemn nu pare a fi fezabilă în acest moment, din cauza reglementărilor
și a costurilor ridicate.
4.2.2.3 Piețele forței de muncă
Piețele forței de muncă par a fi nediferențiate. Razele de recrutare ajung la o

distanță maximă de 50 km, navetiștiilor fiindu-le asigurat transportul de companii. În
130
21.09.2012
etapele inițiale de funcționare a firmelor, acestea asigurau și locuințe de serviciu pentru
forța de muncă cheie.
Angajările de personal se fac din cadrul fabricilor de cherestea existente, fără a fi

necesar un grad înalt de calificare la momentul angajării. Pregătirea necesară este
realizată în cadrul companiilor, cu experți străini care supraveghează întregul proces de
producție. Strategiile inițiale de înlocuire a experților străini cu cei din România s-au
dovedit a fi inoperante. De asemenea, strategiile de recrutare au fost completate prin
inițierea programelor de stagii de practică în colaborare cu școlile locale, dar abordarea
nu pare să fi condus la rezultatele așteptate. Aceeași observație este valabilă și pentru
programul de vizite de studiu la facultățile forestiere, în special la Universitatea
Transilvania din Brașov.
Programe comunitare care vizează o reinserție a șomerilor pe piața muncii nu sunt

susținute în momentul de față de firme, deoarece bazinele de forță de muncă existente
sunt suficiente pentru acoperirea nevoilor de personal.
4.2.2.4 Relațiile verticale și orizontale
Relații verticale specifice apar uneori la centralizarea masei lemnoase înainte de

livrare. Cu toate acestea, asemenea exemple sunt destul de rare, lemnul fiind cumpărat
de cele mai multe ori direct de pe piață, de la furnizori diferiție. Relații verticale
suplimentare apar între companii și lanțurile DIY sau cu intermediarii în exporturile pe
piețele internaționale. În afara rolului lor de beneficiari ai produselor finale sau
intermediare, atât lanțurile DIY, cât și firmele de intermediere sunt folosite pentru a
transmite informații despre tendințele pieței și despre nișele cu potențial de dezvoltare.
Legăturile orizontale par a fi complet subdezvoltate momentan: nu există în

general colaborări pentru achiziționări de materii prime sau de tehnologii noi, cum de
altfel nu există nici strategii comune de recrutare a personalului. Lipsa cooperărilor este
explicabilă prin structura oligopolistă a pieței, unde companiile mari pot renunța cu
ușurință la cooperările formale, fără a pierde aproape nimic din avantajele lor
competitive.
131
21.09.2012
4.2.2.5 Cooperarea instituțională
Nu există momentan proiecte de cooperare instituțională active. Legăturile cu

agențiile pentru ocuparea forței de muncă sunt inexistente, deoarece existența bazinelor
locale de forță de muncă fac construcția unei platforme de comunicare cu acestea
redundantă. Transferurile tehnologice apar direct pe piață, lăsând astfel posibilități
reduse de acțiune pentru organizațiile de mediere a transferului tehnologic. De
asemenea, achiziționarea celor mai noi echipamente asigură implicit atingerea
obiectivelor de dezvoltare durabilă, fără a mai fi nevoie de proiecte suplimentare. Prin
urmare, nu există colaborări, în afara relațiilor de afaceri, nici cu Regia Națională a
Pădurilor.
Din perspectivă teritorială, nivelul regional pare nesemnificativ pentru cooperarea

instituțională, nivelul național fiind cel relevant, atât pentru colaborări, cât și pentru
negocieri.
4.2.2.6 Expunerea la inovație
Inovația de produs pare să joace un rol mai degrabă secundar pentru asigurarea
competitivității firmei la aceasta scară de mărime. Există totuși câteva proiecte în
desfășurare, pentru dezvoltarea de noi produse, dar nici unul dintre ele nu se află încă
într-o fază de comercializare. Pe de altă parte însă, există campanii mass-media
semnificative pentru dezvoltarea unei culturi a lemnului, în special pentru produsele și
tehnologiile de ultimă generație. Toate aceste acțiuni sunt însă puternic orientate spre
înalta tehnologie, domeniu care este la ora actuală relativ neinteresant pentru
companiile mari.
Un exemplu în acest sens este faptul că activitățile de cercetare și dezvoltare

(C&D) sunt, de obicei, extrem de rare. Ele nu sunt efectuate în cadrul companiilor, ci
întotdeauna în colaborare cu institute de cercetare dedicate, nefiind externalizate
niciodată spre filialele locale.
132
21.09.2012
5. Bilanț intermediar
Rezumat: Capitolul de față este primul capitol de sinteză al lucrării. Pornind de la cele
două secțiuni anterioare, prima parte a capitolului conține răspunsurile la primele două
întrebări de cercetare propuse la începutul lucrării. Partea a doua cuprinde o sinteză
preliminară a adecvării sistemului regional de inovație, descris la sfârșitul capitolului de
teorie, contextului industriei românești a lemnului. La finalul acesteia sunt descrise
funcțiile pe care un sistem regional de inovație ar trebui să le îndeplinească în acest
context.
A venit momentul pentru a răspunde primelor două întrebări de cercetare. Prima

întrebare se referea la robustețea teoretică a conceptului RIS și la capacitatea acestuia de
a funcționa în medii caracterizate de industrii care utilizează tehnologii joase și medii
(TJM) și de o forță de muncă mai slab calificată.
Inclusiv în forma sa ideală, conceptul de RIS este inoperant în momentul de față

dintr-o perspectivă strict științifică, deoarece puterea sa explicativă rămâne redusă, câtă
vreme comportamentele inovative și procesele de învățare nu sunt încă pe deplin
înțelese și prin urmare, necuantificabile. În plus, studiul rețelelor nu este suficient de
dezvoltată încă pentru a explica araǌamente instituționale complexe, precum cele
propuse de arhitectura RIS. În esență, o abordare coerentă științific pentru a studia
asemenea aspecte nu a avut încă timpul suficient să se maturizeze. În afară acestor
considerații pur teoretice însă, nu există absolut nici o piedică conceptuală în depășirea
utilizării abordărilor bazate pe RIS la industriile de tehnologie înaltă. Din perspectiva
planificării teritoriale, această observație este suficientă pentru a face asemenea abordări
viabile pentru stimularea dezvoltării. Cu toate acestea, viabilitatea lor rezultă în primul
rând din atracția exercitată de acest tip de cadre conceptuale pentru proiectarea
strategiilor de dezvoltare.
Acest lucru nu înseamnă însă că anumite condiții nu trebuie totuși îndeplinite.

Condițiile sectoriale prezentate în capitolul de teorie și condițiile aferente la nivel de
firmă implică, în esență, reducerea asimetriilor de informații; căutarea unor nișe de
piață cu potențial inerent de dezvoltare, și atingerea unui nivel incipient de încredere
studiată în cadrul comunităților de afaceri. Prin urmare, este mai mult o chestiune de
133
21.09.2012
planificare instituțională decât una de planificare fizică, fapt uneori dificil de absorbit în
cadrul practicii tradiționale de amenajare a teritoriului. Mai mult, trebuie luat de
asemenea în considerare faptul că evaluarea abordărilor bazate pe RIS este în întregime
un exercițiu făcut ex post, ceea ce înseamnă că orice predicție privind rezultatele devine
o sarcină relativ intimidantă.
Într-un asemenea context, cea de a doua întrebare de cercetare începe să câștige în

importanță, datorită focalizării sale pe raționalitatea de a investi în formarea și în
implementarea RIS într-un context românesc. Chiar și fără cuantificarea exactă a
rezultatelor anticipate, cred că răspunsul este în mare măsură afirmativ, deoarece
grefarea unei abordări bazate pe RIS se face în acest caz pe un context disfuncțional, dar
relativ clar. Motivația principală din spatele proiectării unui RIS pentru contextul
românesc este eliminarea blocajelor informaționale și antrenarea unui comportament
activ în formarea rețelelor. Este prin urmare vorba mai mult de o abordare integrată a
dezvoltării comunitare, decât de un efort concertat în realizarea unei societăți bazate pe
cunoaștere. În esență, o asemenea abordare urmărește creșterea capitalului social (cf.
Dragoman, 2010) și îmbunătățirea calității ocupării forței de muncă. Totuși, în ceea ce
privește ocuparea forței de muncă, anumite condiții macroeconomice cadru, cum ar fi,
de exemplu, o creștere anuală de minimum 2% în PIB, trebuie să fie de asemenea
îndeplinite, pentru a asigura o tendință pozitivă constantă în crearea de noi locuri de
muncă. Cu toate acestea, chiar și în condiții relativ nefavorabile, precum cele actuale, un
anumit nivel de optimizare a funcționării bazinelor subregionale de muncă este
posibilă.
Prin urmare, un RIS optimizat pentru industria românească a lemnului ar trebui

să îndeplinească următoarele funcții:
• Să ofere posibilitatea formării și calificării forței de muncă existente, pentru a

deschide oportunități de angajare mai diverse, atât în România, cât și în
restul Europei. În plus, cursuri de formare specializate pot lărgi perspectivele
unor idei noi pentru afaceri legate de industria lemnului;
• Să încurajeze mobilitatea forței de muncă, atât la nivel național, cât și la nivel

internațional, pentru a spori șansele de intrare în sectorul formal al
economiei;
134
21.09.2012
• De asemenea, accesul la capital de pornire a devenit o condiție necesară
pentru încercările de încurajare a antreprenoriatului și de stimulare a
comportamentului activ în formarea rețelelor. Prin urmare, un accent
puternic în cadrul strategiei este sprĳinul pentru extinderea accesului la
serviciile microfinanciare în zonele rurale;
• Accesul la capital ar trebui să fie completat de un sprĳin pentru consolidarea

capacităților instituționale, precum și de stimularea cooperării între firme,
pentru a beneficia de unele din avantajele disponibile companiilor
multinaționale;
• Chiar dacă este momentan relativ incipient, transferul tehnologic va crește

probabil în importanță, odată cu creșterea concurenței de pe piață. Pornind
de la funcția anterioară, achiziționarea de noi tehnologii în comun pare să fie
cea mai eficientă modalitate de a declanșa înnoiri tehnologice.
Pentru un orizont de timp mai îndepărtat, aceste funcții de bază ar trebui să fie
completate de proiecte mai complexe:
• Marketingul și relațiile cu publicul par a fi extrem de importante pentru

stimularea cererii de produse noi. Campanii intensive de creștere a
vizibilității pot deveni profitabile odată cu formarea rețelelor de cooperare;
• Pe baza acestei schimbări induse în percepție, continuarea necesară a

încercării de remodelare a economiilor subregionale și regionale, pentru a
atinge niveluri mai ridicate ale valorii adăugate, devine astfel stabilirea
legăturilor cu industriile conexe pentru diversificarea gamei de produse.
În cadrul capitolului următor, toate aceste funcții vor fi adăugate la cadrul

instituțional deja existent al Rețelei Naționale pentru Dezvoltare Rurală (RNDR), cu
scopul de a-i crește viabilitatea ca sistem regional de inovație.
135
21.09.2012
6. Strategie
Rezumat: La sfârșitul capitolului de teorie,153 propuneam următoarea definiție operativă

pentru un sistem regional de inovație (RIS): o platformă de servicii pentru producători,
concepută în parteneriat și susținută de o rețea formată din centre constituite în
comunitățile specializate, în cazul de față, în prelucrarea lemnului. Suplimentar, rețeaua
mai trebuie să îndeplinească două condiții: să fie inserată instituțional la nivel național și
supranațional (european) și să aibă o acoperire teritorială supraregională. O rețea deja
cristalizată insituțional care îndeplinește, teoretic, ambele condiții este Rețeaua Națională
pentru Dezvoltare Rurală (RNDR), o parte a Rețelei Europene pentru Dezvoltare Rurală
implementate de Directoratul General pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (DG Agri).
Pornind de la ea, capitolul de față îi dezvoltă structura insituțională, adăugându-i treptat
funcțiile necesare pentru a funcționa ca un sistem regional de inovație. Construcția se face
în două etape: prima, denumită abordarea reactivă, având un orizont de formare de
aproximativ trei ani, iar a doua, denumită abordarea proactivă, întinzându-se pe o
perioadă de șapte ani de la terminarea cele dintâi.154
Compoziția capitolului este următoarea: partea introductivă descrie cadrul instituțional
de funcționare a Rețelei și structura sa, următoarele două secțiuni descriind succesiv
abordarea reactivă și cea proactivă. Partea de final sistematizează conexiunile care lipsesc
în momentul de față pentru implementarea strategiei.
Ideea din spatele strategiei este relativ simplă. În esență este vorba de regândirea
dezvoltării spațiilor rurale din perspectiva unei abordări bazate pe rețele cu funcții de
sistem de inovație, focalizată pe o activitate încă larg răspândită în economia rurală.
Inovația este înțeleasă aici în primul rând ca inovație socială și instituțională și doar în
al doilea rând ca inovație tehnologică. Reorientarea este dată de contextul românesc
actual, caracterizat de cele trei tendințe majore detaliate mai devreme:155 cea relativ
generalizată de sărăcire a populației, în special în spațiile rurale; cea de
deprofesionalizare și decalificare începută odată cu schimbarea regimului politic și
economic din 1989, iar, în final, cea de creștere a ponderii ocupării forței de muncă, în
special a celei tinere, în sectorul informal. Deși imposibil de măsurat exact momentan,

154. Pentru a asigura compatibilitatea cu Politica Agricolă Comună și cu Politica de Coeziune, abordarea
proactivă se suprapune în întregime peste următoarea perioadă de programare (2014-2020), în
vreme ce abordarea reactivă capitalizează timpul rămas până la încheierea actualului ciclu de
programare (2007-2013).
136
21.09.2012
fiecare din aceste evoluții are impact asupra funcționării rețelei de localități, în special
în registrul inferior al ierarhiei urbane, la zona de contact între urban și rural.
Coǌunctura este așadar nefavorabilă pentru dezvoltare, mai ales atunci când cele trei
evoluții sunt corelate cu dinamica demografică negativă și cu performanța scăzută a
sistemelor de educație, de sănătate și de asigurări sociale.
Într-o asemenea situație, populația tânără (15-34 ani) devine componenta de

importanță strategică, atât în funcționarea comunităților, cât și în funcționarea piețelor
locale de muncă, datorită potențialului ei inerent de a induce schimbări structurale în
societate. Aceeași populație are și cel mai ridicat nivel de sensibilitate atunci când este
expusă la inovație, având capacitatea de a o transmite mai departe comunităților din
care face parte. Pornind de la această observație, strategia se constituie din două
componente majore: populația tânără, considerată ca grup sensibil la inovație cu funcție
de releu (percolating vulnerable cluster) și Rețeaua Națională pentru Dezvoltare Rurală
(RNDR), căreia i se cuplează funcții de sistem de inovație. Arhitectura Rețelei va
funcționa în două abordări: una reactivă, focalizată pe optimizarea piețelor locale de
muncă, și una proactivă, de formare și de susținere a proiectelor de cooperare intra- și
interregionale și transsectoriale. Pentru ilustrare, strategia va fi formulată pornind de la
industria lemnului (cf. il. 6.1).
Premisele strategiei sunt următoarele: ambele abordări păstrează, în mare,

structura unui sistem regional de inovație ideal, formată dintr-un subsistem de
generare și de difuziune a cunoștințelor, dintr-un subsistem de aplicare și de
valorificare a acestora și, adițional, dintr-unul de politici specializate în inovație sau, în
cazul în care acestea nu există, dintr-unul de politici pentru dezvoltare. De asemenea,
abordările integrează mecanismele de transfer al cunoștințelor,156 încurajând în
principal inducerea unei ambianțe inovative (milieu).
156. Tranzacția cunoștințelor direct pe piață, care apare sub forma transferului tehnologic la nivel
internațional și național; difuziunile de cunoștințe (knowledge spillovers), care apar în principal prin
mobilitatea forței de muncă; rețelele formale (strategice), care sunt puternic selective și conduc, în
principiu, la anumite forme de învățare colectivă, datorită selecției bazate pe aptitudini
complementare; iar, în final, relațiile de ambianță inovativă (milieu), care se bazează pe încredere
studiată.
137
21.09.2012
Motivația ține de contextul românesc, unde producția de cunoștințe se face
aproape exclusiv în capitală și în capitalele regionale, iar capacitatea de inovare este în
general foarte redusă, arhitectura RIS pentru spațiile rurale ar trebui, în principiu, să se
concentreze pe difuziunea acestora și nu atât pe generarea lor. Observația este la fel de
valabilă atât pentru inovația socială, cât și pentru cea instituțională. Astfel, strategia se
va concentra mai exact pe mecanismele de transfer, susținând, în funcție de abordare,
fie difuziunile de cunoștințe, în cadrul abordării reactive, fie rețelele formale și relațiile
de ambianță inovativă, în cazul celei proactive.
La un nivel mai abstract, fiecare mod de transfer al cunoștințelor presupune un

comportament activ, atât la nivel de firmă, cât și la nivel comunitar, ajungându-se astfel
destul de repede la problematica guvernanței și, implicit, la conceptul-umbrelă de
coeziune teritorială asociat acesteia. Înțelegând guvernanța ca „dezvoltarea
mecanismelor și a strategiilor de coordonare în situații în care există interdependență
complexă între actori autonomi” (Jessop, 2004, preluat de Faludi, 2010a: 5), cred că o
abordare bazată pe rețele are o flexibilitate inerentă suficient de mare încât să poată
induce nuclee de dezvoltare socială în comunități (cf. Watts, 2003/2004). Din
perspectiva efortului uman, instituțional și financiar necesar, grupurile de tineri din
comunitățile rurale pot fi activate cel mai ușor și, mai mult, odată cu finalizarea
transferului de proprietate asupra pădurilor între stat și proprietarii privați în contextul
îmbătrânirii populației în zonele rurale, o parte din acestea vor deveni, probabil, direct
interesate de gestiunea pădurilor. Cu alte cuvinte, este foarte probabil ca funcția de
releu asociată tinerilor să inducă, în timp, un simț al proprietății și, în caz ideal, o
creștere a nivelului de responsabilitate socială. Totuși, datorită inconsistenței sale
teoretice, conceptul de coeziune teritorială este inoperant pentru strategie.157 Inclusiv la
nivel de discurs, distanța între formarea unei guvernanțe incipiente la nivel de
comunitate și problemele de integrare europeană, în sens larg, este atât de mare, încât
personal nu văd deocamdată vreo posibilitate ca noțiunea să poată fi studiată
empiric.158
157. “Territorial cohesion is about enabling citizens and enterprises, wherever they happen to live or
operate, to benefit from, and contribute to, European integration and the functioning of the Single
Market and to make the most of the territorial capital of that place, in so doing observing the
sustainability principle.” (Faludi, 2010b: 12).
158. Rămâne de văzut dacă noile serii de indicatori pentru măsurarea stării de bine (well-being) pot fi
138
EU RO NUTS 2 NUTS 3 LAU 1
formare și calificare
1
USR CTI
REGIONAL
stimularea mobilă
2
mobilității
DADR comunități
suportul
asociați, în final, coeziunii teritoriale.

3
CTI pentru microfinanțe
DG AGRI MADR
RNDR asistență construcții

USR 4
REDR pentru parteneriate
USR REGIONAL
139
ALPP și OSP
asistență
5
CTI pentru transfer tehnologic
DADR analiză de piață, marketing bioenergie

6
și relații cu publicul
firme
Subcomisia LEADER MMFPS USR CTI inițierea proiectelor

Organizații UE MECMA 7
REGIONAL de cooperare
Grupuri Tematice de Lucru MDRT
Rețeaua Europeană de Evaluare MECTS
DG AGRI Directoartul General pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală MMFPS Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale USR Unitatea de Sprijin a Rețelei
REDR Rețeaua Europeană pentru Dezvoltare Rurală MECMA Ministerul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri USR R Unitatea de Sprijin a Rețelei: birouri regionale
RNDR Rețeaua Națională pentru Dezvoltare Rurală MDRT Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului DADR Direcții pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală
MADR Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale MECTS Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului CTI Centru pentru Transferul Inovațiilor
A. Mitrea
21.09.2012
21.09.2012
Urmărind același raționament, anvergura strategiei este limitată explicit, ambele
abordări tratând doar o parte din problemele teritoriale159 și structurale160 diagnosticate
în capitolul de analiză empirică. Astfel, strategia este focalizată pe accesul redus al
populației la educație, în sens larg, și la formare profesională; decalificarea și
deprofesionalizarea forței de muncă, atingând implicit problema performanței
interacțiunilor în zona de contact urban-rural.
Transpusă în termeni teritoriali, performanța interacțiunilor urban-rural fixează

nivelul optim de intervenție pentru contextul românesc la cel subregional (LAU 1161) și
nu la cel regional (NUTS 2).162 Decupajul în acest caz este strict funcțional, făcându-se în
primul rând după criteriul accesibilității nucleului, restul de trei criterii apărând la o
distanță considerabilă: masa și stabilitatea demografică a nucleului, potențialul său
economic și capacitatea de a oferi servicii în teritoriu (cf. Săgeată, 2006: 115-134). Ținând
însă cont de lipsa perspectivei unei regionări la nivel LAU 1, strategia integrează logica
decupajului în dispunerea Centrelor de Formare și de Transfer al Inovațiilor (CFTI)
constitutive ale Rețelei Naționale pentru Dezvoltare Rurală (RNDR) (cf. il. 6.2).
159. Problemele teritoriale sunt următoarele: accesibilitatea redusă a regiunilor rurale; accesul redus al
populației la educație, la serviciile economice de interes general și la serviciile de sănătate;
performanța slabă a sistemului național urban, în special în registrele inferioare.
160. Problemele structurale cuprind: dinamica demografică de perspectivă; decalificarea și
deprofesionalizarea forței de muncă; emigrarea masivă a forței de muncă și nivelul scăzut de
performanță a sistemului de educație.
161. Local Administrative Unit/LAU. Decupajele la scara LAU 1 au un caracter similar cu fostele regionări
bazate pe plăși sau raioane.
162. Argumentația pentru care nu sunt luate zonele metropolitane ca este relativ simplă: nu există în
contextul românesc actual un oraș care să exprime coerent vreuna din funcțiile metropolitane
(funcția de decizie și de control; cea de inovație și de competitivitate; funcția gateway și cea de
simbol), momentan singurele funcții cunoscute care pot imprima impulsuri de dezvoltare într-un
teritoriu adiacent mai extins decât cel limitat de ariile de navetă. Desigur, există o excepție în cazul
funcției de învățămând (cf. Ianoș, 2004: 40ff.), care a fost însă integrată funcțional în formularea
strategiei.
140
21.09.2012
6.1 Cadrul instituțional: Rețeaua Națională pentru Dezvoltare Rurală
6.1.1 Istoric
Rețeaua face parte din Planul Național pentru Dezvoltare Rurală (GR 2007/2011).
Ea s-a format în baza Regulamentului CE 1698/2005, grupând la nivel național
organizațiile și autoritățile implicate în procesul de dezvoltare rurală (PNDR,
2007/2011: 467). Detaliile tehnice ale implementării sunt disponibile în Regulamentul
CE 1974/2006 § 41.1-5, cuprinzând regulile detaliate de aplicare ale Regulamentului CE
1698/2005, și în secțiunea 16.2 din Anexa acestuia.
În termeni mai puțin tehnici, RNDR este în esență o rețea care conectează părțile
interesate de dezvoltare rurală, fiind integrată la rândul ei în Rețeaua Europeană pentru
Dezvoltare Rurală (REDR163), o inițiativă a Comisiei Europene prin intermediul
Directoratului General pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (DG Agri).
6.1.2 Funcțiile Rețelei conform Programului Național pentru Dezvoltare Rurală
În textul Programului Național pentru Dezvoltare Rurală (PNDR), misiunea

Rețelei este formulată, relativ inconsistent,164 prin intermediul a două componente: una
strategică, pentru asigurarea transferului de informații, și una tehnică, pentru
operaționalizarea acestuia prin construirea bazei de date subiacente și prin
implementarea serviciilor de susținere (ibid.: 469).165 Misiunea este la rândul ei detaliată
printr-o serie de activități, care pot fi grupate în funcțiile majore ale Rețelei:
163. European Network for Rural Development/ENRD.

164. În esență, misiunea poate fi descrisă ca fiind calea de acțiune care face legătura între diagnostic, ca
stare prezentă, și viziune, ca stare viitoare. În cazul Rețelei, viziunea formulată ca atare lipsește, dar
poate fi dedusă parțial din structura obiectivelor strategice. Problema pare a fi însă recurentă, același
lucru fiind valabil și pentru viziunea generală a PNDR (cf. PNDR VII, 07.2011: 62f.). Astfel, cele patru
obiective specifice Rețelei (economie agricolă și forestieră modernizată, o agricultură bazată pe
biodiversitate și pe conservarea mediului, o calitate îmbunătățită a vieții și o guvernanță locală
eficientă) se constituie într-o viziune bazată pe o agricultură competitivă în zonele rurale, însoțită de
un nivel crescut al bunăstării. Comparându-le cu obiectivele generale PNDR (agricultură
modernizată și competitivă, o calitate ridicată a mediului și o tranziție facilă a forței de muncă spre
sectoare cu valoare adăugată crescută), cele specifice Rețelei sunt mai cuprinzătoare, necesitând prin
urmare o misiune detaliată, care să ia în considerare resursele alocate fiecărei direcții de acțiune și
timpul necesar pentru implementarea acestora (cf. ibid.: 467).
165. Este vorba în principal de seminarii și de servicii de consultanță pentru beneficiari (ibid.: 469).
141
21.09.2012
• Funcții de analiză a eficienței și de monitorizare a implementării PNDR;
• Funcții de transfer al informației166 și de comunicare cu beneficiarii PNDR;
• Funcție de formare a capacității instituționale pentru dezvoltarea guvernanței, în

special pentru GAL-uri;
• Funcții de promovare/marketing a produselor, a grupurilor de producători și a

RNDR.
Toate cele patru tipuri de funcții au rolul de a stimula finanțarea din FEADR prin
intermediul PNDR. Zonele de suprapunere cu finanțări din celelalte Fonduri
Structurale sunt evitate prin demarcații pe axe și pe măsuri (cf. PNDR VII, 07.2011:
397-412). La nivel structural însă, lipsește o funcție de microfinanțare, care ar face
legătura cu Instrumentele de Inginerie Financiară. Asupra acestei probleme voi reveni
în secțiunea a doua.
6.1.3 Structura Rețelei
Cele patru grupări de funcții ale Rețelei sunt îndeplinite de următoarea structură
organizațională: Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR), Unitatea de
Sprĳin a Rețelei (USR), Comitetul Național de Coordonare (CNC) și Actorii activi în
cadrul Rețelei (cf. tabelul 6.1).
În această formă, RNDR are funcția strategică de susținere a implementării PNDR,

acoperind prin cele patru axe ale acestuia, de la problematica calității vieții în zonele
rurale până la cea a creșterea competitivității economiei rurale. În realitate însă, funcțiile
de transfer de informații și de consultanță ale USR nu sunt suficiente pentru a trata
gama de problematici descrise de axele PNDR. Astfel, Rețeaua va primi seturi
suplimentare de funcții, corelate la tipul de abordare strategică.
166. Inclusiv transfer de bune practici.
142
21.09.2012
tabelul 6.1: Structura organizațională a Rețelei Naționale pentru Dezvoltare Rurală (RNDR)
Membri RNDR Funcții Componență Comentarii
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Funcții de planificare: Autoritatea de Management pentru

Rurale (MADR), prin intermediul Programul Național de Dezvoltare Rurală
Autorității de Management (AM) • formarea Unității de Sprĳin a Rețelei (AM PNDR).
(USR);
• formarea și stabilirea Comitetului
Național de Coordonare a Rețelei Sprĳin în teritoriu:
(CNC);
• Direcțiile pentru Agricultură și
• elaborarea Planului de Acțiune. Dezvolare Rurală (DADR).
Funcție de coordonare a membrilor

RNDR.
Funcție de finanțare:
• finanțarea USR.
Direcțiile pentru Agricultură și Funcții de analiză, informare și de
pentru Dezvoltare Rurală promovare:
(DADR).
• identifică și capitalizează nevoile
specifice județelor;
• informarea actorilor și atragerea
acestora ca membri în Rețea;
• furnizează AM și USR cu informațiile
relevante pentru optimizarea activității
Rețelei;
143
21.09.2012
Direcțiile pentru Agricultură și Funcții de susținere:
pentru Dezvoltare Rurală (DADR)
• sprĳină tehnic și administrativ USR în
(continuare) anumite activități (grupuri de lucru,
seminarii etc.)
• sprĳină USR în consultarea actorilor
rurali.
Comitetul Național de Coordonare Funcții consultative: Reprezentanți ai puterii executive Maximum 20 persoane, grupate după
pentru RNDR (CNC) centrale: după sectoare de activități (PNDR VII,
• pe priorități și pe teme, în cadrul 07.2011: 474).
programului de lucru al USR; • MADR, cu rol de prezidare, și
observatori de la APIA, APDRP,
• a MADR, în rolul său de AM și DADR și ANCA;
privind evoluția și schimbările în USR și AM asigură reprezentarea
cadrul programului de lucru al USR • alte ministere relevante și agenții echilibrată a actorilor Rețelei în cadrul
guvernamentale naționale. CNC, după principiul cotei-părți (NB:
calitatea de membru a RNDR se bazează
Funcții de monitorizare: pe voluntariat).
• monitorizarea întregii activități a USR; Reprezentanți ai autorităților locale și
regionale, inclusiv ai asociațiilor acestora.
• primirea și considerarea Reprezentanți ai domeniului academic:
Raporturilor de progrese din partea
USR; • universități, institute de cercetare și
muzee.
Funcții de aprobare:
• aprobarea Planului de Acțiune pregătit Reprezentanți
non-profit:
ai organizațiilor civile și
de AM și implementat de USR.
• specializate în probleme sociale și
locale, de mediu și de conservarea
patrimoniului;
• organizații religioase, organizații
pentru femei și pentru tineret (sau alte
organizații relevante);
144
21.09.2012
Comitetul Național de Coordonare pentru Funcții (continuare) Reprezentanți ai GAL-urilor și ai altor
RNDR (CNC) parteneriate inter-sectoriale.
(continuare)
Reprezentanți ai grupurilor etnice și
minoritare.
Reprezentanți ai sectoarelor economice

secundare și terțiare:
• organizații de interes general;
• întreprinderi de procesare, de
manufacturare și de meșteșuguri;
• firme active în turism sau având
activități conexe;
• firme furnizoare de alte servicii,
inclusiv vânzarea cu amănuntul,
consultanță, finanțe etc.
Reprezentanți ai sectorului economic

primar:
• organizații de reprezentare a fermelor
mici;
• organizații de reprezentare a
proprietarilor de pământ, a fermelor
comerciale, a proprietarilor de păduri.
145
21.09.2012
Unitatea de Sprĳin a Rețelei (USR): Funcții de transfer de informații: Conform Raportului anual de progrese
privind implemetarea Programului
entitate externă, contractată de AM, în • schimburi de idei și de bune practici Național de Dezvoltare Rurală în
scopul asigurării tuturor serviciilor/ între membrii/actorii Rețelei; România în anul 2010 (MADR RAP,
expertizelor intenționate prin Termenii de
Referință. • asigurarea legăturii cu REDR. 2011: 153f.), procedura de atribuire a
acordului cadru pentru proiectul
Unitatea de Sprĳin a Rețelei (USR) Funcții de consultanță. „Înființarea și sprĳinirea Rețelei Naționale
de Dezvoltare Rurală” a fost lansată în
(continuare) 30.12.2008.
Funcții de suport financiar. Firma câștigătoare a fost desemnată în
final, după contestații,
Actorii RNDR Funcții de formare/modelare a Rețelei. Cuprinde aceleași categorii care apar Sondajul efectuat anterior procedurii de
reprezentate în componența CNC. licitare a gestiunii RNDR indică o
susținere relativ importantă în
Ultima actualizare a listei actorilor RNDR implementarea acesteia (cf. PNDR VII,
Funcții de transfer de informații. [09.11.2011] apare în Anexa 10a a PNDR 07.2011: 473f.)
și cuprinde 363 actori (+ ca. 65 actori
asimilați nivelului național de Astfel, se poate presupune, în mod normal,
reprezentare). (PNDR VII, 07.2011: că recepția sa politică este asigurată.
855-862) RNDR poate deveni prin urmare cadrul
instituțional de aplicare a strategiei
notă: includerea membrilor în Rețea se propuse.
face pe bază de voluntariat.
Sursa: PNDR VII, 07.2011: 471-476.
146
21.09.2012
6.2 Abordarea reactivă
Abordarea reactivă urmărește să stabilizeze economiile subregionale, în măsura în

care acest lucru este posibil. În primul rând se urmărește o eficientizare a bazinelor
subregionale de forță de muncă pe trei linii: prin cartarea și prin stabilirea profilului
acesteia, prin calificarea sau recalificarea acesteia și prin reducerea asimetriilor de
informații existente în găsirea unui loc de muncă. Scopul final al acestor trei direcții de
acțiune este integrarea a unei cât mai mari părți din forța de muncă tânără în economia
formală. Avantajele sunt de două tipuri: pe de o parte pentru stat, care își poate mări
baza de impozitare și de taxare, iar pe de alta, pentru forța de muncă tânără, care are
astfel acces la serviciile medicale și de securitate socială.
Suplimentar, Rețeaua va susține extinderea serviciilor de microfinanțare în zonele

rurale, pentru a completa plasa de siguranță a populației rurale prin accesul la
microcredit, la microasigurări și la micropensii. În caz ideal, sistemul de microfinanțare
va permite integrarea remitențelor venite de la forța de muncă aflată în străinătate.
Durata abordării reactive este de trei ani, asigurându-se astfel trecerea la

următoarea perioadă de programare a Fondurilor (2014-2020).
6.2.1 Implementarea Centrelor pentru transferul inovațiilor în cadrul Rețelei
Punctele de inserție ale Rețelei iau forma unor Centre de Transfer al Inovațiilor
(CFTI), modelate pornind de la structura fostului Centrului de Formare și Inovații
pentru Dezvoltare în Carpați (CEFIDEC) din Vatra Dornei,167 pentru a asigura
continuitatea instituțională în implementarea strategiei. Pentru abordarea reactivă,
acestea pot funcționa prin transfer de formatori și de consultanți din zonele adiacente.
167. Actualmente desființat. Cf. detaliile din apelul Prof. Radu Rey pentru reînființarea acestuia din data
de 31.08.2010: Carpații României, în pericol! Disponibil la adresa: http://www.cotidianul.ro/
carpatii_romaniei_in_pericol-123542/ [14.02.2012.]
147
21.09.2012
Sediile Centrelor vor fi negociate în parteneriat cu cele 17 municipalități selectate (cf. il.
6.2).
6.2.1.1 Localizarea Centrelor și aria lor de polarizare
Există două criterii care trebuie îndeplinite la amplasarea noilor Centre: în primul
rând, acestea trebuie să fie localizate în orașele-reședință ale unui decupaj la scară
subregională (LAU 1). Indiferent dacă acesta se va face sau nu în realitate este mai puțin
relevant momentan. Contează însă accesibilitatea Centrelor, care este asigurată în mod
implicit prin amplasarea acestora în aceste orașe.168 În al doilea rând, ținând cont de
specificul strategiei și pe focalizarea acesteia pe industria lemnului, amplasarea lor va
ține cont de tradiția existentă în prelucrarea lemnului.
Din îndeplinirea celor două condiții rezultă următoarea distribuție teritorială a

Centrelor (cf. il. 6.2): pentru zona Maramureșului, Baia Mare, Satu Mare, Sighetu
Marmației și Vișeu de Sus; pentru Bucovina, Suceava, Rădăuți și Vatra Dornei; pentru
Moldova centrală, Bacău; pentru zona Carpaților de Curbură, Sfântu Gheorghe și
Nehoiu; pentru Carpații Meridionali, Caransebeș, Drobeta Turnu-Severin, Orăștie,
Pitești și Râmnicu Vâlcea, iar pentru Carpații Occidentali, Sebeș și Zalău, rezultând
așadar un număr minim de 17 Centre (cf. Erdeli și Cucu, 2005: 314).
Problema ariei de polarizare este mai complicată, deoarece apare pe paliere

diferite, putând fi conturată doar intuitiv. Astfel, pentru funcția de formare și de
calificare, zona de polarizare poate varia de la nivel subregional, în grupările nordice, la
cea județeană, în grupările estice și sudice. Singurele excepții sunt centrele din Bacău și
din Drobeta Turnu-Severin, unde aria de polarizare poate crește până aproape de
nivelul regional (NUTS 2). Pentru funcția de stimulare a mobilității forței de muncă,
ariile sunt cel mai probabil mai mici, nedepășind nivelul subregional, decât poate în
cazul grupării nordice.
168. Premisa este consistentă cu observația din introducere: Centrele vor funcționa ca furnizori de servicii
pentru teritoriul aferent.
148
21.09.2012
149
21.09.2012
150
21.09.2012
Pentru microfinanțare, situația este următoarea: pentru microasigurări și pentru
micropensii, aria va fi probabil subregională, în funcție de accesibilitatea satelor din
zonă și a eforturilor de a îmbunătăți accesul serviciilor la ele. Pentru microcreditare,
aceasta poate depăși contururile subregionale, în funcție de structura economică
existentă în zonă. Situația este similară în cazul funcției de asistență pentru transferul
tehnologic, schimbându-se însă în cazul funcției de asistență pentru formarea
parteneriatelor între proprietarii privați de păduri, unde ariile pot depăși nivelul
subregional. Toate cazurile discutate până acum țin de funcțiile asociate abordării
reactive. Pentru funcțiile asociate celei proactive, ariile de polarizare își pierd în mare
parte sensul, majoritatea funcțiilor fiind exprimate local, dar bazându-se pe o
arhitectură de relații fie regionale, fie internaționale. Singura excepție apare în cazul
funcției de sprĳin a economiei produselor nelemnoase și a serviciilor forestiere, unde, în
caz ideal, pot apărea parteneriate la scară județeană sau suprajudețeană.
După cum se poate observa din ilustrațiile 6.2 și 6.3, acoperirea Rețelei, gândită
din perspectivă industrială, se suprapune în mare măsură peste distribuția teritorială a
GAL-urilor actuale, asigurându-i-se astfel și o susținere instituțională puternică la nivel
de comunitate.
151
21.09.2012
6.2.1.2 Structura organizatorică: formarea echipelor de management în cadrul

Centrelor
Centrele vor prelua parțial structura organizatorică a fostului CEFIDEC, fiind însă
conduse de echipe de management, responsabile cu implementarea proiectelor în care
Rețeaua este implicată. Structura organizațională preia modelul austriac (cf. Payer și
Winkler-Rieder, 2008), fiind formată din următoarele persoane:
• Un manager de cluster, cu următoarele atribuții: determinarea direcției

strategice de dezvoltare a zonei respective din cadrul Rețelei; inițierea
cooperărilor și parteneriatelor regionale și internaționale; dezvoltarea și
gestionarea grupului de experți;
• Un manager de proiect, cu următoarele atribuții: management de proiect;

dezvoltarea Rețelei; asistență pentru grupurile de lucru; relații cu publicul;
întreținerea bazei de date;
• Un secretar, cu următoarele atribuții: administrație; comunicare; organizarea

evenimentelor; prelucrarea electronică a datelor și întreținerea platformei de
comunicare; întreținerea și actualizarea paginii web;
• Un inginer de sistem: întreținerea și dezvoltarea arhitecturii sistemului

informatic;
• Practicanți.
Suplimentar, fiecărei echipe de management i se vor alătura grupuri de lucru,

specializate pe ramuri (tâmplărie, dulgherie etc.). Mărimea unui grup de lucru va fi
între 10 și 15 persoane.
Plata de bază a echipei de management a clusterului va fi asigurată din fondurile

Rețelei. Aceasta va fi suplimentată din plata proiectelor implementate.
152
21.09.2012
6.2.3 Funcțiile Centrelor
6.2.3.1 Formare și calificare
Pentru eficientizare, funcțiile de formare și de calificare vor fi structurate pe două

paliere: primul va suplimenta oferta educațională a ciclului secundar superior prin
implementarea unui sistem de practici profesionale pe perioada verii, iar al doilea o va
completa cu o curriculă de cursuri pentru formarea profesională. Centrele pot prelua
structura curriculei Centrului de Formare și Inovație pentru Dezvoltare în Carpați
(CEFIDEC) din Vatra Dornei, pentru a capitaliza experiența dobândită de acesta de la
înființarea sa în anul 1994. până la desființarea sa din 2010.
Oferta de practici va avea un dublu rol: pe de o parte va servi drept perioadă de

orientare profesională, iar pe de alta, va oferi eșantioane de selecție pentru angajări pe
perioadă determinată la absolvirea ciclului secundar superior. Din această perspectivă,
Centrele au rolul operațional de a crea, de a modela și de a susține parteneriatele cu
firmele care oferă locurile de practică. Din partea firmelor mari, active în industria
lemnului, există disponibilitatea de oferi în mod constant locuri de practică.169 Deși
pentru unele firme un astfel de program în parteneriat cu școlile din regiune
funcționează din anul 2008170, până în momentul de față (2010), acesta nu a condus la
nici o angajare și la nici un parteneriat. Apare așadar necesitatea gestiunii acestor
programe la nivel subregional și regional de către Centre.
Astfel, din punct de vedere strict operativ, Centrele au rolul centralizării ofertelor
pentru locurile de practică și de diseminare ciclică a informațiilor în cadrul școlilor, în
parteneriat cu reprezentanții firmelor interesate. Odată cu depășirea fazei incipiente de
implementare a parteneriatelor cu școlile din regiune, simpla diseminare de informații
poate fi suprapusă peste o strategie de recrutare, în special în cazul anilor terminali.
Funcționarea pieței muncii fiind de regulă ineficientă pentru populația tânără,

abordarea strategică a Centrelor trebuie extinsă prin adăugarea unei dimensiuni
europene la construirea experienței profesionale a tinerilor. În sens restrâns, este vorba
169. Întrebarea nr. 8 din cadrul interviurilor semistructurate.

170. Pentru fabrica Schweighofer din Sebeș.
153
21.09.2012
de o optimizare a structurii de calificări a forței de muncă tinere prin parteneriate
internaționale. În sens larg, implicarea Centrelor contribuie la creșterea mobilității
europene a tineretului din România și, destul de probabil, la formarea unei identități
europene a tinerilor, în special în zonele rurale (cf. Marga, 2007). Mai mult, apartenența
acestora la RNDR le plasează la nivelul optim de implementare a inițiativelor Comisiei
în domeniul tineretului, în special în cazul Programului Tineret în Acțiune (Youth in
Action) pentru perioada 2007-2013, care formează cadrul legal de susținere a activităților
de învățare non-formală171 pentru tineri (EC, 2011: 3).172
Programul are cinci obiective generale, ultimele două având un impact direct
asupra funcțiilor Centrelor și, implicit, asupra RNDR (ibid.: 4):
• promovarea cetățeniei active în rândul tinerilor, cu o focalizare pe cetățenia

europeană;
• dezvoltarea solidarității și promovarea toleranței între tineri, în special pentru

dezvoltarea coeziunii sociale în Uniunea Europeană;
• cultivarea înțelegerii reciproce între tineri din diferite țări;
• contribuția la dezvoltarea calității sistemelor suport pentru activități de tineret

și pentru capacitățile organizațiilor societății civile în domeniul tineretului;
• promovarea cooperării europene în domeniul tineretului.
Pentru a deveni operative, celor cinci obiective le sunt ulterior formulate cinci
direcții majore de acțiune (ibid.: 23-112): Tineri pentru Europa; Serviciul de voluntariat
european; Tinerii în lume; Sisteme de suport pentru tineri și Susținere pentru
171. Învățarea non-formală se desfășoară în afara curriculei educaționale și are ca scop dobândirea de
competențe personale, sociale și profesionale (EC, 2011: 6).
172. La nivel european, Programul este integrat atât în Strategia Europa 2020, prin susținerea inițiativei
pilot Tineret în Mișcare (Youth on the Move), cât și în cadrul de politici pentru cooperare europeană în
domeniul tineretului adoptat în anul 2009 (OJ C 311, 2009), având fundamentarea în articolul 165 § 2
al Tratatului de la Lisabona, care cere încurajarea participării tineretului în viața democratică (CE,
2011: 3). Continuitatea sa este asigurată de seria începută în 1989 cu Programul Tineret pentru
Europa (1989-1999) și continuată ulterior cu Serviciul de Voluntariat European (1996-1999) și cu
Programul YOUTH (2000-2006). Datorită integrării Programului în noul cadru pentru cooperare
europeană în domeniul tineretului pentru perioada 2010-2018 (OJ C 311, 2009: 4), prelungirea în
forma actuală sau într-o formă optimizată este asigurată și în următoarea perioadă de programare
(2014-2020).
154
21.09.2012
cooperarea europeană în domeniul tineretului. Interesul strategiei este concentrat în
prima și în a patra direcție de acțiune. Prima cuprinde proiecte pentru schimburi de
experiență pentru tineret, inițiative ale tinerilor și proiecte de sprĳin al democrației
participative pentru tineret sau proiecte complexe (multi-measure projects),173 care
integrează cele trei tipuri de acțiuni. Din perspectiva Centrelor, această direcție de
acțiune se suprapune peste funcția de formare, extinzând-o.174
Pentru toate direcțiile de acțiune, Centrele participă la Program ca promotori.175

Funcționarea Programului este în principiu relativ simplă: proiectele propuse de
participanți sunt susținute de promotori și intră în procesul de selecție. Dacă reușesc să
treacă de această fază, promotorul se transformă în beneficiar, propunându-i-se un
acord de finanțare (grant agreement) pentru realizarea proiectului. În cadrul acestui
ciclu, Centrele au un rol activ. Peste acesta se suprapune însă o funcție suplimentară, de
pregătire și de consiliere a participanților în pregătirea proiectelor.
A doua componentă, privind programa oferită în cadrul Centrelor, ar trebui să

includă următoarele cursuri. Cursurile de bază:
• Cursuri de limbi străine: engleză, ca limbă străină și alte limbi, la cerere (de
exemplu, germană, maghiară sau ucraineană/ruteană);
• Cursuri de tehnologia informației (TI).
173. Proiectele complexe integrează o suită de subacțiuni din cadrul aceleași direcții de acțiune,
întinzându-se pe o perioadă de până la 18 luni. Acest tip de proiecte este viabil din perspectiva
Centrelor în abordarea reactivă, deoarece le lasă libertatea de a-și modela prioritățile în funcție de
context, păstrând însă continuitatea în succesiunea de subacțiuni. Cu alte cuvinte, intervalul de timp
este suficient de larg pentru a le permite formarea și modelarea unor interacțiuni relativ stabile.
174. Din a patra direcție de acțiune, de interes strategic sunt acțiunile de formare și pentru dezvoltarea
rețelelor între persoanele active în munca cu tineretul și organizațiile de tineret sau, preferabil,
proiectele complexe din aceeași acțiune.
175. Textul Ghidului de implementare a Programului face distincția între participanți și promotori.
Astfel, participanții eligibili sunt persoane în vârstă de 13 până la 30 de ani, pesoane active în lucrul
cu tinerii sau organizații de tineret, cu reședința într-una din Țările Participante sau în Țările
Partenere.1 Promotorii eligibili apar definiți ca reprezentanți ai participanților făcând parte din
următoarele categorii: organizații non-profit sau non-guvernamentale; organisme publice locale sau
regionale; grupuri informale de tineri; organizații non-guvernamentală europeană (ONGE/ENGO)
cu filiale în cel puțin opt Țări Partenere; organizații non-guvernamentale internaționale sau, de
asemenea, organizații cu scop lucrativ active în domeniul tineretului, al sportului sau al culturii
(ibid.: 16). Indiferent de categorie, condiția de bază este înființarea și funcționarea legală într-una din
Țările Participante sau într-una din Țările Partenere.
155
21.09.2012
Cursurile specializate:
• Gestionarea durabilă a pădurilor, inclusiv module specializate în strategii

silvice și ecologice (cf. Fujimori, 2001 și Gane, 2007);
• Construcții din lemn în mediul urban și cel rural, inclusiv un modul de

sisteme integrate de construcții din lemn și componente ale sistemului (cf.
Rimmler et al., 2006);
• Produse nelemnoase și servicii forestiere;
• Producerea energiei din biomasă forestieră.
Cursurile de formare și de calificare vor fi finanțate de Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului (MECTS) și de Ministerul Muncii, Familiei și
Protecției Sociale (MMFPS), care vor fi responsabile pentru acreditarea acestora (cf.
Marga, 2007). Pentru Programul Tineret în Acțiune, bugetul este asigurat în întregime
de Comisie. Practicile care nu pot fi finanțate prin Program vor fi finanțate de firme, în
special de filialele companiilor multinaționale din industria lemnului, care au deja
programe de practică implementate.176
6.2.3.2 Stimularea mobilității în bazinele de forță de muncă
Funcția de stimulare a mobilității se grefează pe cea de formare și de calificare,

având spre deosebire de aceasta, doar un rol de transfer al informațiilor între bazinele
de forță de muncă existente și cererea existentă la nivel local, regional sau internațional.
Cu alte cuvinte, Centrele vor funcționa atât ca platforme de informare cu privire la
oportunitățile de angajare, cât și ca registru pentru profilurile profesionale detaliate ale
seriilor participante la cursurile de formare și ale persoanelor interesate. Funcția devine
astfel una de ameliorare a funcționării pieței muncii la nivel subregional.
Grafic, structura și starea actuală a pieței muncii din România apar schițate în
ilustrația următoarea (il. 6.3). Există trei tendințe care modelează evoluția pieței în
prezent (Lincaru, 2008: 221f.): prima este dereglementarea instituțională orientată spre
176. Cf. întrebarea nr. 8 din cadrul interviurilor semistructurate.
156
21.09.2012
creșterea rolului patronatului, care determină direct o flexibilizare a structurii
competențelor necesare pentru angajare, cea de a doua este diminuarea concomitentă a
reprezentării sindicale, iar cea de a treia, extinderea contractelor pe perioadă limitată și
a formelor atipice de ocupare, ambele crescând gradul de mobilitate a forței de muncă.
Peste acestea se suprapune suplimentar tendința generală de aliniere la cadrul legislativ
al Uniunii Europene, relațiile de muncă fiind guvernate în momentul de față de un
sistem instituțional cu un caracter european destul de accentuat (cf. Stănculescu, 2009:
65ff. și 73). Acesta se suprapune însă peste caracteristicile economiei de tranziție:
ponderea crescută a agriculturii de subzistență și cea a sectorului informal177, ponderi
care inhibă creșterea numărului patronilor și al angajaților, emigrația forței de muncă și
șomajul mascat și cel de lungă durată. Majoritatea trăsăturilor de mai sus sunt
caracteristice piețelor de muncă rurale.178 Din suprapunere rezultă însă un efect relativ
pervers, care limitează extinderea sectorului formal, din cauza rigidității
reglementărilor privind relațiile de muncă,179 suita reglementărilor fiind orientată
aproape exclusiv spre protecția persoanelor din sectorul formal. Intrările pe piața
muncii sunt astfel în mare parte blocate, în vreme ce tranzițiile rămân anevoioase. În
acest context, flexibilizarea muncii se află într-o fază relativ incipientă, pe de o parte din
cauza structurii contractelor de muncă, iar pe de alta, din cauza rețelei de agenții de
muncă temporară,180 care acoperă doar o parte infimă a spațiului rural.181 Situația este
similară și pentru securitatea pe piața muncii (ibid.: 69ff.),182 unde alocațiile, pensiile sau
177. Problema reală este lungimea perioadei de activitate în sectorul informal și anume cazul în care
aceasta depășește durata strict limitată pentru dobândirea cunoștințelor necesare pentru intrarea în
circuitul formal.
178. Piețele de muncă urbane sunt relativ aliniate deja
179. Banca Mondială măsoară
180. Agențiile de muncă temporară sunt funcționează în prezent conform HG nr. 1.256/2011, privind
condițiile de funcționare, precum și procedura de autorizare a agentului de muncă temporară, care
abrogă HG nr. 938/2004 și modificarea acesteia prin HG nr. 226/2005 (care nu face decât înlocuiri
terminologice).
181. Registrul actual (2012) al agenților autorizați este disponibilă la adresa: http://www.mmuncii.ro/
pub/imagemanager/images/file/Domenii/Programe%20si%20strategii%20forta%20de%20munca/
030512Registrul%20National%202012.pdf [07.06.2012].
Situația este similară cu cea din analiza făcută de Stănculescu (2009: 67f.): dacă în 2008, 7 din cele 143
agenții autorizate lucrau în mediul rural (ca. 5%), în 2012, lucrează 13 agenții dintr-un total de 212
(ca. 6%).
182. Securitatea pe piața muncii constă din securitatea veniturilor și din siguranța ocupației. În primul
157
21.09.2012
diversele ajutoare menite să atenueze impactul pierderii locului de muncă, au, pe lângă
gradul foarte limitat de acoperire și cuantumul scăzut, o tendință inerentă de a
reorienta comunitățile spre sectorul informal, ca răspuns la riscul sărăcirii familiilor și,
implicit, a generației tinere care crește în ele (cf. Stanciu și Mihăilescu, 2011: 14ff.).
Ministerul Muncii și Protecției Sociale
Dialog social
Patronat Sindicat
Sistemul de asigurare la șomaj

Persoane
Patron Salariați Șomeri Pensionari
Ocupate
Sistemul de pensii
CTI
propus
Piața muncii în sens strict

Piața muncii
Piața muncii în sens larg
Ilustrația 6.3: Structura pieței muncii în România

Sursa: Prelucrare după Lincaru, 2008: 43.
În acest context, evoluția pieței muncii este coordonată formal de patronate, de

sindicate și de stat, prin mecanismul dialogului social tripartit (cf. Lincaru, 2008:
223ff.).183 Practic, acesta se desfășoară în cadrul Consiliului Economic și Social, în cadrul
comisiilor de dialog din cadrul ministerelor sau al altor instituții publice centrale și la
nivelul prefecturilor. Suplimentar, legea nr. 62/2011 mai instituie Consiliul Național
Tripartit pentru Dialog Social, ca instituție de consultare tripartită. Arhitectura
instituțională este așadar relativ echilibrată.
caz este vorba de un sistem de asigurare socială, completat de un pachet de măsuri de servicii
sociale, ambele concepute astfel încât să atenueze impactul pierderii locului de muncă, iar în al
doilea, de un set de politici pentru dezvoltarea competențelor sau pentru înlesnirea accesului la
competențele necesare pentru reintrarea sau pentru tranzițiile de pe piața muncii (Stănculescu, 2009:
68f.).
183. Definit în legea nr. 62/2011, privind dialogul social, la art. 1 ca „procesul voluntar prin care
partenerii sociali se informează, se consultă și negociază în vederea stabilirii unor acorduri în
probleme de interes comun”. Ca o variantă a acestuia există dialogul social bipartit, doar între
sindicate și patronate, arbitrat de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și de Oficiul
Național de Mediere și Arbitraj și gândit ca variantă de stimulare a inițiativelor autonome de
rezolvare a problemelor de pe piața muncii.
158
21.09.2012
Cu toate acestea, blocajele sunt de natură operativă. Stănculescu (2009: 75ff.)
propune trei direcții strategice de rezolvare a acestora: prima, relativ cunoscută, de
creare de noi locuri de muncă, în principal prin realizarea programelor de lucrări
publice. A doua este orientată spre creșterea siguranței ocupației prin formare
continuă,184 iar a treia constă în îndepărtarea barierelor de acces pe piața muncii,
conținând măsuri de promovare a formelor flexibile de ocupare, de încurajare a
înregistrării activităților pe cont propriu și introducerea schemelor de suport financiar
pentru persoanele aflate în șomaj parțial. Ultimele două direcții sunt dependente în
mare parte de intervenții legislative și de politici la nivel național. Totuși, între măsurile
enumerate, a treia direcție include și încurajarea agențiilor de muncă temporară.
Aici, Centrele au atât capacitatea instituțională, cât și acoperirea teritorială

necesară pentru a funcționa ca agenții de muncă temporară. Mai detaliat, ele pot
îndeplini următoarele acțiuni:
• Pentru piețele de muncă locale și subregionale, fiecare Centru își va construi

o bază de date cu profilurile solicitanților și ale cursanților, acestea vor
putând fi actualizate de fiecare utilizator în parte. Modulele de pregătire
pentru utilizarea bazei de date sunt acoperite de funcția precedentă. Aceeași
bază de date va conține și ofertele de locuri de muncă și de locuri de practică
disponibile în zonă, obținute fie prin parteneriat cu Agenția Județeană
pentru Ocuparea Forței de Muncă (AJOFM) din județul respectiv, fie prin
contact direct cu firmele interesate. În funcție de profil și de interese, fiecare
utilizator va primi în timp real ofertele relevante;
• Pentru piețele de muncă regionale, baza de date va fi întreținută în

parteneriat atât cu restul AJOFM, cât și cu celelalte Centre. Bazele de date
aferente fiecărui Centru vor fi accesibile la nivelul întregii Rețele, schimbul
de informații fiind astfel optimizat la nivel național;
184. A doua direcție este orientată în principal spre armonizarea sistemului de formare și de calificare cu
cerințele actuale ale pieței, în cazul persoanelor mature ocupate în sectorul informal sau în
agricultura de subzistență, și cu cele de viitor, în special în cazul tinerilor care părăsesc sistemul de
educație (cf. ibid.: 76f.).
159
21.09.2012
• La scară macroregională, USR poate iniția integrarea Rețelei, în parteneriat
cu rețelele omoloage din cadrul Rețelei Europene pentru Dezvotare Rurală
(REDR), în cadrul Serviciilor Europene pentru Ocuparea Forței de Muncă
(EURES),185 pentru a utiliza rețeaua sa de consultanți. Momentan,
apartenența la EURES se limitează la Agenția Națională pentru Ocuparea
Forței de Muncă. Lărgirea acesteia pentru a include și Rețeaua are două
avantaje majore: pe de o parte creșterea ariei de acoperire teritorială, în
special în zonele rurale, iar pe de alta, integrarea imaginilor detaliate a
piețelor locale și subregionale de muncă în funcționarea EURES.
Parteneriatul Rețelei cu rețelele omoloage din cadrul REDR permite
schimbul direct de informații detaliate
Mecanismul de finanțare poate fi asigurat fie din bugetul Rețelei, fie în parteneriat
cu MMFPS. Pentru integrarea în EURES se poate obține finanțare prin Programul
pentru Schimbare Socială și Inovație (PSSI),186 instrumentul propus de Comisie în luna
februarie a acestui an.
6.2.3.3 Suportul pentru microfinanțe
Suportul pentru extinderea sistemului de microfinanțări este probabil una din cele
mai importante funcții propuse ale Rețelei, urmărind extinderea serviciilor de
microfinanțare în spațiile rurale, sub forma microcreditărilor, a microasigurărilor și a
micropensiilor. Funcția are două roluri: pe de o parte unul social, ca plasă de siguranță
pentru populația rurală care lucrează în agricultura de subzistență sau în sectorul
informal, iar pe de alta, unul economic, de asigurare a viabilității instituțiilor de
microfinanțare (IMF), prin atragerea remitențelor din străinătate în fondurile de
investiții pentru microfinanțare (FIMF) (cf. Pischke, 2008: 2f.). Astfel formulată, funcția
capitalizează nivelul actual al dezvoltării sectorului de microfinanțe din România și
185. European Employment Services.

186. Programme for Social Change an Innovation/PSCI.
160
21.09.2012
contribuie la dezvoltarea pieței rurale, acoperind parțial deficitul de ofertă existent în
momentul de față (cf. Doiciu și Bialus, 2010).
a. Evoluția microfinanțelor
Istoricul microfinanțelor este relativ scurt și efervescent. Însăși posibilitatea

existenței acestui tip de servicii a apărut doar în anii '1980, odată cu liberalizarea
piețelor financiare, perioadă în care ratele dobânzilor s-au flexibilizat, îngăduind
extinderea pieței spre segmentul persoanelor cu venituri reduse (Pischke, 2008: 1f.).
Treptat, liberalizarea a completat reorientarea din anii '1970 a politicilor Băncii
Mondiale spre populația săracă, pentru ca la mĳlocul anilor '1980, microfinanțarea cu
scop social să fie suplimentată, în Asia sud-estică, de cea cu scop comercial.187 Integrarea
microfinanțării comerciale în sistemul financiar general a fost susținută sistematic de
guvernul german, pornind de la premisa că oferta serviciilor de microfinanțare în regim
comercial și competitiv eficentizează funcționarea piețelor financiare. Ipoteza a fost
confirmată ulterior de următoarea suită de observații (ibid.: 3):
• ratele dobânzilor determină capacitatea de formare instituțională și sunt încă

sensibile la concurență;188
• evoluția și delimitarea piețelor depinde aproape în totalitate de costurile de

tranzacționare, acestea formând în esență barierele în calea intrării
persoanelor cu venituri reduse în circuitul financiar;
• rafinarea proceselor de evaluare determină o schimbare în structura

contractelor, acordând de regulă condițiile contractuale la profilurile
specifice ale noilor clienți;
• susținerea transferului de informații și pachetele de stimulente au, în

prezent, un impact sesizabil asupra extinderii bazei de clienți. Mai mult, în
afara economiilor de scară și a celor de anvergură, introducerea modelelor
187. În Indonezia. În Europa, comercializarea începe doar la mĳlocul anilor '1990, odată cu constituirea
primului FMFI, Profund, în anul 1995 (cf. Goodman, 2006: 12f.).
188. În cazul sectorului microfinanciar european, în principal datorită expansiunii sale actuale (cf. Dayson
et al., 2010a: 3ff. și Dayson et al., 2010b: 385f.).
161
21.09.2012
coerente de afaceri prin intermediul rețelelor are avantajul suplimentar al
unei vizibilități ridicate pentru investitorii privați și pentru cei publici,
contribuind astfel la dezvoltarea sectorului microfinanciar.
Pragmatic, argumentația pentru sprĳinul microfinanțării comerciale se sprĳină pe

raționalitatea persoanelor cu venit redus în utilizarea serviciilor financiare. Aceasta
poate fi transformată, la rândul ei, în eficiență economică, producând atât efecte sociale
directe, prin creșterea bunăstării, cât și indirecte, printr-un nivel mai ridicat de activitate
a comunității. Tehnic, viabilitatea sectorului microfinanciar depinde însă în mare parte
de rata sa de creștere și de transformările instituționale asociate.189
În Europa, sprĳinul politic care să îi susțină viabilitatea a apărut la sfârșitul anilor

'1990, odată cu recunoașterea potențialului combinației între antreprenoriat și
incluziune socială, sub forma unei detalieri a problematicii competitivității și a
coeziunii (cf. Holland, 1993: 117-146 și Holland, 1994: 209-223). În consecință, Uniunea
Europeană a implementat o suită de acțiuni de sprĳin a dezvoltării sectorului
microfinanciar, pentru protejarea instituțiilor financiare împotriva riscului noilor
portofolii190 sau pentru îmbunătățirea accesului la servicii financiare191 prin intermediul
Fondurilor Structurale (Bruhn-Leon et al., 2012: 14ff.). În anul 2007, Comisia Europeană
a lansat Inițiativa europeană pentru dezvoltarea microcreditului în sprĳinul creșterii și
a ocupării forței de muncă, susținând alocarea fondurilor publice pentru asigurarea
viabilității pe termen lung a microfinanțelor. Inițiativa urmărea îmbunătățirea mediului
legislativ și instituțional în Statele Membre, remodelarea climatului politic în favoarea
189. Începând cu anii '1990, liberalizarea piețelor financiare a permis o dezagregare a riscului, care a
provocat o infuzie de fonduri de pe piețele de capital. Acestea s-au adăugat la finanțarea FIMF din
subvenții, declanșând următoarea progresie: subvenții → creanțe pe termen scurt → creanțe pe
termen lung → capital propriu → contracte (produse) derivate.
Modificările în structura de finanțare a FIMF-urilor au determinat la rândul dezvoltarea serviciilor
oferite de IMF în secvența: microcreditare → microfinanțare → microbanking → gestiunea riscului
microfinanciar. Concomitent, mediul instituțional a trecut de la dominația organizațiilor
nonguvernamentale orientate comercial, la transformarea lor succesivă în bănci (Pischke, 2008: 6).
190. Prin Inițiativa pentru creștere și ocupare a forței de muncă (1998-2000), Programul multi-anual
pentru promovarea întreprinderilor și a antreprenoriatului (2001-05) și a Programului cadru pentru
inovație și pentru competitivitate (2007-13). Toate cele trei direcții de acțiune au fost gestionate de
Fondul European pentru Investiții (FEI) (Bruhn-Leon et al., 2012: 14).
191. Prin Inițiativa JEREMIE (Joint European Resources for Micro and Medium Enterprises), administrată de
FEI în numele Comsiei Europene (ibid.).
162
21.09.2012
antreprenoriatului, susținerea diseminării exemplelor de bune practici și, mai
important, asigurarea de capital adițional pentru IMF-uri. În cadrul ei, Comsia și Banca
Europeană pentru Investiții (BEI) au finalizat, un an mai târziu, inițiativa JASMINE
(Joint Action to Support Microfinance Institutions in Europe), care conținea o măsură pentru
asistență tehnică, administrată de FEI în numele DG Regio, menită să permită evaluări
instituționale și formarea personalului IFN-urilor. În 2009, măsura a fost completată de
o acțiune pilot de investiție microfinanciară în cadrul Mandatului pentru Capital de
Risc (Risk Mandate Capital), implementată de BEI în parteneriat cu FEI, pentru ca în anul
2010, Parlamentul European să aloce 4 milioane de euro pentru investiții cu capital de
risc în FNI, prin inițiativa EPPA (European Parliament Preparatory Action).
Până în anul 2010 însă, toate inițiativele descrise mai sus au avut un caracter mai
degrabă disparat, fiind menite în primul rând să testeze piața microfinanciară. Coerența
politicii europene apare doar odată cu formularea primului program european dedicat
microfinanțelor192, denumit Progress Microfinance193, care are capacitatea structurală de a
integra toate inițiativele precedente.194 În cadrul acestuia, Comisia195 și BEI au pus la
dispoziție câte 100 milioane de euro pentru microîntreprinderi și pentru lucrătorii pe
cont propriu, încadrate sub obiectivele incluziunii sociale și ale accesibilității pentru
comunitățile neacoperite de sistemul financiar general.
Tehnic, implementarea Progress Microfinance se face de către FEI, prin intermediul

unui instrument de garantare pentru furnizorii de microcredit, finanțat în totalitate de
Comisie, și printr-un vehicul structurat de investiții,196 finanțat în parteneriat de
Comisie și de BEI, care oferă credite principale (senior loans), credite subordonate
(subordinated loans), împrumuturi de partajare a riscului și garanții de participare la
192. Ca răspuns la efectele crizei financiare asupra antreprenoriatului.

193. European Progress Microfinance Facility.
194. Până în anul 2013, există posibilitatea (teoretică) de suprapunere peste Programul cadru pentru
inovație și competitivitate. Propunerile bugetare actuale ale Comisiei pentru perioada de
programare 2014-20 nu prevăd însă o continuare a acestuia (Bruhn-Leon et al., 2012: 17).
195. Prin intermediul Directoratului General pentru Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale și
Incluziune (DG Empl).
196. European Progress Microfinance Fund.
163
21.09.2012
197
capitalul furnizorilor de microfinanțe. În unele State Membre, între care și România,
197. Sintetic, structura pieței instituțiilor intermediare de microfinanțare este următoarea (cf. tabelul 6.2):
Tabelul 6.2: Structura pieței instituțiilor intermediare de microfinanțare
Tip Rolul microfinanțării în Clienții țintă Produsele principale

cadrul modelului de
afaceri
IFN-uri mici sau medii partea principală sau microîntreprinderi microcredite tarifate
ansamblul modelului de profitabile, fără acces comercial
afaceri, în unele cazuri sau alternative limitate
completată de de acces la finanțare
împrumuturi pentru
IMM-uri
Bănci sau IMF-uri fragment secundar al în funcție de modelul de în funcție de modelul de

bancare modelului de afaceri, fie afaceri, fie persoane afaceri, fie microcredite
ca parte a programului fizice sau la preț fix (soft-priced), fie
de responsabilitate microîntreprinderi cu microcredite tarifate
socială, fie ca extindere a anumite trăsături socio- comercial
programului de economice, indiferent de
împrumut pentru IMM- nivelul de profitabilitate,
uri fie microîntreprinderi
profitabile, fără acces
sau alternative limitate
de acces la finanțare
Instituții publice variază în funcție de mandat, microcredite la preț fix

similar cu situația
băncilor
Instituții greenfield partea principală sau variază fie microcredite tarifate

ansamblul modelului de comercial, fie
afaceri microcredite la preț fix
Fonduri și vehicule partea principală sau permite accesul variază în funcție de

financiare ansamblul modelului de intermediarilor și, modelul de afaceri a
afaceri implicit, a beneficiarilor intermediarilor atrași în
finali, care altfel nu ar investiția indirectă
putea fi incluși în fond
Sursa: Bruhn-Leon et al., 2012: 23.

În acest context, Progress Microfinance a alcătuit următoarea suită de produse financiare: credite
principale (senior loans) pentru IFN-uri sau pentru bănci mici, destinate creșterii portofoliului pe o
perioadă de 2-3 ani; credite subordonate, oferite doar băncilor specializate în microcredite, menite să
ofere finanțare pe termen lung și să întărească baza de capital a MFI-urilor; împrumuturi de
partajare a riscului portofoliilor, care îmbină creditele principale cu garanțiile împotriva pierderilor
fiscale (credit loss protection of guarantees) și sunt oferite băncilor implementând proiecte pilot de
microcreditare; cumpărarea de acțiuni comune (equity) sau preferențiale (quasi-equity) ale NFI-urilor
tinere, pentru consolidarea bazei de capital pe o perioadă de 7-9 ani; garanții oferite atât NFI-urilor,
cât și băncilor, acordând o perioadă de până la 6 ani de garanție împotriva pierderilor fiscale pentru
portofoliile noi de microcredit, iar, în final, credite principale pe termen mediu sau lung, pentru
164
21.09.2012
penetrarea regională a microfinanțelor este completată de JEREMIE (Joint European
Resources for Micro and Medium Enterprises), care asigură legătura cu finanțarea din
Fondurile Structurale, în vreme ce JASMINE continuă să asigure asistența tehnică.
În prezent, continuarea programului în următoarea perioadă de programare pare

asigurată (cf. EC, 2011). Extinderea sa cu sprĳinul Comisiei se va face cel mai probabil
de-a lungul următoarelor patru direcții, urmărindu-se sistematic dezvoltarea nișei
întreprinderilor sociale198 (social enterprises) (Bruhn-Leon et al., 2012: 29):
• Creșterea disponibilității instrumentelor financiare orientate social, care să

asigure concomitent viabilitatea operativă a IMF-urilor pe termen lung;
• Dezvoltarea asistenței tehnice nefinanciare și creșterea capacității financiare a

IMF-urilor mici, concomitent cu optimizarea standardelor și a modelelor de
afaceri, precum și extinderea ariei de acoperire cu servicii a IMF-urilor medii;
• Educarea financiară și îndrumarea beneficiarilor finali și a antreprenorilor,

pentru scăderea ratelor de neplată ale IMF-urilor;
• Diseminarea exemplelor de bune practici și creșterea transparenței pieței, în

special prin integrarea bazelor de date și prin optimizarea metodelor de
măsurare a performanței, pentru filtrarea IMF-urilor orientate exclusiv spre
profit și a creditorilor abuzivi (predatory lenders) din sfera IMF-urilor cu
obiective sociale.
Practic, dezvoltarea sectorului microfinanciar depinde îndeplinirea următoarelor

trei condiții: în primul rând, de implicarea investitorilor privați în dezvoltarea
capitalului microfinanciar sub forma unei noi clase de active, în al doilea rând, de
colaborarea cu administrațiile și cu companiile tehnologice pentru optimizarea
tehnologică a modelelor de afaceri, iar în al treilea rând, de cooperarea între IMF și
băncile comerciale, fondurile de pensii și companiile de asigurări, pentru dezvoltarea
echilibrarea bilanțului IMF-urilor solvabile, aflate în expansiune (Bruhn-Leon et al., 2012: 23ff.).
198. Întreprinderile sociale sunt întreprinderi al căror scop principal este crearea unui impact social
pozitiv, prin producția de bunuri și de servicii sociale (cf. EC, 2011: art. 2, § a). Definiția este
formulată antitetic față de întreprinderile normale, al căror obiectiv este producerea profitului
pentru patroni și pentru acționari.
165
21.09.2012
pachetelor de servicii oferite (microasigurări, micropensii și refinanțări) (cf. Pischke,
2008: 5).
b. Remitențele internaționale și circuitul microfinanciar
Ca rezolvare parțială a primei condiții, există posibilitatea integrării remitențelor

în circuitul microfinanciar. Această posibilitate a apărut pentru prima dată în anii '2000,
datorită creșterii substanțiale a volumului acestora. Pe de o parte, înglobarea fluxurilor
de remitențe ar permite infuzia de fonduri într-un circuit formal, iar pe de alta,
atragerea destinatarilor și a expeditorilor în sistemul financiar, prin servicii
complementare de economii sau de împrumuturi, cuplate la cele de transfer al banilor
(Sander, 2008: 115). Clienții ar avea, prin urmare, următoarele avantaje: securitatea
serviciilor financiare, acumularea dobânzilor pentru depozite, reducerea fluctuațiilor
veniturilor prin economii și accesul la o gamă mai variată de servicii financiare. Pentru
furnizori, acestea includ posibilitatea vânzării adiționale (cross-selling) a produselor
compuse și, în cazul existenței unei autorizații pentru depozitele bancare, accesul la
costul cel mai redus pentru refinanțarea împrumuturilor.
În principiu, beneficiile reciproce sunt suficient de clare. Problema apare însă la

verificarea lor în realitate. În primul rând, foarte puțini furnizori de microfinanțe oferă
servicii de transfer monetar, iar atunci când îl oferă, este aproape întotdeauna cazul
furnizorilor cu licențe bancare complete. În plus, chiar și aceștia funcționează de obicei
ca reprezentanți ai companiilor de transferuri monetare. În al doilea rând, pe lângă
comisioanele, uneori însemnate, pentru serviciile de transfer, acestea sunt doar araeori
cuplate la vânzări adiționale și atunci doar la pachete simple de produse, cum ar fi, de
exemplu, finanțarea ipotecară. Ambele observații de mai sus se reduc în esență la
problema reglementării. Astfel, pentru a putea oferi servicii de transfer, furnizorii au
nevoie fie de o licență bancară completă, fie de o licență specială pentru transferul
banilor, caz în care este nevoie de o licență suplimentară pentru depozite. Ambele
variante produc atât costuri directe, cât și costuri indirecte, legate în principal de
arhitectura sistemului informațional, care să asigure compatibilitatea cu condițiile de
înregistrare și de raportare a transferurilor (Sander, 2008: 116ff.).
166
21.09.2012
Peste problema costurilor se mai suprapune și problema capacității instituționale,
deoarece transferurile de bani sunt fundamental diferite, atât față de împrumuturi, cât
și față de depozite (ibid.: 120f.). În afară de pregătirea personalului, construcția
instituțională mai depinde, în acest caz, de capacitatea de gestiune a lichidităților și de
informatica gestiunii. De regulă, furnizorii de microfinanțe nu folosesc bani lichizi,
împrumuturile, rambursările sau economiile fiind administrate prin intermediul
conturilor deschise de clienți la băncile locale. Transferurile monetare implică în schimb
disponibilitatea unei cantități suficiente de numerar, care să acopere inclusiv fluctuațiile
sezoniere și care implică transferul de bani lichizi între filiale sau între punctul de lucru
și banca centrală. În ambele cazuri, pe lângă problema accesibilității numerarului, se
mai pune și problema securității transporturilor. Similar, informatica de gestiune este
reglementată din ce în ce mai strict, pentru prevenirea spălării banilor sau a finanțării
actelor teroriste, densitatea raportărilor corespunzând, practic, cu volumul tranzacțiilor,
adițional cerându-se capacitatea de identificare și de monitorizare a tranzacțiilor
suspecte (cf. Bisley, 2007: 144 și Firpo, 2008).
Se naște astfel întrebarea, în ce măsură toate aceste costuri sunt justificate de

potențialul pieței remitențelor (Sander, 2008: 118f.). La nivel global, Banca Mondială a
înregistrat o dublare a volumului fluxurilor între anii 2000 și 2005, iar creșterea pare să
continue substanțial. Cu toate acestea, a trece peste caracterul pur indicativ al acestor
date este deocamdată aproape imposibil: în primul rând, din cauza faptului că
transferurile informale adaugă între 50% și 100% la volumul agregat al remitențelor.
Mai mult, creșterea în volum poate fi parțial explicată prin asimilarea fluxurilor
informale în circuitul formal, odată cu reglementarea din ce în ce mai strictă a
transferurilor. În al doilea rând, pentru că nu există date detaliate pentru a descrie
poziția exactă a coridoarelor de transfer și evoluția acestora în timp. Geografia
transferurilor este importantă pentru furnizorii de microfinanțe, deoarece
profitabilitatea transferurilor monetare constă în principal în volumul acestora, iar
concurența a devenit destul de acerbă, în special în zonele de exod al forței de muncă.
În lipsa informațiilor despre piață, furnizorii au două variante: fie să se integreze în
167
21.09.2012
rețelele deja formate ale companiilor de transferuri monetare, fie să se reorienteze spre
piața remitențelor interne.199
În principiu, integrarea remitențelor în sistemul microfinanciar este totuși posibilă,

dar depinde, în mare măsură și în special în zonele rurale, de optimizare tehnologică.
Tabelul următor sintetizează rezolvările tehnice posibile în momentul de față
(Frederick, 2008: 190ff.):
199. Decizia depinde în cele din urmă de următorii factori: de rata de creștere a volumului remitențelor,
de claritatea sistemelor de reglementare, incluzând aici și deschiderea acestora spre noi modele de
afaceri, precum și de structura concurenței. Dinamica ei recentă indică un filon destul de profitabil.
168
21.09.2012
Tabelul 6.3: Soluțiile tehnologice de suport pentru serviciile de microfinanțare în zonele rurale
Tehnologie Descriere Cerințe Avantaje Dezavantaje
Automate bancare Poate furniza informații despre • Infrastructuri de Pentru clienți: • Costuri ridicate de achiziție
cont; acceptă depozite; comunicații și de și de funcționare;
(Automated Teller Machines/
efectuează transferul balanței alimentare cu energie
• Servicii convenabile;
ATM) • Necesită sisteme integrate;
între conturi și eliberează fiabile și accesibile; • Acces flexibil la cont;
numerar.
• Bază de date centralizată; • Întreținerea și
• Orar prelungit de realimentarea cu numerar a
funcționare.
• Capacitatea de a alimenta automatelor bancare este
bancomatele cu numerar în Pentru IMF: costisitoare;
condiții de securitate.
• Volumuri și costuri reduse • Probleme de securitate
ale tranzacțiilor; (inclusiv transportul
banilor).
• Lipsa nevoii de personal
pentru efectuarea
tranzacțiilor;
• Posibilitatea creării
depozitelor de economii.
Sucursale mobile Un bancomat instalat pe un • Ar trebui combinat cu • Gamă completă de servicii • Clienții pot efectua
autocamion sau într-un carduri inteligente și cu financiare; tranzacții doar când
(Mobile Branches)
autobuz, care circulă între sate dispozitive PoS; sucursala mobilă ajunge în
cu o anumită frecvență (de
• Posibilitatea extinderii sat;
obicei, săptămânală). Această
• Angajați IMF capabili să rețelei în zonele rurale cu
tehnologie combină
ofere o gamă largă de densități demografice • Costuri de achiziție mai
servicii. reduse; ridicate decât în cazul
funcționalitatea bancomatului
bancomatelor;
cu existanța personalului • Costuri mult mai mici față
specializat. de deschiderea • Necesită 2-3 persoane
sucursalelor; pentru a funcționa;
169
21.09.2012
Sucursale mobile • Mai sigure decât • Costuri mai ridicate de
bancomatele fixe; operare (distanțe de
(continuare)
călătorie, întreținere,
• Nu depind de securitate).
infrastructura de
telecomunicații.
Dispozitive pentru sistemele Aparate de mici dimensiuni, • Achiziționarea • Reducere semnificativă a • Costuri ridicate de
de Puncte de vânzare localizate la comercianți, care dispozitivelor de către administrării documentelor implementare și de operare;
pot fi folosite la autentificarea comercianți și asigurarea scrise;
(Point of Sale Device/PoS)
transferului fondurilor de la suportului tehnic;
• Nevoia de coordonării
client la comerciant.
• Lipsa nevoii de personal instituționale și utilizarea în
• Infrastructură solidă de specializat pentru comun a infrastructurii
comunicații; introducerea datelor; tehnice.
• Bază de date centralizată; • Confirmarea imediată a
tranzacțiilor.
• Coordonare instituțională.
Telefoane mobile Permit clientului solicitarea • Sistem solid de gestiune a • Nu depind de • Lipsa de acoperirii a
informațiilor sau conducerea informațiilor; infrastructura slabă a liniei rețelelor mobile în zonele
afacerilor într-un sistem telefonice terestre; rurale;
automat, prin intermediul
• Informații disponibile în
telefoanelor mobile (în general,
timp real, stocate • Permit accesul clienților din • Costuri ridicate de operare;
centralizat; mediul rural;
prin sistemul de mesaje • Costuri ridicate de instalare
scurte/SMS). • Accesibilitatea prețurilor de • Eliberează timpul și de întreținere;
acces la rețea. personalului IMF;
• Necesită o bază de date
• Acces 24/7. centralizată.
Carduri inteligente Carduri de plastic cu • Rețele electrice și de • Stochează informații; • Necesitatea achiziționării
dimensiuni reduse, având un comunicații sigure; tehnologiilor asociate;
(Smart Cards)
cip integrat, care poate procesa
• Nu necesită conexiune în
sau stoca informație.
• Acces dial-up pentru timp real; • Costurile ridicate de avans
actualizări; pentru dezvoltare;
• Tranzacții automate;
170
21.09.2012
Carduri inteligente • Integrare software între • Securitate crescută a • Probleme de securitate cu
carduri, cititoare și sistemul tranzacțiilor; informația stocată.
(continuare)
central de gestiune a
informațiilor;
• Funcții rapide de
administrare;
• Existența tehnologiilor
asociate.
• Precizie crescută a
tranzacțiilor.
Tehnologie de Răspuns vocal Tehnologia IVR permite • Acces telefonic ușor, • Servirea simultană a mai • Necesită acces la servicii de
interactiv clientului solicitarea accesibil pentru clienți; multor clienți; telefonie;
informațiilor sau conducerea
(Interactive Voice Response
afacerilor într-un sistem
• Informație stocată central, • Acces 24/7; • Costuri inițiale: 10.000 -
Technology/IVR) actualizată în timp real; 50.000 USD pentru
automat, prin intermediul • Eliberează timpul implementarea unui sistem
vocii sau prin introducerea • Baze de date securizate. personalului IMF pentru
propriu;
informației de la tastatură. sarcini personalizate
(consiliere de afaceri, • Necesită un sistem central
convorbiri colective). de control al numerelor de
identificare personală
(PIN).
Asistent digital personal Calculator digital de mici • Sistem viabil de gestiune a • Productivitate ridicată a • Costuri inițiale și de
dimensiuni, portabil, care informațiilor; personalului de teren; întreținere ridicate;
(Personal Digital Assistant/PDA)
poate rula programe
specializate pentru
• Acces de mare viteză din • Aplicabilitate mare la o • Proces îndelungat de
cadrul sucursalelor, la gamă variată de sarcini; dezvoltare (de 9 luni la 2
administrarea datelor MFI sau
datele sistemului de ani);
ale clientului, putând efectua,
gestiune a informațiilor;
• Compatibilitate ridicată cu
de asemenea, și calcule diverse programe; • Necesită programe
financiare. • Suport tehnic eficient; personalizate pentru
• Standardizarea gestiunea bazelor de date.
• Instituții solide și produse procedurilor;
de calitate.
• Reducere semnificativă a
administrării documentelor
scrise.
171
21.09.2012
Internet Banking Permite utilizatorilor să • Sistem viabil de gestiune a • Acces flexibil la cont; • Necesită conexiune la
efectueze o varietate de informațiilor; internet;
activități bancare, inclusiv
• Lipsa nevoii de personal
transferul fondurilor, plata
• Bază de date centralizată; pentru pentru introducerea • Necesită sisteme integrate
datelor în sistem sau pentru de comunicații și de
facturilor, comercializarea • Infrastructură de încheierea tranzacțiilor; transfer securizat de
titlurilor financiare. comunicații accesibilă și
informații;
fiabilă. • Program prelungit de
operare. • Costuri inițiale ridicate;
• Necesită, de obicei, niveluri
de venit și rate de
alfabetizare mai ridicate în
rândul utilizatorilor.
Tehnologie biometrică Măsoară caracteristicile fizice • Alimentare electrică fiabilă • Nivel ridicat de securitate; • Costuri ridicate pentru
unice ale individului pentru pentru cititoarele de card implementare și pentru
recunoașterea și pentru sau pentru cele biometrice;
• Confort ridicat pentru întreținere;
utilizatori;
confirmarea identității sale.
• Personal adecvat; • Necesitatea instruirii
• Verificare locală rapidă și utilizatorilor;
• Integrare software între automatizată a identității;
carduri, cititoare și sistemul
• Siguranța stocării datelor • Durata îndelungată pentru
central de gestiune a recepție în rândul
de identificare și imunitatea
informațiilor. utilizatorilor;
acestora la modificări
ulterioare. • Integrarea sistemului poate
induce modificări în alte
componente hardware
conexe.
Sursa: Frederick, 2008: 190ff.
172
21.09.2012
c. Starea sectorului microfinanciar în România
Suita observațiilor de până acum este aplicabilă și pentru sectorul microfinanciar

din România. Sintetic, situația sa actuală este următoarea (Doiciu și Bialus, 2010a):
construcția instituțională a început în anii '1990, cu ajutorul organizațiilor
internaționale, când a apărut prima generație de ONG-uri cu rol de IMF. Acestea s-au
transformat ulterior odată cu reformele legislative,200 în prezent existând 21 de IMF-uri,
care pot fi grupate în funcție de statutul legal, de orientare, de vârstă și de mărimea
portofoliului de credite (Gross Loan Portfolio/GLP). Pentru comparație, am inclus atât
structura sectorială pe anii 2005-06, cât și cea pe anii 2008-09 (cf. il. 6.5 și 6.6):
VECHIME (ani)
18
15
12
ORIENTAREA IMF 0
orientare socială orientare socială și comercială orientare comercială
ONG
IFN
Mărimea portofoliului brut de credite

< 1 Mil EUR
1-5 Mil EUR
> 5 Mil EUR
Ilustrația 6.5: Structura sectorului microfinanciar din România în anii 2005-06
200. Deschisă în anul 1995, prima instituție internațională pentru microfinanțare a fost Fundația Izvor,
înființată de ‚Opportunity International’ și transformată ulterior în ‚Opportunity Microfinance
Romania’, ca instituție financiară nebancară. Aproape concomitent, Community Habitat Finance
(CHF) a înființat CHF Romania (1994-95), World Vision International a deschis Fundația Capa (1996)
și Fundația pentru o Societate Deschisă a început să finanțeze Centrul pentru Dezvoltare Economică
(Doiciu și Bialus, 2010a: 307f.).
173
21.09.2012
Sursa: Doiciu și Bialus, 2010a: 310.
VECHIME (ani)
18
15
12
ORIENTAREA IMF 0
orientare socială orientare socială și comercială orientare comercială
ONG
IFN
Mărimea portofoliului brut de credite

< 1 Mil EUR
1-5 Mil EUR
> 5 Mil EUR
Ilustrația 6.6: Structura sectorului microfinanciar din România în anii 2008-09

Sursa: Doiciu și Bialus, 2010b: 7.
Din secvența celor două ilustrații se poate observa că familia IMF-urilor mature
este dominată de cele orientate preponderent social, devine vizibilă o comercializare a
sectorului, în special în ultimii ani, însoțită de o dinamică destul de accentuată a
familiei IMF-urilor comerciale. Judecând după dimensiunea portofoliilor și după
dispunerea acestora, piața pare să fie lucrativă și concurențială, existând deja o
diversificare funcțională de nișă, pentru femeile antreprenor, pentru fermieri sau pentru
foștii mineri (Doiciu și Bialus, 2010a: 309). Efervescența sectorului poate fi explicată
parțial prin reforma cadrului legislativ201, care a redus barierele de intrare pe piață prin
201. OG nr. 40/2000, privind acreditarea agenților de credit în vederea administrării fondurilor pentru
acordarea de microcredite; Legea nr. 376/2002, pentru aprobarea OG nr. 40/2000; Legea 240/2005
privind societățile de microfinanțare, abrogată ulterior de OUG nr. 99/2006, privind instituțiile de
credit și adecvarea capitalului; OG nr. 28/2006, privind reglementarea unor măsuri financiar-fiscale;
Legea nr. 93/2009, privind instituțiile financiar nebancare și Legea nr. 287/2011, privind unele
174
21.09.2012
simplificarea procedurilor de înregistrare și de autorizare, reglementând statutul noilor
IMF ca instituții financiare nebancare (IFN).202
Aceeași diversitate apare și la analiza modelelor de microcreditare utilizate de

IMF-urile mature (ibid.: 315ff.). Primul model, caracteristic pentru majoritatea IMF-
urilor românești, este cel al împrumuturilor individuale pentru MIMM-uri, pentru
fermieri și pentru persoanele fizice. Creditele sunt în general orientate spre scopuri de
afaceri, în special pentru investiții în materii prime sau în utilaje, dar acoperă și fonduri
de rulment sau nevoi personale.203 Al doilea model este cel al împrumutului individual
cu garanție de grup, dezvoltat de Centrul pentru Dezvoltare Economică în cadrul
programului Băncii Mondiale pentru revitalizarea fostelor regiuni miniere. Grupurile
girante sunt formate din 7 până la 10 persoane și sunt implicate în evaluarea fiecărei
cereri de împrumut a membrilor grupului, formându-se astfel un sistem de garanții
reciproce care asigură rambursarea creditului la termen. Al treilea model este cel al
împrumutului individual prin Organizațiile de Servicii pentru Afaceri204, dezvoltat de
Community Habitat Finance - Express Finance (CHF-EF), cu sprĳinul Agenției Statelor
măsuri referitoare la organizarea activității de punere în executare a creanțelor aparținând

instituțiilor de credit și instituțiilor financiare.
Legea nr. 240/2005 a fost prima lege care a permis dezvoltarea portofoliilor și a gamei de servicii
oferite de IMF-uri, fixând limita superioară a împrumuturilor pentru antreprenori la 25.000 euro.
Ulterior, OG nr. 28/2006, menită să asigure stabilitatea financiară a IFN-urilor, a extins comunitatea
clienților pentru serviciile microfinanciare la categoria persoanelor fizice, prin intermediul creditelor
de consum (Doiciu și Bialus, 2010a: 321f.).
Reforma legislativă a inclus, printre altele, și stabilirea plafonului minim de capital social la 200.000
euro, pentru a asigura acoperirea costurilor de infrastructură, permițându-le astfel IMF-urilor să
lucreze profitabil și să se concentreze asupra eficienței serviciilor. Concomitent, barierele de intrare
pe piață au fost în mare parte înlăturate, în special în cazul limitărilor privind proprietatea străină,
gestiunea și sursele de capital. Cerințele legale privind dezvăluirea ratelor dobânzilor, a condițiilor
și a termenilor contractuali înaintea semnării contractului de microfinanțare, au crescut transparența
sectorului din perspectiva externă a clienților, contribuind de asemenea la creșterea concurenței între
furnizori. În același timp au fost eliminate barierele informaționale din interiorul sectorului, IMF-
urile având dreptul de a comunica informații despre istoria de creditare a clienților, atât cu agențiile
de credit publice, cât și cu cele private (Doiciu și Bialus, 2010a: 323f.).
202. Cu excepția Centrului pentru Dezvoltare Economică, câtă vreme acesta administrează fonduri
publice (ibid.: 309).
203. Creditul are următoarele caracteristici: mărimea sa variază între 2.000 și 25.000 euro; ratele dobânzii
sunt mai reduse pentru agricultori și pentru clienții fideli; perioada de rambursare este limitată,
pentru clienții noi, la o perioadă între 5 și 12 luni, cu plăți lunare; creșterea împrumutului următor
este limitată la 60% din cel precedent, iar garanțiile iau forma unei declarații de girant, a unei polițe,
a unui cec sau a unei ipoteci. Costurile împrumutului sunt suportate prin comisioane (ibid.: 315).
204. Business Services Organizations/BSOs.
175
21.09.2012
Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Organizațiile s-au specializat în
tehnici de marketing, în identificarea partenerilor de afaceri viabili, în asistența tehnică
pentru completarea cererilor de împrumut, în monitorizarea și evaluarea bazei de
clienți și a dinamicii afacerilor, pe scurt, făcând preselecția clienților potențiali ai CHF-
EF. După preselecție, analiștii de credite ai CHF-EF reanalizează cererile de împrumut
și planurile de afaceri, plătind în final creditul. Mobilitatea acestora este suficient de
mare, încât să poată acoperi ariile rurale izolate sau comunitățile greu de servit.
Social, ultimele două modele sunt cele mai constructive, integrând pe de o parte
serviciile financiare într-un exercițiu de construcție civică, iar pe de alta, contribuind la
închegarea unei cereri suficient de clare, bazată pe informații formale sau informale de
calitate, la care activitatea Organizațiilor de Servicii pentru Afaceri (OSA) se poate
acorda. Ca răspuns, majoritatea IMF-urilor oferă deja servicii de bază în consultanță, în
special pentru formularea planurilor de afaceri sau pentru completarea cererilor pentru
împrumut. În unele cazuri, acestea sunt completate de cursuri vocaționale și de
asistență la implementarea proiectelor, în funcție de grupurile țintă sprĳinite (micro-
sau mici întreprinzători, fermieri, șomeri sau femeile expuse la risc205). Formarea
rețelelor între clienți nu este susținută însă activ deocamdată decât într-un singur caz,206
prin cursuri de formare.
d. Rolul Rețelei în extinderea acoperirii cu servicii microfinanciare a populației

rurale
În clipa de față, tendința evidentă de evoluție în cadrul sectorului microfinanciar

românesc este comercializarea IMF-urilor mari și mĳlocii, vizibilă din eforturile acestora
de a-și îmbunătăți indicatorii de performanță operativă și financiară, de a-și mări
capitalul prin împrumuturi de la investitori sau de la bănci, precum și de a-și diversifica
pachetele de produse oferite. Peste acestea se suprapune o suită de proiecte menite să
păstreze orientarea socială a acestora, prin lărgirea nișelor formate de grupurile țintă de
205. Mame necăsătorite sau divorțate, șomere, văduve, femei cu handicap sau femei de etnie romă
(Doiciu și Bialus, 2010a: 319).
206. Fundația Integra.
176
21.09.2012
mai sus. Întreaga dinamică este strâns legată de potențialul unei cerereri neacoperite
momentan decât în proporție de 60%. Acest potențial se află cu precădere în zonele
rurale.
În esență, problematica microfinanțării în spațiile rurale are următoarele trăsături

(Frederick, 2008: 172):
• ineficiența operațiilor IMF, generată de lipsa sistemelor de procesare

centralizată a informației;
• deciziile de microfinanțare sunt întârziate de de procesele de culegere de

date, de durata analizei cantitative și de eforturile de a forma grupurile de
giranți, care să poată acoperi riscurile împrumuturilor;
• calcularea diferențiată a prețurilor pentru produsele bazate pe risc (risk-based

products) a devenit posibilă odată cu apariția sistemelor informatice
automatizate, însă gradul de penetrare a acesteia este încă mic, majoritatea
IMF oferind un singur produs generic tuturor clienților;
• costurile de tranzacție ale clienților, cum ar fi costul deplasării la oraș, tind să

fie mai mari decât suma tranzacționată;
• accesul populației din unele zone rurale la servicii financiare este de obicei
limitat la frecvența deplasărilor unităților mobile.
Dificultățile în acoperirea piețelor rurale sunt în mare parte de natură tehnologică.

Implementarea unei tehnologii proprii pentru fiecare IMF în parte aduce cu sine în mod
evident costuri ridicate, atât pentru licențele de operare și pentru echipamente, cât și
pentru echipele de gestiune a sistemului sau pentru suportul tehnic extern. O parte din
costuri pot fi evitate prin proiecte de colaborare: rețele partajate de puncte de tranzacții
(points of sale/PoS) sau de bancomate; gestiunea externalizată a programelor sau a
bazelor de date; achiziția prin asociere a aparatelor de tranzacție, a cartelelor magnetice
inteligente sau a cipurilor sau achiziția prin asociere a serviciilor de telecomunicații.
La rândul lor, proiectele pot fi grupate în trei modele de colaborare (ibid.: 175ff.):
primul este modelul canalelor de livrare, în care IMF-urile intră în parteneriat cu
comercianți terți, al doilea este modelul consorțiilor tehnologice, unde colaborarea se
177
21.09.2012
face cu companii de software, iar al treilea, modelul serviciilor agregate externalizate, în
care IMF-urile externalizează întreținerea și optimizarea sistemelor informatice,
menținând o echipă tehnică minimă, fără un grad mare de specializare. Practic, primul
model presupune instalarea punctelor de tranzacții în magazine, în benzinării, în
aprozare sau în oricare din dotările pentru nevoile zilnice sau periodice, urmărindu-se
ca acestea să fie deja integrate, preferabil, într-o rețea funcțională. Partea delicată constă
în selecția partenerilor, deoarece renumele și, implicit, marketingul parteneriatului
depind de reputația comercianților aleși în cadrul comunității. Spre deosebire de primul
model, construit din perspectiva relațiilor cu clienții, celelalte două țin în esență de
optimizarea funcționării tehnice a IMF-urilor. Efectul lor asupra bazei de clienți este
doar indirect, prin reducerea costurilor tehnice de operare. La nivel de branșă însă,
modelul consorțiilor permite centralizarea datelor despre istoricul tranzacțiilor și al
împrumuturilor, folosite la rândul lor pentru evaluarea riscurilor de creditare și pentru
modelarea automată a solvenței clienților (credit scoring). Externalizările specifice celui
de al treilea model au în principiu același efect, reorientând cheltuielile IMF-urilor spre
susținerea misiunii lor sociale sau comerciale.
Sistematizarea de mai sus este suficientă pentru a determina clar direcțiile de

acțiune ale Rețelei. Evident, impactul cel mai important este în cadrul primului model,
care are, de altfel, și cea mai mare relevanță teritorială. Așadar, în forma existentă,
Rețeaua poate sprĳini următoarele activități:
• la nivel operativ, Grupurile de Acțiune Locală (GAL) sunt excelent

poziționate să contribuie la selecția rețelelor de comercianți sau a
comercianților izolați care sunt dispuși să intre în parteneriat cu IMF-urile și
să integreze puncte de tranzacții în cadrul propriilor modele de afaceri;
• în cazul special al zonelor rurale greu accesibile, Unitatea de Sprĳin a Rețelei

(USR), cu susținerea Consiliului Național de Coordonare (CNC) al acesteia,
poate intermedia parteneriate între IMF-uri și Compania Națională ‚Poșta
Română’ S. A., pentru transformarea unei părți a parcului de autoutilitare în
unități mobile (mobile branches);207
207. Propunerea a devenit realizabilă odată cu introducerea serviciilor de transfer monetar (EUROGIRO
178
21.09.2012
• suplimentar, USR are capacitatea de a implementa în cadrul Centrelor, în
parteneriat cu Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri
(MECMA), Birourile Unice, pentru simplificarea procedurilor administrative
de înființare și de gestiune a microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici
și mĳlocii (MIMM), după principiul „One Stop Shop”;208
• în zonele neacoperite momentant de servicii IMF, Centrele pot avea rol de

consultanță pentru inițierea proiectelor pilot ale IMF, pentru dezvoltarea
portofoliulului de produse în funcție de specificul subregional;
• organizarea întâlnirilor între membrii IMF și posibilii investitori și

diseminarea rezultatelor acestora;
În parteneriat cu IMF-urile rezidente, Centrele mai pot oferi următoarele servicii:
• cursuri de educație financiară, focalizate pe microcredit, pe microasigurări și

pe micropensii;
• module de pregătire dedicate MIMM-urile nou formate, pentru pregătirea

planului de afaceri destinat IMF;
• în funcție de noua structură a Fondurilor pentru perioada de programare

2014-2020, Centrele vor oferi cursuri sau consultanță pentru partea relevantă
de microfinanțare.
Pentru celelalte modele, sprĳinul Rețelei este mai limitat, cuprinzând doar
următorul punct:
• pentru externalizările arhitecturii sistemelor informatice și pentru gestiunea

și întreținerea acestora, Centrele pot disemina cererile de oferte în cadrul
rețelelor formate cu ocazia proiectelor anterioare, precum și informații
suplimentare relevante, de la Comisia Europeană (cf. EC, 2011).
Finanțarea fiecărei acțiuni descrise mai sus poate fi asigurată în felul următor:
pentru cursurile de interes general, ea se face fie din bugetul Rețelei, fie în regim de PPP
Cont) în parteneriat cu Deutsche Bank, începând din 17.04.2012.

208. În funcție de situație, Centrele pot subînchiria, în parteneriat cu autoritățile locale, o parte din
spațiile în care funcționează, pentru a adăposti puncte de relații cu publicul ale IMF.
179
21.09.2012
cu IMF. Pentru proiectele de diversificare a portofoliului, finanțarea va fi asigurată în
întregime de IMF-uri. Toate proiectele pentru infrastructura informațională vor fi
finanțate în regim de PPP sau, în funcție de coǌunctură, o parte din acestea pot fi
realizate din Fonduri Structurale.209
6.2.3.4 Asistența pentru parteneriatele între proprietarii privați de păduri
Prin penultima funcție, Rețeaua are rolul de a optimiza transferul de proprietate

asupra pădurilor între stat și proprietarii privați, prin formarea și dezvoltarea
Asociațiilor Locale ale Proprietarilor de Păduri (ALPP) și, implicit, prin sprĳinul
silviculturii la scară mică. Funcția este construită pornind de la metodologia propusă în
anul 2006 de grupul finlandez de consultanță Indufor Oy (Savcor Indufor, 2006).
La terminarea transferului de proprietate declanșat de suita de legi din anii 1991,

2000 și 2005, majoritatea pădurilor din România va intra în proprietate privată,
conturându-se astfel nevoia pentru gestionarea pădurilor private. Pe lângă problema
responsabilității morale a noilor proprietari, mai rămâne și cea a obligațiilor impuse
prin legea nr. 18/1991, modificată și completată ulterior prin legea nr. 169/1997 (Savcor
Indufor, 2006: 4 și Legea nr. 48/2008, art. 17):
• Obligațiile privind administrarea pădurilor, inclusiv cele privind asigurarea

serviciilor silvice:210 întocmirea și respectarea amenajamentelor silvice,
realizarea lucrărilor de regenerare a pădurii, a celor de îngrĳire și de
conducere a arboretelor, a tratamentelor și a profilaxiei, precum și
întreținerea și repararea drumurilor forestiere;
• Obligațiile privind protecția și paza pădurilor.
209. Riscul actual major pentru această funcție este gradul de familiaritate a populației din spațiile rurale
cu modul de funcționare al IMF și al FIMF, fiind foarte probabil ca implicarea IMF în reducerea
lipsei de informații să nu fie suficientă. Proiectele susținute de Rețea au avantajul abordării
structurate și a susținerii Comisiei (cf. CE, DG Regio, 2011).
210. Serviciile silvice sunt definite în anexa legii nr. 46/2008, Codul silvic, ca „totalitatea activităților cu
caracter tehnic, economic și juridic, desfășurate de ocoalele silvice, de structurile de rang superior
sau de Regia Națională a Pădurilor (Romsilva), în scopul asigurării durabile a pădurilor, cu
respectarea regimului silvic, exceptând valorificarea masei lemnoase” (cf. nota următoare).
180
21.09.2012
Mai exact, proprietarii de păduri sunt obligați să angajeze personal specializat
pentru aplicarea regimului silvic,211 fie prin intermediul propriei organizări, fie prin
contractarea ocoalelor silvice autorizate, cu contracte pe cel puțin un an, pentru
serviciile silvice, respectiv pe cel puțin zece ani, pentru contractele de administrare
silvică (Savcor Indufor, 2006: 5ff.). Din perspectiva proprietarilor, formarea ALPP-urilor
ca răspuns la presiunea legislativă este viabilă, câtă vreme acestea înlesnesc formarea
ocoalelor silvice private, care permit, la rândul lor, integrarea și, implicit, reducerea
costurilor pentru ambele tipuri de servicii obligatorii. Mai mult, statul alocă, prin
intermediul bugetului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, fonduri
pentru formarea Asociațiilor, pentru suportarea costurilor administrării și a serviciilor
silvice, pentru suprafețe mai mici de 30 ha,212 precum și a celor pentru elaborarea
amenajamentelor silvice,213 pentru suprafețe mai mici de 100 ha. Imaginea completă
include însă și constrângerile legate de dimensiunile minime acceptate pentru formarea
unui ocol silvic214 sau de dimensiunea personalului administrativ calificat necesar.
Cu toate acestea, Asociațiile rămân o formă de organizare relativ eficientă în

coǌunctura actuală, câtă vreme se respectă următorul set de condiții (ibid.: 32): alegerea
consiliilor de administrație să se facă din comunitatea proprietarilor de păduri,
consiliile devenind responsabile pentru orientarea operațiunilor Asociațiilor;
determinarea tipului de model al Asociațiilor să fie neapărat subordonat operațiunilor
hotărâte de proprietarii pădurilor; indiferent de modelul adoptat, acesta trebuie să
îndeplinească următoarele condiții minime de calitate: toți proprietarii să fie implicați în
luarea deciziilor de natură strategică, iar exercițiile de raportare, de contabilitate și de
control contabil (audit) să fie făcute anual; punctul de pornire în construcția modelelor
211. Regimul silvic este „un sistem unitar de norme tehnice silvice, economice și juridice privind
amenajarea, cultura, exploatarea, protecția și paza fondului forestier, având ca finalitate asigurarea
gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere” (ibid.).
212. Legea nr. 46/2008, art. 97.
213. Ibid.: art. 21.
214. Definit ca „unitatea constituită în scopul administrării pădurilor și/sau asigurării serviciilor silvice,
indiferent de forma de proprietate asupra fondului forestier” (ibid.: anexa). În funcție de localizarea
geografică, acestea au o suprafață minimă de 3.000 ha în regiunile de câmpie, de 5.000 ha în regiunile
de deal, respectiv de 7.000 ha în cele muntoase.
181
21.09.2012
215
trebuie să pornească de la formarea ocoalelor silvice private; urmărind același
raționament, modelul de afaceri adoptat trebuie să includă atât activitățile ocolului, cât
și pe cele ale Asociației, urmărind constant lărgirea gospodăririi pădurilor cu pachete
de servicii complementare; de asemenea, Asociațiile trebuie să fie fundamentate pe
mecanisme de finanțare viabile; iar la final, trebuie subliniat faptul că beneficiile
proprietarilor decurg din modelul de afaceri dezvoltat și din serviciile oferite,
apartenența sau lipsa de apartenență a proprietarilor la Asociațiilor nemodificând
proprietatea acestora asupra pădurilor.
Pentru a răspunde acestor condiții, Asociațiile pot fi modelate în două forme

fundamentale: fie ca organizații nonprofit, fie ca organizații orientate spre profit. Mai
detaliat, Asociațiile pot funcționa ca organizații nonguvernamentale, ca asociații
cooperative sau ca societăți comerciale, această ultimă categorie fiind subîmpărțită în
societăți în nume colectiv, în societăți în comandită simplă, în societăți pe acțiuni, în
societăți în comandită pe acțiuni sau în societăți cu răspundere limitată (id.: 33-47 și
legea nr. 31/1990, cu completările și cu modificările ulterioare). Folosind această gamă,
metodologia Indufor construiește cinci modele alternative (id.: 54-79), sistematizate în
tabelul următoare (cf. tabelul 6.4).
215. Ocoalele silvice private se pot forma inclusiv din asocieri de Asociații.
182
21.09.2012
ALPP + OSP ALPP + OSP ALPP + OSP ALPP ALPP
‚Operațiuni ‚Servicii și ‚Operațiuni ale ‚Fără angajați’ ‚Cu angajați’

tradiționale’ afaceri extinse’ afacerilor
proprii’
Organizare și
Administrație
Structura Asociație Locală a Proprietarilor de Păduri ONG ONG ONG ONG ONG
organizațională (ALPP)
Ocol silvic privat (OSP) ONG ONG Entitate de

afaceri
Administrație ALPP AG + CA AG + CA AG + CA
OSP AG + CA AG + CA AG + CA
Personal ALPP Nu Nu Nu Temporar Permanent
OSP Permanent Permanent Permanent
Surse de finanțare
1. OSP - onorariul 1. OSP - onorariul 1. OSP - onorariul 1. ALPP - taxa de 1. ALPP - taxa de
contractului de contractului de contractului de membru; membru;
management; management; management;
2. ALPP - fonduri 2. ALPP - plata
2. ALPP - taxa de pentru restaurare serviciilor.
membru; ecologică.
183
21.09.2012
3. ALPP - fonduri 2. OSP - plata 2. OSP - plata 3. ALPP - fonduri
FEADR serviciilor oferite serviciilor oferite pentru restaurare
în promovare și în promovare & ecologică
vânzări și vânzări și
exploatarea exploatarea
forestieră; forestieră;
3. OSP - fonduri 3. OSP - venituri
publice; din activități
comerciale;
4. ALPP - taxa de
membru; 4. OSP - fonduri
externe;
5. ALPP - fonduri
FEADR. 5. OSP - fonduri
publice;
6. OSP - linii de
credit;
7. ALPP - taxa de
membru
8. ALPP - fonduri
FEADR
Operațiuni de Detalii
servicii și afaceri
Servicii legate de Lobby (Reprezentativ pentru PP în

activități cu interacțiunea cu autoritățile în problema • • • (•) •
autoritățile proprietății și utilizării pădurilor)
Servicii de taxare (Sfaturi despre legislația

taxelor și/sau completarea formularelor • • • (•) •
de taxe etc.)
21.09.2012
Servicii legate de Consultare și funcția de extensie
gospodărirea (Consultarea personală a PP în legătură cu
• • •
pădurilor reîmpădurirea, întreținerea și rărirea,
doborârile și apecte de mediu)
Supravegherea pădurii (împotriva furtului

de lemn) • • • (•) (•)
Reîmpădurirea (inclusiv activitățile de

• • •
pregătire a solului)
Întreținerea • •
Exploatarea (coroborată cu răririle și

• •
doborârile)
Achiziția de puieți • • • • •
Servicii legate de Funcția de consultare: informații despre

promovarea și piață (Consilierea personală a PP despre
vânzarea produselor piață atât pentru planificare cât și pentru
• • (•) •
vânzarea propriu-zisă. Aceasta include
informarea la cerere despre diferite
produse, cumpărători și prețuri)
Efectuarea promovării și a vânzărilor

(Efectuarea campaniilor de promovare a
produselor la potențialii clienți și vânzarea
• • (•) •
produselor din partea PP. Produsele pot să
fie lemnul, produse nelemnoase, servicii
forestiere sau chiar parcela forestieră)
21.09.2012
Coordonare generală, Activități de coordonare (Activități
servicii de informare comune ale PP: paza împotriva furtului de
(•) (•) (•) • •
și de formare lemn, evenimente de antrenare, întâlniri
etc. )
Campanii de informare și conștientizare

(Distribuirea de buletine informative,
fluturași etc. Organizarea de întâlniri și • • (•) •
evenimente pentru disiminarea
informației)
Antrenarea PP (Organizarea de
antrenamente legate de managementul și
utilizarea pădurilor)
Certificarea pădurii Procesul de certificare (Managementul

întregului proces de certificare inclusiv
aplicarea, propunerea, evaluarea și
măsurile corective. Creșterea gradului de
conștinentizare și educarea PP și a altor
actori în cerințele certificării pădurii)
Certificatul (Colectarea informației și

pregătirea pentru vizitele anule de
supraveghere. Abordarea măsurilor
corective evidențiate în urma vizitei
anuale de supraveghere. Creșterea
gradului de conștinentizare și educarea PP
și a altor actori în cerințele certificării
pădurii)
Operațiuni ale •
afacerilor proprii
Sursa: Savcor Indufor, 2006: 49ff. și 81.

21.09.2012
Interpretarea tabelului este următoarea: viabilitatea financiară a Asociațiilor
depinde în mare măsură de diversitatea mecanismelor de finanțare, Asociațiile
finanțate în întregime din cotizațiile membrilor neputându-se autosusține pe o perioadă
îndelungată, în special din cauza cheltuielilor cu personalul anagajat pentru
administrarea ocolului silvic. Oricând este posibil, Asociațiile ar trebui așadar să
formeze ocoale silvice private, fie singure, fie în parteneriat cu Asociațiile vecine sau, în
cazuri speciale, cu Asociații mai îndepărtate.
În acest context, acțiunile Rețelei acompaniază logica în trei pași de formare a

Asociațiilor. Astfel, pentru prima etapă, a stimulării dorinței de asociere, Rețeaua
lucrează în parteneriat cu Asociația Proprietarilor de Păduri din România (APPR),
pentru următoarele acțiuni (cf. ibid.: 13ff.):216
• Gestiunea procesului de asistență, prin formarea grupurilor de lucru, care

includ proprietarii de păduri interesați de asociere, precum și persoane cheie
din comunitatea GAL-urilor, din instituțiile silvice și din administrația
locală. Selecția se poate face atât prin intermediul GAL-urilor, cât și prin
Centre, acestea din urmă fiind ideal poziționate pentru stabilirea contactelor
instituționale, cu ajutorul USR;
• Distribuția materialelor informative conținând modelele disponibile pentru

Asociații, organizarea sesiunilor de informare și conceperea campaniilor de
acoperire mediatică. Diseminarea de informații poate fi înfăptuită în
întregime de GAL-uri, Centrele limitându-se doar la coordonare. De
asemenea, sesiunile de informare pot fi găzduite de Centre, în vreme ce USR
poate externaliza serviciile mediatice de creștere a vizibilității;
• Asistența Centrelor pentru conceperea planului de acțiune, atât în etapa

culegerii, cât și a analizei datelor din teren, în principal privind așteptările
proprietarilor, structura proprietății în zona, structura forestieră, situația
gospodăririi pădurilor217 și analiza pieței pentru produsele din lemn, pentru
216. În același timp, Rețeaua poate eficientiza și relația între ALPP și filialele Asociației Proprietarilor de
Păduri din România (APPR)1, în cazul în care aceasta se dovedește în final a fi un ONG viabil (cf.
Mendes et al., 2011: 79f.).
217. Inclusiv conflictele existente și situația tăierilor ilegale (Savcor Indufor, 2006: 14).
187
21.09.2012
produsele nelemnoase și pentru serviciile forestiere (PNSF). Centrele pot
produce, în parteneriat cu Romsilva, rapoartele finale și materialele grafice
de fundamentare a planurilor de acțiune, urmând ca GAL-urile să asigure
diseminarea lor;
• Centrele pot găzdui atelierele de lucru pentru proprietarii interesați de

intrarea în Asociații, personalul Centrelor putând media sesiunile, în
parteneriat cu delegați ai APPR.
Finanțarea celor patru acțiuni poate fi suportată din PNDR, prin intermediul USR
și al AM. Suplimentar pot fi alocate fonduri din bugetul autorității publice centrale care
răspunde de silvicultură, conform Codului Silvic.218
Pentru cea de a doua fază, a înființării Asociațiilor, suita acțiunilor este

următoarea (cf. ibid.: 16ff.):
• Centrele pot concepe și găzdui ateliere de lucru pentru consolidarea

capacității administrative a proprietarilor, în special în gestiunea și în
controlul Asociațiilor, obiectivul principal al acțiunii fiind sporirea încrederii
proprietarilor în Asociații. Mai exact, atât proprietarilor desemnați să se
ocupe de constituirea Asociațiilor, cât și celor aleși funcționari li se vor oferi
module specializate pe legislație, pe planificare, pe gestiunea ciclului de
proiect (cf. EC, 2004) și pe contabilitate (cf. Savcor Indufor: 25-31);219
• În parteneriat cu membrii altor Rețele europene, transferul de informații

poate fi suplimentat cu module specializate pe dezvoltarea ideilor de afaceri.
În mod similar se pot implica și Asociațiile vecine deja constituite. Din
motive de eficacitate a transferului, este posibil ca și membrii APPR să aibă
nevoie de module pregătitoare;
• Spre finalul etapei, GAL-urile și personalul Centrelor se vor concentra pe

stimularea discuțiilor interne în cadrul Asociațiilor, asigurând în același timp
218. Legea nr. 46/2008, art. 97.

219. La finalul exercițiilor de formare, funcționarii ar trebui să fie capabili să finalizeze procesul de
constituire a Asociațiilor, să modeleze regulile lor de funcționare și să le administreze conform
criteriilor minime de calitate punctate mai sus (Savcor Indufor, 2006: 17).
188
21.09.2012
legătura cu Asociațiile similare din străinătate. În afara găzduirii și moderării
inițiale, Centrele pot organiza schimburi de experiență, atât în străinătate, cât
și în alte regiuni.
În ultima fază, Centrele și APPR trebuie să sprĳine ALPP-urile formate în

conturarea și în asimilarea ideii de afaceri, în formarea strategiei iar, la final, la
optimizarea corecturilor necesare pentru implementarea strategiei (ibid.: 18 ff.):220
• La formularea ideii de afaceri, echipa responsabilă din cadrul Centrelor are

doar rolul de a coordona analizele și propunerile221 făcute de grupurile de
lucru și de funcționarii Asociațiilor. Suplimentar, echipa mai poate facilita
recepția idelilor în comunitatea proprietarilor, prin analize comparative.
• La formularea strategiei,222 pe lângă stimularea discuțiilor între proprietari,

grupurile de lucru și funcționari, echipa oferă asistență pentru clarificarea
secțiunilor constitutive și pentru optimizarea relaționării obiectivelor cu
direcțiile de acțiune propuse. În cazul în care nivelul de complexitate al
strategiilor este ridicat, Centrele pot oferi module bloc pentru construcția
indicatorilor de verificare. În plus, Centrele pot oferi consultanță pentru
corelarea strategiilor cu posibilitățile de finanțare prin PNDR, permițând
astfel cofinanțarea din Fondul European Agricol pentru Dezvolrare Rurală
(FEADR).223
220. Deși mai puțin formale, cele trei acțiuni se suprapun peste etapele ciclului de proiect: programarea,
identificarea, formularea, implementarea, incluzând monitorizarea și raportarea, evaluarea și
controlul (audit) (cf. EC, 2004: 26-56).
221. Descrierea serviciilor care trebuie incluse în operațiunile Asociațiilor și analizele de fezabilitate
financiară asociate. Suplimentar este necesară descrierea, relativ detaliată, a gestiunii serviciilor
propuse (Savcor Indufor, 2006: 20f.).
222. Conținutul strategiei este următorul: analiza situației actuale; viziunea; misiunea; setul de obiective
principale și secundare; iar la final, direcțiile de acțiune, cu programele și cu proiectele asociate.
Suplimentar, ar mai trebui incluși și indicatori de verificare, pentru optmizarea implementării
strategiei (cf. ibid.: 21).
223. Prin următoarele măsuri: 121 (‚Modernizarea exploatațiilor agricole’); 122 (‚Îmbunătățirea valorii
economice a pădurii’); 123 (‚Creșterea valorii adăugate a produselor agricole și forestiere’); Schema
de ajutor de stat nr. N578/2009 (‚Stimularea dezvoltării regionale prin realizarea de investiții pentru
procesarea produselor agricole și forestiere, în vederea obținerii de produse neagricole’); 125
(‚Îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii agricole și silvice); 221 (‚Prima împădurire a terenurilor
agricole’); 313 (‚Încurajarea activităților turistice’); 421 (‚Proiecte de cooperare’); 431 (‚Funcționarea
Grupurilor de Acțiune Locală, dobândirea de competențe și animarea teritoriului’). În plus,
189
21.09.2012
Finanțarea întregii funcții se face prin bugetul de stat alocat ministerului de resort,
fiind completată, prin proiectele Rețelei, de cofinanțări din FEADR.224
6.2.3.5 Asistența pentru transferul tehnologic
Ultima funcție propusă a fost gândită ca o funcție de sprĳin pentru asigurarea

unei baze tehnologice minimale a microîntreprinderilor, fiind grefată pe structura
monopolistă actuală a pieței românești a lemnului. Segmentarea monopolurilor pe linii
de produs creează posibilitatea transferurilor tehnologice în urma investițiilor străine
directe (ISD), filialele companiilor multinaționale din industria lemnului nefiind
momentan interesate de asimilarea întregului ciclu de producție aferent fiecărei linii de
produs. Mai exact, firmele dominante susțin explicit înnoirea tehnică a furnizorilor de
lemn, pentru stabilizarea calității recoltei.225
Teoretic, efectele externe ale transferurilor de acest tip se produc prin cuplaje
retrograde (backward linkages) între filiala unei companii multinaționale și furnizorii de
materii prime sau de produse intermediare (Jindra, 2006a: 10f.). În cazul industriilor
mature, precum cea a lemnului, unde ciclul de producție este asimilat în mare parte de
firma dominantă, efectele externe sunt fie foarte volatile, fie au doar un impact foarte
limitat asupra restului firmelor din ciclul de producție. Totuși, în cazul în care ciclul nu
este complet funcțional, filialele companiilor străine sunt interesate, pentru o durată
limitată de timp, de susținerea indirectă a reechipării tehnice a furnizorilor. Fereastra de
oportunitate rămâne deschisă doar câtă vreme companiile multinaționale nu au
capacitatea sau nu sunt dispuse să asimileze ciclul de producție în întregimea.
strategiile propuse pot fi corelate cu Programul național de împădurire (GR, MMP, 2010), care
permite finanțări din bugetul de stat, din fondul de ameliorare și din fondul pentru mediu.
224. Singurul risc asociat este lipsa de încredere a proprietarilor în eficiența ALPP. Acesta poate fi parțial
înlăturat prin asistența pentru dobândirii stimulentelor financiare naționale și europene dedicate.
225. Cf. întrebarea nr. 36 din cadrul interviurilor semi-structurate.
190
21.09.2012
General channels for technology transfer Technology transfer via the foreign subsidiary
Downstream – domestic
Licensing
customers
External
Trade effects via
forward
linkage
External
Internal/ effects via Intra-industry
MNC Inward FDI Foreign subsidiary
Direct indirect domestic firms
T-Transfer spillover
External
effects via
Non-equity inter-firm
backward
relations
linkage
Non-commercial Upstream – domestic

international research suppliers
Outward FDI Regional/

Agglomeration effects
Ilustrația 6.7: Canalele teoretice de transfer tehnologic

Sursa: Jindra, 2006a: 9.
Fundamentarea funcției este puțin dificilă, neexistând pentru moment un filon

teoretic clar delimitat al transferului tehnologic. Există totuși câteva aspecte sintetizate
de Jindra (2006a: 13ff.), care susțin conceptual viabilitatea funcției: tipurile de efecte
externe care se pot produce teoretic, funcționarea cuplajelor retrograde în producerea
difuziunilor și condițiile instituționale pentru încurajarea lor.
În ilustrația 6.4 sunt desenate toate tipurile de cuplaje care se pot produce între
filiala unei companii multinaționale și restul firmelor care o încoǌoară. Astfel,
întreprinderile locale pot profita de prezența unei filiale în patru moduri (ibid.: 13f.):
prin efectul de demonstrație-imitație, prin cel de concurență, prin cel de mobilitate a
forței de muncă și prin deschiderea de noi piețe de export. În primul caz este vorba de
demonstrații tehnologice sau de produs, făcute de angajații filialei în cadrul proiectelor
de marketing sau în cadrul întâlnirilor de afaceri. Nefiind în fond altceva decât
diseminări de informații, demonstrațiile pot fi folosite de restul întreprinderilor ca
punct de pornire pentru imitații. În al doilea caz, intrarea pe piață a unei filiale care are
potențialul de a monopoliza piața, tinde să stimuleze concurența în zone diferite ale
ciclului de producție. Concomitent cu creșterea nivelului de monopolizare a pieței,
concurența începe să devină din ce în mai restrânsă, izolându-se în partea inferioară a
ciclului de producție, în zona furnizorilor. Al treilea efect este cel al mobilității forței de
muncă, care crește odată cu investițiile pentru formarea capitalului uman în interiorul
191
21.09.2012
filialei, existând posibilitatea ca angajații să își caute noi locuri de muncă. În ultimul caz,
piețele de export deschise de compania multinațională pot fi consolidate de următoarea
generație de firme, care folosesc renumele și canalele ei de comerț.
Mai detaliat, mecanismele care produc cele patru efecte externe sunt următoarele
(Javorcik, 2004: 607ff. și Jindra, 2006a: 14f.):226
• Creșterea cererii pentru produse intermediare formează economii de scară

de care beneficiază furnizorii locali, în cazul în care compania multinațională
nu este capabilă să asimileze complet tehnologia de producție;
• Presiunea imprimată de compania multinațională pentru îmbunătățirea

calității produselor și pentru optimizarea predărilor la termen (on-time
deliveries) provoacă optimizări în planificarea și în administrarea proceselor
de producție sau a echipării tehnice;
• Cerințele pentru calitatea produselor presupun, în general, un transfer direct

de cunoștințe între filială și furnizorii locali;
• Din cauza condițiilor contractuale, care inhibă transferul forței de muncă la

firmele concurente, transferul indirect de cunoștințe se face de regulă prin
externalizări.
Teoretic, situația pare clară. Din interviuri reiese însă faptul că cel puțin două din
cele patru efecte teoretice de mai sus nu s-au produs, cel puțin momentan, în România.
Primele două sunt relativ vizibile, fiind însă foarte limitate ca impact. Explicația ține de
structura monopolistă a pieței: cu toate că demonstrațiile sunt integrate explicit în
programul de marketing al filialelor, imitația lor depinde de capacitatea organizatorică
a restului întreprinderilor, mai exact de aptitudinile acestora transformaționale și
configuraționale,227 care determină capacitatea lor de asimilare și de prelucrare a
informațiilor sau a cunoștințelor transmise de angajații filialelor. La rândul lor, acestea
226. Fiecare mecanism este sensibil la strategia companiei multinaționale, difuziunile locale de cunoștințe
sau cele tehnologice putând fi ușor împiedicate prin introducerea furnizorilor internaționali în ciclul
de producție, care, spre deosebire de cei locali, au rețelele de livrare deja formate. Cu toate acestea,
dacă furnizorii locali reușesc într-adevăr să se integreze în ciclul de producție al companiei
naționale, impactul difiuziunilor crește considerabil (cf. Jindra, 2006a: 15 și Malecki, 1997: 191-233).
192
21.09.2012
depind de calitatea angajaților și de echiparea tehnică a firmei, impactul difuziunii de
cunoștințe fiind în esență determinat direct de mărimea decalajelor între capacitatea
organizatorică și tehnologică a filialei și cea a imitatorilor. Decalajele se măresc însă
concomitent cu consolidarea monopolului filialei, când restul firmelor sunt împinse în
partea inferioară a pieței, unde există un nivel mult mai scăzut al profiturilor și, în
consecință, un capital mult mai redus pentru investiții în resursele umane sau în
dotarea tehnică. Așadar, cu cât piața are un caracter monopolist mai accentuat, cu atât
efectul de imitație este mai restrâns.
Același lucru este valabil și pentru efectul de concurență, care este limitat la
concurența de preț între furnizorii de materii prime. Restul efectelor nu se produc însă
deloc. Mobilitatea forței de muncă depinde într-adevăr de nivelul de calificare, însă
calificarea depinde la rândul ei de tipul muncii și de segmentul procesului de
producție, iar în cazul în care aceasta este aproape în totalitate repetitivă, abilitatea
personalului este de obicei redusă.228 Aceeași observație explică de altfel și nivelul
relativ scăzut al cerințelor pentru angajare.229 Astfel, cu toate că există o mobilitate a
forței de muncă slab calificate, șansele ca ea să părăsească posturile din filială și să
fondeze întreprinderi noi, competitive, sunt în principiu foarte reduse. Cât despre forța
de muncă înalt calificată, transferurile sunt frânate fie de condițiile contractuale oferite
de filială, fie de lipsa firmelor concurente de pe piață. Probabilitatea înființării de noi
firme prin desprindere din filială (spin-off) fiind atât de redusă, declanșarea celui de al
patrulea efect, al folosirii piețelor internaționale deschise de compania multinațională,
rămâne blocată, piețele continuând să fie segmentate oligopolist.
Cât despre mecanisme, situația este oarecum similară: economiile de scară

funcționează într-o anumită măsură, dar sunt limitate la aprovizionarea cu materii
prime și depind în mare parte de apropierea asocierii între furnizori, care este destul de
scăzută momentan.230 Variațiile fluxului de materii prime a determinat de asemenea
exprimarea sprĳinului pentru îmbunătățirea logisticii furnizorilor, în mod direct, prin
228. În plus, pozițiile de control sunt în general ocupate de specialiști străini, angajați de sediul central al
companiei multinaționale. Cf. întrebarea nr. 7 din cadrul interviurilor semi-structurate.
229. Cf. ibid.
230. Cf. secțiunea precedentă și întrebarea nr. 13 din cadrul interviurilor semi-structurate.
193
21.09.2012
transfer de informații, și indirect, prin politica de preț pentru cumpărarea lemnului.231
Interviurile nu au detectat nici o externalizare relevantă prin transferul forței de muncă
sau prin parteneriate cu alte instituții locale sau regionale.232 Așadar, mecanismele
funcționează până acum doar în cadrul ciclului de producție, producând efecte externe
foarte limitate. Concluzia este consistentă cu meta-analiza făcută de Jindra (2006b:
30-71), pornind de la o mostră de 19 studii econometrice din perioada 1992-2001, a
transferului tehnologic spre economiile europene de tranziție, prin filialele companiilor
multinaționale. Rezultatele sunt sintentizate în ilustrația următoare (il. 6.8):
Foward linkage effects

to customers Regional effects (+/–)
NEGATIVE
POSITIVE
NOT
Direct SIGNIFICANT Intra-industry effects
MNC Foreign subsidiary domestic firms
technology
transfer
POSITIVE
Backward linkage
effects to suppliers
Ilustrația 6.8: Rezultatele meta-analizei transferului tehnologic spre economiile de tranziție prin
intermediul filialelor
Sursa: Jindra, 2006b: 62.
Din imagine se pot citi cu ușurință următoarele idei, completările fiind făcute pe
cazul României:
• Transferul tehnologic direct între compania multinațională și filială produce

efecte pozitive puternice în creșterea productivității filialei;
• Tot efecte pozitive, dar de această dată la o scară mai redusă, apar și între
filială și furnizori, doar în cazul în care filialele nu se află exclusiv în
proprietate străină (cf. Javorcik și Spătăreanu, 2008: 212);233
231. Cf. ibid.: întrebarea nr. 36.

232. Cf. ibid.: întrebările nr. 8, 29, 36 și 37.
233. Javorcik și Spătăreanu (2008: 197ff.) propun următoarele două explicații: din perspectiva
companiilor multinaționale, costurile filialelor aflate în proprietate mixtă pentru asigurarea surselor
locale de materii prime sau de produse intermediare tind să fie mai mici, ele folosind experiența și
cunoștințele partenerilor locali. De cealaltă parte, decalajele tehnologice și de cunoștințe între filială
194
21.09.2012
• Transferul tehnologic între filială și clienți produce însă efecte negative,234
deși impactul acestora pare să fie destul de restrâns;
• Efectele în cadrul aceleiași branșe sunt, per total, nesemnificative;
• Efectele regionale (NUTS 2) sunt în general nesemnificative (Jindra, 2006b:

60). La nivel național, efectele par să fie determinate de structura proprietății
filialelor, cele aflate în proprietate mixtă tinzând să aibă efecte pozitive
asupra industriilor subordonate (Javorcik și Spătăreanu, 2008: 211).235
Prin urmare există în principiu o zonă limitată de ancoraj a politicilor pentru

difuziune tehnologică locală236 în cadrul mecanismelor legăturilor retrograde. Totuși,
ținând cont de nevoile relativ specifice ale MIMM-urilor din industria lemnului, este
nevoie de o combinație între politici focalizate și politici de acoperire (blanket policies),237
care să se suprapună peste politicile cadru actuale pentru optimizare tehnologică ale
Ministerului Comunicațiilor și Societății Informaționale (MCSI).238 Pentru moment,
politicile focalizate lipsesc (cf. Giurgiu, 2004: 139ff.), în vreme ce politicile de acoperire
sunt implementate în principal prin programele operaționale, familia IMM-urilor fiind
și firmele locale tind să fie mai reduse, datorită reticenței companiei multinaționale de a transfera
tehnologie de ultimă oră filialelor aflate în proprietate mixtă, firmele locale putând asimila mai ușor
difuziunile filialei.
234. Concluzia trebuie tratată cu precauție, în parte din cauza mostrei limitate și în parte din cauza lipsei
de maturitate a metodologiei (cf. Jindra, 2006b: 30ff.).
235. Din nou, rezultatele trebuie interpretate prudent, câtă vreme industria lemnului are doar silvicultura
ca industrie direct subordonată.
236. Cf. Malecki, 1997: 243f. și 258ff.
237. Politicile cadru (framework policies) sunt politici care acordă sprĳin unei singure activități din cadrul
economiei, în vreme ce politicile focalizate (focused policies) sunt orientate explicit spre tehnologii
specifice sau spre produse specifice, iar politicile de acoperire (blanket policies) sunt politici cu un
caracter mixt, având pe de o parte obiective generale, caracteristice politicilor cadru, iar pe de alta,
dispun de o suită de instrumente specifice și de mecanisme de evaluare specializate (cf. Lipsey et al.,
2005: 526f.).
238. Programul bugetar pentru Dezvoltarea societății informaționale, în special subprogramele Trecerea
României la guvernarea electronică (e-Government), și programul bugetar Economia bazată pe
cunoaștere (cf. GR, MCSI, 2010?: 27ff.). O parte din proiectele componente sunt deja parțial sau
complet funcționale: sistemul național de plată online a taxelor și a impozitelor utilizând cardul
bancar (ghișeu.ro), sistemul electronic național pentru guvernarea electronică (e-guvernare) și cel
electronic de achiziții publice (e-licitație) [19.05.2012].
195
21.09.2012
explicit acoperită de Programul Operațional Sectorial pentru Creșterea Competitivității
Economice (POS CCE) și de Programul Operațional Regional (POR).
În lipsa lor, Rețeaua se poate implica pentru moment în formarea rețelelor

tehnologice (Strebel și Hasler, 2007: 380ff.),239 pornind de la celulele asociațiilor de
proprietari discutate în secțiunea anterioară. Construcția rețelelor se face într-o suită de
trei etape.
Astfel, pentru administrarea silvică a proprietăților ALPP-urilor, Centrele din

cadrul Rețelei pot oferi următoarele servicii, în parteneriat cu furnizorii de soluții
tehnice și cu Ministerul Mediului și Pădurilor (MMP), prin intermediul Romsilva:
• Prezentări, informații și module de curs pentru implementarea Sistemului

Informatic Geografic (SIG)240 în proiectele de amenajament241 și în evidența
cadastrală. Soluțiile tehnice vor fi armonizate cu sistemul informațional al
administrației silvice, dezvoltat în cadrul Ministerului Mediului și
Pădurilor;242
• Consultanță la scrierea proiectelor pentru obținerea pachetelor de licențe

pentru programele SIG (cf. Nițu et al., 2005) și a tehnologiilor asociate
Sistemului Global de Poziționare (SGP)243 (cf. Dumitru și Robu, 2005), a
echipamentelor pentru analiza datelor din teledetecție (cf. Vorovencii, 2005)
și a instrumentelor dendrometrice (cf. Neagu, 2005), în special pentru ALPP-
urile orientate comercial, specializate atât în producția de lemn, cât și în
produse nelemnoase și servicii forestiere (PNSF). Finanțarea proiectelor se
poate face prin Proiectului de sprĳin financiar acordat pentru integrarea
239. O rețea tehnologică se formează pentru testarea și pentru folosirea tehnologiilor de produs și a celor
de proces, atunci când întreprinderile nu au acces la întreaga suită de tehnologii de producție (cf.
Strebel și Hasler, 2007).
240. Geographical Information System (GIS).
241. În special în fazele cartării staționale, a descrierii parcelare și a ridicărilor în plan (cf. Seceleanu și
Tamaș, 2005: 258f.).
242. Cf. GR, MMP, 2001?: § A.1.3, § A.2.2 și § A.2.4.
243. Global Positioning System (GPS).
196
21.09.2012
întreprinderilor în lanțurile de furnizori sau clustere din cadrul POS CCE
(GR, MECMA, 2012).244
• Intermedierea transferului de date între bazele de date ale ALPP-urilor și

cele ale Romsilva.
Iar pentru partea de producție:
• Sesiuni de prezentare a tehnologiilor de recoltare a lemnului, în parteneriat

cu GAL-urile aparținând altor Rețele Europene;
• Schimburi de experiență, în parteneriat cu filialele companiilor

multinaționale, cu clusterele de profil sau cu instituțiile similare din țările de
reședință ale companiilor multinaționale, în special din Austria;245
• Utilaje pentru întreținerea drumurilor forestiere și funiculare (cf. Ungur,

2008: 296f.) pentru EMC-uri, prin Op. 1.3.3;
• Consultanță pentru proiectele de achiziții de utilaje recoltare a lemnului,

optimizate pentru recoltarea de biomasă forestieră (cf. Leinonen, 2004: 74ff.;
Laitila, 2008: 270 și Harril și Han, 2012: 5ff.). În funcție de nivelul de echipare
tehnică și de contextul geografic, ALPP-urile pot folosi fie sistemul combină-
transportor (harvester-forwarder), fie cel de tăiere manuală, urmată de
transportul pe funicular;246
• Consultanță pentru proiectele de achiziții de utilaje pentru mărunțirea

lemnului (comminution).
244. Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice (POS CCE), Axa prioritară 1
(‚Un sistem de producție ecoeficient’), Domeniul Major de Intervenție 1.3 (‚Dezvoltarea durabilă a
antreprenoriatului’), Operațiunea 1.3.3 (‚Sprĳin pentru integrarea întreprinderilor în lanțurile de
furnizori sau clustere’). Specific, cheltuielile eligibile se pot face prin schema de Minimis.
245. O parte din filialele companiilor multinaționale au deja experiență în organizarea schimburilor
internaționale (cf. întrebarea nr. 36 din cadrul interviurilor semi-structurate).
246. Din perspectiva costurilor, sistemul de recoltare folosind combinele și transportoarele este cel mai
eficient (cf. Laitila, 2008: 267).
197
21.09.2012
În plus, Centrele pot stimula formarea rețelelor de valorificare247
(Verwertungsnetze) prin proiecte pilot, pentru fundamentarea ulterioară a politicilor
focalizate (cf. Strebler și Hasler, 2007: 381ff.):
• Pentru partea de infrastructură, Centrele pot intra în parteneriate cu

Romsilva pentru studiile de fundamentare, de prefezabilitate și de
fezabilitate a sistemelor subregionale de terminale pentru colectarea și
mărunțirea biomasei forestiere;248
• Pentru partea de suprastructură, prezentarea schemelor de sprĳin pentru

cogenerare pe bază de biomasă249 în orașele mici, în parteneriat cu
Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) și cu
Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de
Utilități Publice (ANRSC).250 În funcție de rezultatele obținute, Centrele pot
oferi consultanță pentru proiectele de investiții în domeniul energetic din
cadrul POS CCE pentru ALPP-uri sau pentru municipalități;251
247. Rețelele de valorificare sunt construite în jurul ciclului de producție, cu scopul de a valorifica
248. Amplasate la maximum 10 km de zonele de recoltare (Leinonen, 2004: 77).
249. În special schema de ajutor de stat ‚Stimularea dezvoltării regionale prin realizarea de investiții
pentru procesarea produselor agricole și forestiere, în vederea obținerii de produse neagricole’
pentru perioada 2009-2013 (cf. GR, MECMA, 2010: 35).
250. Parteneriatul presupune coordonarea, incipientă momentan, între ANRE, subordonată bugetar
Secretariatului General al Guvernului, și ANRSC, aflată în subordinea Ministerului Administrației și
Internelor. Pe lângă lipsa de coordonare a proceselor de acordare a licențelor, pachetul de stimulente
al ANRE este deocamdată ineficient, nefiind guvernat de nici o politică națională dedicată (cf. Leca și
Cremenescu, 2008: 11f.).
251. Axa 4 (‚Creșterea eficienței energetice și a securității furnizării energiei, în contextul combaterii
schimbărilor climatice’), Operațiunea 4.1 a (‚Sprĳinirea investițiilor în instalații și echipamente
pentru întreprinderi din industrie, care să conducă la economii de energie, în scopul îmbunătățirii
eficienței energetice’).
Prima centrală de cogenerare pe biomasă (ca. 7 MW energie termică și ca. 1,4 MW energie electrică)
cofinanțată prin POS CCE va funcționa la Gherla, începând din luna iunie 2012. Centralele din Sebeș
(8,6 + 24 MW energie termică și 2,4 + 8,5 MW energie electrică) și din Rădăuți (28 + 28 MW energie
termică și 5 + 10 MW energie electrică), finanțate din capital integral privat, sunt deja funcționale din
anul 2009.
198
21.09.2012
• Diseminarea rezultatelor cercetărilor recente în tehnologiile de fabricare a
brichetelor ecologice mixte252 în zonele de prelucrare a cărbunelui (cf.
Lăzăroiu et al., 2008), pentru consumul privat;
Costul serviciilor de consultanță sunt suportate de solicitanți (MIMM). În cazul

parteneriatelor strategice între MIMM, finanțarea se face în regim de PPP. Majoritatea
proiectele pot fi cofinanțate prin POS CCE și prin POR.
252. Cărbune și rumeguș uscat.
199
21.09.2012
6.3 Abordarea proactivă
Spre deosebire de abordarea reactivă, focalizată pe optimizarea bazinelor de forță

de muncă, cea reactivă încearcă să modifice traiectoria de dezvoltare a economiilor
subregionale, încurajând ramificarea activităților firmelor din industria lemnului spre
ramuri cu valoare adăugată mai mare.
În acest context, Rețeaua va primi două noi categorii de funcții strategice: prima
cuprinde analize de piață, marketing și relații cu publicul, cu scopul de a carta
legăturile posibile cu domeniile conexe, care pot stimula noi posibilități de dezvoltare.
Cea de a doua susține formarea de noi rețele lucrative la nivel regional și internațional,
având rolul de a asigura legăturile cu profilul funcțional mai complex al orașelor mari.
Spre deosebire de prima abordare, aici este vorba de optimizarea sectorială a
economiilor regionale.
Activitatea Centrelor va fi aproape în exclusivitate bazată pe proiecte, pentru a

asigura angajamentul echipelor de management în dezvoltarea celor două funcții.
Concomitent, arhitectura Rețelei permite mobilitatea membrilor echipelor între diferite
Centre, în funcție de încărcarea cu proiecte și de expertiza necesară pentru
implementarea acestora.
Orizontul de implementare a abordării proactive este de 3-8 ani, pentru a acoperi

în întregime următoarea perioadă de programare (2014-2020).
6.3.1 Funcțiile suplimentare ale Centrelor
6.3.1.1 Analiza de piață, marketing și relațiile cu publicul
Funcția are trei scopuri principale: să determine poziția firmelor din industria
lemnului în structura pieței, să reducă asimetriile de informație caracteristice pentru
firmele mici și să susțină comportamentul activ de cooperare al acestora. În acest ultim
caz, Rețeaua va susține doar proiectele care se bazează pe cooperarea între firme.
200
21.09.2012
Pentru primele două obiective, Rețeaua poate oferi următoarele tipuri de servicii
(cf. Payer și Winkler-Rieder, 2008: 60f.):
• analize de piață și analize de tendințe;
• sesiuni de informare și de diseminare specifice branșei;
• construirea unei platforme de comunicare și de transfer de informații,

specializată pe structura subregională și regională a firmelor cu care Rețeaua
cooperează, care să acopere întreg ciclul de produs sau de producție;
• acțiuni sau campanii de creștere a vizibilității proiectelor de cooperare între

firme;
Pentru stimularea comportamentului activ al firmelor în formarea rețelelor,

categoria precedentă va fi suplimentată cu două pachete de servicii suplimentare:
• inițierea și ghidarea (inclusiv medierea) parteneriatelor între firme, pentru

creșterea treptată a nivelului de încredere (studiată);
• inițierea cooperării cu alte zone ale Rețelei sau cu Rețele de profil străine.
Fiecare din serviciile conținute în listele de mai sus poate fi oferit exclusiv de
echipa de management din cadrul Centrelor sau, în cazul unei dezvoltări ulterioare
semnificative, poate fi externalizat către terți, echipa de management păstrându-și doar
rolul de monitorizare. Pentru cel de al doilea pachet de servicii, echipele de
management vor folosi arhitectura Rețelei și Unitatea de Sprĳin a Rețelei pentru a
menține viabilă cooperarea interregională și internațională.
Finanțarea serviciilor poate fi făcută în trei moduri: analizele-cadru de

determinare a structurii industriale a regiunii și a stării branșei pot fi finanțate dintr-un
buget alocat la nivel județean; analizele specializate și pentru construcția platformei de
comunicare vor fi finanțate în regim de parteneriat public-privat (PPP), iar cooperările
interregionale și internaționale vor fi susținute, cel puțin într-o primă fază, din bugetul
Rețelei. O parte din proiectele de cooperare pot folosi fonduri europene.253
253. Singurul risc major asociat funcției este lipsa de încredere a firmelor în proiectele de cooperare. Fiind
însă vorba de un proces de învățare, susținerea constantă și sistematică a Rețelei va micșora acest
risc într-o perioadă între trei și cinci ani (cf. Payer și Winkler-Rieder, 2008).
201
21.09.2012
6.3.1.2 Inițierea proiectelor de cooperare intra-, interregională și intersectorială
Funcția integrează setul ultimelor trei funcții254 ale abordării reactive în lanțuri
valorice verticale (vertical value chains). Ideea este în principiu simplă și pornește de la
utilizări complementare ale lemnului. Mai exact, pe lângă categoria industriilor de
gradul întâi (tăierea și debitarea lemnului pentru industria plăcilor lemnoase și
industria pulpei255), care folosesc doar o parte din lemnul recoltat, mai există trei
oportunități majore pentru dezvoltarea industriei lemnului: industria construcțiilor din
lemn, industria mobilei și industria bioenergetică (Ollonqvist, 2011: 192. Cf. il. 6.9).
Interfață Interfață
de cluster de cluster
Recoltarea Bioenergie Consumator/

Silvicultură Servicii
lemnului pe bază de lemn client
Cluster energetic
Produse Producția de Producția și

Recoltarea Vânzarea Amenajări
Silvicultură primare module și asamblare Servicii
lemnului
din lemn componente de mobilă
cu ridicata din lemn
Cluster de vânzări de mobilă
Produse Producția de Livrarea de

Recoltarea Construcții pe Construcții
Silvicultură primare case, de module și case, de module și Servicii
lemnului
din lemn de componente de componente
schelet de lemn din lemn
Cluster silvic Cluster de produse forestiere Cluster imobiliar și de construcții
Ilustrația 6.9: Relațiile industriei lemnului cu industriile conexe

Sursa: Ollonqvist, 2011: 192.
254. Suportul pentru microfinanțe, asistența pentru parteneriatele între proprietarii privați de păduri și
asistența pentru tranferul tehnologic. Cf. secțiunile 6.2.3.3, 6.2.3.4 și 6.2.3.5.
255. Un lanț valoric vertical nou se poate construi inclusiv de la industria pulpei, orientată până de
curând aproape exclusiv spre producția de hârtie și de carton, dacă o parte din ea este reorientată
spre producția fibrelor textile de tip Lyocell. Cel puțin pentru moment (2012), tehnologia necesară
pare să fie absentă din România.
202
21.09.2012
a. Sectorul de mobilier
Din cele trei ramuri industriale de legătură propuse, industria mobilei pare a fi cea
mai competitivă pe plan internațional. Dacă înainte de criza financiară din anul 2008,
aproximativ 80% din mobila produsă era destinată exportului (Cismaru, 2003: 4), la
finalul perioadei 2008-11, volumul a revenit la nivelul de 76,3%.256 Cu toate că volumul
producției totale pe anul trecut (2011) se află doar la aproximativ 92% din cel al anului
2008, numărul total al persoanelor angajate în producția de mobilă a scăzut cu
aproximativ 26%, de la 67.700 în 2008, la 50.300 în 2011. Sintetic, profilul industrial este
următorul (cf. tabelul 6.5):
Tabelul 6.5: Profilul industriei de mobilier în perioada 2008-2011
Indicator U. M. 2008 2009 2010 2011
Volumul producției de mobilă și a mii euro 1940,0 1847,5 1820,0 1780,0

părților acesteia
Evoluția față de anul anterior % - 7,5 - 5,0 - 1,5 - 2,2
Volumul exportului mii euro 1117,5 1037,6 1174,4 1358,2
Evoluția față de anul anterior % - 1,4 - 7,2 + 13,2 + 15,6
Ponderea exportului de mobilă % 63,9 60,0 64,5 76,3

din producția totală
Volumul importului mii euro 508,9 324,2 322,51 352,9
Evoluția față de anul anterior % + 16,7 - 36,3 - 0,5 + 9,5
Total vanzari pe piața internă mii euro 1331,4 1134,1 968,1 774,8
Volumul și evoluția vânzărilor pe mii euro 822,5 809,9 645,6 421,8

piața internă din producția
autohtonă
Ponderea vânzarilor din producția % 61,8 71,4 66,7 54,4

autohtonă, din totalul vânzărilor
de pe piața internă
256. Toate datele pentru perioada 2008-2011 folosite în această secțiune provin de la Asociația
Producătorilor de Mobilă din România (APMR).
203
21.09.2012
Evoluția față de anul anterior % + 8,7 - 1,5 - 20,3 -34,7
Numărul de salariați mii pers. 67,7 53,3 48,9 50,3
Sursă: Asociația Producătorilor de Mobilă din România (APMR).
Cu toate acestea, industria mobilei tinde să piardă cote de piață în fața unor
materiale mai competitive (Ollonqvist, 2011: 191). În coǌunctura actuală, reacția
producătorilor de mobilă poate varia între două extreme: la un capăt se află o strategie,
relativ clasică, de reducere a costurilor de producție, iar la celălalt, o reorientare a
producției spre soluții noi, ‚inovative’. Luând însă în considerare faptul că piețele sunt
dominate într-o mare măsură de gust, adaptabilitatea producătorilor va fi caracaterizată
cel mai probabil de o combinație între cele două abordări. Pornind de la această ipoteză,
proiectele Centrelor pot fi împărțite în două categorii: prima, de conectare a ALPP-
urilor, ca furnizori, la IMM-urile producătoare de mobilier din zonele de concentrare
geografică, iar cea de a doua, de susținere a reorientării câtorva linii de produs spre
zona de avangardă.
Pentru prima categorie, există două probleme majore în funcționarea lanțurilor de

aprovizionare. Prima este de natură strategică și ține de gestiunea lemnului în cadrul
industriei, fiind suficient de clar ilustrată în tabelul următor, de unde se poate observa
că România exportă bușteni, fără vreo valoare adăugată incorporată, în principal în
China și în Turcia (cf. tabelul 6.3), în timp ce necesarul de lemn pentru fabricarea
mobilei trebuie completat prin importuri din Ucraina (ibid.) (cf. tabelul 6.2 și 6.3). A
doua este inerentă structurii oligopoliste a industriei lemnului257 și este vizibilă în
puterea redusă de negociere a furnizorilor de lemn (cf. Rummukainen et al., 2006:
160ff.).
204
21.09.2012
Tabelul 6.6: Evoluția comerțului cu produse din lemn în perioada 2008-2011
Exporturile
Tipul de produse U. M. 2008 2009 2010 2011
Total prelucrarea lemnului mii euro 878,274 918,245 1224,022 1449,882

(exclusiv mobilă, instrumente
muzicale etc.)
Bușteni (lemn brut, cojit simplu, mii euro 22,652 14,399 30,038 57,459
fasonat sau cioplit)
Cherestea mii. euro 400,284 415,430 553,693 617,095
Placaj mii euro 42,021 38,612 46,083 53,634
Furnire mii euro 50,588 50,821 57,887 64,989
Panouri din fibre de lemn (MDF) mii euro 94,229 78,266 94,175 106,642
Panouri din așchii de lemn (PAL și mii euro 79,719 91,937 162,457 197,765
OSB)
Importurile
Tipul de produse U. M. 2008 2009 2010 2011
Total prelucrarea lemnului mii euro 587,117 368,346 387,891 372,346

(exclusiv mobilă, instrumente
muzicale etc.)
Bușteni (lemn brut, cojit simplu, mii euro 14,239 20,699 31,988 36,938
fasonat sau chiar cioplit)
Cherestea mii euro 32,009 20,690 19,341 21,291
Placaj mii euro 30,553 19,307 17,243 22,286
Furnire mii euro 23,218 16,021 25,808 25,438
Panouri din fibre de lemn (MDF) mii euro 151,155 98,947 108,511 102,278
Panouri din așchii de lemn (PAL și mii euro 142,694 72,095 62,038 46,716
OSB)
Sursă: APMR.
205
21.09.2012
Tabelul 6.7: Evoluția comerțului cu bușteni în perioada 2008-2011
Exporturile
Destinație U. M. 2008 2009 2010 2011
China mil. euro 3,479 4,935 16,594 39,484
Turcia mil. euro 4,934 2,858 3,369 4,968
Australia mil. euro 1,756 1,422 2,415 4,441
Italia mil. euro 4,949 1,588 2,052 1,971
Germania mil. euro 0,581 0,661 1,233 1,570
Armenia mil. euro : : 1,014 :
Bulgaria mil. euro 3,984 0,619 0,853 1,100
Ungaria mil. euro 0,607 0,493 0,512 0,507
Vietnam mil. euro 0,286 0,533 0,393 0,423
Serbia mil. euro 0,446 0,333 0,374 0,347
Grecia mil. euro 0,352 0,214 0,200 0,145
Polonia mil. euro 0,083 0,173 0,171 0,096
Franța mil. euro 0,089 0,116 0,157 0,351
Japonia mil. euro 0,055 0,061 0,148 0,633
Pakistan mil. euro : 0,034 0,115 0,253
Olanda mil. euro 0,091 0,087 0,081 0,063
Slovacia mil. euro 0,028 0,080 0,080 0,009
Coreea de Sud mil. euro 0,083 0,057 0,070 0,127
Egipt mil. euro 0,257 0,058 0,057 0,045
Hong Kong mil. euro : : 0,053 0,331
Portugalia mil. euro 0,043 0,015 0,027 0,077
Cehia mil. euro : : 0,014 0,063
Slovenia mil. euro 0,051 0,042 0,013 0,024
Marea Britanie mil. euro : 0,008 0,013 :
Moldova mil. euro : : 0,011 0,197
206
21.09.2012
Bangladesh mil. euro : : 0,010 0,004
Tunisia mil. euro : : 0,009 0,024
Total mil. euro 22,652 14,399 30,038 57,459
Importurile
Origine U. M. 2008 2009 2010 2011
Ucraina mil. euro 10,579 14,424 21,042 31,573
Slovacia mil. euro 0,822 2,630 5,816 1,835
Croația mil. euro 0,532 1,031 1,578 0,413
Camerun mil. euro : 0,016 0,020 0,276
Austria mil. euro 0,702 0,987 0,557 0,644
Germania mil. euro 0,259 0,290 0,460 0,377
Italia mil. euro 0,168 0,094 0,409 0,076
Ungaria mil. euro 0,359 0,061 0,318 0,161
Slovenia mil. euro : 0,152 0,294 0,148
Elveția mil. euro : 0,107 0,237 0,147
Congo mil. euro 0,015 0,055 0,237 :
Marea Britanie mil. euro 0,333 0,243 0,157 0,110
Taiwan mil. euro : 0,111 0,140 0,245
Estonia mil. euro : 0,010 0,098 0,055
Cehia mil. euro 0,081 0,028 0,091 0,042
Bulgaria mil. euro : : 0,087 0,037
Serbia mil. euro 0,007 0,037 0,086 0,057
Polonia mil. euro 0,038 0,152 0,085 0,075
Franța mil. euro 0,089 0,164 0,056 0,005
Olanda mil. euro 0,014 0,006 0,056 0,379
Federația Rusă mil. euro 0,036 : 0,039 :
Total mil. euro 14,239 20,699 31,988 36,938
Sursă: APMR.
207
21.09.2012
Cea de a doua problemă, a puterii reduse de negociere a furnizorilor de lemn,
apare din cauza creșterii concurenței de pe piața lemnului odată cu formarea structurii
oligopoliste în industrie. Presiunea crescută se suprapune peste un set de factori cadru,
precum dimensiunile reduse, localizarea în zonele deluroase și muntoase sau dispersia
exploatărilor, densitatea rețelei de drumuri forestiere, și peste o suită de precondiții
economice, ca structura de proprietate, gradul de mecanizare a recoltării și sistemul de
vânzare a lemnului pe piață (cf. Rummukainen et al., 2006: 152ff.). În urma suprapunerii
rezultă o structură, unde furnizorii sunt prinși, în general prin subcontractări, între
marii consumatori, companiile de logistică și proprietarii de păduri sau asociațiile
acestora.
În acest context, acțiunile sprĳinite de Centrele continuă consolidarea capacității

instituționale, care a fost începută în timpul abordării reactive. Mai precis, proiectele se
vor concentra acum pe proiecte creșterea vizibilității cluster-elor existente în mediul
academic, precum și pe încurajarea unei infuzii de expertiză în programele asociate
designului de mobilier:
• Stabilirea contactelor și întreținerea relațiilor de cooperare între cele cinci

clustere258 de primă generație259 existente, precum și stabilirea contactelor cu
clusterele similare din străinătate;
• Intensificarea relațiilor între IMM-urile componente și facultățile sau secțiile

de profil silvic din Brașov260 și din Oradea261, prin programele de practici din
cadrul funcției de formare și de calificare. În funcție de evoluția programelor
258. Asociații de tip cluster nu există pentru moment decât în Transilvania, lista acestora fiind următoarea
(2012): Transilvania Furniture Cluster, Târgu Mureș, format în anul 2008 de Asociația Producătorilor
de Mobilă din România (APMR) și Societatea Mobex S.A. În prezent, clusterul include Asociația
Patronală a Forestierilor din România (ASFOR), Facultatea de Industrie a Lemnului din cadrul
Universității din Brașov; Institutul Național de Mobilă (INL) din Brașov și Camera de Comerț din
Târgu Mureș. Detalii disponibile la adresa: http://www.transilvaniafurniture.ro/
index.php?pag=cms&id=26&p=parteneri.html [26.06.2012]. Mai recent, în anul 2010, s-au format alte
două clustere, unul la Sfântu Gheorghe, numit ProWood,
259. Clusterele de primă generație se deosebesc de cele de a doua generație prin implicarea amplă a
sectorului public, atât în procesul de finanțare, cât și în cel de transfer de cunoștințe (cf. Ollonqvist et
al., 2011: 250).
260. Facultatea de Ingineria Lemnului din cadrul Universității Transilvania.
261. Facultatea de Protecția Mediului din cadrul Universității din Oradea, în cadrul domeniului de
Inginerie Forestieră, specializarea Ingineria Prelucrării Lemnului.
208
21.09.2012
de studii de la secțiile de silvicultură din cadrul Universității de Științe
Agricole și Medicină Veterinară de la Cluj, din cadrul Universității Ștefan cel
Mare de la Suceava și de la Facultatea de Agricultură din cadrul Universității
de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București, Centrele pot
construi o rețea națională de expertiză în domeniul prelucrării lemnului;
• Suplimentar, peste această rețea se va suprapune o rețea adițională, formată

din secțiile de design de produs din centrele universitare regionale, acolo
unde nu există cooperări deocamdată. Proiectele de diplomă sau lucrările de
licență, în special cele făcute în cotutelă, au un impact suficient de însemnat
în coǌunctura actuală, încât să crească vizibilitatea cooperărilor între mediul
academic și cel productiv. Suprapunerea acestei rețele suplimentare ;
În urma acestor proiecte cadru, a doua etapă constă din detalieri operative. Astfel,
echipele se pot ghida după următoarele direcții de acțiune (cf. Ollonqvist, 2011: 197;
Payer și Winkler-Rieder, 2008: 60ff. și Rimmler et al., 2011: 111f.):
• Crearea conceptelor de afaceri și implementarea lor prin programe de

formare: în primă fază este suficientă o suită de seminarii de familiarizare cu
exemple de bune practici. Momentan însă, acestea sunt concentrate fie în
capitală, fie în capitalele regionale, fiind integrate în Saloanele sau în
târgurile naționale sau internaționale de mobilă. Seminarii concepute
focalizat și la o scară mai mică pot fi însă planificate în parteneriat de Centre
și de Asociația Producătorilor de Mobilă din România (APMR), îmbinând
experiența organizatorică și vizibilitatea Asociației cu întinderea zonelor de
influență ale Centrelor. Ulterior, încurajarea implementării conceptelor de
afaceri poate fi asimilată de funcția de formare și de calificare, în cazul în care
echipele MIMM-urilor solicită acest lucru;
• Pentru infuzia ‚culturii de produs’ în cadrul clusterelor, cea mai eficientă

punte de transfer este cea a concursurilor naționale262 sau, preferabil, a celor
internaționale de design de mobilier. O variantă mai flexibilă din perspectiva
262. Cea de a noua ediție a Concursului Național de Design pentru Mobilier de Avangardă a fost prima
ediție la care au putut participa și studenți.
209
21.09.2012
Centrelor sunt concursurile studențești, care, bazându-se pe voluntariat, pot
fi organizate cu mai multă ușurință, având, de asemenea, un public țintă
lărgit.
• Partea de fundamentare tehnologică poate fi acoperită prin cooperarea cu

sucursala din Brașov al Institutului Național al Lemnului (INL), până la
clarificarea situației rezultate în urma falimentului INL București, sau cu
laboratoarele din secțiile de ingineria lemnului sau de silvicultură din cadrul
universităților amintite mai devreme.263
Finanțarea tuturor proiectelor se face în parteneriat cu clusterele existente, prin

cofinanțare din POS CCE.
b. Sectorul bioenergetic
În cazul industriei bioenergetice, România are, cel puțin în principiu, un potențial

destul de ridicat de dezvoltare a nișei (cf. Fischer et al., 2004 și Scarlat et al., 2011).264 Cu
toate că experiența în producția de energie din biomasă rămâne relativ limitată în
prezent, există totuși o suită de cazuri notabile, rezultate în urma cooperării din anii
1999 și 2001, între Agenția Daneză pentru Protecția Mediului265 și fostul Minister al
Mediului și al Gospodăririi Apelor266. Pornind de la proiectul pilot ‚Rumeguș 2000’, au
fost retehnologizate, pentru funcționarea pe rumeguș și pe deșeuri lemnoase, șase
centrale de termificare ale municipalităților din Tașca (NT), Gheorgheni (HR), Vlăhița
263. Cele mai active, atât în domeniul cercetării, cât și în domeniul educației, par să fie cele două
laboratoare ale Departamentului de Prelucrare a Lemnului și Designul Produselor din Lemn din
cadrul Universității Transilvania din Brașov: D11, Eco-Design de Mobilier, Restaurare și Certificare
în Industria Lemnului (detalii disponibile la adresa: http://www.unitbv.ro/dpldpl/D11/tabid/
7994/language/ro-RO/Default.aspx [28.06.2012]), și D14, Tehnologii Inovative și Produse Avansate
în Industria Lemnului (detalii disponibile la adresa: http://www.unitbv.ro/dpldpl/D14/tabid/
7993/language/ro-RO/Default.aspx [28.06.2012]).
264. Mai mult de o treime din consumul de energie utilizată în scopuri comerciale poate fi acoperită din
bioenergie provenită din biomasă de plop, salcie și iarba-elefantului (miscanthus). Pentru estimări au
fost folosite terenurile propice pentru culturile celor trei specii, excluzându-se suprafețele
împădurite, cele ale așezărilor urbane sau rurale și suprafețele eficiente pentru agricultură (Fischer et
al., 2004: 128).
265. Miǉøstyrelsen.
266. Actualul Minister al Mediului și al Pădurilor (MMP).
210
21.09.2012
(HR), Huedin (CJ), Întorsura Buzăului (CV) și din Vatra Dornei (SV) (Milandru et al.,
2012: 9).267 Probabil mai importantă decât reducerea emisiilor de dioxid de carbon a fost
scăderea prețului plătit pentru energia termică, care s-a stabilizat undeva la jumătatea
prețului mediu pe țară.
Anul trecut (2011), acestea au fost incluse ca studii de caz într-o analiză
comparativă despre inovația în sectorul bioenergetic european (Nybakk et al., 2011).
Sintetic, metoda folosită de Nybakk et al. (ibid.: 256f.) include, pe lângă descrierea
tipului de inovație, listarea factorilor relevanți pentru procesul de inovare, descrierea
rolului rețelelor și a importanței lor, precum și impacturile politicilor dedicate,
împărțite binar, în efecte favorabile sau în efecte adverse. Astfel, proiectele din cele șase
orașe s-au sprĳinit pe implementarea preliminară a sistemului de colectare a
rumegușului și a reziduurilor lemnoase, pe retehnologizarea rețelei de distribuție a
căldurii și pe înlocuirea echipamentelor de încălzire din locuințe. Treptat, rețeaua
formată inițial din Ministerul Mediului și al Gospodăririi Apelor, din Agenția Daneză
pentru Protecția Mediului și municipalitatea din Tașca, s-au extins ulterior atât la restul
celor cinci municipalități, prin intermediul echipelor de management, cât și la agențiile
județene de mediu aferente și la companiile contractate pentru consultanță și pentru
coordonarea proiectelor. Nu a fost implicată însă nici o instituție specializată în C&D. În
urma interviurilor, Nybakk et al. (ibid.: 265) au stabilit rolul rețelei ca fiind important, în
special pentru pătrunderea pe piețele energetice locale noi. De asemenea, impactul
politicilor a fost considerat a fi în întregime benefic, în special inițiativa venită din
partea agenției daneze și cofinanțarea asociată, suplimentată de Comisie prin
intermediul programului PHARE. La nivel național, pe lângă fondurile alocate de
guvern prin intermediul ministerului, impactul esențial a fost însă înnoirea cadrului
legislativ, necesară pentru implementarea proiectului ‚Rumeguș 2000’.
Există așadar în momentul de față 7 centrale pe biomasă funcționale, dacă se iau în

considerare și cele două centrale de cogenerare ale firmei Schweighofer din Sebeș și din
267. Centralele din Regiunea Centru sunt incluse în proiectul PromoBio (2011-2014), finanțat de Comisie,
care încearcă să activeze inițiativele bioenergetice regionale în Europa de Est. Detalii la adresa:
http://www.promobio.eu/en/about/ [13.06.2012].
211
21.09.2012
Rădăuți, care fie deservesc exclusiv municipalități, fie varsă surplusul de energie în
rețeaua națională (cf. Milandru et al., 2012: 9).268
Capitalizând experiența acumulată până în momentul de față, proiectele Rețelei

urmăresc logica funcției de transfer tehnologic:
• Acordarea asistenței pentru planurile de acțiune în sectorul bioenergetic, în

parteneriat cu firme de consultanță locale sau internaționale;
• Diseminarea informațiilor și a ghidurilor pentru posibilii parteneri interesați,

în special municipalitățile situate în aria de acoperire a fiecărui Centru;
• Organizarea, în colaborare cu experți în bioenergie, precum și reprezentanți

ai Regiei Naționale a Pădurilor, a cursurilor și seminariilor de instruire
pentru funcționarii publici, factorii de decizie din politica locală, ALPP-uri și
firmele specializate în recoltarea lemnului;
• Consultanța pentru înscrierile de proiecte din cadrul Programului Comisiei

Europene Intelligent Energy Europe.
Proiectele din cadrul acestei funcții pot fi finanțate din două surse: bugetul
propriu al Rețelei, în cazul organizării de seminariilor și sesiuni de formare, sau în
sistem PPP pentru proiectele de consultanță.
c. Sectorul construcțiilor din lemn
Alături de sectorul bioenergetic, sectorul construcțiilor din lemn este cel de al

doilea lanț valoric important pentru creșterea veniturilor în zonele rurale (cf. Ollonqvist,
268. În afara acestora, majoritatea producătorilor de mobilă folosesc microcentrale pe biomasă lemnoasă
pentru uzul intern. În acest caz, proiectele pot fi finanțate prin POS CCE, Axa 4 (‚Creșterea eficienței
energetice și a securității furnizării energiei, în contextul combaterii schimbărilor climatice’),
Domeniul major de intervenție 2 (‚Valorificarea resurselor regenerabile de energie pentru
producerea energiei verzi’), Operațiunea 4.1.a. (‚Sprĳinirea investițiilor în instalații și în echipamente
pentru întreprinderi din industrie, care să conducă la economii de energie, în scopul îmbunătățirii
eficienței energetice’) sau prin Operațiunea 4.2 (‚Sprĳinirea investițiilor pentru modernizarea și
pentru realizarea de noi capacități de producere a energiei electrice și termice, prin valorificarea
resurselor energetice regenerabile: a biomasei, a resurselor hidroenergetice (în unități cu putere
instalata mai mică sau egala cu 10 MW), solare, eoliene, a biocombustibilului, a resurselor
geotermale și a altor resurse regenerabile de energie’).
212
21.09.2012
2006: 138). Cu toate acestea, piețele de construcții din lemn, relevante pentru industria
românească a lemnului sunt foarte puține la număr. Odată cu prăbușirea sectorului de
construcții american în perioada 2007-2008, piața unică de export rămasă este Japonia.
Piețele interne, precum și europene sunt deocamdată puternic subdezvoltate, în special
din cauza reglementărilor în autorizațiile de construcție și ale costurilor ridicate ale
construcțiilor din lemn.
Cu toate acestea, cererea se află totuși într-o creștere lentă, chiar dacă este în mare
parte determinată de intervenția publică. Un exemplu interesant în acest sens este
Finlanda (Ministerul finlandez al Mediului, 2005), unde guvernul a decis promovarea
utilizării lemnului și a sectorului construcțiilor din lemn, pe fondul restructurării din
cadrul industria celulozei și hârtiei, care și-a pierdut cote de piață semnificative în fața
de producătorilor asiatici. Cu toate acestea, industria, relativ tânără, a construcțiilor din
lemn se confruntă cu o concurență destul de acerbă din partea industriei de construcții
din prefabricate.
În ceea ce privește piața internă, perspectivele de dezvoltare rămân complet

nesigure. În afara lipsei de flexibilitate a cadrului legislativ, pe piețele construcțiilor din
mediul urban există momentan un interes scăzut pentru sisteme integrate de construcții
din lemn, în timp ce comunitățile din mediul rural sunt oarecum refractare la
tehnologiile noi pentru construcțiile din lemn.
În acest context, barierele de acces pe piață sunt legate mai puțin de reglementările
existente în domeniul construcțiilor, care nu interzic în mod explicit utilizarea lemnului
în construcții, dar care presupun unele limitări funcționale la protecția împotriva
incendiilor și la performanțele acustice. Problema majoră este însă lipsa unui sistem
standardizat de construcție în lemn, precum și lipsa unei demonstrații generale a
viabilității conceptului.
Cu toate acestea, există unele avantaje incontestabile în favoarea construcțiilor din

lemn (cf. Rimmler et al., 2006: 208f.): construcțiile pe schelet din lemn sunt mai rentabile
decât cele din cărămidă; sunt în mare parte acceptate de creditorii ipotecari; iar locatarii
par să fi mulțumiți de funcționalitatea și siguranța caselor lor. Cu toate acestea,
valorificarea acestor avantaje necesită un proces de regândire a planurilor de afaceri,
213
21.09.2012
prin adoptarea de bune practici în lanțul de aprovizionare și prin lărgirea unor nișe de
piață, în special în cadrul pieței pentru clădiri rezidențiale.
În acest context, abordarea Rețelei este limitată aproape exclusiv aproape exclusiv
pe proiecte pilot:
• Prezentări de tehnologii noi de construcție din lemn și diseminarea bunelor

practici;
• Stabilirea și extinderea contactelor cu facultățile de arhitectură din București,

Cluj, Timișoara, Iași și Oradea și susținerea pentru modificarea programei,
pentru a include cursuri și module specializate în pe construcții din lemn. În
acest scop, cooperările academice internaționale cu țări având o cultură mai
dezvoltată a lemnului se poate dovedi extrem de benefice;
• Implicarea activă în sprĳinirea concursurilor inovative de demonstrație a

viabilității conceptului, ca de exemplu proiectul actual ‚Prispa’, din cadrul
concursului Solar Decathlon Europe;
• Construcția unei platforme de comunicare cu Ordinul Arhitecților din

România (OAR) și cu Uniunea Arhitecților din România (UAR), pentru spori
vizibilitatea a sectorului de construcțiilor din lemn, în rândul arhitecților și al
inginerilor;
• Sprĳinirea grupurilor de influență ale firmelor implicate în sectorul

construcțiilor din lemn, prin intermediul relațiilor stabilite de către Unitatea
de Sprĳin a Rețelei (USR), cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului
(MDRT).
Acțiunile prevăzute în această funcție vor fi finanțate exclusiv din bugetul Rețelei.
214
21.09.2012
6.4 Conexiuni lipsă
Pentru a păstra o privire de ansamblu, conexiunile lipsă au fost grupate în trei

categorii.
În primă instanță, conexiunile lipsă se relaționează, distal sau proximal, sistemului

drepturilor de proprietate (Bouriaud, 2006). Drepturile de proprietate asupra pădurilor
sunt drepturi de proprietate imobiliară și includ dreptul de utilizare, de posesie și de
înstrăinare. Drepturile de proprietate guvernează modul de utilizare a resurselor
pădurilor și sunt grupate în cinci categorii: dreptul de acces, dreptul de a ceda, de a
administra, dreptul de a excepta și de a înstrăina. Dreptul de acces oferă posibilitatea de
a intra pe proprietate, dreptul de cedare permite colectarea produselor forestiere,
dreptul de administrare permite reglementarea modalității de utilizare și de
transformare a resurselor, dreptul de excepție conferă prerogativul de a acorda sau
refuza drepturi adiacente referitoare la utilizarea resurselor iar dreptul de înstrăinare
permite vânzarea sau transferul proprietății (ibid.: 62)
În contextul românesc, dreptul de proprietate se lovește de trei probleme distincte:

costul ridicat al procesului de împroprietărire, diseconomii de scară, datorate lipsei de
echilibru între costurile generate de accesarea informației de pe piață și veniturile
rezultate din vânzările de lemn, urmate îndeaproape de către problema pădurii ca
resursă. Costurile ridicate ale procesului de împropietărire se datorează în special
fragmentării proprietăților, dat fiind ca aproximativ 80% din pădurile private au o
suprafață mai mică de un hectar. Mai mult, procesul este complicat și de către
procedurile de obținere a titlurilor de proprietate asupra pământului, care ar permite
protejarea pădurii împotriva furtului sau a utilizării ilegale. Toate aceste aspecte sunt
însă dificil de întâmpinat, în special datorită lipsei unui cadru legal care să gestioneze
problema pădurii ca resursă. În momentul de față, multe dintre acțiunile care adaugă
valoare pădurilor, în special importanței lor ca spațiu de recreere, strategiile de
reducere a emisiilor de carbon sau protejarea biodiveristății, nu beneficiază de
reglementări specifice, în multe cazuri existând chiar acces nelimitat al acestor strategii.
Astfel, conexiunile lipsă includ următoarele aspecte:
215
21.09.2012
• Conexiuni legale: lipsa unui sistem de cadastru al pădurilor, ce lucrează pe
baza unui sistem GIS adus la zi. Absența unui sistem de cadastru crește
dificultatea indentificării limitelor zonelor de pădure aflate în proprietate
privată dar și a monitorizării activităților asociate, cu un impact direct asupra
exercitării dreptului de posesiune sau de înstrăinare.
• Conexiuni instituționale: lipsa unui sistem de licitație la nivel național, care

ar reduce asimetriile rezultate din procesul de diseminare a informațiilor si
ar împiedica stabilirea prețurilor în coliziune, optimizând astfel relația dintre
prețurile pieței și vânzările de lemn. Dat fiind că au existat puține încercări
de reducere a costurilor ridicate de tranzacționare, care împiedică
înregistrarea oficială a terenurilor împădurite și tranzacționarea acestora pe
piață, este nevoie de orientarea eforturilor înspre fluidizarea conexiunilor
intituționale. (ibid.: 64f.)
• Conexiuni la nivelul planificării: lipsa completă unui sistem de planificare a

activităților la nivel regional și sub-regional, pe baza unui sistem de parcuri,
cu scopul de a facilita accesul de piață a altor produse decât cele lemnoase
sau a sectorului de servicii. În același timp, nu există mecanisme
compensatorii pentru costurile suplimentare care rezultă din turism sau
închirierea pădurilor. În plus, rutina instituțională actuală exclude sau
minimizează implicarea proprietarilor de păduri în procesul de planificare.
Bouriaud (ibid.: 66f.) propune acestor blocaje trei soluții parțiale: separarea
atributelor de proprietate, integrarea unor externalități pozitive în administrarea
pădurilor și, finalmente, soluții de alocare publică. Separarea atributelor de proprietate
ar ridica gradul de expertiză în administrarea pădurilor. Deși într-un stadiu incipient,
această tendință este deja vizibilă, prin reorientarea succesivă a scopurilor Asociațiilor
de Propietari de Păduri. Inițial, aceste asociații s-au constitutuit cu scopul de a
împiedica furtul lemnului. Ulterior, s-au format grupuri de influență în procesul de
restituire a dreptului de proprietate iar în momentul de față încep să separe drepturile
de proprietate. În practică, acest lucru înseamnă că proprietarul își menține dreptul de
proprietate asupra terenului, însă drepturile de administrare intră sub gestiunea
asociației (ibid.: 66f.). Aceasta are capacitatea de a negocia prețurile cu cumpărătorii, de
216
21.09.2012
a reglementa serviciile turistice și de a se angaja în activități de marketing. Astfel, într-
un anumit sens, prin separarea drepturilor de proprietate, se permite accesarea
beneficiilor ce rezultă din economiile de scară.
Cea de a doua propunere urmărește obținerea unor plăți pentru externalitățile

rezultate din utilizarea pădurilor, cum ar fi perceprea unei taxe pentru serviciile
furnizate. Însă, atâta timp cât strategiile referitoare la utilizarea pădurilor ca spații de
recreere sunt legate de documentațiile de planificare la nivel regional, care nu oferă
mecanisme simple de implementare, aceste externalități nu pot fi monitorizate. O
strategie alternativă, dar de această dată la nivel național, ar fi promovarea unor
instrumente financiare care ar preveni fragmentarea proprietățiilor. Expresia directă a
unei asemenea strategii ar fi alocarea publică, însă un demers greu de acceptat în
contextul românesc, unde amintirea prcesului de naționalizărea este încă foarte
puternică. O altă opțiune viabilă pentru Administrația Națională a Pădurilor ar fi
cumpărarea terenurilor împădurite, pentru a crește nivelul de proprietate a statului. În
aceasta privință s-au înregistrat anumite progrese, dar nu suficiente pentru a putea
funcționa ca o strategie coerentă.
În ceea ce privește conexiunile lipsă referitoare la sistemul de procesare a

lemnului, se disting trei categorii:
• limitările de natura geografică: lipsa unor clustere funcționale, acompaniată de o

densitate redusă a comerțului. Interacțiunile între furnizori, intermediari și clienți au o
densitate redusă, fapt care duce la o piață și o gamă de produse nedezvoltată.
(Bouriaud et al., 2005: 664f.)
• decalajele de natură tehnologică: optimizarea din punct de vedere tehnologic se

face încet și se bazează, în special, pe investiții străine, dat fiind că accesarea unor
fonduri naționale sau europene este dificilă. Acest lucru se datorează lipsei unui sistem
de pregătire a comunităților de procesare a lemnului în ceea ce privește managementul
proiectelor și nivelului ridicat de birocrație. În momentul de față, cele mai avansate
sectoare din punct de vedere tehnologic sunt industria mobilei și industria de plăci
lemnoase, în principal orientate spre export. Fără o dezvoltare a altor sectore, este greu
de crezut ca decalajele de natură tehnologică vor putea fi surmontate.
217
21.09.2012
• asimetria rezultată din diseminarea informației: expertiza tehnologică este
diseminată încet de la nivelul companiilor multinaționale la nivelul firmelor mici.
Limitările datorate bugetului afectează transferul tehnologic, dat fiind că majoritatea
tehnologiilor noi depășesc capacitatea financiară a firmelor mici și mĳlocii, în special în
cazul micro-întreprinderilor. Deși avantajele au devenit mai vizibile, accesarea unor
piețe destinate unor produse lemnoase de ultimă generație pare extrem de riscantă.
Astfel, se formează un cerc vicios, unde firmele sunt limitate la promovarea unor
produse lemnoase tradiționale, care nu generează suficient profit pentru a permite
optimizarea din punct de vedere tehnologic.
La un nivel general, problema majoră rezidă în cererea redusă pentru produse

lemnoase cu o valoare adăugată. Astfel, se explică dificultățile întâmpinate de firmele
de procesare a produselor lemnoase în accesarea unor sectoare noi. Este vorba în special
de industria de construcții bazată pe materiale lemnoase, care întâmpina impedimente
legale majore în România, și o cultură redusă în ceea ce privește utlizarea lemnului, în
special în mediul urban. Este de așteptat ca această situație să se schimbe, mai ales prin
prisma standardelor locuințelor pasive. Procesul va însă unul de lungă durată, dat fiind
că în momentul de față, există un interes redus pentru cultura lemnului și a
construcțiilor pe bază lemnoasă în cadrul școlilor de arhitectură din România.
218
21.09.2012
7. Concluzii și întrebări deschise
Ultimele întrebări de cercetare își pot primit în momentul de față răspunsurile.

Prima întrebare se referea la posibilitatea antrenării unei proporții mai mari a populației
tinere, rezidente în zonele rurale și în orașele mici, în cadrul economiei formale.
Răspunsul la această întrebare necesită unele calificări. Ținând cont de faptul că
înființarea de noi firme, specializate în prelucrarea superioară a lemnului, este
preponderent legată de mediul urban, este posibil ca populația urbană să dețină
avantajul unei game mai variate de locuri de muncă. Totuși, privind ciclul de producție
în ansamblul său, dependența sa față de zonele rurale devine vizibilă, făcând
antrenarea populației rurale să fie posibilă, cel puțin în principiu. Mai mult, dinamica
actuală a transferurilor de proprietate asupra pădurilor și moștenirile tind să încurajeze
acest proces prin intermediul unei resposabilizări în rândul noilor proprietari. Prin
urmare, condițiile legale sunt îndeplinite. Majoritatea condițiilor structurale sunt de
asemenea îndeplinite, deoarece fragmentarea excesivă a fondului forestier, rezultată în
urma transferurilor de proprietate, tinde să încurajeze comportamentele de cooperare
între noii proprietari. Acest lucru este deja vizibil în procesul de formare a Asociațiilor
Locale ale Proprietarilor de Păduri (ALPP), precum și în reorientarea treptată a
obiectivelor acestora, de la prevenirea furturilor de lemn, la formarea grupurilor de
influență, iar, în momentul de față, la încurajarea unei diviziuni incipiente a drepturilor
de proprietate, pentru a permite o gestionare mai eficientă a pădurilor. Totuși, accesul
în sectorul formal este încă îngreunată de lipsa de diversificare a pieței lemnului,
precum și de dezvoltarea insuficientă a sectorului produselor nelemnoase și a
serviciilor forestiere (PNSF).
Toate aceste condiții combinate implică faptul că gradul de activare a populației

este puternic asociat cu intensitatea relațiilor de afaceri. Aceasta este la rândul ei
dependentă de comportamentul strategic al companiilor mari care domină industria
lemnului. Din seria interviurilor a reieșit clar interesul acestora pentru optimizarea
lanțurilor de aprovizionare, fără a exista însă dorința de a le integra complet propriilor
operațiuni, cel puțin pentru moment. Astfel, companiile sunt dispuse să ofere asistență
proprietarilor de păduri în probleme legate de gestiunea pădurilor și de transferul
219
21.09.2012
tehnologic. Cum însă aptitudinile manageriale ale proprietarilor sunt în mare parte
subdezvoltate, în special în cazul comunităților rurale (cf. Bouriaud et al., 2005: 665), un
sprĳin instituțional activ este încă necesar, și mai mult, acesta pare în general a fi
apreciat. Acesta poate fi oferit într-un mod flexibil de Grupurile de Acțiune Locală
(GAL-uri), în parteneriat cu Rețeaua, reducând astfel substanțial cheltuielile bugetare și
construind în același timp o platformă mult mai largă pentru implicarea comunitară.
Cât despre proporția tinerilor dispuși să intre în economia formală, o estimare,

chiar și aproximativă, este imposibil de făcut pornind de la datele existente. Presiunea
cea mai puternică în grăbirea tranziției la economia formală pare a fi sărăcirea continuă
a zonelor rurale, care implică suplimentarea parțială a agriculturii de subzistență, care a
funcționat până în prezent ca plasă de siguranță, cu surse noi de venituri. Dacă acest
lucru se va realiza prin intermediul economiei formale sau direct din sectorul informal,
depinde în mare măsură de gândirea unui pachet atractiv de politici și de asigurarea
recepției acestuia, în special în zonele rurale. Reformele ultimilor ani din sistemul de
impozitare, precum și cele din cazul contribuțiilor la asigurările sociale sau
simplificarea proceselor de înregistrare a contractelor de muncă, au îmbunătățit
considerabil mediul ocupării forței de muncă, angajatorilor fiindu-le mai facilă
conformarea la legislația privitoare la ocuparea forței de muncă în momentul de față
(Parlevliet și Xenogiani, 2008:. 53f.). De asemenea, această suită de reforme a fost
însoțită și de simplificarea procedurilor administrative pentru formarea de noi
întreprinderi. Totuși, este încă prea devreme pentru a observa niște rezultate clar
cuantificabile.
Cu toate acestea, până la finalizarea acestor reforme, există două roluri

compensatorii principale care pot fi îndeplinite de Rețea: primul este transmiterea
informațiilor recente despre cadrul juridic și instituțional al pieței muncii comunităților
rurale, incluzând de asemenea și analiza reformelor aflate în curs de desfășurare și
explicarea clară a beneficiilor aderării la economia formală. Al doilea rol este angajarea
Centrelor în proiecte care vizează extinderea oportunităților de angajare și de afaceri
prin intermediul legăturilor intersectoriale.
Următoarea întrebare de cercetare era preocupată de posibilitatea unei ocupări

mai bune a forței de muncă și un nivel mai ridicat al valorii adăugate pentru activitățile
220
21.09.2012
de prelucrare a lemnului. Tendințele actuale care afectează industriile de gradul întâi
ale lemnului interzic momentan orice opțiune viabilă pentru o îmbunătățire endogenă a
nivelului valorii adăugate. În ceea ce privește ocuparea forței de muncă, îmbunătățiri
calitative nu sunt complet excluse, câtă vreme există un transfer tehnologic activ, fie el
și greoi, ca în momentul de față. Cu toate acestea, schimbări calitative și cantitative
vizibile sunt posibile doar prin extinderea opțiunilor de angajare și de afaceri pentru
comunitățile specializate prelucrare a lemnului. În esență, o asemenea diversificare
poate fi gândită pornind de la procesul de recoltare a lemnului, recoltarea selectivă
formând punctul de plecare pentru conectarea industriilor de gradul întâi la industriile
înrudite, care permit crearea unei valori adăugate mai ridicate. Aceste industrii fie se
află momentan în expansiune, asigurând deja dovezi de viabilitate a conceptelor, fie se
bucură de o atenție mediatică sporită, însoțită de o finanțare publică crescândă.
În prezent, cea mai performantă industrie de prelucrare a lemnului în România

este industria mobilei. Cum capacitățile de producție sunt subutilizate în momentul de
față, există în principiu un stimul suficient de puternic pentru eforturile de optimizare a
proceselor de recoltare. Deocamdată, inerția mediului instituțional silvic inhibă
dezvoltarea recoltării integrate. Există totuși un potențial inerent puternic de modificare
a situației actuale, pe parcurs ce pădurile câștigă treptat în importanță ca o platformă
conceptuală pentru dezvoltarea rurală la nivel european. Interesul reînnoit pentru
valoarea pădurilor și progresul tehnologic sunt cei doi factori principali care au indus o
înclinație puternică pentru cultivarea industriilor conexe, precum sectorul bioenergetic
și cel al construcțiilor din lemn, dar și o atenție sporită acordată gestiunii durabile a
pădurilor.
Prin urmare, condițiile cadru sunt în mare parte îndeplinite. Cu toate acestea,
valorificarea acestora depinde aproape exclusiv de comportamentul activ al
comunităților specializate în prelucrarea lemnului. Stabilirea legăturilor cu alte ramuri
industriale, unele dintre ele fie prea puțin cunoscute, fie complet necunoscute la nivel
local, impun pe de o parte reducerea cât mai mare a asimetriilor de informații, iar pe de
alta, dezvoltarea unor dezvoltarea unor aptitudini manageriale consistente. Respectarea
ambelor condiții este posibilă și fără o reformă instituțională cuprinzătoare, câtă vreme
se adoptă o abordare bazată pe rețele.
221
21.09.2012
Această observație ne aduce la următoarea întrebare de cercetare, interesată de
posibilitatea integrării unei abordări bazate pe RIS în modelarea Rețelei Naționale
pentru Dezvoltare Rurală. Din capitolul de strategie a reieșit faptul că un astfel de
exercițiu este extrem de util și în întregime posibil, câtă vreme poate fi îndeplinit un
număr minim de funcții, caracteristice unui sistem de inovație. O abordare bazată pe
rețele este cu atât mai indicată în contextul industriei românești a lemnului, unde
comunitățile specializate sunt în general dispersate în funcție de existența pădurilor.
Reducerea asimetriilor de informații presupune crearea unei platforme pentru transfer
informațional, care să aibă capacitatea de a acoperi întreg teritoriul național. Aceasta
este totuși o condiție minimă, aproape exclusiv legată de arhitectura rețelei, oferind
doar șansa schimbului de informații. Transferul efectiv depinde însă în totalitate de
implicarea comunităților. Aceasta poate fi la rândul ei activată atât prin suita de funcții
propuse, cât și prin posibilitatea cooperărilor internaționale, inerente integrării Rețelei
Naționale în Rețeaua Europeană pentru Dezvoltare Rurală (REDR), eficacitatea
cooperării internaționale în accelerarea procesului de activare comunitară în România
fiind demostrată de studiul întreprins de Marquardt et al. (2012).
În plus, o abordare bazată pe rețele asigură de asemenea și un transfer eficient de

competențe în cadrul comunităților prin intermediul GAL-urilor, fără a implica o
reformă instituțională la nivel central. Proiectarea Rețelei ca platformă de servicii
pentru producători reduce în mare parte constrângerile bugetare, care se traduc la
rândul lor într-o flexibilitate financiară mai mare și, prin urmare, la o gestionare mai
eficientă a Rețelei. Flexibilitatea este în acest caz un aspect cheie, deoarece permite
modelarea și dezvoltarea cooperativă a Rețelei.
Întrebarea finală de cercetare este, probabil, cea mai importantă din perspectiva
amenajării teritoriului, referindu-se la scara teritorială a impactului unei asemenea
abordări bazate pe RIS în contextul românesc. După cum menționam mai devreme, o
evaluare consistentă ex ante este imposibilă. În plus, o abordare bazată pe RIS
presupune în mod explicit combinarea rețelelor teritoriale cu cele sociale și cu cele
economice, o evaluare complexă a impactului depășind cu mult orice tehnică analitică
disponibilă în momentul de față. Cu toate acestea, mi se pare rezonabilă aproximarea
impactului social al unei asemenea abordări cu nivelul subdepartamental (LAU 1).
222
21.09.2012
Dintr-o perspectivă de afaceri, scara poate crește până la nivelul județean sau poate
chiar puțin peste acesta, deoarece lanțurile de aprovizionare cu materii prime a
companiilor mari au arii descrise de raze variind între 150 și 200 km. În cazul în care
diversificarea gamei de produse se va produce într-adevăr în rândul firmelor mai mici,
în special în cazul sectorului construcțiilor din lemn, lanțurile de aprovizionare se pot
diminua undeva între nivelul subdepartamental și cel județean. În cazul sectorului
bioenergetic, aria maximă de impact va varia cel mai probabil între nivelul comunal și
cel subdepartamental.
În afara faptului că nu pot fi aproximate decât cu mare dificultate, impacturile

teritoriale prevăzute sunt mai puțin relevante în contextul de față, deoarece scopul
ultim al strategiei este în esență social. Din această perspectivă, reușita strategiei în
dezvoltarea unui comportament activ de relaționare în cadrul comunităților, indiferent
de localizarea lor geografică, înseamnă în esență o demonstrație a viabilității acesteia ca
instrument de planificare teritorială.
7.1 Analiză reflexivă
Luând în considerare răspunsurile la toate întrebările de cercetare formulate la

începutul lucrării, mai există un alt aspect critic, care necesită puțină atenție înainte de a
încerca o analiză reflexivă, și anume, așteptările legate de performanța RIS. Acestea au
fost sintetizate de Jorge Niosi (2010: 203ff.) în forma reducerii decalajelor economice și
susținerea convergenței între nivelurile diferite de dezvoltare. În termeni mai simpli,
sistemele de inovație, alături de politicile pentru știință, tehnologie și inovare (STI) care
le susțin, au ca scop inducerea dezvoltării prin creșterea capacității de absorbție a
tehnologiilor și a capitalului uman. Mai precis, acest lucru se face prin:
• Crearea instituțiilor dedicate pentru politicile STI, în scopul de a sprĳini

formarea sistemelor de inovare, fie ele naționale sau regionale;
• Regândirea costurilor de oportunitate, prin subvenționarea inovării și

investițiile în educație;
223
21.09.2012
• Mandatarea organizațiilor specializate cu integrarea problematicilor STI în
procesul de planificare;
• Stabilirea de fonduri pentru conservarea resurselor pentru generațiile

viitoare, pentru a putea fi utilizate de generații viitoare de politici STI;
• Eficientizarea birocrației, folosind strategii de recrutare pe bază de merit;
• Lupta împotriva corupției.
După îndeplinirea în mare parte a acestor condiții, un sistem de inovație este

construit ulterior urmărind suita următoare de linii directoare (ibid.: 215ff.):
• Implementarea unui sistem național de taxe pentru sprĳinirea activităților de

cercetare și dezvoltare (C&D), fără aplicarea unor restricții privind numărul
de firme solicitante;
• Subvenții directe pentru IMM-uri, indiferent de specializarea lor, atât timp

cât acestea oferă un plan de afaceri solid și se angajează în dezvoltarea de noi
tehnologii, incluzând o dovadă a viabilității conceptuale;
• Dezvoltarea programelor pentru capitalul de risc, în cazul în care există o

masă critică suficientă de manageri pentru tehnologie, experți financiari,
precum și un canal funcțional pentru accesarea de credite;
• Crearea de noi instituții pentru dezvoltarea capitalului uman, printr-o

reformă academică, care să includă reformă curriculară, majorarea salariilor,
precum și internaționalizarea activității academice;
• Transformarea structurală a organizațiilor, prin transferuri de tehnologie de

la instituțiile implicate în activități de cercetare și dezvoltare.
Chiar și renunțând la accentul explicit pus pe înalta tehnologie a recomandărilor

de mai sus, schimbarea socială implicită este masivă, denotând nimic mai puțin decât o
o schimbare structurală unui șir întreg de medii sociale (cf. Vester et al., 2001: 23ff.). În
plus, Niosi admite în mod explicit (Niosi, 2010: 215) durata îndelungată, de câteva
decenii, și eforturile bugetare considerabile necesare construcției sistemelor de inovație.
Presupunerea implicită din spatele acestor recomandări este însă posibilitatea
224
21.09.2012
reorientării unor porțiuni mari ale economiei, precum și ale mediilor sociale asociate,
spre economia bazată pe cunoaștere.
Cu toate acestea, cercetarea din cadrul acestui proiect a arătat că o reorientare

generalizată a societății românești spre traiectorii de dezvoltare bazate pe cunoaștere
rămâne, cel puțin pentru viitorul apropiat, foarte puțin probabilă. Acest lucru nu
înseamnă însă că strategiile de dezvoltare sunt zadarnice. Cercetări anterioare au arătat
că dezvoltarea comunitară prin activare endogenă este posibilă și, mai mult, că are de
cele mai multe ori succes (Sandu, 2007: 16). Prin urmare, problema de bază în formarea
strategiilor calibrarea obiectivelor strategice la potențialul existent. O asemenea
calibrare este însă foarte solicitantă pentru proiectarea strategiilor, deoarece
identificarea, sau măcar aproximarea, nivelurilor existente de potențial încă se
dovedește a fi dificilă.
În primul rând, aceasta este o chestiune de disponibilitate a datelor, și în al doilea

rând, o problemă a nivelului de agregare. Astfel, toți indicatorii interesanți din cadrul
statisticilor structurale ale întreprinderilor269 sau din categoria statisticilor de afaceri pe
termen scurt270, în special cei legați de demografia afacerilor, sunt agregați la nivel
regional (NUTS 2) sau, în cazuri foarte rare, la nivel județean (NUTS 3). O conversie
suplimentară într-o anumită tipologie regională, fie cea a Comisiei Europene, fie cea a
OCDE, ar fi fost necesară pentu o interpretare tipologică a datelor. Chiar și așa, aceste
tipologii regionale nu au o granulație suficient de fină, pentru a permite concluzii
detaliate la nivel național, deoarecele bazele de date întreținute de Eurostat sunt
destinate în primul rând comparațiilor internaționale. Disponibilitatea datelor la nivel
subdepartamental (LAU 1) sau, preferabil, la nivel de comună (LAU 2), este esențială
înainte de orice încercare viabilă de a întreprinde o analiză de variable. Din cunoștințele
mele, astfel de date sunt disponibile, pentru nivelul LAU 2, doar din bazele de date
deținute de către Camera de Comerț și Industrie și de sucursalele sale județene, dar
accesul la acestea este irealizabil, cel puțin în limitele acestui proiect de cercetare. Alte
269. Structural business btatistics/SBS.

270. Short-term business statistics/STS.
225
21.09.2012
surse de date, cum ar fi bazele de date administrate de Regia Națională a Pădurilor,
sunt în prezent puternic fragmentate, iar rapoartele de anliză rămân nepublicate.
Mai mult, studii cuprinzătoare pe această temă fie lipsesc, fie sunt inaccesibile. În
consecință, ocolirea acestor inconveniente a implicat utilizarea interviurilor. Având pe
de o parte avantajul de necontestat al explicării mecanismelor cauzale majore, unele
aspecte, cum ar fi integrarea firmelor în comunitate sau viziunile comunităților cu
privire la viitorul industriei forestiere locale, au rămas însă în continuare necunoscute.
Chiar mai surprinzător este faptul că nu există nici un profil disponibil momentan al
antreprenorului implicat în industria forestieră la scară mică. Mai mult, exerciții de
integrare a acestui profil într-o tipologie a mediul social sunt, cel puțin în măsura în
care am putut să verific, inexistente. Prin urmare, există foarte puține puncte
psihologice și sociale de ancoraj pentru orice strategie care vizează activarea
potențialului endogen în industria lemnului. Așadar elaborarea strategiilor rămâne în
continuare un exercițiu creativ de rezolvare a problemelor, folosind în mare parte
tehnici de gândire laterală.
Aceste inconsecvențe pătrund însă și mai adânc, fiind asimilabile în final unui
deficit teoretic. Cred că o teorie coerentă a inovației nu este fezabilă în acest moment, iar
dacă aceasta va fi într-adevăr definitivată în viitor, atunci probabil ar trebui integrată în
cadrul unei teorii mai generale a schimbării (cf. Moldaschl, 2010). În momentul de față,
cea mai calificată teorie care să joace acest rol este știința rețelelor. Odată clarificate
problemele de arhitectură a rețelelor, este de așteptat să se producă în viitorul apropiat
o serie de progrese semnificative în explicarea proceselor din cadrul rețelelor. Spre
deosebire de diferitele încercări în formularea teoriilor de inovare, știința rețelelor are
avantajele inerente ale eleganței explicative și capacitatea de predicție, fiind astfel mult
mai capabilă să producă modele inteligibile care să sprĳine proiectarea de strategii.
Chiar și în prezent, studiul rețelelor s-a dovedit a fi un fundament remarcabil pentru
susținerea inferențelor explicative.
Acest tip de raționament, deși la o scară mult mai modestă, a fost folosit relativ
recent în studierea rețelelor sociale în cadrul programului LEADER (cf. Marquardt et al.,
226
21.09.2012
2012), cu unele rezultate foarte promițătoare. Analiza rețelelor sociale (SNA271) a
dezvăluit blocaje de informații care împiedică transparența instituțională, precum și
rolul crucial al facilitatorilor pentru contextul românesc (cf. Șoflău, 2007). Astfel, există
deja un filon viabil de cercetare, care așteaptă integrarea în proiectarea strategiilor de
dezvoltare regională și subregională.
Prin urmare, este nevoie de o schimbare de perspectivă în cadrul practicilor

actuale de planificare teritorială din România. Această schimbare nu este nimic altceva
decât o încercare reînnoită la combaterea temei separatismului teritorial (cf. Gore, 1984),
care afirmă în esență că atributul ‚teritorial’ este fie un fenomen independent, fie o
proprietate distinctă a proceselor examinate prin tehnici de analiză spațială. Cu alte
cuvinte, noțiunea de ‚teritorial’ este în general considerată de planificatori ca o categorie
distinctă de analiză. Construcția strategiei a dovedit că sunt foarte rare cazurile în care
această perspectivă se dovedește a fi reală, acestea limitându-se la identificarea
concentrațiilor spațiale și a unor descrieri de bază a accesibilității. Într-un anumit sens,
tehnicile de analiză spațială sunt orientate spre susținerea unor inferențe descriptive,
dar sunt relativ ineficiente în pentru raționamente explicative, câtă vreme cele mai
multe rețele sociale și economice se află dincolo de puterea lor analitică. Cu toate că
asemenea rețele prezintă un anumit grad de expresie teritorială, ele au în același timp
capacitatea de a transcende o multitudine de scări teritoriale. Mecanismele interne care
guverneaza comportamentul lor sunt însă încă puțin înțelese într-un sens explicit
științific.
Cu toate acestea, analizele spațiale existente sunt încă departe de asemenea

obiective. Indicatorii și tehnicile utilizate oferă doar o imagine demografică și
economică de ansamblu, care nu permite explicații viabile pentru a lămuri conexiunile
între mediile sociale sau economice și expresia lor teritorială. O rafinare a tehnicilor
analitice ar fi binevenită, dar totuși, aceste domenii rămân în mare parte neclare.
271. Social network analysis/SNA.
227
21.09.2012
7.2 Întrebări deschise
Suita observațiilor anterioare permite formularea câtorva întrebări deschise,

dedicate unor cercetări viitoare:
• În primul rând, rămâne de văzut dacă abordările bazate pe rețele vor câștiga
suficientă putere explicativă pentru a le face utile, dintr-o perspectivă
științifică, în cadrul planificării teritoriale;
• În al doilea rând, în cazul în care proiectarea strategiilor este într-adevăr un

proces în esență creativ, atunci încă mai trebuie stabilit ce înseamnă un
diagnostic diferențial funcțional, necesar pentru grefarea strategiilor de
dezvoltare. Deși aparent simplă, această a doua întrebare reia tema
separatismului teritorial discutată mai sus, care este prezentă în continuare
în practica formală de planificare în România;
• În al treilea rând, complexitatea proiectării strategiilor este disproporționată

față de claritatea și parcimonia necesară unei implementări firești;
• În al patrulea rând, și probabil cel mai important, rămâne deschisă problema

corelării între nivelul de creativitate al strategiei și disponibilitatea mediului
social de a adopta caracterul creativ al acesteia.
228
21.09.2012
Summary
Abstract: This research project assesses the adequacy of regional innovation systems (RIS)
as a spatial planning instrument within the Romanian context. Its novelty lies in
designing a RIS-based approach to low- and medium technology (LMT) industries,
employing the wood industry as a case study. The project resulted in a two-tiered spatial
development strategy, comprising two approaches: a reactive approach, aimed at
optimising subregional labour pools, and a proactive approach, concentrating upon
linking first-degree wood industries to higher value added branches, thus trying to
induce structural development within wood processing communities.
Keywords: Regional innovation systems; Low- and medium technology industries; Wood
industry; Spatial development strategies.
Research Motivation
This research project deals with regional innovation systems (RIS). Its focus lies in
assessing the adequacy of RIS-based approach as a planning tool for regional
development strategies within a Romanian context. It is specifically concerned with the
capacity of a RIS-based approach to activate an existing low-skilled labour force, in an
attempt to enhance its skill levels, thereby optimising subregional and regional labour
pools. Consequently, this approach contributes to more intensive urban-rural relations
and to a structural regional development.
Conceptually, a RIS can be thought of as the institutional infrastructure

supporting innovation within the production structure of a region (Asheim and Gertler,
2005: 299). RIS-based approaches have been widely employed across Europe within
innovation policies and innovation strategies for the past 20 years. The implicit
assumption behind them is that the European economy is currently in a state of flux
229
21.09.2012
towards a knowledge-based economy, heavily dependent on high technology
industries and a highly qualified workforce.
However, consistent and systematic proof of this argument is still hard to find (cf.
Hanell and Neubauer, 2006: 29ff.). Against this background, the novelty of this research
project is to adopt a RIS-based approach in regional economies governed by low- and
medium technology (LMT) industries; a declining rate of employment, with an
especially high proportion of the young population employed in the informal economy;
and an ageing population scattered over vast, underdeveloped rural areas. It therefore
appears to be in stark contrast with the mainstream understanding of the role of
innovation for development, but nonetheless, it is a particularly promising field of
enquiry within the Romanian context.
The empirical part of the study focuses on the Romanian wood industry,
encompassing forestry as well as wood processing. I have selected the wood industry
as a case study for two main reasons: the first is essentially social, as forestry still
commands alongside agriculture a large share of employment, especially in rural areas,
and thus provides an income for many communities. The second reason is distinctively
academic, as the wood industry is a mature industry employing LMT technologies,
which currently finds itself subjected to increasing market pressures. Market pressure
works in this case as a strong incentive to innovate, therefore qualifying it as a fertile
platform for an optimised RIS-based approach.
Scientific Background
A context as described before requires a versatile conceptual tool, which is

provided by the relatively recent concept of regional innovation systems (RIS). It has
been employed for the first time by Philip Cooke in 1992 (Cooke, 1998: 2), as a direct
descendant of the national innovation system (NIS) concept, developed about a decade
earlier in response to increased competition from the Japanese economy. Research into
RIS was triggered by dissatisfaction with the results produced by NIS approaches in
studying the systemic nature of innovation. An additional rationale was the renewed
interest in post-fordism and evolutionary economics, which thoroughly changed the
230
21.09.2012
understanding of firm behaviour (cf. Nelson and Winter, 1982). Thus, innovation
became increasingly intertwined with research efforts in regional development.
Following from the definition of an innovation system as an institutional

infrastructure supporting a production system, an ideal RIS specimen can be divided
into three subsystems: a knowledge generation and diffusion subsystem; a knowledge
application and exploitation subsystem; and a regional policy subsystem (Trippl and
Tödtling, 2008: 204f.). The first subsystem consists mostly of public institutions such as
universities, research and development (R&D) institutes and facilities for qualification
and training. The second comprises mainly industrial companies and their supply
chains, while the third consists of policy institutions and regional development
agencies.
If we are to go however deeper into the analysis of the second subsystem, we find
that industrial companies are subject to varying degrees of pressure from the so-called
‘4 Cs’: customers, contractors, collaborators and competitors. In order to respond to
such pressures, firms have the option of networking. They can do so in two ways:
vertically, between customers and contractors/suppliers, and horizontally, between
collaborators and competitors. When spatial concentration accompanies this
networking, the second subsystem becomes an industrial cluster (Porter, 1990; 1998;
Simmie, 2008).
It is within clusters that the third subsystem, the regional policy subsystem,
becomes particularly important, for the question then becomes, which sort of
networking brings the highest benefits to the firm. According to Erkko Autio (1998:
134), vertical integration is positively correlated with growth, while horizontal
networking might be expected to positively influence profitability. Therefore, policies
directed at enhancing networking behaviour need to specifically target one of the two
types of networking. A majority of policies is currently directed at enhancing horizontal
networking, thus proving to be ineffectual in terms of firm growth. This is one of the
main aspects to be dealt with within the thesis, as one of its main research questions is
concerned with matters of employment and hence, with firm growth.
One last observation should be brought up in this context. Literature dedicated to

RIS-based approaches reveals their propensity for high technology industries, despite
231
21.09.2012
the fact that designating high-tech industries as the main engine for growth and
development is somewhat dubious (cf. Malecki, 1997: 23f. and 81ff.). Surprisingly
enough, interest in innovation in low- and medium technology industries sparked only
relatively recently, mainly due to five arguments: first, low- and medium technology
(LMT) branches are still significant within the overall structure of the industry, and will
probably remain important in the foreseeable future as well. The same argument also
applies to matters concerning employment. Second, they still achieve respectable
growth in productivity. Third, they are closely connected to high technology industries,
especially with information and communication technologies (ICT), upon which they
draw heavily. Fourth, they do generate innovation themselves, even if there are still
serious difficulties in measuring it. And finally, they tend to be an important element in
regional and transnational industrial value chains (Hirsch-Kreinsen et al., 2008: 4ff.). It is
along these arguments that I have constructed the reasoning behind this research
project.
Aims and Research Questions
There are three main aims for this research project: First, it is to further develop
the RIS concept from a theoretical perspective, by optimising it for operation in
environments characterised by low- to medium technology (LMT) industries and a low-
skilled labour force. Second, it is to ascertain whether such a RIS-based approach has
the potential to induce a higher qualification in the workforce, as well as technological
upgrading, thereby promoting regional development along a higher-value added path.
Third, it is to translate this potential into a mid-term, two-tiered regional development
strategy grounded in the existing Romanian context. Thus, the first two aims engage in
a timely debate upon the role of innovation for regional development, whilst the third
one attempts to operationalise a RIS-based approach into concrete spatial terms.
These three aims are further detailed by the following research questions:
1. Is the RIS concept theoretically robust enough to allow for additional

dimensions meant to increase its applicability to a wider breadth of contexts?
If so, under which circumstances?
232
21.09.2012
2. Is it reasonable to invest in the formation and implementation of RIS within
the Romanian context, in order to achieve a higher quantitative and
qualitative level of employment?
3. If that be the case, is it possible to activate a higher proportion of the young

population that currently lives in rural areas and in small towns?
4. Is a future development path, linked to better employment and higher value

added, possible? If so, under which circumstances?
5. In what way can a RIS-based approach be integrated into the formation and
development of the Romanian National Network for Rural Development
(NNRD)?
6. What is the territorial scale of impact for a RIS-based approach?
Structure of the Work
The subject of this work has been divided among seven constituent sections,
which were composed according to the following logic: a first section offers a concise
overview on the basic traits of the research project, while the second deals with matters
of methodology, explaining the research strategy behind the project's aims and their
related research questions. A third section opens the discussion on innovation and on
regional innovation systems from a theoretical perspective. It first sketches the
historical and political setting behind the idea of innovation and then traces its
theoretical development at a regional level. Remaining subsections within this theory
chapter are entirely dedicated to explaining the RIS concept, tracing its genealogy and
optimising it for the low- and medium technology industries, in order for it to serve
communities with a tradition in forestry and wood processing. The chapter thus ends
with a novel operational definition and the structure of a RIS optimised for the wood
industry.
Theoretical insights are complemented in the following chapter with a study of

the Romanian context influencing RIS performance, and with a functional profile of the
wood industry, thereby and highlights possible docking points for a development
233
21.09.2012
strategy. Insights gained from this and the previous chapter are distilled into an interim
review chapter that also provides answers to the first two research questions and serves
as a platform for strategy formation.
The sixth chapter deals entirely with the proposed strategy. It describes the
proposed RIS architecture into more detail, and constructs each function necessary for a
viable RIS-based approach. Analysing relations between these functions and their
current environment revealed a set of missing links that could impinge on RIS
performance. They are catalogued at the end of the chapter.
The text concludes with a section dedicated to the final four research questions.
The answers provide a fertile platform for a reflexive analysis of the entire research
project. Problems left unsolved are transformed into open questions and ideas are put
forward on how to address them.
Answers to the Six Research Questions
The first question was related to the theoretical robustness of the RIS framework,
and asked whether it was suited to work within environments characterised by low-
and medium technology (LMT) industries and a low-skilled workforce.
Even in its ideal form, the RIS concept is inoperational from a strictly scientific
perspective. It has little explanatory power, as innovative behaviour and learning
processes are still not fully understood, and therefore measurements are extremely
difficult to undertake. Furthermore, network science is not suited yet to explain such
complex institutional arrangements, as those posited by the RIS architecture. In essence,
a coherent scientific approach to tackle these matters has yet to mature. Apart from
these purely theoretical considerations, there is absolutely no conceptual hindrance
preventing the use of RIS-based approaches to LMT environments. From a planning
perspective, this insight serves to make RIS-based approaches viable for development
purposes. Nevertheless, this viability results primarily from the appeal such conceptual
frameworks have in shaping strategy formation.
This should not be taken to mean that certain prerequisites do not have to be met.
The sectoral conditions outlined in the theory chapter and their related conditions at
234
21.09.2012
firm level essentially imply reducing information asymmetries, searching for market
niches with inherent development potential, and establishing some incipient level of
studied trust.
Here the second research question begins to gain in importance. It pondered upon
the rationality of investing in RIS formation and implementation within a Romanian
context. Even without proper quantification of expected results, I personally believe
that the answer is largely on the positive side. This is mainly because RIS
implementation is grafted on somewhat dysfunctional, yet clear foundations. The basic
rationale behind RIS design within the Romanian context is to remove information
bottlenecks and to train for an active networking behaviour. It is more of an integrated
approach to community development, rather than a concerted effort in achieving a
knowledge intensive society. Hence, it aims to increase social capital, as well as to
improve the quality of employment.
The third question asked whether it would be possible to activate a larger

proportion of the young population, currently residing in rural areas and in small
towns, to enter the formal economy. The answer to this question must be qualified.
Given that new business formation in higher value added wood processing is
predominantly an urban affair, it is reasonable to assume that the younger urban
population will be at an advantage. Nonetheless, as wood processing chains are heavily
dependent on rural areas, a higher activation of the young rural population is in
possible, in principle. Furthermore, it is encouraged by ongoing public-private
ownership transfers and inheritance.
All these conditions taken together imply that the degree of activation is strongly
associated with the intensity of business relations, which is in turn dependent on the
strategic behaviour of the large firms dominating the wood industry. As the interviews
have revealed, these companies are interested in optimising their supply chains,
without internalising them completely, at least for the time being. In order to achieve
this, they are willing lend support to forest owners in matters related to forest
management and to technological transfers. However, as managerial skills are still
largely underdeveloped, especially in rural communities (cf. Bouriaud et al., 2005: 665),
active support is needed, and what is more, it seems to be appreciated. Thus, flexible
235
21.09.2012
support can be delivered by active Local Action Groups (LAGs) in coǌuction with the
NNRD, thereby minimising budgetary expenses, while at the same time constructing a
far wider platform for community involvement.
As for the proportion of young persons willing to enter the formal economy, an
estimate, even approximate, is impossible to make from existing data. The most
pressing trend that seems very likely to hasten a possible transition to the formal
economy is the ongoing impoverishment across rural areas, which means that
subsistence agriculture, which hitherto functioned as the main safety net, might have to
be complemented, at least partially, with additional sources of income. Whether this
will be done by tapping into the formal economy or into the informal economy depends
largely on devising an appealing composite policy package to accompany this
transition, and ensuring that it receives attention, especially in rural areas (cf. Parlevliet
et al., 2008: 53f.).
Hence, two main roles for the NNRD arise: to provide up-to-date information
concerning the legal and institutional framework of the labour market, including
analysis of ongoing reforms and explaining the benefits of joining the formal economy,
and to engage in devising projects aimed at expanding employment opportunities via
intersectoral linkages.
The following research question was concerned with the possibility of better
employment and higher levels of value added. Current market trends affecting first-
degree wood industries currently prohibit any viable option for an endogenous
improvement in value added. As regards employment, qualitative improvements are
not completely excluded, as long as there is a working technological transfer, even if it
has proved to be a rather cumbersome process, at least for the time being. Nonetheless,
visible qualitative and quantitative changes in employment are possible only through a
widening of employment options for the wood harvesting and wood processing
communities. At the heart of the matter lies an exercise in rethinking the options of
wood harvesting. Selective harvesting forms the initial platform for linking forestry to
higher value added industries. These industries are either involved in a stage of
providing proofs of concept, or have already received consistent media coverage and
increased public support. Nevertheless, capitalising upon them depends almost
236
21.09.2012
exclusively on active behaviour within wood processing communities. Establishing
links to other industrial branches, some of them hitherto completely or largely
unknown locally, requires on the one hand as little information asymmetries as
possible, and on the other, some consistent managerial skills. Providing for both these
requirements is institutionally possible even without comprehensive reform, but it
requires a network-based approach.
This brings us to the next research question, which was concerned with the
feasibility of integrating a RIS-based approach into shaping the National Network for
Rural Development (NNRD). A network-based approach is viable in this particular
instance, as wood processing communities are generally scattered following the
patterns of forests. Reducing information asymmetries implies setting up an
information exchange platform that has the capability of covering communities across
the national level. This is however a minimal condition, which is almost exclusively
related to the network's architecture: it simply provides the opportunity of information
transfer. If it is indeed used is largely a matter of community involvement. This
involvement can be activated through the array of proposed functions and through the
inherent opportunity of international co-operation, which is made possible by the
NNRD's affilition to the European Network for Rural Development (ENRD). As the
Marquardt et al. (2012) study has shown, international co-operation is likely to
accelerate endogenous activation.
Furthermore, the network-based approach ensures relatively cost-effective skill

transfer within communities through the action of LAGs, which means that
institutional reform from above is for the most part unnecessary. Designing the NNRD
as a producer service platform therefore reduces budgetary constraints, which in turn
translate into greater financial flexibility and hence more effective management.
Flexibility is in this instance a key aspect, as it allows for co-operative shaping and
development of the Network.
The final research question probably seems to be the most relevant from a spatial
planning perspective: what is the geographical scale of impact of such RIS-based
approach? As noted earlier, a consistent ex ante evaluation is impossible to make.
Furthermore, as the RIS-based approach inherently entails combining territorial
237
21.09.2012
networks with social and bussiness networks, a composite assessment is far beyond any
analytical technique available today. Nevertheless, it seems reasonable to posit the
social impact at a subregional, probably LAU 1, level. A regional impact, slightly above
the NUTS 3 level, is far more likely from a business perspective, as raw material supply
chains for the large multinational branches already cover areas described by radii of 150
to 200 kms. If product diversification occurs among smaller companies, especially
within the wood construction sector, supply chains may shift between a LAU 1 and a
NUTS 3 scale. However, when considering the bioenergy sector, the scale is very likely
reduced again to a LAU 1 level.
In addition to being mere approximates, these foreseen spatial impacts are not
entirely relevant, as the ultimate goal of the strategy is primarily social. Hence, if the
strategy succeeds in changing in developing an active networking behaviour, then it
provides its proof of concept as a viable spatial planning approach.
238
21.09.2012
Résumé
Résumé : Le projet de recherche doctorale étudie l’adéquation des systèmes régionaux

d’innovation (RIS), en tant qu’instrument de planification territoriale dans le contexte
roumain. La nouveauté de l’étude consiste en l’application d’une approche fondée sur RIS
dans les industries de technologie basse et moyenne (TBM), employant comme étude de
cas l’industrie du bois. Le résultat de la recherche s’est matérialisé n une stratégie de
développement territorial à terme moyen, comprenant deux approches : une approche
réactive, destinée à optimiser les bassins sous-régionaux de la force de travail, et une
approche proactive, orientée vers la connexion des industries du travail du bois de
premier degré avec les industries connexes avec un niveau plus élevé de la valeur ajoutée,
pour induire un développement structurel dans les communautés spécialisées dans le
travail du bois.
Mots-clé : Systèmes régionaux d’innovation ; industries de technologie basse et

moyenne ; industrie du bois ; interactions urbain-rural ; stratégies de développement
territorial .
La motivation de la recherche
Ce travail de recherche concerne les systèmes régionaux d’innovation (RIS272), en

évaluant l’adéquation de ceux-ci en tant qu’instrument de planification dans la
projection des stratégies de développement territorial, dans le contexte roumain.
Du point de vue conceptuel, les systèmes régionaux peuvent être envisagés

comme l’infrastructure institutionnelle destinée à soutenir l’innovation dans le cadre de
la structure de production d’une région (Asheim et Gertler, 2005 : 299). Le long des
vingt dernières années, des approches de type RIS ont été utilisées à grande échelle en
Europe, sous forme de politiques et de stratégies d’innovation. La présupposition
implicite cachée derrière ce type d’approches considère l’économie européenne comme
272. Regional Innovation Systems/RIS. Les acronymes des notions consacrées en plan international sont
rendues en anglais.
239
21.09.2012
se trouvant au seuil d’une transition vers une économie fondée sur le savoir, comme
étant puissamment dépendante des industries de haute technologie et d’une force de
travail hautement qualifiée. Mais, au moins à cet instant, on trouve encore difficilement
des preuves systématiques à l’appui de cette argumentation (Hanell et Neubauer, 2006 :
29 ff.).
Dans ce contexte, la nouveauté du projet de recherche doctorale consiste en

l’adoption d’une approche de type RIS dans le cadre de certaines économies régionales
caractérisées par des industries dépendantes de technologies basses ou moyennes ; par
un taux de l’occupation de la force de travail en diminution ; par une proportion accrue
de la population jeune engagée dans l’économie informel et par une population âgée
dispersée dans de vastes zones rurales, peu développées.
Le côté d’analyse empirique de cette étude se concentre sur l’industrie du bois de

Roumanie, abordant à la fois la sylviculture et le travail du bois. Il y a deux raisons
pour lesquelles j’ai choisi l’industrie du bois comme étude de cas : la première est,
essentiellement, de nature sociale, puisque le travail du bois assure, avec l’agriculture,
une grand partie de l’occupation de la force de travail, spécialement dans les zones
rurales, tout en déterminant de cette manière une importante source de revenues pour
beaucoup de communautés. La deuxième raison est de nature scientifique, car
l’industrie du bois est considérée comme une industrie mûre, soumise à des pressions
concurrentielles de plus en plus élevées, qui se fonde généralement sur des technologies
basses ou moyennes. Les pressions du marché fonctionnent, dans ce cas, comme un fort
stimulant d’innovation, en définissant ainsi l’industrie du bois comme une plate-forme
extrêmement fertile pour une approche optimisée de type RIS.
Fondement scientifique
Un contexte social et économique comme celui décrit antérieurement demande un

instrument conceptuel versatile, qui prend, dans ce cas-ci, la forme des systèmes
régionaux d’innovation (RIS)/ La notion a été employée pour la première fois par
Philip Cooke, en 1992 (Cooke, 1998 : 2), et représente un descendant direct du concept
240
21.09.2012
273
de système national d’innovation (NIS ), développé il y a à peu près une décennie,
comme réponse à la compétition accrue venue du sein de l ‘économie japonaise.
L’intérêt académique s’est progressivement orienté des systèmes nationaux, vers ceux
régionaux d’innovation, spécialement à la suite des résultats insatisfaisants dans
l’explication de la nature systémique de l’innovation. Mais la transition a été facilitée
aussi par l’intérêt simultané pour le post-fordisme et pour l’économie évolutionniste (cf.
Nelson et Winter, 1982). En conséquence, l’innovation a commencé à être perçue en
relation de plus en plus étroite avec les politiques de développement régional.
La modification de l’échelle territoriale a mené à un éclaircissement conceptuel de

la structure d’un RIS idéal. De cette manière, un tel système se compose de trois sous-
systèmes : un sous-système de génération et diffusion des connaissances, un sous-
système de l’application et de l’exploitation des connaissances et, finalement, un sous-
systèmes de politiques régionales (Trippl et Tödtling, 2008 : 204f.). Le premier sous-
système est presque exclusivement composé d’institutions publiques, tout comme des
universités, des instituts de recherche et développement (R&D) et centres de
qualification et formation professionnelle. Le second sous-système comprend
principalement des compagnies industrielles et le troisième est formé d’institutions
politiques et des agents pour développement régional.
Une analyse plus détaillée du deuxième sous-système indique le fait que les firmes
sont soumises, en fonction du contexte, à de différents degrés de pressions de la part
des ”4 C” : clients, entrepreneurs/fournisseurs, collaborateurs et concurrents. Pour
répondre à ces pressions, les firmes ont l’option du fonctionnement en réseau. La
relation dans le cadre des réseaux peut être faite de deux manières : verticalement, entre
clients et entrepreneurs, et horizontalement, entre collaborateurs et concurrents.
Lorsque ces relations sont accompagnées par une concentration territoriale, le deuxième
sous-système devient un cluster (cf. Porter, 1990 ; 1998 ; Simmie, 2008).
Au sein des clusters, le troisième sous-système, celui des politiques régionales,

devient d’autant plus important, puisque le problème qui se pose dans ce cas et le fait
de maximiser les bénéfices résultés à la suite de chaque manière de relations dans le
273. National Innovation Systems/NIS.
241
21.09.2012
cadre du réseau. Ainsi, selon Erkko Autio (1998: 134), l’intégration verticale se trouve
positivement en corrélation avec la croissance, tandis que l’intégration verticale
influence de manière positive le profit. Pour cela, les politiques qui stimulent le
comportement de travail en réseau doit avoir comme cible précise un des deux types
d’intégration. La plupart des politiques est orientée à présent vers l’amélioration de
l’intégration horizontale, s’avérant ainsi inefficace en ce qui concerne l’extension de la
firme. C’est un des principaux aspects qui sera aborder dans cette thèse, puisque l’une
des principales questions posée par la recherche est liée au thème de l’occupation de la
force de travail et, implicitement, de l’extension des firmes.
Une dernière observation doit être mise en évidence, dans ce contexte. De l’étude
de la littérature dédiée aux approches fondées sur RIS, il résulte la tendance de
favoriser les industries fondées sur de hautes technologies, malgré le fait que la
désignation de celles-ci comme moteur principal de la croissance et du développement
est douteuse (cf. Malecki, 1997: 23f. et 81f.). De manière surprenante, l’intérêt pour
l’innovation dans les industries de technologie basse ou moyenne (TBM) n’est apparu
que relativement récemment, surtout à cause des cinq suivants arguments : d’abord, les
branches industrielles de technologie basse et moyenne sont encore significatives dans
la structure industrielle générale et elles le seront encore à l’avenir. Le même argument
est valable en ce qui concerne les aspects se rapportant à l’occupation de la force de
travail. En deuxième lieu, les industries TBM obtiennent de significatives croissances de
la productivité. En troisième lieu, celles-ci sont étroitement liées à l’industrie de haute
technologie, spécialement à celle des informations et des communications, sur
lesquelles se fondent puissamment. En quatrième lieu, elles-mêmes engendrent
l’innovation, même si il y a encore d’importantes difficultés dans son évaluation. Un
dernier argument consiste dans le fait que les industries TBM tendent être un important
élément dans les chaînes des valeurs industrielles, régionales et transnationales (Hirsch-
Kreinsen et al., 2008 : 4ff.). Les cinq arguments forment le fondement du projet de
recherche doctorale.
242
21.09.2012
Les objectifs du projet et les questions de la recherche
Le projet comprend trois objectifs principaux : le premier vise le développement

supplémentaire du concept de RIS d’une perspective théorique, en l’optimisant pour le
fonctionnement dans les milieux caractérisés par des industries TBM ; ainsi que par la
présence d’une force de travail faiblement qualifiée. Le second objectif est
l’établissement du potentiel d’une approche fondée sur RIS d’induire une plus haute
qualification de la force de travail et de déclencher le progrès technologique, en
promouvant de cette manière un trajet du développement régional lié à un niveau plus
élevé de la valeur ajoutée. Le troisième objectif est la transposition de ce potentiel en
une stratégie de développement territorial à terme moyen, à deux niveaux, encadré
dans le présent contexte roumain.
Les trois objectifs se trouvent détaillés en ce qui suit par les suivantes questions :
1. Le concept RIS est-il suffisamment robuste du point de vue théorique pour

permettre le développement de dimensions supplémentaires, destinées à
accroître son applicabilité à un éventail plus ample de contextes ? Si oui,
dans quelles circonstances?
2. L’investissement dans la formation et la mise en oeuvre du RIS dans le

contexte de la Roumanie, est-il raisonnable, pour obtenir un niveau plus
haut, tant du point de vue qualitatif, que quantitatif, de la force de travail?
3. Au cas d’une réponse affirmative à la question précédente, est-il possible

d’activer une plus grande partie de la population jeune qui vit à présent
dans les zones rurales et dans de petites villes, dans le cadre de l’économie
formelle?
4. Une trajectoire future de développement, fondée sur une meilleure

occupation de la force de travail et ayant une valeur ajoutée accrue est-elle
possible? Si oui, dans quelles conditions?
5. De quelle manière peut-on intégrer une approche fondée sur RIS dans la
formation et le développement du Réseau National pour Développement
Rural (RNDR) de la Roumanie?
243
21.09.2012
6. Quelle est l’échelle territoriale de l’impact d’une approche fondée sur RIS?
La structure de l’ouvrage
L’ouvrage est formé de sept sections, constituées de deux parties. Dans la

première partie, les deux premières sections sont dédiées à la délimitation du sujet et de
la méthodologie. Le troisième chapitre ouvre la discussion sur l’innovation et sur les
systèmes régionaux d’innovation (RIS), en les intégrant dans le contexte historique et en
testant leur nature scientifique et politique. L’analyse théorique est complétée , dans le
chapitre suivant, par une analyse empirique du contexte roumain social et économique
actuel, par un portrait de l’industrie du bois. Les deux chapitres sont synthétisés dans la
section de bilan intermédiaire qui répond aux deux premières questions de la
recherche, en formant ainsi le point d’ancrage de la stratégie. La deuxième partie de
l’ouvrage est dédie presqu’entièrement à la stratégie de développement, en comprenant
tant son approche réactive, que celle proactive. Finalement, la discussion se ferme sur
une section d’analyse réfléchie sur l’entier projet de recherche, liée aux réponses des
dernières quatre questions de la recherche et suivie par un aperçu des questions restées
encore ouvertes.
Les réponses aux questions de la recherche
La première question se rapportait à la vigueur théorique du concept RIS et à sa

capacité de fonctionner dans des milieux caractérisés par des industries qui emploient
des technologies basses et moyennes (TBM) et par une force de travail plus faiblement
qualifiée.
Y compris dans sa forme actuelle, le concept RIS est à présent inopérant d’une
perspective strictement scientifique, parce que sa force explicative reste réduite, tant
que les comportements innovatrices et les processus d’enseignement ne sont pas encore
entièrement compris et, comme suite, qui ne peuvent pas encore être quantifiés. De
plus, la science des réseaux n’est pas encore suffisamment développée pour expliquer
des arrangements institutionnels complexes, comme ceux proposés par l’architecture
RIS. Mais excepté ces considérations purement théoriques, il n’y a absolument aucun
244
21.09.2012
obstacle conceptuel pour surmonter les emplois des approches fondées sur RIS aux
environnements TBM.
Mais cela ne signifie pas que certaines conditions ne doivent pas être, pourtant,
remplies. Les conditions sectorielles présentées dans le chapitre de théorie et les
conditions afférentes au niveau d’une firme impliquent, en essence, la réduction des
asymétries d’informations; la recherche de quelques niches de marché à potentiel
inhérent de développement et l’atteinte d’un niveau naissant de confiance étudiée dans
le cadre des communautés d’affaires.
Dans un tel contexte, la deuxième question de la recherche commence à gagner de

l’importance, à cause de sa focalisation sur la raison d’investir dans la formation et
l’implémentation du RIS dans un contexte roumain. Même sans la quantification exacte
des résultats anticipés, je crois que la réponse est en grande mesure affirmative, parce
que la greffe d’une approche fondée sur RIS se fait, dans ce cas, sur un contexte
dysfonctionnel, mais relativement clair. La principale motivation derrière la projection
d’un RIS pour le contexte roumain est l’élimination des blocages informationnels et
l’entraînement d’un comportement actif dans la formation des réseaux. En essence, une
telle approche vise la croissance du capital social et l’amélioration de la qualité de
l’occupation de la force de travail.
La troisième question se rapportait à la possibilité de l’entraînement d’une

proportion plus grande de la population jeune, résidant dans les zones rurales et dans
de petites villes, dans le cadre de l’économie formelle. La réponse à cette question
nécessite certaines précisions. Tenant compte du fait que la création de nouvelles
firmes, spécialisées dans le travail supérieur du bois, est en grande partie liée au milieu
urbain, il est possible que la population urbaine détienne l’avantage d’un éventail plus
varié de places de travail. Pourtant, en ce qui concerne le cycle de production dans son
ensemble, sa dépendance face aux zones rurales devient évidente, déterminant que
l’entraînement de la population rurale soit possible, au moins en principe. De plus, la
dynamique actuelle des transferts de propriété sur les forêts et les héritages tendent à
encourager ce processus par l’intermède d’une responsabilisation au rang des
propriétaires.
245
21.09.2012
Toutes ces conditions combinées impliquent le fait que le degrés d’activation de la
population est fortement associé à l’intensité des relations d’affaires. Celle-ci est, à son
tour, dépendante du comportement stratégique des grandes compagnies qui dominent
l’industrie du bois. De la série des interviews, il en résulte clairement leur intérêt pour
l’optimisation des chaînes d’approvisionnement, mais sans le désir de les intégrer
complètement à leurs propres opérations, au moins pour l’instant. Ainsi, les
compagnies sont disposes à offrir de l’assistance aux propriétaires de forêts dans des
problèmes liés à la gestion des forêts et au transfert technologique. Mais comme les
compétences managériales des propriétaires sont, en grande partie, sous-développées,
spécialement dans le cas des communautés rurales (cf. Bouriaud et al., 2005 : 665), un
appui institutionnel actif est encore nécessaire et, de plus, celui-ci semble être
généralement apprécié. Il peut être offert de manière flexible par les Groupes d’Action
Locale (les GAL), comme partenaire du Réseau, réduisant de cette manière substantielle
aux dépenses budgétaires et construisant en même temps une plate-forme plus large
pour l’implication communautaire.
Quant à la proportion des jeunes gens dispos à entrer dans l’économie formelle,
une estimation, même approximative, est impossible, en partant des données existantes.
La plus grande pression dans l’accélération de la transition vers l’économie formelle
semble être la pauvreté continue des zones rurales, qui implique la supplémentation
partielle de l’agriculture de subsistance avec de nouvelles sources de revenus. Si cela va
se réaliser par l’intermède de l’économie formelle ou directement du secteur informel,
cela dépend en grand partie de la conception d’un paquet attrayant de politiques et de
l’assurance de sa réception, spécialement dans les zones rurales (cf. Parlevliet et al., 2008
: 53f.).
La question suivante de la recherche concernait la possibilité d’une meilleure

occupation de la force de travail et d’un niveau plus élevé de la valeur ajoutée pour les
activités du travail du bois. Les tendances actuelles qui affectent les industries du bois
du premier degrés interdisent pour l’instant toute option viable pour une amélioration
endogène du niveau de la valeur ajoutée. En ce qui concerne l’occupation de la force de
travail, des améliorations qualitatives ne sont ps complètement exclues, tant qu’il y a un
transfert technologique actif, soit-il même difficile, comme à présent. Pourtant, des
246
21.09.2012
changements qualitatifs et quantitatifs visibles ne sont possibles que par l’extension des
options de l’embauche et des affaires pour les communautés spécialisées dans le travail
du bois. En essence, une telle diversification peut être envisagée en partant du
processus de la récolte du bois, la récolte sélective formant le point de départ pour la
connexion des industries de premier degrés avec les industries apparentées, qui
permettent la création d’une valeur ajoutée plus élevée. Ces industries soit se trouvent à
l’instant en expansion, assurant déjà des preuves de la viabilité des concepts, soit
jouissent d’une attention médiatique accrue, accompagnée par un financement public
progressif. Pourtant, leur mise en valeur dépend à peu près exclusivement du
comportement actif des communautés spécialisées dans le travail du bois.
L’établissement des liens avec d’autres branches industrielles impose, d’un côté, la plus
grande diminution des asymétries d’informations et, d’un autre, le développement de
compétences managériales substantielles. Le respect des deux conditions est possible
toujours sans une réforme institutionnelle significative, tant qu’on adopte une approche
fondée sur des réseaux.
Cette observation nous conduit à la question suivante de recherche, intéressée par

la possibilité de l’intégration d’une approche fondée sur RIS dans la modélisation du
Réseau National pour Développement Rural. Du chapitre de stratégie a résulté le fait
qu’un tel exercice est extrêmement utile et entièrement possible, tant qu’un nombre
minima de fonction peut être accompli, fonctions caractéristiques à un système
d’innovation. Une approche fondée sur des réseaux est d’autant plus indiquée dans le
contexte de l’industrie roumaine du bois, où les communautés spécialisées sont,
généralement, dispersées en fonction de l’existence des forêts/ la diminution des
asymétries d’informations suppose la création d’une plate-forme pour un transfert
informationnel, qui puisse avoir la capacité de couvrir tout le territoire national.
Pourtant, ce n’est qu’une condition minimale, presque exclusivement liée à
l’architecture du réseau, offrant seulement la chance de l’échange d’informations. Mais
le transfert effectif dépend entièrement de l’implication des communautés. Celle-ci peut
être, à son tour, activée tant par la suite de fonctions proposées, que par la possibilité
des coopérations internationales, inhérentes à l’intégration du Réseau Européen pour
Développement Rural (REDR), l’efficacité de la coopération internationale dans
247
21.09.2012
l’accélération du processus d’activation communautaire en Roumanie étant démontrée
par l’étude entreprise par Marquardt et al. (2012).
De plus, une approche fondée sur des réseaux assure aussi un transfert efficient de
compétences dans le cadre des communautés, par l’intermède des GAL, sans impliquer
une réforme institutionnelle au niveau central. La projection du Réseau en tant que
plate-forme de services pour les producteurs réduit en grande mesure les contraintes
budgétaires, qui se traduisent, à leur tour, par une plus grande flexibilité financière et,
par conséquent, une gestion plus efficiente du Réseau. La flexibilité est dans ce cas un
aspect clé, parce qu’elle permet la modélisation et le développement coopérative du
Réseau.
La question finale de la recherche est, probablement, la plus importante de la

perspective de l’aménagement du territoire, se rapportant à l’échelle territoriale à
l’impact d’une telle approche fondée sur RIS dans le contexte roumain. A ce que j’ai
déjà mentionné plus tôt, une évaluation substantielle ex ante est impossible. De plus,
une approche fondée sur RIS suppose de manière explicite la combinaison des réseaux
territoriaux avec ceux sociaux et avec ceux économiques, une évaluation complexe de
l’impact dépassant de beaucoup toute technique analytique disponible à présent.
Pourtant, il me semble raisonnable d’approcher l’impact social d’une telle approche au
niveau sous-départemental (LAU 1). D’une perspective d’affaires, l’échelle peut s’élever
jusqu’au niveau départemental ou, peut-être, un peu au-dessus, parce que les chaînes
de l’approvisionnement avec des matières premières des grandes compagnies ont des
surfaces décrites par des rayons variant entre 150 et 200 km. Au cas où la diversification
de l’éventail de produits apparaîtra en vérité au rang des firmes plus petites,
spécialement au cas du secteur des constructions en bois, les chaînes
d’approvisionnement peuvent diminuer quelque part entre le niveau sous-
départemental et celui départemental. Au cas du secteur bioénergétique, la surface
maximale d’impact va varier le plus probablement entre le niveau communal et celui
sous-départemental.
Excepté le fait qu’on ne peut faire leur approximation que très difficilement, les
impacts territoriaux prévus sont moins relevants dans le contexte présent, parce que le
but final de la stratégie est en son essence social. De cette perspective, la réussite de la
248
21.09.2012
stratégie dans le développement d’un comportement actif de relation dans le cadre des
communautés, indifféremment de leur position géographique, signifie en essence une
démonstration de la viabilité de celle-ci en tant qu’instrument de planification
territoriale.
249
21.09.2012
Referințe bibliografice
6, P. (Ashworth, D.) și Bellamy, C. (2012), Principles of Methodology. Research Design in Social

Science. Los Angeles (CA): SAGE Publications.
Altman, J. (2007), Wirtschaftspolitik (a 8-a ed.). Stuttgart: Lucius & Lucius.
Asheim, B. (2007), Differentiated Knowledge Bases and Varieties of Regional Innovation Systems,
în The European Journal of Social Science Research, 20/3, pp. 223-241.
Asheim, B. T. și Gertler, M. S. (2005), The Geography of Innovation: Regional Innovation Systems,

în Fagerberg, J., Mowery, D. C. și Nelson, R. R. (eds.), The Oxford Handbook of Innovation.
New York: OUP, pp. 291-317.
Asheim, B. T., Smith, H. L. și Oughton, C. (2011), Regional Innovation Systems: Theory, Empirics
and Policy, în Regional Studies, 45/7, pp. 875-891.
Audretsch, D. B. și Aldridge, T. T. (2009), Knowledge Spillovers, Entrepreneurship and Regional

Development, în Capello, R. și Nĳkamp, P. (eds.), Handbook of Regional Growth and
Development Theories. Cheltenham: Edward Elgar, pp. 201-210.
Autio, E. (1998), Evaluation of RTD în Regional Systems of Innovation, în European Planning

Studies, 6/2, pp. 131-140.
Axenciuc, V. (2008), Formarea sistemului industrial modern în România. Etapa 1859-1941.

Demarajul industrializării. București: Editura Academiei Române.
Aydalot, P. (1986), Milieux innovateurs en Europe. Paris: GREMI. Text disponibil la adresa: http:/
/www.unine.ch/irer/Gremi/Gremi%201.pdf [10.07.2012].
Balconi, M., Brusoni, S. și Orsenigo, L. (2010), In Defence of the Linear Model: An Essay, în
Research Policy, 39/1, pp. 1-13.
Bender, G. (2004), Innovation in Low-Tech - Considerations Based on a Few Case Studies in

Eleven European Countries, Documentul de lucru nr. 6 în Soziologische Arbeitspapiere. Text
disponibil la adresa: http://www.ssoar.info/ssoar/files/usbkoeln/
2008/64/14188_innovationlowtechconsiderations.pdf [12.03.2012].
Bender, G. (2008), How to Grasp Innovativeness of Organizations: Outline of a Conceptual Tool,

în Hirsch-Kreinsen, H. și Jacobson, D. (eds.), Innovation in Low-Tech Firms and Industries.
Cheltenham: Edward Elgar, pp. 25-42.
Bereziuc, R. și Alexandru, V. (2005), Amenajamentul silvic și planul dezvoltării rețelelor de

drumuri forestiere, în Giurgiu, V. și Seceleanu, I. (eds.), Silvologie, vol. IV B. Amenajarea
pădurilor la începutul mileniului al III-lea. București: Editura Academiei Române, pp. 267-275.
Bisley, N. (2007), Rethinking Globalization. Basingstoke: Palgrave Macmillan.
Bruhn-Leon, B., Eriksson, P.-E. și Kraemer-Eis, H. (2012), Progress for Microfinance in Europe,
document de lucru nr. 13 în cadrul EIF Research & Market Analysis. Text disponibil la adresa:
http://www.eif.org/news_centre/publications/eif_wp_2012_13_microfinance.pdf [06.05.2012].
250
21.09.2012
Cainelli, G. (2008), Industrial Districts: Theoretical and Empirical Insights, în Karlsson, C. (ed.),
Handbook of Research on Cluster Theory. Cheltenham: Edward Elgar, pp. 189-202.
Cambridge Econometrics, University of Cambridge (Martin, R. L.) și Ecorys NEI (2003 (?)), A
Study on the Factors of Regional Competitiveness. A Draft Final Report for the European
Commission, Directorate-General Regional Policy. Text disponibil la adresa: http:/
/ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/studies/pdf/3cr/competitiveness.pdf
[20.09.2012].
Christaller, W. (1933/1966), Central Places in Southern Germany (titlu original: Die zentralen
Orte in Süddeutschland. Eine ökonomische-geographische Untersuchung über die
Gesetzmäßigkeit der Verbreitung und Entwicklung der Siedlungen mit städtischer Funktion.
Trad. Baskin, C. W.). Englewood Cliffs (Ǌ): Prentice-Hall.
Ciutacu, C. și Chivu, L. (2007), Quality of Work and Employment in Romania. Raport al Fundației
Europene pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă (European Foundation for the
Improvement of Living and Working Conditions/Eurofound). Text disponibil la adresa: http:/
/www.eurofound.europa.eu/pubdocs/2007/37/en/1/ef0737en.pdf [05.07.2012].
Cooke, P. (1998), Introduction: Origins of the Concept, în Braczyk, H.-J., Cooke, P. și Heidenreich,
M. (eds.), Regional Innovation Systems. The Role of Governances in a Globalized World. Londra:
UCL Press, pp. 2-25.
Cristea, D., Sandu, A. M. și Rădulescu, M. (2005), Metodologie de reconfigurare a bazei spațiale

ale planurilor de amenajare a teritoriului în vederea integrării în Uniunea Europeană. Partea I:
Mutații produse de abordarea strategică asupra configurației spațiale la scara teritoriului
European, regional și infra-regional. Partea a II-a: Corelații între politicile de dezvoltare
spațială durabilă și structura spațială aferentă la scară regională și infra-regională. București:
Editura Universitară ‚Ion Mincu’.
Cristea, D., Sandu, A. M. și Rădulescu, M. (2006), Metodologie de reconfigurare a bazei spațiale

ale planurilor de amenajare a teritoriului în vederea integrării în Uniunea Europeană. Situarea
problematicii amenajării teritoriului din România în raport cu principiile, strategiile și
politicile de dezvoltare spațială din țările Uniunii Europene. București: Editura Universitară
‚Ion Mincu’.
Cucu, V. (1976), Geografie și urbanizare. Iași: Junimea.
Cypher, J. M. și Dietz, J. L. (2009), The Process of Economic Development (a 3-a ed.). Abingdon:
Routledge.
Dayson, K. (2010b), Conclusion, în Carboni, B. J., Calderón, M. L., Garrido, S. R., Dayson, K. și
Kickul, J. (eds.), Handbook of Microcredit in Europe. Social Inclusion through Microenterprise
Development. Cheltenham: Edward Elgar, pp. 385-392.
Dayson, K., Carboni, B. J., Kickul, J., Calderón, M. L. și Garrido, S. R. (2010a), Introduction, în
Carboni, B. J., Calderón, M. L., Garrido, S. R., Dayson, K. și Kickul, J. (eds.), Handbook of
Microcredit in Europe. Social Inclusion through Microenterprise Development. Cheltenham:
Edward Elgar, pp. 1-16.
Dennis, C. (2000), Networking for Marketing Advantage, în Management Decision, 38/4, pp.
287-292.
Diekmann, A. (2007/2011), Empirische Sozialforschung. Grundlagen, Methoden,

Anwendungen (a 5-a ed.). Reinbek bei Hamburg: Rowohlt.
251
21.09.2012
Dĳkstra, L. și Poelman, H. (2008), Remote Rural Regions. How Proximity to a City Influences the
Performance of Rural Regions. Text disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/regional_policy/
sources/docgener/focus/2008_01_rural.pdf [08.07.2012].
Doiciu, M. și Bialus, D. (2010a), Microcredit in Romania, în Carboni, B. J., Calderón, M. L.,

Garrido, S. R., Dayson, K. și Kickul, J. (eds.), Handbook of Microcredit in Europe. Social
Inclusion through Microenterprise Development. Cheltenham: Edward Elgar, pp. 306-328.
Doiciu, M. și Bialus, D. (2010b), Benchmarking Microfinance in Romania 2008-2009. A Report

from Eurom Consultancy & Studies for European Microfinance Network's Microfinance
Conference - London, 2010. Text disponibil la adresa: http://www.eurom-consultancy.ro/files/
Brosura%20final%20[web]%20v.1.1.pdf [05.05.2012].
Doloreux, D. și Bitard, P. (2005), Les systèmes régionnaux d'innovation: discussion critique, în

Géographie, Economie, Société, 7/1, pp. 21-36.
Doloreux, D. și Parto, S. (2005), Regional Innovation Systems: Current Discourse and Unresolved
Issues, în Technology in Society, 27/2, pp. 133-153.
Dragoman, D. (2010), Capital social și valori democratice în România. Importanța factorilor

culturali pentru susținerea democrației. Iași: Institutul European.
Dumitrescu, B. (2008), Orașele monoindustriale din România: între industrializare forțată și

declin economic. București: Editura Universitară.
Dumitru, M. și Robu, D. (2005), Utilizarea tehnicilor GPS pentru lucrările de amenajare a

pădurilor, în Giurgiu, V. și Seceleanu, I. (eds.), Silvologie, vol. IV B. Amenajarea pădurilor la
începutul mileniului al III-lea. București: Editura Academiei Române, pp. 349-357.
Eichengreen, B. (2007), The European Economy Since 1945. Coordinated Capitalism and
Beyond. Princeton (Ǌ): PUP.
Erdeli, G. și Cucu, V. (2007), România. Populație. Așezări umane. Economie. București:

Transversal.
ESPON 1.1.1 (The European Observation Network for Territorial Development and Cohesion)
(2004/2005), Project 1.1.1: Potentials for Polycentric Development in Europe. Project Report
(Final Report). Text disponibil la adresa: http://www.espon.eu/export/sites/default/
Documents/Projects/ESPON2006Projects/ThematicProjects/Polycentricity/fr-1.1.1_revised-
full.pdf [07.07.2012].
ESPON 1.1.2 (2005) Project 1.1.2: Urban-rural Relations in Europe. Final Report. text disponibil
la adresa: http://www.espon.eu/export/sites/default/Documents/Projects/
ESPON2006Projects/ThematicProjects/UrbanRural/fr-1.1.2_revised-full_31-03-05.pdf
[08.07.2012].
ESPON Synthesis Report III (2006), Territory Matters for Competitiveness and Cohesion. Facts
of Regional Diversity and Potentials in Europe. Synthesis Report III, Results by Autumn 2006.
Text disponibil la adresa: http://www.espon.eu/export/sites/default/Documents/
Publications/ESPON2006Publications/SynthesisReport3/final-synthesis-reportiii_web.pdf
[08.07.2012].
European Commission (2004), Aid Delivery Methods. Volume 1. Project Cycle Management
Guidelines. Text disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/europeaid/multimedia/
publications/documents/tools/europeaid_adm_pcm_guidelines_2004_en.pdf [03.06.2012].
252
21.09.2012
European Commission (2011), Forestry in the EU and the World – A Statistical Portrait.
Luxemburg: Publication Office for the European Union.
European Commission (2011), Proposal for a Regulation of the European Parliament and of the
Council on a European Union Programme for Social Change and Innovation. COM(2011) 609
final, 2011/0270 (COD). Text disponibil la adresa: http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/
LexUriServ.do?uri=COM:2011:0609:FIN:EN:PDF [09.05.2012].
European Commission (2011), Youth in Action Programme Guide. Valid as of 1 January 2012.
Text disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/youth/documents/programme-
guide-2012_en.pdf [07.07.2012].
Faludi, A. (2010a), Cohesion, Coherence, Cooperation: European Spatial Planning Coming of

Age? Abingdon (OX): Routledge.
Faludi, A. (2010b), Territorial Cohesion Post-2013: To Whomsoever It May Concern. Lucrare

prezentată în cadrul celei de-a 24 Conferințe AESOP, 7.-10.07.2010, Espoo, Finlanda. Text
disponibil la adresa: http://repository.tudelft.nl/assets/uuid:acfa8a78-cfca-43de-8601-
cdfe5ed1523e/269295.pdf [11.07.2012].
Firpo, J. (2008), Banking the Unbanked: Issues in Designing Technology to Deliver Financial
Services to the Poor, în Matthäus-Maier, I. și Pischke, J. D. von (eds.), New Partnerships in
Microfinance. Berlin: Springer, pp. 195-206.
Fischer, G., Prieler, S. și Velthuizen, H. van (2005), Biomass Potentials of Miscanthus, Willow and
Poplar: Results and Policy Implications for Eastern Europe, Northern and Central Asia, în
Biomass and Bioenergy, 28/2, pp. 119-132.
Frederick, L. I. (2008), Information Technology Innovations that Extend Rural Microfinance

Outreach, în Matthäus-Maier, I. și Pischke, J. D. von (eds.), New Partnerships in Microfinance.
Berlin: Springer, pp. 173-194.
Georgescu, C. și Malița, M. (2008), Reprofesionalizarea României. Raport al Institutului de

Proiecte pentru Inovație și Dezvoltare (IPID). București. Text disponibil la adresa: http:/
/www.ipid.ro/documente/rr1_ro.pdf [30.06.2012].
Ghețău, V. (2012), Drama noastră demografică. Populația României la recensământul din

octombrie 2011. Reprofesionalizarea României IV. București: compania.
Giurgiu, V. (2004), Silvologie, vol. III B. Gestionarea durabilă a pădurilor României. București:
Editura Academiei Române.
Glasmaier, A. (2007), The Self-Aware Firm: Information Needs, Acquisition Strategies, and
Utilization Prospects, în Polenske, K. (ed.), The Economic Geography of Innovation. Cambridge:
CUP.
Gløersen, E. (2007), Towards an Improved Understanding of Urban Profiles and Polycentric

Development Potentials: Reflections on ESPON 1.1.1, în Cattan, N. (ed.), Cities and Networks in
Europe. A Critical Approach of Polycentrism. Montrouge: John Libbey Eurotext, pp. 27-38.
Godin, B. (2005), Measurement and Statistics on Science and Technology. 1920 to the Present.
Abingdon: Routledge.
Godin, B. (2008), Innovation: The History of a Category. Document de lucru nr. 1 în Project on the
Intellectual History of Innovation. Text disponibil la adresa: http://www.csiic.ca/PDF/
IntellectualNo1.pdf [23.03.2012].
253
21.09.2012
Godin, B. (2009), The Making of Science, Technology and Innovation Policy: Conceptual
Frameworks as Narratives, 1945-2005. Montreal: Centre Urbanisation Culture Société, Institut
national de la recherche scientifique. Text disponibil la adresa: http://www.csiic.ca/PDF/
TheMakingOfScience.pdf [07.03.2012].
Godin, B. (2010a), National Innovation System: A Note on the Origins of a Concept. Document de
lucru în cadrul Project on the Intellectual History of Innovation. Text disponibil la adresa: http:/
/www.csiic.ca/PDF/IntellectualNo4Note.pdf [06.03.2012].
Godin, B. (2010b), Innovation Without the Word: William F. Ogburn's Contribution to

Technological Innovation Studies. Document de lucru nr. 5 în cadrul Project on the Intellectual
History of Innovation. Text disponibil la adresa: http://www.csiic.ca/PDF/IntellectualNo5.pdf
[20.03.2012].
Godin, B. (2010c), “Meddle Not With Them That Are Given to Change”: Innovation as Evil.
Document de lucru nr. 6 în cadrul Project on the Intellectual History of Innovation. Text disponibil la
adresa: http://www.csiic.ca/PDF/IntellectualNo6.pdf [25.03.2012].
Goodman, P. (2006), Microfinance Investment Funds: Objectives, Players, Potential, în Matthäus-

Maier, I. și Pischke, J. D. von (eds.), Microfinance Investment Funds. Leveraging Private Capital
for Economic Growth and Poverty Reduction. Berlin: Springer, pp. 11-46.
Gore, C. (1984), Regions in Question. Space, Development Theory and Regional Policy. Londra:
Methuen.
Guvernul României, Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale (2010?), Plan Strategic

2010-2013. Text disponibil la adresa: http://www.mcsi.ro/Minister/Despre-MCSI/Misiune
[18.05.2012].
Guvernul României, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri (2010), Planul

Național de Acțiune în Domeniul Energiei din Surse Regenerabile (PNAER). Text disponibil la
adresa: http://www.minind.ro/pnaer/PNAER_29%20iunie_2010_final_Alx.pdf [23.05.2012].
Guvernul României, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri (2012), Ghidul

solicitantului. Sprĳin financiar acordat pentru integrarea întreprinderilor în lanțurile sau furnizori
de clustere [Proiect]. Text disponibil la adresa: http://oiimm.mimmcma.ro/sites/
oiimm.mimmcma.ro/files/GhidClustereConsultare.pdf [20.05.2012].
Guvernul României, Ministerul Mediului și Pădurilor (2001?), Politica și strategia de dezvoltare a

sectorului forestier din România (2001-2010). Text disponibil la adresa: http://mmediu.ro/file/
Politica_Strategie_Forestier.pdf [19.05.2012].
Guvernul României, Ministerul Mediului și Pădurilor (2010), Programul național de împădurire.

Text disponibil la adresa: http://mmediu.ro/file/17.11.2010_Programul-National-
Impadurire.pdf [03.06.2012].
Handy, C. (1976/1993), Understanding Organizations (a 4-a ed.). Londra: Penguin Books.
Hanell, T. și Neubauer, J. (2006), Geographies of Knowledge Production in Europe. Nordregio

Working Paper 2006:3. Stockholm: Nordregio.
Hărăguș, M. (2011), Nașterile în contexte diferite de cel marital, în Calitatea Vieții, 2011/4, pp.
379-396.
254
21.09.2012
Harril, H. și Han, H.-S. (2012), Productivity and Cost of Integrated Harvesting of Wood Chips and
Sawlogs in Stand Conversion Operations, în International Journal of Forestry Research, 2012, pp.
1-10. Text disponibil la adresa: http://www.hindawi.com/journals/ĳfr/2012/893079/abs/
[22.05.2012].
Hartmann, H. (1970/1972), Empirische Sozialforschung. Probleme und Entwicklungen (a 2-a

ed.). München: Juventa.
Heidenreich, M. (2008), Low-Tech Industries between Traded and Untraded Interdependencies: A

Dynamic Concept of Industrial Complementarities, în Hirsch-Kreinsen, H. și Jacobson, D. (eds.),
Innovation in Low-Tech Firms and Industries. Cheltenham: Edward Elgar, pp. 221-244.
Hirsch-Kreinsen, H. (2008), "Low-Tech" Innovations, în Industry and Innovation, 15/1, pp. 19-43.
Holland, S. (1976a), Capital versus the Regions. Londra: Macmillan.
Holland, S. (1993), The European Imperative. Economic and Social Cohesion in the 1990s. A
Report to the Commission of the European Communities. Nottingham: Spokesman.
Holland, S. (1994), Towards a New Bretton Woods. Alternatives for the Global Economy.
Nottingham: Spokesman.
Holland, S. (ed.) (1983), Out of Crisis. A Project for European Recovery. Nottingham:
Spokesman.
Houpt, S., Lains, P. și Schön, L. (2010), Sectoral Developments, 1945-2000, în Broadberry, S. și

O'Rourke, K. H. (eds.), The Cambridge Economic History of Modern Europe. Volume 2: 1870 to the
Present. Cambridge: CUP, pp. 333-359.
Hunyadi, A. G. (2010), Cooperativele minorității maghiare din România în perioada interbelică.

Cluj: Argonaut.
Ianoș, I. (2002), The Maturing of the Romanian Urban System, în Geyer, H.S. (ed.), International
Handbook of Urban Systems. Studies of Urbanization and Migration in Advanced and
Developing Countries. Cheltenham: Edward Elgar, pp. 295-327.
Ianoș, I. (2004), Dinamica urbană. Aplicații la orașul și la sistemul urban românesc. București:
Editura Tehnică.
Ianoș, I. și Tălângă, C. (2006), Geografie urbană și geografie rurală. București: Credis.
Isard, W. (1958), Location and Space-Economy. A General Theory Relating to Industrial

Location, Market Areas, Land Use, Trade, and Urban Structure. Cambridge (MA): MIT Press.
Isard, W. (1971), Regional Input-Output Study: Recollections, Reflections, and Diverse Notes
on the Philadelphia Experience. Cambridge (MA): MIT Press.
Isard, W., Bramhall, D. F., Carrothers, G. A. P., Cumberland, J. H., Moses, L. H., Price, D. O. și
Schooler, E. W. (1960), Methods of Regional Analysis: an Introduction to Regional Science.
Cambridge (MA): MIT Press.
Jauhiainen, J. S., Harvio, S., Luukkonen, J. și Moilanen, H. (2007), Regional Development Zones in
Finland: Territorial Cohesion and Competitiveness, în Fennia, 185/1, pp. 31-47.
Javorcik, B. S. (2004), Does Foreign Direct Investment Increase the Productivity of Domestic
Firms? In Search of Spillovers Through Backward Linkages, în American Economic Review, 94/3,
pp. 605-627.
255
21.09.2012
Javorcik, B. S. și Spătăreanu, M. (2008), To Share or Not to Share: Does Local Participation Matter
for Spillovers from Foreign Direct Investment?, în Journal of Development Economics, 85/1-2, pp.
194-217.
Jessop, B. (2004), Multi-level Governance and Multi-level Metagovernance: Changes in the

European Union as Integral Moments in the Transformation and Reorientation of Contemporary
Statehood, în Bache, I. și Flinders, M. (eds.), Multi-level Governance. Oxford: OUP, pp. 49-74.
Jindra, B. (2006a), The Theoretical Framework: FDI and Technology Transfer, în Stephan, J. (ed.),
Technology Transfer via Foreign Direct Investment in Central and Eastern Europe. Theory,
Method of Research and Empiricial Evidence. Basingstoke: Palgrave Macmillan, pp. 6-29.
Jindra, B. (2006b), Empirical Studies: Approaches, Methodological Problems and Findings, în

Stephan, J. (ed.), Technology Transfer via Foreign Direct Investment in Central and Eastern
Europe. Theory, Method of Research and Empiricial Evidence. Basingstoke: Palgrave
Macmillan, pp. 30-71.
Johnson, B., Lorenz, E. și Lundvall, B.-Å. (2002), Why All this Fuss about Codified and Tacit
Knowledge?, în Industrial and Corporate Change, 11/2, pp. 245-262.
Laitila, J. (2008), Harvesting Technology and the Cost of Fuel Chips from Early Thinnings, în
Silva Fennica, 42/2, pp. 267-283. Text disponibil la adresa: http://metla.eu/silvafennica/full/
sf42/sf422267.pdf [21.05.2012].
Laurentis, C. de (2006), Regional Innovation Systems and the Labour Market: A Comparison of
Five Regions, în European Planning Studies, 14/8, pp. 1059-1084.
Lăzăroiu, G., Traistă, E., Bădulescu, C., Orban, M. și Pleșea, V. (2008), Sustainable Combined
Utilization of Renewable Forest Resources and Coal in Romania, în Environmental Engineering
and Management Journal, 7/3, pp. 227-232. Text disponibil la adresa: http://www.ecozone.ro/
download.php?t=r&id=25267&c=0 [22.05.2012].
Leca, A. și Cremenescu, C. (2008), Serviciul public de încălzire centrală. Propuneri de

eficientizare. București: Agir.
Leinonen, A. (2004), Harvesting Technology of Forest Residues for Fuel in the USA and Finland.
VTT Research Notes 2229. Espoo: VTT. Text disponibil la adresa: http://www.vtt.fi/inf/pdf/
tiedotteet/2004/T2229.pdf [21.05.2012].
Lepesant, G. (2011), Géographie économique de l'Europe Centrale. Recomposition et

européanisation des territoires. Paris: Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques.
Lincaru, C. (2008), Piața muncii în România. Organizare, funcționare, direcții de ameliorare a

performanțelor. București: Agir.
Lipsey, R. G., Carlaw, K. I. și Bekar, C. T. (2005), Economic Transformations. General Purpose

Technologies and Long Term Economic Growth. New York: OUP.
Maier, G., Tödtling, F. și Trippl, M. (2006), Regional- und Stadtökonomik 2.

Regionalentwicklung und Regionalpolitik (a 3-a ed.). Viena: Springer.
Malecki, E. J. (1997), Technology and Ecomomic Development. The Dynamics of Local,

Regional and National Competitiveness (a 2-a ed.). Harlow: Addison Wesley Longman.
Marga, A. (2007), Anii reformei 1997-2000 (a 2-a ed.). Cluj: Editura Fundației pentru Studii
Europene.
256
21.09.2012
Mărginean, I. și Precupețu, I. (coord.), Dumitru, M., Mihalache F., Mihăilescu, A., Neagu, G.,
Popescu, R., Preoteasa, A. M., Tufă, L. și Vasile, M. (2010), Calitatea vieții în România 2010. Text
disponibil la adresa: http://www.iccv.ro/sites/default/files/Calitatea%20Vietii%202010.pdf
[11.09.2012].
Marshall, N. și Wood, P. (1995), Services and Space: Key Aspects of Urban and Regional
Development. Harlow: Longman Scientific & Technical.
Maso, D., Matilainen, A. și Pettenella, D. (2011), The Role of Networks in Non-wood Forest
Products and Services Market Development, în Weiss, G., Pettenella, D., Ollonqvist, P. și Slee, B.
(eds.), Innovation in Forestry. Territorial and Value Chain Relationships. Wallingford: CABI
Publications, pp. 154-168.
Mațauan G. și Vrânceanu, R. (1990), Calitatea vieții – element fundamental în proiectarea noii

societăți, în Calitatea Vieții, 1/1, pp. 21-32.
Measnicov, I., Hristache, I. și Trebici, V. (1977), Demografia orașelor României. București: Editura
Științifică și Enciclopedică.
Mendes, A. M. S. C., Štefanek, B., Feliciano, D., Mizaraite, D., Nonić, D., Kitchoukov, E., Nybakk,
E., Duduman, G., Weiss, G., Nichiforel, L., Stoyanova, M., Mäkinen, P., Alves, R., Milĳić și
Sarvašová, Z. (2011), Institutional Innovation in European Private Forestry: The Emergence of
Forest Owners' Organizations, în Weiss, G., Pettenella, D., Ollonqvist, P. și Slee, B. (eds.),
Innovation in Forestry. Territorial and Value Chain Relationships. Wallingford: CABI
Publications, pp. 68-86.
Miettinen, R. (2002), National Innovation System. Scientific Concept or Political Rhetoric.

Helsinki: Edita.
Milandru, A., Nițu, C. și Anastasiu, M. (2012), State-of-the-art of the Regional Bioenergy

Development in the Centru Region, Romania - A Short Report, raport în cadrul proiectului
PromoBio (2011-2014): IEE/10/470 SI2.593725. Text disponibil la adresa: http:/
/www.promobio.eu/tiedostot/tiedotteet/State%2Dof%2Dthe%2Dart%20%5FRomania%2Epdf
[12.06.2012].
Moldaschl, M. (2006), Innovationsfähigkeit, Zukunftsfähigkeit, Dynamic Capabilities. Moderne

Fähigkeitsmystik und eine Alternative, în Schreyögg, G. și Condrad, P. (eds.),
Managementforschung. Wiesbaden: Gabler. Text disponibil la adresa: http://www.tu-
chemnitz.de/wirtschaft/bwl9/forschung/fprojekte/reflex/instReflex/ergebnisse/download/
MM_Innovationsfaehigkeit_2006.pdf [08.04.2012].
Moldaschl, M. (2010), Why Innovation Theories Make No Sense, în Papers and Reprints of the
Department of Innovation Research and Sustainable Resource Management (BWL IX), Chemnitz
University of Technology. Text disponibil la adresa: http://www.csiic.ca/PDF/
WP_2010_09InnoST_eng.pdf [06.03.2012].
Moulaert, F. și Sekia, F. (2003), Territorial Innovation Models: A Critical Survey, în Regional

Studies, 37/3, pp. 289-302.
Murgescu, B. (2010), România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010). Iași:

Polirom.
Murgescu, B. (2012), Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină. Iași: Polirom.
Muscio, A. (2006), From Regional Innovation Systems to Local Innovation Systems: Evidence
from Italian Industrial Districts, în European Planning Studies, 14/6, pp. 773-789.
257
21.09.2012
Neagu, Ș. (2005), Instrumente dendrometrice moderne pentru lucrările de amenajare a pădurilor,
în Giurgiu, V. și Seceleanu, I. (eds.), Silvologie, vol. IV B. Amenajarea pădurilor la începutul
mileniului al III-lea. București: Editura Academiei Române, pp. 331-340.
Nelson, R. R. și Winter, S. G. (1982), An Evolutionary Theory of Economic Change. Cambridge

(MA): HUP.
Nimigeanu, V. (2001), România — Populație, așezări, economie (curs). Iași: Editura Universității
‚Al. I. Cuza’.
Nițu, M. D., Dumitru, M. și Budică, I. (2005), Utilizarea tehnicilor GIS la elaborarea

amenajamentelor silvice, în Giurgiu, V. și Seceleanu, I. (eds.), Silvologie, vol. IV B. Amenajarea
Nybakk, E., Niskanen, A., Bajric, F., Duduman, G., Feliciano, D., Jablonski, K., Lunnan, A.,
Sadauskiene, L., Slee, B. și Teder, M. (2011), Innovation in the Wood Bio-Energy Sector in Europe,
în Weiss, G., Pettenella, D., Ollonqvist, P. și Slee, B. (eds.), Innovation in Forestry. Territorial and
Value Chain Relationships. Wallingford: CABI Publications, pp. 254-275.
Parlevliet, J. și Xenogiani, T., cu contribuții ale Ghinăraru, C. și Stănculescu, M. (2008), Report on

Informal Employment in Romania, Working Paper No. 271 of the OECD Development Centre.
Text disponibil la adresa: http://www.oecd-ilibrary.org/docserver/download/fulltext/
5kzhbjjf5k20.pdf?expires=1349261102&id=id&accname=guest&checksum=6C4844068A40C3867F
0A1D5F60037456 [20.09.2012].
OECD (2010), Strategies to Improve Rural Service Delivery. Paris: OECD Publishing.
Ollonqvist, P. (2011), Innovations in Wood-based Enterprises, Value Chains and Networks: an

Introduction, în Weiss, G., Pettenella, D., Ollonqvist, P. și Slee, B. (eds.), Innovation in Forestry.
Territorial and Value Chain Relationships. Wallingford: CABI Publications, pp. 189-203.
Ollonqvist, P., Nord, T., Pirc, A., Ukrainski, K., Takala-Schreib, V., Teder, M., Strykowsky, W. și
Viitala, A. (2011), Networks and Local Milieus as a Furniture Industry Innovation Platform, în
Weiss, G., Pettenella, D., Ollonqvist, P. și Slee, B. (eds.), Innovation in Forestry. Territorial and
Value Chain Relationships. Wallingford: CABI Publications, pp. 233-253.
Pascariu, G. (2010), Structura și dinamica sistemelor de așezări umane în procesul de planificare

teritorială (cu o aplicație în cazul României). Rezumatul tezei de doctorat. Text disponibil la
adresa: http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011Februarie/Pascariu%20Gabriel%20-
%20Structura%20si%20dinamica%20sistemului%20de%20asezari/
rezumat%20teza%20G.%20Pascariu.pdf [08.07.2012].
Perroux, F. (1955), Note sur la notion de « pôle de croissance », în Economie appliquée, (1955)/1-2,
pp. 307-320.
Pettenella, D. și Maso, D. (2011), Networks of Small-Medium Enterprises Operating in Forestry:

Some Theoretical Concepts and Empirical Evidence, în Weiss, G., Pettenella, D., Ollonqvist, P. și
Slee, B. (eds.), Innovation in Forestry. Territorial and Value Chain Relationships. Wallingford:
CABI Publications, pp. 35-47.
Pike, A., Rodríguez-Pose, A. și Tomaney J. (2006), Local and Regional Development. Abingdon:
Routledge.
Pinto, H. (2009), [European Briefing:] The Diversity of Innovation in the European Union:
Mapping Latent Dimensions and Regional Profiles, în European Planning Studies, 17/2, pp.
303-326).
258
21.09.2012
Pîrciog, S., Ciucă, V., Blaga, E. (coord.), Abraham, D., Burcea, M., Cârțână, C., Matei, A., Mocanu,
C., Sănduleasa, B., Stoica, C. și Zamfir, A., (2006), Evoluția ocupațiilor pe piața forței de muncă
din România în perspectiva anului 2010. Text disponibil la adresa: http://www.mmuncii.ro/
pub/img/site/files/bfe9945171d7e2805ac1980473ddbea0.pdf [30.06.2012].
Pischke, J. D. von (2008), New Partnerships for Sustainability and Outreach, în Matthäus-Maier, I.
și Pischke, J. D. von (eds.), New Partnerships in Microfinance. Berlin: Springer.
Pop, C. (2007), Calitatea vieții în România, seminar al Fundației Europene pentru îmbunătățirea
condițiilor de viață și de muncă, 20 septembrie 2006, în Calitatea Vieții, XVIII/1–2, pp. 165–171.
Popescu, R. (2010), Profilul familiei românești contemporane, în Calitatea vieții, 2012/1-2, pp.
5-28.
Porter, M. E. (1990), The Competitive Advantage of Nations. New York: Free Press.
Marquardt, D., Möllers, J. și Buchenrieder, G. (2012), Social Networks and Rural Development:
LEADER in Romania, în Sociologia Ruralis, 52, pp. 398-431.
Porter, M. E. (1998), Clusters and the New Economics of Competition, în Harvard Business
Review, noiembrie — decembrie 1998, pp. 77-90.
Precupețu, I. (2006), First European Quality of Life Survey: Quality of Life in Bulgaria and
Romania. Summary. Text disponibil la adresa: http://www.eurofound.europa.eu/pubdocs/
2006/68/en/1/ef0668en.pdf [11.09.2012].
Rees, J. și Stafford, H. A. (1986), Theories of Regional Growth and Industrial Location: Their
Relevance for Understanding High-Technology Complexes, în Rees, J. (ed.), Technology, Regions
and Policy. Totowa (Ǌ): Rowman and Littlefield, pp. 23-50.
Rimmler, T., Copock, R., Oberwimmer, R., Pirc, A., Posavec, S. și Weiss, G. (2011), How to
Support Firm Competitiveness in Timber Industries? Clusters as Policy Means in Four European
Countries, în Weiss, G., Pettenella, D., Ollonqvist, P. și Slee, B. (eds.), Innovation in Forestry.
Territorial and Value Chain Relationships. Wallingford: CABI Publications, pp. 101-117.
Robertson, P. L. și Smith, K. (2008), Distributed Knowledge Bases in Low- and Medium-

Technology Industries, în Hirsch-Kreinsen, H. și Jacobson, D. (eds.), Innovation in Low-Tech
Firms and Industries. Cheltenham: Edward Elgar, pp. 93-117.
Roger, A. (2002), Fascistes, communistes et paysans. Sociologie des mobilisations identitaires

roumaines (1921-1989). Bruxelles: Editions de l'Université de Bruxelles.
Ronnås, P. (1984), Urbanization in Romania. A Geography of Social and Economic Change

Since Independence. Stockholm: EFI (Economic Research Institute. Stockholm School of
Economics.
Rotariu, T. (1999/2010), Asupra unor aspecte ale migrației interne recente din România, în
Rotariu, T., Studii demografice. Iași: Polirom, pp. 233-263.
Rotariu, T. (2000/2010), Starea demografică a României în context european. Posibile politici

demografice și consecințele lor, în Rotariu, T., Studii demografice. Iași: Polirom, pp. 215-232.
Rotariu, T. (2009), Demografie și sociologia populației. Structuri și procese demografice. Iași:

Polirom.
Rotariu, T. (2009/2010), Fertilitate coǌugală și extracoǌugală în România ultimilor ani, în

Rotariu, T., Studii demografice. Iași: Polirom, pp. 265-279.
259
21.09.2012
Rummukainen, A., Brogt, T. și Kastenholz, E. (2006), Challenges for Forestry Constractors —
Various Structures but Mutual Problems in Finland, Germany, Poland and Romania, în Niskanen,
A. (ed.), Issues Affecting Enterprise Development in the Forest Sector. Univeristy of Joensuu,
Faculty of Forestry, Research Notest 169. Joensuu: Joensuun yliopistonpaino, pp. 149-174. Text
disponibil la adresa: http://joypub.joensuu.fi/publications/frameappl/
pdf.php?pdf=other_publications/niskanen_issues/niskanen [29.06.2012].
Săgeată, R. (2008), Organizarea și amenajarea spațiului geografic. Sibiu: Editura Universității

‚Lucian Blaga’.
Săgeată, R. (2010), Geografie urbană. Sibiu: Editura Universității ‚Lucian Blaga’.
Sandu, D. (2010), Lumile sociale ale migrației românești în străinătate. Iași: Polirom.
Sandu, D. (coord.), Câmpean, C., Marina, L., Peter, M., Șoflău, V. (2007), Practica dezvoltării
comunitare. București: Polirom.
Savcor Indufor (2006), Methodology for Supporting the Establishment and Development of
ALFOs. Final Report. Helsinki: Savcor Indufo Oy. Text disponibil la adresa: http:/
/www.forestier.ro/files/352_Methodology%20ALFO%20en.pdf [23.05.2012].
Scarlat, N., Blujdea, V. și Dallemand, J.-F. (2011), Assessment of the Availability of Agricultural
and Forest Residues for Bioenergy Production in Romania, în Biomass and Bioenergy, 35/5, pp.
1995-2005.
Schmid, G., O'Reilly, J., Schönmann, K. (Eds.), International Handbook of Labour Market Policy
and Evaluation. Cheltenham: Edward Elgar.
Schumpeter, J. A. (1939), Business Cycles. A Theoretical, Historical and Statistical Analysis of

the Capitalist Process. Volume I. New York: McGraw-Hill.
Seceleanu, I. și Tamaș, Ș. (2005), Modernizarea tehnologiilor de elaborare a amenajamentelor, în

Giurgiu, V. și Seceleanu, I. (eds.), Silvologie, vol. IV B. Amenajarea pădurilor la începutul
mileniului al III-lea. București: Editura Academiei Române, pp. 253-266.
Simmie, J. (2008), The Contribution of Clustering to Innovation: from Porter I Agglomeration to

Porter II Export Base Theories, în C. Karlsson (ed.), Handbook of Research on Cluster Theory.
Cases and Policies. Cheltenham: Edward Elgar, pp. 19-32.
Soare, F. S. (2010), Reglementarea accesului la avort și contracepția modernă în România

comunistă, 1945-1989, în Doboș, C. (coord.), Jinga, L. și Soare, F. S., Politica pronatalistă a
regimului Ceaușescu. O perspectivă comparativă. Iași: Polirom, pp. 112-168.
Stan, M. (2009), Cu sacoșa spre comunism: programul științific de alimentație rațională în

România socialistă, în Ivan, R. (coord.), „Transformarea socialistă”: politici ale regimului
comunist între ideologie și administrație. Iași: Polirom, pp. 129-147.
Stanciu, G. (2006), Mica exploatare rurală. Surse ale sporirii veniturilor bănești în exploatația
agricolă familială. Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun.
Stanciu, M. și Mihăilescu, A. (2011), Starea sărăciei din România în context european. Raportul
social nr. 4 al Institului de Cercetare a Calității Vieții. Text disponibil la adresa: http:/
/www.iccv.ro/sites/default/files/Raport%20social%204%202011_0.pdf [07.06.2012].
Strebel, H. și Hasler, A. (2007), Innovations- und Technologienetzwerke, în Strebel, H. (ed.),

Innovations- und Technologiemanagement (a 2-a ed.). Viena: Facultas.
260
21.09.2012
Szirmai, A. (2005), The Dynamics of Socio-Economic Development. An Introduction.
Cambridge: CUP.
Tălângă, C. (2000), Transporturile și sistemele de așezări din România. București: Editura

Tehnică.
Turnock, D. (1974), An Economic Geography of Romania. Londra: G. Bell & Sons.
Turnock, D. (1986), The Romanian Economy in the Twentieth Century. New York: St. Martin's
Press.
Turnock, D. (2007), Aspects of Independent Romania's Economic History with Particular

Reference to Transition for EU Accession. Aldershot: Ashgate.
Ungur, A. (2008), Pădurile României. Trecut, prezent și viitor. Politici și strategii. București:
Devadata.
Varamäki, E. și Vesalainen, J. (2003), Modelling Different Types of Multilateral Co-operation

between SMEs, în Entrepreneurship and Regional Development, 15/1, pp. 27-47.
Verschuren, P. și Dooreward, H. (2010), Designing a Research Project (a 2-a ed.). Haga: Eleven
International Publishing.
Vorovencii, I. (2005), Noi perspective ale utilizării înregistrărilor de teledetecție în lucrările de

amenajare a pădurilor, în Giurgiu, V. și Seceleanu, I. (eds.), Silvologie, vol. IV B. Amenajarea
Watts, D. J. (2003/2004), Six Degrees. The Science of a Connected Age. Londra: Vintage Books.
Weber, A. (1909/1929), [Alfred Weber's] Theory of the Location of Industries (titlu original:
Reine Theorie des Standorts. Trad. Friedrich, C. J.). Chicago: The University of Chicago Press.
Text disponibil la adresa: http://ia600407.us.archive.org/34/items/alfredweberstheo00webe/
alfredweberstheo00webe.pdf [06.04.2012].
Westermayer, T. (2006), Out-Sourcing of Work in Germany's Forestry. Rural Social Structure and
Identity in Transformation. Arbeitswissenschaftlicher Forschungsbericht Nr. 3 des Instituts für
Forstbenutzung und Forstliche Arbeitswissenschaft. Albert-Ludwigs-Universität Freiburg im
Breisgau. Text disponibil la adresa: http://www.freidok.uni-freiburg.de/volltexte/2924/pdf/
AwiFb003.pdf [29.06.2012].
Wickham, J. (2008), Worshipping at the Shrine of the Knowledge-based Society?, în Hirsch-

Kreinsen, H. și Jacobson, D. (eds.), Innovation in Low-Tech Firms and Industries. Cheltenham:
Edward Elgar, pp. 267-284.
Witt, U. (2002), How Evolutionary is Schumpeter's Theory of Economic Development?, în

Industry and Innovation, 9/1-2, pp. 7-22.
Yin, R. K. (2009), Case Study Research. Design and Methods (a 4-a ed.). Los Angeles (CA): SAGE
Publications.
Zamfir, C. (1990), Calitatea vieții ca obiectiv politic, în Calitatea Vieții, 1/1, pp. 5-20.
Trippl, M. și Tödtling, F. (2008), Cluster Renewal in Old Industrial Regions: Continuity or Radical
Change, în Karlsson, C. (ed.), Handbook of Research on Cluster Theory. Cheltenham: Edward
Elgar, pp. 203-218.
261

Teza Mitrea, PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teza Mitrea, PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

andrei MITREA

Școala doctorală Spațiu, Imagine, Text, Teritoriu/SD-SITT

Sistemele regionale de inovație

Lista ilustrațiilor din text 7

Lista tabelelor din text 9

1.1 Motivația cercetării 11

1.2 Fundamentarea științifică 13

1.3 Obiectivele proiectului și întrebările de cercetare 15

1.4 Compoziția lucrării 16

1.5 Rezultatele anticipate 17

2.1 Strategia de cercetare 22

2.2 Calitatea datelor și culegerea acestora 24

2.3 Interviurile semistructurate 25

3.1 Premise teoretice 28

3.1.1 Evoluția categorială a inovației 28

3.1.2 Modelarea teoretică a inovației 37

3.1.2.1 Perspectivele macroeconomice 38

3.1.2.2 Perspectivele complementare 40

3.1.2.3 Perspectivele regionale 42

3.1.2.4 Imaginile regionale rezultate 50

3.2 Definițiile unui sistem regional de inovație 52

3.3 Filiația conceptului 60

3.3.1 Modelul liniar 65

3.3.2 Modelul interactiv și abordarea sistemică a OCDE 68

3.4 Structura unui sistem regional de inovație ideal și mecanismele sale de 71

3.5 Tipologia sistemelor regionale de inovație 76

3.6 Abordarea RIS în contextul industriilor de tehnologie joasă și medie 79

3.6.1 Condiționările sectoriale

3.6.2 Condiționările la nivel de firmă 82

3.6.2 Cazul industriei lemnului 84

3.7 Definiția operativă și structura unui sistem regional de inovație pentru 89

4.1 Problema regională în România 92

4.1.1 Originile problemei regionale 94

4.1.2 Dimensiunile sociale și economice 96

4.1.2.1 Dinamica demografică 100

4.1.2.2 Ocuparea forței de muncă și decalificarea sa 106

4.1.2.3 Echilibrul între muncă și viață 108

4.1.2.4 Calitatea vieții 109

4.1.3 Dimensiunea teritorială 113

4.1.3.1 Accesibilitatea și caracterul periferic național, regional și 113

4.1.3.2 Disfuncțiile în sistemul de localități 117

4.2 Profilul funcțional al industriei lemnului 122

4.2.1 Distribuția centrelor de prelucrare a lemnului 124

4.2.2 Profilul statistic general al industriei lemnului 128

4.2.3 Observații suplimentare rezultate în urma interviurilor 131

4.2.2.1 Aprovizionarea cu materii prime 131

4.2.2.2 Gama de produse și structura piețelor de desfacere 132

4.2.2.3 Piețele forței de muncă 132

4.2.2.4 Relațiile verticale și orizontale 133

4.2.2.5 Cooperarea instituțională 134

4.2.2.6 Expunerea la inovație 134

5. Bilanț intermediar 135

6.1 Cadrul instituțional: Rețeaua Națională pentru Dezvoltare Rurală 143

6.1.1 Istoric 143

6.1.2 Funcțiile Rețelei conform Programului Național pentru 143

6.1.3 Structura Rețelei 144

6.2 Abordarea reactivă 149

6.2.1 Implementarea Centrelor pentru transferul inovațiilor în cadrul 149

6.2.1.1 Localizarea Centrelor și aria lor de polarizare 150

6.2.1.2 Structura organizatorică: formarea echipelor de 154

6.2.3 Funcțiile Centrelor 155

6.2.3.1 Formare și calificare 155

6.2.3.2 Stimularea mobilității în bazinele de forță de muncă 158