REVISTA PRESEI 08 - 17 Iunie 2011

ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA
Ordinul naţional
Ordinul nu răspunde de informaţiile prezentate în articolele preluate din ziare. Întreaga răspundere o poartă autorii acestor
articole sau, dupa caz, redactia
REVISTA PRESEI 08 – 17 iunie 2011
Contributors.ro
Bucurestiul – Oras al automobilului-rege

Priviti cu atentie fotografiile acestea. Care ar fi locul lor comun (in afara faptului ca sunt
amandoua facute in Bucurestiul nostru)? Ce are a face un ghiveci pus in mijlocul drumului la
intrarea pe un pod al parcului Cismigiu si un bloc turn de otel si sticla asezat acolo unde il
stim cu totii din anii ’90? Pentru mine ele sunt expresia aceluasi raport la mediul urban care
are ca rezultat un aspect al Bucurestiului asemanator Beirutului dupa razboi: lipsa planificarii
pe termen lung si ignorarea aproape totala a caracteristicilor mediului urban in care decidentii
de orice fel initiaza sau aproba interventia. In plus, el reflecta o distanta marita a publicului
fata de spatiul urban in care traieste (pentru cauzele profunde ale acestui fapt, vezi aici).
In acest articol voi aduce cateva argumente pentru organizarea orasului in jurul transportului
public, pietonal si pe biciclete si pentru eliminarea in mare masura a traficului cu masina
personala. Stiu ca este un subiect controversat, insa il voi aborda din perspectiva specialitatii
mele, asa cum am facut si la intalnirea de pe 26 mai in fata Comisiei de Dezvoltarea a
Parlamentului, organizata de Centrul de Excelenta in Dezvoltarea Durabila. Nu voi relua
argumentele aduse de Markus Tomaselli si prezentate in articolul Catiusei Ivanov (si care s-au
regasit in mare masura in toate prezentarile facute cu acea ocazie).
Voi aborda insa chestiunea din perspectiva unui antropolog si voi adauga cateva argumente
convergente cu cele deja prezente. In acest context initiativa Buzesti-Berzei-Uranus este
exemplificarea a unui reflex desuet in urbanism cu posibile efecte dezastroase pe termen
mediu si lung in ceea ce priveste economia Bucurestiului. In acelasi timp voi indica unde se
pot identifica alternative – pentru ca vestea buna este ca exista alternative si ca exista o echipa
1
entuziasta care lucreaza la ele – prezenta cu sprijinul OAR la Street Delivery cu workshopul
Bucurestiul Alternativ.
De la inceput as vrea sa fac doua precizari pentru a nu isca dicutii inutile si in afara
subiectului.
1. Sunt pentru dezvoltarea si modernizarea orasului dar consider ca este o falsa problema
aceea de a alege intre pastrarea caracteristicilor sale istorice si dezvoltarea economica.
In Europa (si in lume) in ultimii 25 de ani se pune extrem de mult accent pe dezvoltarea
prin valorificarea amprentei culturale si istorice a oraselor. Modernizare nu inseamna
modernism si orasul pentru “automobilul rege” – tendinta urbanista din anii ‘50 istoric
dovedit a fi paguboasa. Voi reveni asupra acestei chestiuni.
2. Vorbesc despre urbanism in calitate de antropolog specializat in fenomene urbane si
cultura materiala si in speranta unei mai mari deschideri spre interdisciplinaritate in
acest vast domeniu al urbanismului. Pentru cei de aceeasi specialitate cu mine, orasul
este un produs cultural, materialitatea sa exprimand idei, ideologii, istorii, aspiratii si
moduri de viata ale populatiei. Acest produs cultural are forme materiale care constituie
in ansamblu cultura materiala. Doar examinarea culturii materiale poate sa ne duca la o
intelegere a conceptelor abstracte enumerate mai sus (idei, ideologii, etc.). Forma si
asamblarea cladirilor in spatiu, profilele stradale, forma intersectiilor, reperele si
mobilierul urban fac toate parte din aceasta cultura materiala pe care o abordez sub
lentila specialitatii mele, generand insa raspunsuri valide pentru un urbanism la scara
umana. (In paranteza fie spus, din comitetul tezei mele doctorale a facut parte Teresa
Caldeira, antropolog, profesor in cadrul centrului de urbanism de la UC Berkeley).
In continuare am sa enumar si sa explic argumentele (socio-economice si strategice) pentru

eliminarea treptata a automobilului personal din centrele urbane. Invit cititorii sa reflecteze
odata cu mine si apoi, daca doriti, sa aducem argumente pro si contra punct cu punct.
1. Poluarea excesiva – orasul este astfel construit incat primenirea aerului se face mai
greu, iar poluarea adusa de automobil este nociva locuitorilor sai. Exista estimari care
spun ca la nivel European 80 000 de decese anual au loc datorita poluarii directe, iar
alte 50 000 sunt datorate poluarii sonorei care expune alti 200 000 de oameni la riscuri
de afectiuni cardiovasculare (sursa: www.transportenvironment.org) Cei mai afectati
sunt evident batranii si copiii, afectiunile respiratorii cronice de tip astm fiind agravate
(daca nu declansate) de aceasta poluare.
2. Resursa limitata de spatiu: automobilul tinde sa ocupe extrem de mult spatiu, atat prin
forma sa cat si prin infrastructura pe care o cere (am sa revin asupra infrastructurii).
Spatiul este limitat, si neregenerabil. Orasele sunt caracterizate prin densitati relativ
mari pe spatii mici, ceea ce ar avantaja mai degraba o infrastructura de transport public
urban – mult mai economica si mai putin poluanta.
3. Infrastructura pentru automobil, mai ales daca este megalomana adusa in oras creeaza
“spatii ale nimanui” – sub poduri de exemplu – care devin “leagane pentru
delincventa”. Fiind un fel de adaposturi “naturale” ele tind sa adune persoane fara
adapost si sa concentreze trafic ilegal de orice tip. In acelasi timp, aceste structuri
(soselele de viteza mare prin oras) creeaza spatii enorme neimpozabile (care ar fi putut
2
fi acoperite de cladiri de exemplu), si deterioreaza calitatea mediului urban aflat in

vecinatate astfel: scad valoarea imobiliara si scad accesul pietonal facil, deci comertul
stradal (si economia arterelor) moare pentru ca nu mai beneficiaza de acest flux pietonal
– v-ati intrebat vreodata de ce pe Magheru sau pe Calea Victoriei magazinele nu merg
chiar asa de bine?, de ce nu exista o forofota mai mare si de ce seara aceste artere au un
aspect desertic, parasit? Si de ce este posibila prostitutia pe Magheru si pe strazile
alaturate?). Absenta traficului pietonal printre altele creste si sentimentul de insecuritate
al populatiei.
4. Microclimatul la nivel urban se schimba, crescand temperatura cu 1-2 grade Celsius la
nivel stradal. Acest fapt impinge spre un mai mare consum energetic pentru racirea
cladirilor in timp de vara, generand astfel un circuit de pierdere energetica (deci o mai
mare risipa de bani in mecanismul functional al orasului).
5. Proiecte cu sosele largi de trafic intens distrug identitatea culturala si istorica a orasului
care ar putea fi valorificata economic ca punct de atractie (vezi si documentele
Europene privitoare la patrimoniu ca sursa de potential venit). Ele distrug relatiile
sociale de proximitate si ingreuneaza accesul pietonal la ansamblul urban provocand un
sentiment de alienare a populatiei de propriul oras (consecinte pot exista si in cazul
starii de sanatate a populatiei/ stress, instrainare, etc.).
6. In oras mai mult asfalt atrage mai multe masini. De fapt este dovedit in 60 de ani de
urbanism pentru masina ca traficul nu este niciodata rezolvat de construirea mai multor
facilitati pentru automobil ci de oferirea unor alternative economic viabile, civilizate si
accesibile – cum ar fi transportul in comun.
7. Un oras care foloseste mai mult transport in comun poate genera MAI MULT VENIT
PE CAP DE LOCUITOR. Vezi prezentarea profesoarei Julia King – The Future of
Transport: Sustainable, Affordable, and Effective.
8. Daca mai este nevoie, exista si argumentul economico-politic. Uniunea Europeana a
adoptat Cartea Alba a Europei in privinta transportului (si a inceput procedura de
infringement asupra Romaniei din cauza poluarii excesive). Marcel Rommerts, unul din
autorii acestei Carte, prezent si el la intalnirea mentionata mi-a spus inainte de
inceperea dezbaterii: “Aceasta dezbatere e inutila. Nu mai e nimic de dezbatut. Faceti
centura si scoateti masinile din oras”. Acelasi lucru e stipulat si in documentul
mentionat, si cred ca ii puteti scrie personal domnului Rommerts pentru a va confirma.
Am sa enumar acum cateva solutii concrete, fara a fi exhaustiv:
• Restrictia traficului auto in zonele centrale (multe capitale europene o fac deja) si crearea
cercurilor concentrice de trafic FARA intersectii semaforizate sau treceri la acelasi nivel.
Spatiul, asa cum am aratat, este o resursa limitata in oras. Un sondaj recent al SNSPA,
Facultatea de Sociologie arata ca problema nr 1 resimtita de Bucuresteni este starea
drumurilor si abia pe locul 4 se afla traficul. Repararea infrastructurii existente ar rezolva mai
mult din problemele traficului decat aducerea sa prin mijlocul Bucurestiului (asa cum se
intampla acum). Aceasta masura (restrictia traficului auto) este controversata insa a fost
introdusa in diverse orase. Votul in Stockholm pentru aceasta masura este un exemplu de
inteligenta politica. Primarul a organizat un referendum, insa INAINTE cu 8 luni a introdus
taxa de autoturism pentru ca populatia sa voteze in cunostinta de cauza. Daca inaintea celor 8
3
luni sondajele aratau ca masura va pierde, dupa 8 luni de experimentare directa masura a
trecut cu o majoritate confortabila.
• Modernizarea si densificarea transportului in comun, in special de tip electric (tramvaie) si

unificarea sau facilitarea transferului de calatori intre Metrorex si RATB
• Crearea de legaturi fiabile de transport in comun intre Bucuresti si Aeroporturi pe calea

ferata prin extinderea retelei Metrorex (cu nod important de legatura Gara de Nord). De
asemenea, crearea de piste de biciclete REALE si posibilitatea de a schimba modul de
transport (park and ride/ bike si autobuz/metro prietenos pentru biciclete). Crearea unor astfel
de facilitati se poate face usor prin redesenarea profilului stradal pentru a acomoda transport
multimodal (vezi desen). Avem de-a face cu o strada cu o singura banda de sens plus o banda
de parcare, benzi dedicate de bicicleta si trotuare de 5 metri. Nu este un standard neaparat,
insa da o masura a ponderii acordate fiecarui element al traficului fara a privilegia nici unul.
Daca aceste masuri combinate si conjugate cu altele de specialitate ar fi adoptate, orasul

Bucuresti ar capata rapid un alt aspect. Resursele sale ar trebui directionate catre aceste tipuri
de masuri, pentru a-l transforma intr-un oras pentru oameni, nu un oras care trebuie traversat
rapid si cu orice pret.
Evident, nu trebuie uitati marii jucatori economici interesati direct in dezvoltarea oraselor.
Aici vorbesc de cei implicati pe termen mediu si lung, cei care ofera slujbe durabile in
Bucuresti, cei care sunt clientii dezvoltatorilor care vin pe termen scurt, construiesc si pleaca
cu un profit rapid insa nesustenabil pentru oras. Un oras placut de trait ATRAGE forta de
munca inalt calificata. Tocmai de aceea de exemplu unele banci, firme de telefonie sau spatii
mari comerciale incurajeaza uzul bicicletei, fie prin simpla instalare de rasteluri la intrare, fie
chiar prin initiative mai elaborate cum ar fi cea numita “Biciclete cu Cravata”.
Asa cum se vede si in poza de mai sus, exista oameni in Bucuresti (tocmai acea clasa de
mijloc in formare, mult visata dar sufocata in exprimare de un context urban neprietenos) care
isi doreste un altfel de oras – unul pentru oameni. Iar primul pas este imprietenirea cu el la
nivelul strazii. Si redesenarea unor strazi prietenoase. E simplu. Veniti sambata sa vedeti la
Street Delivery, pe gardul O.A.R., cum ar putea arata Bucurestiul nostru. ALEXANDRU
BĂLĂȘESCU, 7 iunie 2011
4
HotNews
Senat: Comercializarea produselor culturale fara

timbru cultural va fi interzisa
Propunerea legislativa privind aplicarea timbrului cultural pe fiecare gen de produs
artistic in parte (literar, cinematografic, teatral, muzical, de divertisment, arhitectural
sau al artelor vizuale) a primit marti, cu o larga majoritate de voturi, un raport de
admitere din partea senatorilor din Comisia pentru cultura, informeaza Agerpres.
Prin propunerea legislativa este interzisa detinerea produselor artistice in vederea

comercializarii sau introducerea lor in circuitul comercial de catre distribuitori fara ca acestea
sa aiba aplicat timbrul cultural.
Aceasta prevedere se impune ca urmare a faptului ca produsele artistice sunt tiparite cu cod de
bara, nemaiexistand astfel posibilitatea verificarii daca valoarea timbrului cultural este
adaugata la pretul de vanzare a produselor artistice. (...) In plus, s-au constatat
disfunctionalitati privind modul de incasare de catre Uniunile de creatori a sumelor
reprezentand valoarea timbrelor', se arata in expunerea de motive a propunerii legislative.
Potrivit documentului citat, procentele pentru determinarea valorii timbrului cultural au fost
mentinute la nivelul actual.
Astfel, timbrul literal reprezinta 2% din pretul de vanzare al cartii de beletristica si 0,20 lei din
pretul de vanzare al manualelor de literatura si al culegerilor de texte comentate. Timbrul
cinematografic este de 2% din pretul de vanzare al unui bilet, timbrul teatral este de 5% din
pretul unui bilet.
Timbrul muzical si cel folcloric sunt de 5% din pretul unui bilet si 2% din pretul fiecarui
produs video sau audio cu caracter muzical inregistrate. Timbrul de divertisment este de 3%
din pretul biletului, timbrul arhitecturii de 0,05% din valoarea investitiei, iar timbrul pentru
artele vizuale se stabileste in functie de aplicarea unor procente.
Legea este ordinara, iar Senatul este prima Camera sesizata in acest caz. V.M., 7 iunie 2011
JURNALUL NAȚIONAL
Bucureştiul uitat. Biblioteca Ionel I.C. Brătianu stă

să cadă
Clădirea de patrimoniu adăposteşte 350.000 de manuscrise, cărţi vechi şi rare, hărţi şi
periodice din 1832-1950.
Puţină lume ştie că în centrul Capitalei, chiar lângă Biserica Amzei, se află Aşezământul Ionel
I.C. Brătianu. O clădire de patrimoniu construită între anii 1908 şi 1930, care adăposteşte o
5
comoară necunoscută, una dintre cele mai valoroase colecţii româneşti de cărţi, stampe, hărţi
şi fonduri personale. Astăzi, clădirea este crăpată, nezugrăvită şi dă impresia că este a
nimănui, pentru că nici o instituţie a statului nu a alocat vreun leu pentru menţinerea
imobilului în stare decentă. Doamne fereşte de un cutremur major care ar putea face una cu
pământul atât clădirea monument-istoric, cât şi colecţiile rare adăpostite aici. Explicaţia pentru
starea jalnică în care se află imobilul ar putea consta în faptul că acesta este revendicat în
instanţă de Academia Română, dar este în administrarea Ministerului Culturii şi a Primăriei
Generale a Municipiului Bucureşti.
Deşi în anul 1948 clădirea a fost donată de familia lui Brătianu Academiei Române, din 1956
şi până în prezent este unul dintre sediile Bibliotecii Naţionale, adăpostind colecţiile sale cele
mai preţioase. "Este o clădire de patrimoniu şi trebuie reparată. Indiferent cui aparţine,
Ministerului Culturii şi primăriei, acestea trebuie să se implice, să aloce fonduri pentru
renovarea imobilului", a declarat Nicolaie Noica, fost ministrul al Lucrărilor Publice şi
Amenajării Teritoriului.
Aşezământul din Piaţa Amzei a fost construit la dorinţa lui Ionel I.C. Brătianu, care a dorit să
întemeieze o bibliotecă, unde doritorii de carte să-şi poată cultiva pasiunea pentru studii şi
cercetare. Lucrările au început în anul 1908, după indicaţiile lui Brătianu, dar construcţia nu a
fost terminată până la moartea sa. "În anul 1927, înainte de a muri, Brătianu era preocupat de
faptul că volumele, strânse cu atâta pasiune de-a lungul anilor, ar putea pieri la Florica, sub
ameninţarea vremurilor, şi a decis să mute biblioteca la Bucureşti", a explicat Nicolaie Noica.
Acesta a mai precizat că la un an după moartea lui Ionel Brătianu, Elisa, soţia sa, născută
Ştirbey, fraţii şi surorile lui, prietenii şi colaboratorii s-au adunat pentru a înfiinţa aşezământul
şi biblioteca ce-i poartă numele. Elisa Brătianu a pus la dispoziţia acestei instituţii averea sa
proprie – terenul de aproape 5.000 de metri pătraţi cu două imobile aflat în Strada Biserica
Amzei nr. 5-7, unde locuise împreună cu Ion I.C. Brătianu. Vintilă şi Constantin Brătianu au
dăruit noii instituţii cele aproximativ 6.000 de volume care se găseau la Florica, volume care,
prin testament, fuseseră lăsate lor.
"Clădirea a fost terminată în 1930. Sala de lectură, de un lux simplu şi rafinat, avea o
arhitectură armonioasă, fiind decorată cu o frescă din mozaic aurit şi candelabre de Murano,
care difuzau o lumină liniştitoare. Mesele de lucru, din lemn masiv, erau largi şi elegante, iar
fotoliile în stil florentin reproduceau exact modelul fotoliului din biroul lui Ion I.C. Brătianu",
a explicat Noica. Acesta a mai precizat că sala de reviste a fost concepută în stilul unei biserici
bizantine, cu o boltă impresionantă, mobilierul din lemn fiind adaptat destinaţiei sălii. În sala
revistelor se aflau numerele anului în curs, expuse astfel încât cititorul să găsească singur şi
uşor ceea ce căuta.
Ambianţa s-a completat printr-o grădină, deschisă în anul 1937, unde cititorul putea să se
retragă să citească în linişte o carte. Grădina, una dintre cele mai vechi grădine din Bucreşti,
este opera Elisei Brătianu. În mijlocul grădinii, la adăpost de zgomotul străzii, era sala de
lectură, totul fiind gândit să corespundă cerinţelor unui lăcaş de cultură. "În faţa acestei situaţii
mă întreb, oare acesta e respectul pe care-l au instituţiile de cultură ale ţării şi urmaşii politici
ai ma-relui om de stat Ionel I.C. Brătianu, cel căruia îi datorăm existenţa noastră ca stat
unitar?", spune Noica.
6
Comoara ascunsă printre bube şi mucegaiuri
Colecţiile speciale găzduite de Aşezământul Brătianu numără astăzi nu mai puţin de 350.000
de documente: manuscrise, cărţi româneşti şi străine vechi, documente de arhivă, cărţi rare şi
cărţi cu valoare bibliografică, hărţi şi alte materiale cartografice, precum şi periodice
româneşti din anii 1832-1950. Nucleul Colecţiilor Speciale din Biblioteca Naţională a
României este alcătuit din fondurile unor colecţionari celebri: biblioteca Ion I.C. Brătianu,
colecţia de documente ale Muzeului Alexandre Saint-Georges, colecţia de documente a
Fundaţiei Kogălniceanu, fondurile Scarlat Rosetti, fondurile Exarcu şi Gheorghe Adamescu,
fondurile ilustrului colecţionar bibliolog şi bibliofil Constantin Karadja.
Personalitatea lui Brătianu

Foto: Marin Raica, Jurnalul Național
Ion I.C. Brătianu s-a născut în 1864, la

Florica, moşia familiei Brătianu, fiind al
treilea dintre cei opt copii ai lui Ion şi ai
Piei Brătianu. Şi-a început studiile la
Colegiul "Sfântul Sava", plecând apoi,
după moda timpului, la Paris, unde a
frecventat cursurile Şcolii Politehnice şi a
Şcolii de poduri şi şosele. Întors în ţară în
1889, a fost numit inginer la căile ferate,
iar în 1895 şi-a început cariera politică,
fiind ales deputat de Gorj. În timpul celor
patru guvernări Dimitrie Sturdza, Ion I.C.
Brătianu a ocupat pe rând funcţia de ministru al Lucrărilor Publice, al Externelor, iar în
perioada martie 1907-decembrie 1908, a fost ministru de Interne. În decembrie 1908 a fost
numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenind şi preşedinte al Partidului Naţional
Liberal, fondat de tatăl său. În timpul războiului, a fost sfetnicul cel mai de seamă al Regelui
Ferdinand, în anii ce au urmat ocupând de şase ori funcţia de prim-ministru. Pe vremea când
se afla la conducerea Ministerului Lucrărilor Publice l-a cunoscut pe Petre Antonescu, un
arhitect deosebit de apreciat, care proiectase multe sedii de instituţii, printre care, în 1906,
sediul Ministerului Lucrărilor Publice, unde se află în prezent Primăria Capitalei.
Ion I.C. Brătianu a fost căsătorit de două ori. Cu prima soţie, Maria Moruzi, are un fiu,
istoricul Gheorghe Brătianu. În 1907 s-a căsătorit cu sora lui Barbu Ştirbey, Elisa. Aceasta era
nepoată de domn şi fusese căsătorită timp de 16 ani cu liderul Partidului Conservator,
Alexandru Marghiloman, pe care l-a părăsit pentru mult mai puternicul şi influentul Ionel
Brătianu. În afară de această ironie, Maria Moruzi şi Elisa Ştirbey erau verişoare. Nu au avut
copii. DANIELA IVAN, 8 iunie 2011
7
DILEMA VECHE nr 382, 9 – 15 iunie 2011
Ce Primărie am avut!
Zilele astea, cînd ne pregătim pentru referendumul care va stabili cum să fie condusă Capitala,
mi s-a părut că ar merita să se ştie cum funcţiona la început Primăria, care a apărut printr-o
lege a lui Cuza din 1864. De aceea am vrut să văd Desbatterile consiliului communal din
Bucuresci urmate în şedinţele ţinute de la 14 apriliu pînă la 23 iuniu 1866 – o carte de peste
300 de pagini, publicată în 1866.
Imediat după lovitura de stat care l-a detronat pe domnitor, în locul căruia a fost proclamat,
doar pentru cîteva zile, Filip I de Saxa-Coburg, s-a constituit, la 15 februarie, comisia
interimară a comunei, în frunte cu Dumitru Brătianu. Aşa cum, în ordinul de zi al noului
ministru de „Resbel“, se declara că „măreţul fapt de la 11 Fevruarie a pus România pe o cale
nouă de fericire şi armata a bine meritat de la patrie“, D. Brătianu îi felicita pe bucureşteni că
„Evropa“ îşi are privirile aţintite asupra lor. Dintre cei 15 consilieri municipali, numiţi, nu
aleşi, făceau parte doctorul Panait Iatropol, care va fi următorul primar în 1867-1868, poetul
paşoptist Grigore Serrurie, alt literat, Radu Ionescu, autorul unui roman, Gr. Cantacuzino şi
Gr. Lahovari, ca reprezentanţi ai boierimii, şi Pană Buescu, întemeietorul unei bogate şi
intelectuale familii burgheze. Şedinţele se ţineau seara, fiindcă în restul zilei aceşti domni erau
ocupaţi; cel puţin o dată, procesul-verbal se încheie cu cuvintele: „timpul fiind înaintat în
noapte, şedinţa se ardică la 11 ore“. Salariu aveau doar primarul şi cei doi adjuncţi ai săi,
indemnizaţii pentru ceilalţi, dar compoziţia acestui grup se schimba odată cu Guvernul (în
1866 Locotenenţa Domnească numise un guvern Ion Ghica, în locul căruia, de la venirea lui
Carol, au intrat conservatorii lui Lascăr Catargiu). În realitate, nici personalul executiv al
administraţiei centrale nu-şi văzuse leafa de un an, bugetul a rămas deficitar încă doi ani, la 8
mai 1866 se alocă numai 500 de galbeni pentru a serba primirea Măriei Sale în Capitală,
„avînd în vedere lipsa de fonduri în care se află comuna“.
Prin urmare, o preocupare constantă a consiliului era să adune bani cu care să facă faţă
cheltuielilor. De pildă, se încasa o taxă de la birjari pentru dreptul de a staţiona în pieţe
publice şi o taxă pe berea fabricată local, se recupera chiria pescăriilor din piaţa Ghica, în
zona unde au fost mai tîrziu Halele, acolo fiind „36 de magherniţe pentru vînzare de objecte
de nutriment“. Altă problemă era asanarea oraşului: „curţile mai multor case din capitală sînt
pline de gunoaie şi alte necurăţii, care, infectînd aerul, vatămă sănătatea locuitorilor“. Tot din
cauza poluării constatate, se ordonă scoaterea din Bucureşti a fabricilor de săpun, care
„infectează aerul“. Serviciul medical are sarcina să verifice dacă „spirturile sînt mai toate
falsificate“, deoarece zvonul public afirmă că în cele mai vîndute băuturi alcoolice se pune
vitriol diluat cu „mari cantităţi de apă“.
Printre operaţiile urgente de salubrizare era canalizarea străzii Lipscani. De asemenea,

modernizarea a impus edililor pavarea străzilor. Cum spuneau chiar ei, „pavagiul reclamă o
grabnică reparaţiune“, pentru care s-a adus de la Sibiu un „maestru pavator“, aromânul Naum
Nasta, specializat în caldarîmul cu piatră cubică. Pe vremea lui Cuza, proprietarii de case din
vecinătate fuseseră obligaţi să contribuie la cheltuiala refacerii pavajului, dar s-au împotrivit
sub pretextul că era neconstituţional! Supravegherea acestei activităţi îi revenea corpului
8
tehnic. Acelaşi serviciu al Primăriei trebuia să asigure respectarea alinierii caselor, după un
plan aprobat din 1859. Atunci, ca şi acum, cînd ne luptăm cu PUG-uri şi PUZ-uri, această
reglementare dădea naştere la proteste şi tergiversări, însă arhitectul-şef, Kuchnowski pe
numele său, nu permitea excepţii.
O atenţie deosebită se arăta programului de înfrumuseţare. Grădina de la Sf. Gheorghe a fost

încredinţată „horticultorului“ francez Louis Leyvraz. Pentru grădina Episcopiei (a Ateneului
de azi) s-a autopropus Alexis Godillot. El cerea nu mai puţin de 2.500.000 de franci, sumă
care depăşea larg totalul veniturilor comunei, ceea ce a provocat nesfîrşite negocieri. În
concepţia sa, numărul băncilor şi al felinarelor se dubla, se instalau două fîntîni monumentale
de fontă cu statui alegorice şi se construia o capelă de stil bizantin în centrul terenului care se
întindea pe 90 x 45 m. Lucrările au început în 1866 şi nu s-au terminat decît în 1870.
Asemănarea cu moravurile actuale rezultă din faptul că se preconiza trimiterea la Paris a doi-
trei funcţionari ai Primăriei „ca să observe Halele, squarii, grădinele, podurile, cheiurile,
abatoarele, ca să ajute cu cunoştinţele dobîndite“... ANDREI PIPPIDI
DILEMA VECHE nr. 382, 9 – 15 iunie 2011
Descoperite pe net
Grupul statuar din satul Hilișeu - Crișan, județul Botoșani
Din întîmplare, am dat peste un blog al cărui autor călătoreşte

în dorinţa de a vedea locuri şi edificii de prestigiu mai puţin
cunoscute (http://www.blogprinvizor.ro). Aşa am descoperit
grupul statuar de la Hilişeu-Crişan.
Pentru foarte mulţi dintre noi, numele localităţii nu spune nimic. Asta şi pentru că satul, situat
la graniţa de astăzi cu Ucraina, s-a numit pînă la colectivizare Hilişeu-Curt. Marele Dicţionar
Geografic (Vol. III, Socec, Bucureşti, 1900) afirmă că familia Curt avea moşii aici încă din
1759, că şcoala a fost făcută, probabil pe la jumătatea secolului al XIX-lea, „de către Alecu
Curt, care dă toate înlesnirile necesare spre întreţinerea ei în bună regulă, ajutînd pe elevi cu
cărţi şi cele necesare la învăţătură şi pe 20 elevi săraci îmbrăcîndu-i“. Tatăl său, Vasile Curt,
este cel care a pus să se ridice biserica de lemn, terminată în 1802. Ea pare să fi fost o capelă a
curţii boiereşti. „Ograda bisericei în partea dinspre casa proprietăţei este închisă cu zid, în
centrul căruia se ridică clopotniţa pe care se află bustul Mîntuitorului între doi îngeri, iar pe
coama zidului stau busturile [!] a 6 [12, n.a.] Apostoli. Aceste împodobiri sînt făcute de către
proprietarul moşiei, Alecu Curt, la anul 1858.“ Alte surse susţin că anul construcţiei ar fi fost
1832 şi că zidul care separa curtea casei de cea a bisericii se datorează soţiei sale, Ana Curt.
În fine, este limpede că informaţiile asupra domeniului familiei Curt de la Hilişeu trebuie
căutate într-o documentaţie mai consistentă. Certă rămîne existenţa, pe parcursul secolului al
XIX-lea şi la începutul celui următor, a ansamblului curţii boiereşti a familiei Curt.
Topografia actuală a locului indică chiar amplasamentul casei, a cărei incintă era despărţită de
cea a bisericii – biserica de lemn de la 1802 – conform cu organizarea unor asemenea
9
ansambluri în epocă. Pînă aici, nimic special. Şi nimic neobişnuit, din păcate, în dispariţia
casei şi a anexelor sale, survenită probabil după exproprierea din 1949. Ce s-a păstrat merită
însă o atenţie deosebită. Fiindcă – trebuie să recunoaştem – imaginile sînt spectaculoase.
Descoperim că separarea dintre cele două incinte nu se făcea printr-un simplu zid. Ceea ce
avem în faţa ochilor este o întreagă compoziţie alcătuită din turnul clopotniţă pe care se
profilează statuia lui Isus şi din cele două aripi de zid ce se desfăşoară simetric în falduri
marcate, fiecare, de statuia cîte unui apostol. Dacă nu putem vorbi de o mare îndemînare a
sculptorului în realizarea celor treisprezece personaje, trebuie să remarcăm abilitatea celui
care a gîndit modul lor de aşezare, silueta dinamică şi elegantă a ansamblului.
Sigur că, pentru ceea ce numim de regulă arhitectura românească, înfăţişarea aceasta pare să
fie o prezenţă neobişnuită. Dacă însă ne gîndim la strînsele relaţii ale moldovenilor cu Galiţia,
cu precădere cu Lemberg-ul – denumirea actualului Lviv din Ucraina –, pentru care este
reprezentativă şi astăzi arhitectura barocă a ansamblului Catedralei greco-catolice Sf.
Gheorghe, construit la mijlocul secolului al XVIII-lea, înţelegem că transferul de forme către
o biserică ortodoxă din nordul Moldovei s-a făcut aproape firesc. Fiindcă e foarte posibil ca
tocmai catedrala menţionată să-l fi inspirat pe comanditarul sau constructorul de la Hilişeu-
Crişan, fără ca – în acest teritoriu de frontieră – gestul şi rezultatul lui să fi părut nepotrivit.
Ţine de noi să asimilăm grupul statuar ca aparţinînd culturii româneşti şi să nu ne lăsăm

influenţaţi de indicaţia seacă şi lipsită de lămuririle necesare din Lista Monumentelor Istorice:
„BT-II-m-B-01990, ansamblul bisericii Adormirea Maicii Domnului, sat Hilişeu-Crişan,
comuna Hilişeu-Horia, Adresă 36, Datare: sec. XIX“. Şi, în măsura posibilului, să mergem să
îl admirăm mai de aproape. Pare să merite! Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea
de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
DILEMA VECHE nr. 382, 9 – 15 iunie 2011
Centrul vechi
Am văzut un Alexander Portnoy în Centrul Vechi. Avea blugi, sacou şi un rucsăcel. Părea
mult îmbătrînit, dar în ochi îi mai juca sclipirea aia de conştiinţă acută de sine. Avea în faţă
ceva ce părea a fi un pahar cu vin alb şi lîngă el două fete, ghide de ocazie, care pronunţau
„neişănăl“ şi „interneişănăl“. Satir bătrîn şi acrit, cine ştie de ce aterizase în Bucureştii noştri!
Multe şi mărunte poţi vedea şi auzi în centrul ăsta vechi. Păcat că zona asta mă refuză.
Pentru că m-am rătăcit şi mă rătăcesc de cînd mă ştiu în ghemuşorul de străzi de cîteva sute de
metri: Lipscanii, Covacii, Şelarii şi Blănarii. Pentru că nu pot privi cu un ochi de turist detaşat
amalgamul de clădiri renovate şi de magherniţe delabrate. De străzi proaspăt pietruite şi de
podeţe provizorii de lemn năclăite de noroi uscat. Lumea pestriţă de acolo mă ameţeşte. Sigur
că mai poţi zîmbi cînd, mergînd pe una dintre străduţe, ridici capul la auzul unei bormaşini
gospodăreşti: într-o clădire îngustă lipită de un club-bar cu pretenţii, la etajul 1, un nene în
maiou dă găuri deasupra capului unei cariatide de ipsos rămase fără nas: îşi pune un Dolce.
Locuitorii Centrului Vechi şi vizitatorii sînt ca apa şi uleiul. O fată cu piercing în sprînceană
pozează cu iPhone-ul un maidan plin de gunoaie unde cineva îşi atîrnase rufele în plină
vedere. Mamăi în şlapi şterg cu mîna goală mucii nepotului desculţ. Sînt privite ca exponatele
10
de muzeu de vorbitori de englezească şi nemţească. Tii, ce colorit local! Ce excursie reuşită,

cîtă viaţă adevărată! Iar acum hai să ne îmbătăm ca porcii în Nuştiucare Pub.
Amestecătura aia de clădiri o avea farmecul ei. M-a mînat curiozitatea odată să intru într-unul
dintre gangurile dubioase care se revarsă în stradă. La dreapta, o uşă dublă cu lemnul crăpat
era larg deschisă şi dădea spre nişte trepte late, tot din lemn. Am intrat. Ţipenie. Lumina de
afară se strecura cu greu prin cîteva ferestre înalte, înguste, crăpate şi foarte murdare. Am
ajuns undeva la etajul 1 într-un hol rotund, încăpător. Într-un colţ – troace, haine şi cutii de
carton. Se auzea un televizor. Nu eram chiar într-o casă de oameni, dar eram pe aproape. În
dreapta, spaţiul holului fusese muşcat de un soi de despărţitură cu geamuri şi perdeluţe. De
acolo se auzea televizorul. Am mai întrezărit un frigider burtos şi o masă. Am plecat.
Intimitatea acelei clădiri fusese desfiinţată la finele anilor ’40. Aşa rămăsese şi acum. Căscată
în stradă, cu maţele la vedere.
Nu-i înţeleg nici pe puştanii care roiesc pe terase. Parcă la vîrsta lor noi aveam măcar nişte
beri în faţă. Ăştia se fîţîie de colo-colo, n-au stare şi cer încontinuu ţigări. N-am eu atîtea
pachete cîte ţigări gratis au ei nevoie. Unul dintre ei, de la o masă aproape lipită de a noastră,
a reuşit să mă scoată din sărite. Scaunul pe care stătea părea a fi viu şi se ciocnea periodic de
spătarul scaunului meu. Vorbea extrem de tare cu o voce care se mai rupea cînd şi cînd într-o
scîrţîială prepuberă. Îi spunea amicului de Cola „bro“. Oi fi îmbătrînit. „Hai atunci într-un
club unde e muzică live“, mi se spune.
A fost mai rău. Nişte rockeri fanaţi de pe vremea cînd eu eram probabil în generală scremeau
un soi de Dylan sau ce-o fi fost aia. Joane Baeze bete cui ţineau isonul. În hruba aia era cald,
umed şi mai mult fum de ţigară decît îmi puteau duce plămînii. Şi un zgomot „live“ infernal.
Am ieşit. Afară, magazinele de pe vremea lui Ceauşescu identic conservate. Puţinele locuri
unde mai găseşti fermoare şi degetare. Rochii de mirese. Artizanat românesc. Păpuşi groteşti
în costume populare. Un butoiaş minuscul de vin din lemn lăcuit. Totul pus în vitrine ieşite
parcă din închipuirile unei gospodine care a luat-o razna. Spre bulevard, doi englezi cu jobene
verzi, uriaşe, rămase de pe la un sfînt Patrick irlandez se împleticeau urlînd spre un taxi.
Şoferul, cu mobilul la ureche, le-a deschis rînjind portiera. „Hai pa, bă, că m-am ocupat din
centru’ vechi!“ Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
NewsIn
Paleologu: Sunt ca un animal haituit de buldozere

Vicepresedintele PDL Theodor Paleologu a reiterat joi seara ca isi doreste sa intre in
competitia pentru a castiga Primaria Capitalei, dar a tinut sa sublinieze ca motivul
pentru care se considera cel mai potrivit este preocuparea sa constanta pentru un
anumit tip de dezvoltare urbana.
Paleologu a precizat ca motivul principal pentru care a intrat in politica este pentru a-si "apara
habitatul". "Sunt ca un animal haituit de buldozere, de rechini imobiliari si de primari
incompetenti", a explicat el. Intr-o emisiune la TVR Info, Paleologu a tinut sa aduca unele
11
precizari privind sensul afirmatiilor sale despre faptul ca este cel mai bun candidat la Primaria
Capitalei.
"Eu cred ca sunt cel care reprezinta cel mai consecvent un anumit tip de idei privind
dezvoltarea urbana. Poate ca sunt altii mai buni pentru a castiga Primaria Capitalei. Dar pe
mine nu ma intereseaza numai castigarea primariei pentru a face ce? Pentru a continua
afundarea in dezastrul urban pe care-l vedem de atata vreme? Nu asta ma intereseaza. In
schimb, cred ca sunt unul dintre putinii, daca nu chiar singurul, care are o viziune foarte clara
despre ceea ce trebuie pentru Bucuresti", a explicat el.
Fostul ministru al Culturii s-a referit si la problemele Capitalei si la actualele conceptii de

urbanism. "Ideea ca trasezi o mare magistrala ca sa fluidizezi traficul este o monumentala
imbecilitate, total depasita, e o gandire urbanistica de anii '60. Bulevardul Uranus (Diametrala
Uranus, Buzesti-Berzei n.r.) este o perfecta aberatie pentru ca nu va rezolva problema
traficului", a spus democrat-liberalul.
La remarca realizatorului ca Elena Udrea sustine lucrarile pentru diametrala Buzesti-Berzei,

Paleologu a precizat ca este "treaba ei, eu nu spun ca PDL-ul e impecabil". De altfel, deputatul
PDL a promovat o carte pe care o apreciaza foarte mult, 'Viata intre cladiri' scrisa de Jan Gehl,
unul dintre cei mai reputati urbanisti din lume, pe care a numit-o "Biblia" sa, precizand ca-i va
darui si Elenei Udrea un exemplar.
Cat priveste actualii edili bucuresteni, el i-a criticat pentru lipsa de viziune si pentru lipsa de
interes si nerespectarea legislatiei in privinta cladirilor monumente istorice, sustinand ca sunt
pe mana cu "rechinii imobiliari". Pe de alta parte, Paleologu s-a aratat adeptul reducerii
traficului de masini si al imbunatatirii semnificative a transportului in comun. El a punctat ca
in Capitala sunt multi adepti ai circulatului cu bicicleta, dar care nu au create conditiile de
siguranta.
Vicepresedintele PDL Theodor Paleologu s-a declarat, joi, "absolut convins" ca este cel mai
bun pentru a duce PDL la victorie in cursa pentru primaria Capitalei, adaugand ca un partener
de dialog esential in ce priveste candidatura sa este Elena Udrea. Intrebat, joi, daca este
interesat sa candideze la primaria Capitalei, noul vicepresedinte democrat-liberal a raspuns:
"Am spus-o in multe randuri, categoric da". "Daca exista un candidat mai bun din partea PDL,
ma inclin si voi fi alaturi de el in cursa, insa deocamdata nu vad pe altul care sa sustina cu
tarie ideile pe care le sustin. Deocamdata sunt singurul care reprezinta aceste politici de
dezvoltare durabila pentru Bucuresti", a argumentat fostul ministru al Culturii. 10 iunie 2011
ROM ÂNIA LIBERĂ

Bucureşti, oraşul ostil – unde ar fi trebuit să fie
Sorin Oprescu pe 8 iunie
„Păi, ce să-i fac, frăţiorule, dacă n-am unde s-o parchez," mi-a spus un tânăr care tocmai
blocase trotuarul de pe Barbu Văcărescu, cu a lui Dacia break, obligându-mă să cobor pe
carosabil.
12
„Ai putea s-o pui paralel cu şoseaua, să nu ocupi tot trotuarul", i-am răspuns.
În fiecare zi, bucureştenii care practică mersul pe jos sunt obligaţi să-şi continuie drumul pe
stradă, din cauza maşinilor parcate pe trotuar. Exemplul e real şi l-am dat intenţionat, pentru
că în mod normal ne închipuim că numai cei cu maşini scumpe parchează unde au chef. Nici
vorbă. Toţi şoferii fac asta, pentru simplul motiv că o pot face. Pe trotuar, pe pistele de
biciclete, pe trecerea de pietoni, la doi metri de intrarea în bloc şi aşa mai departe. Ei, şi ce?
Dacă n-avem unde să parcăm...
În seara zilei de 8 iunie, numărul bicicletelor din zona teatrului ArCub, de pe strada Batiştei,
era mai mare decât cel al maşinilor.
„Sigur nu e o conferinţă despre biciclete?", mă întreabă Matei, un amic arhitect care venise
până acolo dând la pedale. Nu era despre biciclete, ci despre viaţa între clădiri şi utilizările
spaţiului public, cu prilejul lansării cărţii cu acelaşi nume a arhitectului danez Jan Gehl,
editată de igloomedia. Sună sofisticat şi la prima vedere aţi înclina să vă închipuiţi o
conferinţă dedicată specialiştilor, însă n-a fost nici pe departe aşa.
Jan Gehl, vizionarul bunului simţ
„O să-mi scot cravata pe care mi-am adus-o din Danemarca," spune Gehl publicului din sala
ArCub, în care se respiră greu, din cauza căldurii. „Poate că aş fi păstrat-o dacă primarul
vostru ar fi fost aici....". Jan Gehl a terminat facultatea de arhitectură acum 51 de ani şi,
conform spuselor sale, a absolvit în cea mai proastă perioadă din istoria planificării urbane.
„În şcoala de arhitectură am învăţat cele mai rele lucruri pe care nu ar trebui să le faceţi. Am
preluat ideile moderniştilor, care erau de părere că nu trebuie să facem oraşe, ci clădiri de sine
stătătoare, pe care să le dispunem aşa," explică arhitectul, în timp ce ridică paharul de pe masă
şi-l pune într-un alt loc, la întâmplare. În anii '60 ideea nu era să se construiască într-un anumit
context. Se practica dispunerea clădirilor din elicopter, aşa cum se vede de sus. O practică
încă obişnuită.
„L-am botezat stilul rahat de pasăre", spune arhitectul, care s-a apucat să proiecteze clădiri în
acest context, pe când omul era o maşină, la fel ca şi oraşul. Până în momentul când şi-a
cunoscut actuala soţie, de profesie psiholog. „Am avut discuţii foarte interesante cu ea. Mă
întreba de ce noi arhitecţii nu eram interesaţi de oameni."
Arhitectura bună înseamnă interacţiunea dintre formă şi viaţă. Este uşor să construieşti clădiri
frumoase, însă posibilităţile de a trăi o viaţă bună între ele reprezintă adevărata provocare.
Arhitectul danez pledează pentru reamenajare oraşelor la scară umană, în funcţie de nevoile şi
plăcerile oamenilor. Una dintre ele este, oricât de incredibil ar părea, mersul pe jos. Oamenilor
le place să meargă pe jos, pentru că au timp să socializeze, să îi vadă pe ceilalţi şi să fie la
rândul lor văzuţi.
13
Invazia automobilului
La finalul anilor '60 automobilele au invadat oraşele lumii dezvoltate, iar de atunci oamenii au
făcut tot ce le-a stat în putinţă să le facă loc. Au apărut inginerii de trafic, care, cu multă
pricepere, au reuşit să facă maşinile fericite.
„La voi invazia a avut loc în urmă cu 20 de ani, însă trebuie să remarc că oamenii fac tot
posibilul să-şi facă maşinile fericite, să le facă mai mult loc. E ca şi cum, cu cât avem mai
multe maşini, cu atât suntem mai fericiţi," explic Gehl. „Însă filozofia datează de pe vreme
petrolului ieftin, care, apropo, nu o să mai vină niciodată!"
Capacitatea oraşului de a prelua un număr cât mai mare de automobile, fie cu ajutorul mai
multor benzi de circulaţie, fie prin pasaje superioare sau prin transformarea diferitelor spaţii în
parcări, este un ţel spre care tinde orice primar. Peste tot în lume există statistici cu privire la
trafic. Câte maşini se duc în direcţia aia, câte în cealaltă. Dar există foarte puţine statistici
despre cum folosesc oamenii oraşul, câţi traversează o anumită stradă şi cât timp petrec în
diferite locuri. Traficul este foarte bine reprezentat în orice planificare urbană, nu însă şi
oamenii sau comportamentul lor în oraş.
Gehl se străduieşte de 40 de ani să facă oamenii vizibili. Îi studiază, le observă

comportamentele şi interacţiunile pe care le au unii cu alţii. Iar când un edil îl roagă să-i
replanifice oraşul, Gehl realizează proiectele porninind de la modul în care oamenii folosesc -
sau şi-ar dori să folosească - spaţiile în care trăiesc şi lucrează. De-a lungul timpului a elaborat
studii şi strategii urbane pentru oraşe precum Londra, New York, Melbourne, Cape Town,
Muscat, Wellington, Guangzhou, iar astăzi mulţi îl consideră persoana care a influenţat cel
mai mult schimbările urbane ale ultimei decade. Cu toate acestea, pe 8 iunie în sala ArCub nu
a fost prezent nici Sorin Oprescu, nici vreun alt primar de sector. DRAGOȘ NICOLAE, 11
iunie 2011
ADEVĂRUL
Arhitectul care a schimbat faţa Europei despre

Pasajul Basarab: „Aţi făcut pod în oraş? Felicitări,
veţi avea mai mult trafic!”
Jan Gehl, arhitectul danez care a influenţat cel mai mult schimbările urbane ale ultimei
decade, critică investiţiile primăriilor în pasaje rutiere şi parcări. Specialistul în planificare
urbană a venit ieri la Bucureşti pentru lansarea cărţii sale, „Viaţa între clădiri”, tipărită cu
sprijinul Ordinul Arhitecţilor din România.
Bucureştiul nu face parte din portofoliul Gehl Architects, unde sunt bifate metropole precum
New York, Londra sau Melbourne. Capitala noastră a fost văzută însă, pentru câteva ore, de
şeful acestui birou de arhitectură, celebrul Jan Gehl (75 de ani). Suficient ca să ajungă la
concluzii de genul “Bucureştiul este ca Bogota din Columbia, înainte de a fi redat locuitorilor
săi”.
14
De asemenea, vestea că zilele acestea vom inaugura Pasajul Basarab, cel mai lat pod din
interiorul unui oraş din Europa, l-a amuzat pe Gehl. În cadrul prezentării sale de aseară, el a
explicat de ce primarii trebuie să ţină cont de oameni şi nu de maşini, adică să gândească
proiecte legate de spaţiul pietonal şi nu de cel pentru automobile.
Bucureştiul, contra valului
“Să fie clar pentru oricine: mai multe străzi, mai mult trafic! Mai multe parking-uri, mai
atractivă e invitaţia la trafic! Aţi făcut un nou pod în oraş? Felicitări, veţi avea cel mai mult
trafic!”, a spus arhitectul din Danemarca.
Acest contrast între ceea ce este bine pentru locuitorii unui oraş şi ceea ce cred primarii că
trebuie făcut l-a determinat pe Jan Gehl să devină unul dintre pionierii planificării urbane de
calitate din lume. “Nimănui nu-i mai păsa de nevoia oamenilor de a merge pe jos, de a sta cu
plăcere pe o bancă sau de a observa şi admira oraşul! Nici măcar arhitecţilor! Toţi erau
interesaţi de clădiri cât mai înalte, de străzi cât mai late”, a explicat specialistul.
Curăţarea oraşului aduce bani
Beneficiile financiare sunt primele consecinţe vizibile într-un oraş în care se produce
schimbarea dintr-un spaţiu dedicate maşinilor într-unul pietonal. “Curăţarea oraşului de
autoturisme aduce bani! Pe spaţiile eliberate se extind comercianţii, cafenelele, restaurantele,
oamenii au posibilitatea să vadă vitrinele magazinelor”, a precizat Gehl.
Cunoscând temerea primarilor de a nu supăra şoferii cu măsuri legate de reducerea spaţiului
pentru maşini, arhitectul le transmite un singur mesaj: “Faceţi schimbarea brusc! Puneţi taxă
de acces în centru, iar şoferii se vor adapta şi vor găsi alternative în cel mult trei luni de zile”.
Experienţele altor edili ale metropolelor europene arată că măsurile fără deranj sunt fără
rezultat. De exemplu, cei care au încercat să reducă până la enervare culoarea verde a
semafoarelor pentru şoferi sau cei care au redus şoseaua cu câţiva centimetri pe an nu au
reuşit decât bulverseze.
Educarea locuitorilor, cu mesaje pozitive
La Melbourne, transformarea oraşului într-unul verde a fost anunţată prin panouri imense cu
mesaje pozitive, pentru ca toţi locuitorii să înţeleagă beneficiile schimbării.
La rândul lor, bucureştenii ar trebui, în opinia lui Jan Gehl, să se impună în faţa autorităţilor
locale şi să spună “Gata! Aşa nu se mai poate!”, pentru că “oraşul nu trebuie să umilească
oamenii, punându-i să facă slalom printre maşini”.
Cea mai tristă veste pentru bucureşteni este aceea că nu doar ceea ce avem este dăunător, ci şi
ceea ce plănuiesc primarii pentru următorii ani este în detrimentul oamenilor. În timp ce în
San Francisco se demolează autostrăzile suspendate, noi visăm la “suspendata lui Oprescu” ca
la o salvare, iar, în vreme ce provocarea secolului XXI pentru toate capitalele civilizate este
eliminarea “clădirilor căzute din avion” şi dezvoltarea la maximum a spaţiilor pietonale şi cele
dedicate bicicliştilor, în capitala României asistăm la ridicarea blocurile-turn din maşinile
blocate în traficul de pe bulevarde.
15
În tot acest timp, la Copenhaga, edilii au decis ca nu pietonii să fie aceia care trebuie să
traverseze strada, ci maşinile să fie cele care trebuie să treacă trotuarul. “Aşa se acordă cu
adevărat prioritate pietonilor şi aşa se va înfiinţa, probabil, şi departamentul pietonilor în
primării, că de cel al traficului nu duce lipsă nimeni!”, a conchis arhitectul danez.
Maşina, mai tare decât pietonul
Astfel, timp de 40 de ani, studiile şi schimările pe care le-a adus Jan Gehl în marile oraşe ale
lumii au constituit material pentru reeditarea cărţii “Viaţa între clădiri”. În acest volum tradus
pentru prima dată în limba română, la editura Igloo Media, detaliile legate de eliberarea de
traficul rutier a marilor oraşe ne duc, inevitabil, cu gândul la aberaţiile din spaţiul public
românesc şi la măsurile “antioameni” pe care primarii din Bucureşti le iau constant.
MIRUNA OLTEANU, 10 iunie 2011
NewsIn
Celebru arhitect danez: Bucurestiul este ca Bogota

din Columbia
Jan Gehl, arhitectul danez care a influentat cel mai mult schimbarile urbane ale ultimei
decade, critica investitiile primariilor din Romania in pasaje rutiere si parcari.
Specialistul in planificare urbana a venit joi la Bucuresti pentru lansarea cartii sale, "Viata
intre cladiri", tiparita cu sprijinul Ordinului Arhitectilor din Romania. Bucurestiul nu face
parte din portofoliul Gehl Architects, spre deosebire de New York, Londra sau Melbourne,
insa dupa scurta vizita in Romania, Gehl a ajuns la concluzia ca "Bucurestiul este ca Bogota
din Columbia, inainte de a fi redat locuitorilor sai", relateaza Adevarul.
De asemenea, vestea ca zilele acestea vom inaugura Pasajul Basarab, cel mai lat pod din
interiorul unui oras din Europa, l-a amuzat pe Gehl. In cadrul prezentarii sale, el a explicat de
ce primarii trebuie sa tina cont de oameni si nu de masini, adica sa gandeasca proiecte legate
de spatiul pietonal si nu de cel pentru automobile.
"Sa fie clar pentru oricine: mai multe strazi, mai mult trafic! Mai multe parking-uri, mai
atractiva e invitatia la trafic! Ati facut un nou pod in oras? Felicitari, veti avea cel mai mult
trafic!", a spus arhitectul din Danemarca.
La Melbourne, transformarea orasului intr-unul verde a fost anuntata prin panouri imense cu
mesaje pozitive, pentru ca toti locuitorii sa inteleaga beneficiile schimbarii. La randul lor,
bucurestenii ar trebui, in opinia lui Jan Gehl, sa se impuna in fata autoritatilor locale si sa
spuna "Gata! Asa nu se mai poate!", pentru ca "orasul nu trebuie sa umileasca oamenii,
punandu-i sa faca slalom printre masini". 10 iunie 2011
16
ROMÂNIA LIBERĂ
ISTORIE. În 1948, comuniştii au devastat cel mai vechi teatru din România şi au ars
toate documentele pe care le-au găsit
Extraordinara poveste a teatrului vienez de la
Oraviţa
Cine vrea să vadă cum arăta primul teatru al Vienei, celebrul Burgtheater, astăzi dispărut,
trebuie să meargă la... Oraviţa. Copia la scară mai mică a celebrului monument austriac a
supravieţuit războaielor şi perioadei comuniste.
Istoria extraordinară a teatrului din

Oraviţa ne-a fost povestită de
directorul instituţiei, Ionel Bota,
istoric şi filolog. El se află la
conducerea teatrului din 1998. A
scris trei volume despre „Istoria
teatrului vechi din Oraviţa". Când
ne-am întâlnit, directorul ne-a
invitat în clădire şi primele sale
cuvinte au sunat astfel: „În acest
spaţiu puteţi spune că vă aflaţi în
vechiul Burgtheater din Viena".
Clădirea este o copie fidelă a celui
dintâi teatru al Vienei, care a fost
construit în 1720 şi dezafectat în 1890. Aşa se explică faptul că în ziua de azi sunt istorici din
Austria, dar şi turişti din acea ţară, care vin la Oraviţa, tocmai pentru a admira sau a studia o
bijuterie arhitectonică, asemeni unei amprente a vechii capitale imperiale.
Un teatru construit pe terenul Thaliei
Teatrul a fost construit pe terenul unei foste exploatări miniere. Culmea, mina s-a numit
Thalia, după numele zeiţei artei dramatice. Unii poate s-ar întreba azi de ce tocmai la Oraviţa
s-a făcut cel dintâi teatru din spaţiul românesc. Localitatea a fost un fel de capitală neoficială a
Banatului Montan, în vremea stăpânirii austriece. O zonă bogată în minereuri - cupru, fier,
zinc, wolfram. Avântul economic atrage ca un magnet diverse naţii spre partea montană a
Banatului, în căutarea unui loc de muncă. Oraviţa a devenit astfel un oraş multicultural, cu
aproape 8.000 de locuitori, între care cehi, polonezi, germani, evrei, sârbi, români.
Mondenităţile au început să fie la ordinea zilei. Îşi fac apariţia asociaţiile culturale, în cadrul
fiecărui grup etnic în parte, de lectură sau de teatru. A venit un moment în care nu s-a mai
ţinut cont de etnie. Asta se întâmpla în 1790. Atunci e înfiinţată Uniunea Diletanţilor din
Oraviţa, reprezentându-i pe toţi pasionaţii artei dramatice. Se organizau spectacole de teatru,
poezie, muzică, în care cei mai iscusiţi dintre localnici îşi etalau vocaţia, la nivelul unor
amatori, desigur. Singura problemă era că aceste reprezentaţii se dădeau în spaţii improvizate,
de pildă clădirea Tribunalului sau cea a Primăriei.
17
Lista cotizanţilor
Toată urbea a susţinut la unison, din 1802, că e nevoie de un teatru. Din acel moment oraşul a
intrat în fierbere. S-a declanşat un extraordinar fenomen de solidaritate. Începe strângerea de
fonduri pentru acest proiect. Toate etniile din oraş pun, mână de la mână, bani în aceeaşi
„căciulă", astfel că până în 1816 se adună o sumă importantă pentru acea epocă - 30.000 de
florini de aur. Directorul muzeului din Oraviţa ne arată una dintre listele de cotizanţi din acea
perioadă. A fost scris numele fiecărui cetăţean care a donat bani şi suma respectivă. Pe hârtia
din faţa noastră, scrisă la 24 mai 1816, e trecută suma de 8.000 de florini. Ni se spune apoi că
tot restul listelor de cotizanţi se află în momentul de faţă într-o bibliotecă din Ungaria. Dar nu
numai banii erau importanţi. Mai era nevoie şi de aprobarea Vienei pentru ridicarea unui astfel
de edificiu. „Pentru austrieci, teatrul era şi bun, şi rău. Bun pentru cultură, rău din cauză că
putea transmite idei împotriva stăpânirii", ne face Ionel Bota un tablou politic al acelei epoci.
E clar că pentru obţinerea aprobării trebuia un moment prielnic. Şi acesta a apărut în scurt
timp. Se apropia centenarul eliberării Banatului de sub stăpânirea turcească. Otomanii au fost
alungaţi de austrieci în 1718. Viena dorea, după 100 de ani de la acel moment, să se facă ceva
deosebit în Banat, poate o statuie, poate altceva. Şi atunci locuitorii din Oraviţa au spus aşa -
vrem teatru!
Munca întregului oraş
Oraviţa avea în acele timpuri o comunitate puternică de macedo-români. Unul dintre acei
oameni, Ion Niuni, arhitect, cu studii la Viena, a luat legătura cu un fost coleg al său,
Ieronimus Platzger, de la Academia de Înalte Arte din capitala imperială, cerându-i să facă o
copie fidelă a Burgtheater. Aşa s-a şi făcut. Cum oare să nu obţii, în felul ăsta, aprobarea
austriecilor pentru un teatru, dacă la Oraviţa făceai copia fidelă a unei embleme vieneze?!
Calea fiind deschisă, toată suflarea din Oraviţa a trecut la muncă voluntară. „Vom avea un
teatru ca la Viena", erau oamenii însufleţiţi. Lucrarea a început în vara anului 1816 şi a fost
încheiată în scurt timp, în primăvara lui 1817. Orăşenii au fost ajutaţi şi de ţăranii din satele
învecinate, să transporte, în căruţe, piatră de la carierele din zonă. Erau pe atunci două cariere
importante, la Ilidia şi la Maidan. Ilidia avea granodiorit şi Maidanul - tuf calcaros. Din
granodiorit a fost ridicat parterul clădirii, fiind o rocă mai grea, iar etajul s-a făcut din tuful
calcaros, care e mai uşor. Imaginaţi-vă o clădire cu ziduri de cetate, cu o grosime între 70 şi
90 de centimetri. Ziduri din piatră necioplită. Pietrele au fost „legate" între ele cu mortar. Dar
să vedeţi ce fel de mortar - pământ galben amestecat cu paie şi urină de animal. „Era un liant
eficient", spune directorul Ionel Bota. De remarcat că terenul pe care s-a construit teatrul a
fost donat, încă din 1795, de familia Maderspach. În posesia terenului a intrat Uniunea
Diletanţilor, tocmai amatorii de teatru, cei care au însufleţit întregul proiect.
Inaugurare imperială
Te întâmpină faţada austeră, defilând cu numai patru coloane, a unei clădiri care a fost definită
prin unghiuri drepte. Ni s-a explicat că simplitatea vine de la barocul târziu, stil folosit la
multe alte edificii din Oraviţa, în perioada apariţiei teatrului. Păşim într-un hol îngust. Ai
impresia că şi în continuare vei avea parte de acelaşi aer de simplitate şi în continuare, cu cât
vei înainta spre inima aşezământului. Dar adevăratul spectacol începe abia după ce intri în sala
18
ovală. Vezi în jurul tău două rânduri de loji cum se înalţă spre tavan, încărcate cu decoraţiuni
care îţi iau şi azi ochii, prin strălucirea lor, deşi au o vechime de aproape două secole.
Gazda noastră, directorul, ne explică - la parter sunt loji Baignoire, pe rândul de sunt sunt loji
Belle-etage, iar la ultimul nivel este galeria. La început, au fost nişte laviţe pe care se aşezau
spectatorii, în 1893 fiind montate fotoliile, pe care ne putem aşeza azi. În partea centrală a
sălii şi în lojile de la parter sunt 200 de locuri, la care se adaugă încă 50 de locuri în lojile de la
primul etaj. Spectatorii de la galerie stăteau în picioare. Sala are o acustică perfectă.
Microfoanele nu-şi au rostul în acest spaţiu.
Datele istorice arată că familia imperială din Viena, formată din Francisc I şi Carolina
Augusta, a ajuns abia la cel de-al doilea spectacol jucat în teatrul oraviţean. Înalţii oaspeţi au
stat în loja de la primul etaj, lângă scenă, în partea stângă a sălii, cum te uiţi spre actori.
Primele două spectacole s-au ţinut pe 5 şi 7 octombrie 1817. Cele două evenimente au fost
anunţate în tot oraşul prin afişe tipărite pe mătase.
Eminescu - sufleor la Oraviţa
Într-o zonă minieră, înconjurată de munţi, la Oraviţa, apăruse în 1817 o stea. Spre care s-au
îndreptat apoi unele dintre cele mai importante trupe de teatru ale lumii. Oamenii din acest
mic oraş îşi îndepliniseră visul, de-a vedea la ei acasă actori profesionişti, în spectacole de
teatru, vodevil sau balet. Se zice că veneau şi ţărani din satele bănăţene, să „guste" şi ei
minunea. Pe scenă a jucat trupa Teatrului Regal din Madrid, a venit trupa Teatrului Balşoi din
Moscova, orchestra imperială a Rusiei. N-au lipsit trupe din Viena, precum cele conduse de
Ludvig Duba, Kurt Wonger şi Ida de Gunther. Un episod aparte din istoria teatrului este legat
de vizita trupei lui Mihail Pascali, din care făcea parte şi Mihai Eminescu. Faptul este
consemnat în 31 august 1868. Trupa a prezentat două spectacole, în zilele de 1 şi 2
septembrie. Eminescu era sufleorul trupei. Se vede şi acum, sub scena din lemn, o cabină
îngustă, cu o trapă.
Sigur, teatrul a trecut, de-a lungul existenţei sale, prin 12 reparaţii sau renovări. Nu se mai
poate spune azi despre această cabină a sufleorului că ar putea să păstreze „amprentele" lui
Eminescu. Singurul lucru care nu s-a schimbat este amplasamentul cabinei în sine. Se mai ştie
că poetul a fost invitat, alături de trupa din care făcea parte, la un picnic, în satul Ciclova, în
ziua primului spectacol, adică pe 1 septembrie. După Marea Unire din 1918, la Oraviţa au
venit Victor Eftimiu şi Lucian Blaga, prezentându-şi creaţiile dramaturgice. Pe această scenă a
cântat George Enescu, remarcându-se şi prezenţa lui Constantin Tănase, cu trupa sa -
„Cărăbuş".
Democraţia culturală
Pe lângă profesioniştii care au venit la teatrul din Oraviţa, pe scenă urcau şi grupurile de actori
amatori din oraş. Este de subliniat, în acest context, un spirit cât se poate de democratic între
diversele etnii. Într-o zi dedicată amatorilor, piesa de teatru începea la ora trei după-amiaza şi
se încheia după lăsarea serii. Şi asta pentru că se repetau replicile din spectacol, în diverse
limbi. Dacă în sală erau spectatori români, sârbi, cehi, germani, unguri, atunci fiecare replică
se repeta în toate aceste limbi.
19
Oţel de tip Eiffel
Se poate spune că viaţa acestei clădiri a fost asigurată în 1872, pentru foarte mulţi ani de
atunci înainte. Este momentul în care zidurile din piatră sunt căptuşite cu traverse din oţel. S-a
folosit aşa-numita „reţetă 24", obţinută la oţelăria din Reşiţa. „Era o reţetă de succes, un oţel
mai rezistent şi mai elastic", spune Ionel Bota. Explicabil succesul, având în vedere că această
reţetă a stat mai târziu la baza construirii, între 1887 şi 1889, a emblemei Parisului - turnul
Eiffel.
Amintirile arse
Poate că doar aşa, întărit, teatrul din Oraviţa a reuşit să supravieţuiască până în ziua de azi,
deşi a trecut prin vremuri grele. Ni se povesteşte că, în 1948, comuniştii au intrat în clădire şi
au luat cărţi şi documente de mare valoare din arhiva instituţiei. Toate au fost duse în centrul
oraşului şi arse. Culmea e că, un an mai târziu, tot comuniştii şi-au dat seama de importanţa
edificiului, botezat în 1949 cu numele poetului care fusese cândva, aici, ca sufleor - Mihai
Eminescu. Sala a fost tot mai puţin folosită, după 1957, după ce a intrat în categoria
monumentelor istorice, tocmai pentru a fi protejată. Oricum, vechile trupe de actori amatori
din oraş dispăruseră, sub noul regim politic. Nici după 1990 n-a fost altfel. S-a menţinut
pustietatea. Teatrul a primit un statut superior, în 1998, cel de monument de maximă
importanţă pentru ţară.
Doar un muzeu
E linişte acum în teatru. Deşi sala pare oricând gata de spectacol. Te aştepţi să bată gongul.
Dar de unde actori? Numai directorul şi alţi cinci subalterni ai săi au grijă de acest lăcaş.
Noroc că, exact când am fost noi acolo, câţiva elevi de la un liceu din localitate au venit să
repete o scenetă. Pregăteau un spectacol. Am vrut să ştim dacă vor juca aici. „Nu, la Reşiţa", a
venit răspunsul lor. „Niciodată, în toată istoria sa, acest teatru n-a avut propria trupă de
actori", oftează directorul. Dar dacă spectatori nu mai pot fi, atunci măcar vizitatori. Pentru ei,
Ionel Bota ţine mereu uşa teatrului deschisă, dispus să le spună povestea clădirii. Vrea să
amenajeze şi un muzeu, după ce a strâns, de-a lungul anilor, de la oamenii din oraş, mărturii
din viaţa teatrului. A găsit, de pildă, o bucată din cortina folosită în 1831, dar şi două traverse
din
Din păcate, proiectele s-au împotmolit în birocraţie. Ce mai e de făcut, de-acum încolo? La
întrebarea asta, Ionel Bota are deja un răspuns : „Vom lăcrima patriotic, amintindu-ne de
vremurile vechi".
O istorie de 194 de ani
1817 - la 5 octombrie are loc primul spectaacol în Teatrul din Oraviţa.
30.000 de florini de aur au adunat locuitorii oraşului, pentru a construi acest edificiu.
90 de centimetri grosime au zidurile ridicate din piatră neşlefuită.
20
1948 - teatrul e devastat de comunişti, documente şi cărţi fiind arse în centrul oraşului.
1998 - Teatrul din Oraviţa este declarat monument de grad zero, de maximă importanţă
naţională. DAN GHEORGHE, 10 iunie 2011
Contributors.ro
Bucuresti – oras al automobilului-rege partea II

Revin pe aceeasi tema a Bucurestiului cu o reflectie provocata in mare parte de comentariile
dumneavoastra la articolul meu precedent. In primul rand va multumesc pentru angajarea in
conversatie. Am inteles ca, dincolo de parerile pro sau contra, exista o adevarata preocupare
spre imbunatatirea traiului in oras (oricare oras, a aparut acolo exemplul Brasovului) si
oamenii, de specialitate sau nu, gandesc solutii posibile si de multe ori complementare. Este
evident insa ca ne aflam intr-un relativ impas – acela al alegerii solutiei cea mai putin
daunatoare si care sa poata acomoda si automobilisti, si biciclisti, si marginali, si clasa de
mijloc si oameni de afaceri, si badarani, si oameni fini. Caci, nu-i asa, orasul este o poveste a
convietuirii, care nu este lipsita de conflicte insa care are nevoie de mai multa negociere in
gasirea solutiilor.
Intrebarea ramane: de ce aceste lucruri sunt rejectate de multe ori apriori in spatiul dezbaterii
din Romania? Cum ne relationam la profesionalism, mai ales in/din pozitiile cheie care
genereaza urbanismul din Romania?
In comentarii s-au avansat ipoteze felurite, de la cea economica la cea politic-electorala sau
pur legata de interese financiare personale. Eu am sa incerc sa ofer cateva directii de raspuns
posibile tot din perspectiva specialitatii mele principale, antropologia culturala, cu riscul de a
fi deranjant pe alocuri caci, nu-i asa (?), nu poti fi “profet” in propria tara. Nici nu imi doresc,
insa atunci cand abordezi lucruri atat de sensibile precum acel set de valori nescrise si practici
nediscutabile (si nechestionabile) care formeaza sistemul unei culturi (ceea ce Bourdieu ar
numi “doxa”), evident ca este posibil sa deranjezi sensibilitati. Tocmai de aceea incerc sa nu
fiu un taur intr-un magazin de portelanuri, sperand sa imi si reuseasca. Imi cer scuze dinainte
in fata celor posibil lezati si accentuez ca voi vorbi despre factori culturali si nu despre cazuri
individuale. Fiecare dintre noi este o combinatie cu ponderi diferite a acestor factori impreuna
cu suma experientelor de viata.
Pentru a raspunde la prima intrebare, in opinia mea un factor cultural extrem de important este
ceea ce eu numesc fetisismul automobilului in Romania. Acest obiect de consum a fost pana
nu de mult (10 ani) greu accesibil. El este dorit, venerat, ridicat pe piedestalul simbolic al
progresului si modernitatii (in opinia multora, inclusiv a unor personalitati din industria de
specialitate, automobilul asa cum il cunoastem noi astazi va dispare relativ rapid, in doua-trei
decenii in Europa, dar asta este o alta conversatie). Automobilul in Romania ramane un
indicator de status nechestionabil (mai important pentru multi decat propria locuinta) si
asociat cu masculinitatea afirmata intr-o societate profund patriarhala.
21
De altfel ne putem gandi ca automobilul (si intreaga sa logica sociala, economica si de

infrastructura) a bantuit imaginarul copilariei celor care astazi au maturitatea financiara, iar
unii dintre ei/noi puterea decizionala. In anii ‘70-’80 pentru un copil din Romania posesia unei
machete de automobil “din Vest” l-ar fi propulsat in ierarhia sociala a comunitatii sale de
joaca. Imaginile copilariei erau cele de machete de infrastructuri pentru automobil scoase din
contextul urban general, ma refer la imaginile aspirationale din cataloage nemtesti de
cumparaturi prin corespondenta care aratau copii jucandu-se cu parcari suprapuse sau cu
camioane care carau masini. Aceste jucarii apareau, ca in orice reclama de atunci, in prim
plan, fara a fi inconjurate de cladiri sau spatii posibil contextualizante. Erau doar parcarile sau
strazile suprapuse, fara cladiri in jur, etc, etc. Le stiu, le-am privit si eu, le stiti si
dumneavoastra. E adevarat ca dintr-un motiv bizar eu preferam trenurile – sau poate doar
pentru ca aveam rau de masina cand eram mic (si acces la masina).
Acest fapt se combina cu dezangajarea fata de spatiul public prezenta in Romania. Pentru
Bucuresti in particular exista un alt factor uman interesant: Bucurestiul este un oras de
imigratie puternica, insa aceasta este atrasa DOAR de posibilitatea de a castiga mai mult. Am
auzit cu stupoare colegi de generatie cu mine, casatoriti si cu copii nascuti in Bucuresti,
spunand “ma duc acasa” atunci cand se refereau la excursii la parintii lor in orasele sau satele
din Romania de unde proveneau. Identificarea cu Bucurestiul este minima sau chiar rejectata,
iar acesta este un fenomen complex care ar merita analizat in profunzime, insa care genereaza
si el nepasarea fata de oras si dorinta de a-l traversa rapid in coconul privat al masinii.
Bucurestiul este neiubit de multi dintre locuitorii sai caci e imposibil sa iubesti un loc in care
faci camping. Aici, sursa este tot culturala, devenirea nefiind punctul forte in modul de
relationare cu viata intr-o societate cu radacini profund rurale ca a noastra. “Al cui esti” si “de
unde esti” explica mai mult pentru multi dintre Romani decat “unde locuiesti” si “ce faci”.
Amplu subiect de dezbatere, insa de retinut ca acest fapt implica un grad ridicat de imobilitate
simbolica – deci o greutate de a te identifica cu noi locuri si o empatie scazuta pentru alti
oameni.
As mai adauga aici rejectia apriori a “modelelor straine” caci multi dintre noi sufera de acel
complex de exceptionalism – “la noi e altfel si nu se poate” – de fapt o scuza pentru
comoditate sau pentru lipsa de dorinta si vointa de schimbare, de orice fel. Romania, asa cum
o arata nenumarate sondaje, este o societata in care schimbarea si noul sunt acceptate foarte
greu. Profit de ocazie pentru a spune ca in urbanism nu avem de-a face cu modele – si aici
sunt de acord, Bucurestiul nu este nici Paris, nici Stockholm, nici Boston – dar avem de-a face
cu principii de urbanism care genereaza bune practici aplicabile in functie de context.
Raspunsul la a doua intrebare, legata de profesionalism, e complex si doar speculativ.

Probabil ca avem de-a face cu o combinatie de factori care converg, fiecare cu ponderi diferite
in functie de fiecare caz individual. Voi vorbi deci despre factori, nu despre cazuri
individuale. O parte din ei (factori) i-am prezentat mai sus. Suntem toti produse ale traiectoriei
proprii ale vietii, iar contextul educational, istoric si cultural in care am crescut sunt parte
integranta si nu separata a modului in care ne exercitam profesia. Pe de alta parte profesia
evolueaza si la fel si modul de abordare a acesteia, literature de specialitate in urbanism si
domenii conexe este foarte bogata in sensul indicat de articolul precedent pe aceesi tema –
urbanism centrat pe o dimensiune umana, transport in comun si multimodal, “detronarea”
22
automobilului rege. Asta pentru a nu vorbi de bune practici, pentru care exista carti devenite
manuale de urbanism. Profesionalismul la un nivel inalt implica printre altele faptul ca
“ramanem studenti toata viata” incercand sa fim la curent cu practicile profesionale actuale
(nu cele din vremea facultatii).
Al doilea factor interesant si important este acela legat de relatia dintre profesionalism si
puterea in Romania. Daca un personaj politic, oricare ar fi acela, face o promisiune electorala,
sa zicem legata de urbanism, in opinia mea datoria etica, deontologica, mai ales a celor care se
afla in proximitate prin natura profesiei, este aceea de a avertiza acea personalitate de
ramificatiile si chiar de nepotrivirea acelei idei si de a o indrepta spre o alta solutie care si ea
poate fi transformata in promisiune electorala. INAINTE de a fi prea tarziu. Si printr-o
dezbatere publica transparenta (urbanismul participativ nu este un mit). La fel de mult precum
avem nevoie de politicieni care sa asculte ce spun specialistii sau societatea civila, avem
nevoie de profesionisti in pozitii cheie care sa poata spune: “Doamna, Domnule, gresiti. Si
iata si alternativa, care este tot una de interes public.” Caci altfel s-ar putea ca politicienii sa
faca greseli ascultand doar ecourile propriilor fantezii reflectate in oglinda fidela a unor
profesionisti care doar confirma asteptarile primilor. Evoc doar imaginea arhitectei Casei
Poporului care, confruntata cu uimirea lui Ceausescu in fata dimensiunii propriei “ctitorii”,
spune: “daca vreti, o putem face si mai mare!” (imaginea se vede in filmul lui Ujica,
“Autobiografia lui Ceausescu”). Este de datoria profesionistilor si a consilierilor politicienilor
sa informeze corect, cu riscul de a contrazice. Iar un politician bun va sti sa asculte chiar si
cand este contrazis.
Si pentru ca am vorbit despre “tarziu”, nu este “prea tarziu” pentru Bucuresti. Cazul Buzesti-
Berzei-Uranus este o sansa extraordinara de a arata ca se poate si altfel. Un grup de ONG-uri
de profesionisti cu sprijinul Organizatiei Arhitectilor din Romania, a lucrat impreuna cu
studenti si tineri absolventi din arhitectura, urbanism si stiinte sociale, la o repunere in discutie
a PUZ-ului din acea zona, si propun reproblematizarea variantelor si premizelor acestui PUZ.
Atelierul “Bucuresti Alternativ”, cu adevarat interdisciplinar, a inceput in urma cu doua luni, a
fost bazat pe voluntariat total, iar rezultatele sale se pot vedea pe gardul OAR in cadrul
Festivalului Street Delivery astazi 11 si maine 12 iunie. Acelasi proiect va fi prezentat si in
cadrul Ciclofest, organizat de Atelierul de Productie si Portocala Mecanica si poate si in fata
politicienilor interesati de o dezbatere publica.
Revenind la pozele initiale, inainte de a cheltui pentru niste ghivece care distrug design-ul
integrat al parcului Cismigiu realizat de arhitectul Pavel Kiselyov (Kiseleff) si imbunatatit de
horticultorul Wilhelm Friedrich Carl Meyer, poate ne-am putea gandi la alternativa simpla de
a repara aleile, incepand cu podurile respective (va rog priviti din nou poza si asfaltul). Asa
cum arata acum, atat ghiveciul cat si ruptura din stanga sunt deranjante pentru cei care doresc
sa se bucure de parc, nu doar sa-l traverseze in viteza. Nici macar nu e nevoie sa fii inovator.
E simplu, nu-i asa? As aprecia comentarii si de la cei ce vor merge la Street Delivery, sper
impinsi de curiozitatea suscitata de aceasta dezbatere. ALEXANDRU BĂLĂȘESCU, 11
iunie 2011
23
FORBES ROMÂNIA
Europa secretă: Castelul Leeds

Celebra expresie americană ,,Casa unui om este castelul său" a fost probabil inventată
de un yankeu care abia se întorsese dintr-o călătorie în Anglia. Mai precis, după ce
făcuse un tur al castelului Leeds, din districtul Kent.
Marea Britanie abundă în castele care de care mai grandioase, cu locatari faimoşi de-a lungul
secolelor: prinţi, conţi sau duci. Micul castel Leeds face, însă, o notă aparte. A fost numit, în
repetate rânduri, ,,cel mai drăguţ castel din lume" şi, chiar dacă nu vrem să organizăm
concursuri de frumuseţe cu Schleswig Holstein din Germania sau Alcazar din Spania, care şi-
au revendicat, la un moment dat, aceeaşi titulatură, un lucru este cert: Leeds, situat pe două
insuliţe ale unui lac format de râul Len, este mai puţin un castel şi mai mult...o casă.
O vizită la Versailles, Schönbrun sau Windsor îţi creează impresia că tocmai ai pus piciorul
într-un muzeu magnific care, întâmplător, a fost şi casa cuiva cu sute de ani în urmă. Când
intri în castelul Leeds, în schimb, după parcurgerea primelor încăperi aproape că te aştepţi să
găseşti pijamale aruncate neglijent pe spătarul scaunului sau câte o carte deschisă, uitată pe
marginea mesei. Locatarii castelului par că se află încă acolo şi, la prima vedere, n-ai băga
mâna în foc că aceştia sunt neapărat nişte aristocraţi.
Avantajul micului Leeds faţă de celelalte castele mai mari şi mai celebre este faptul că
dimensiunile încăperilor contribuie la senzaţia de ,,acasă". Nu te aştepta la ,,cutii de
chibrituri", dar nici la săli interminabile unde să ai nevoie de walkie-talkie ca să te auzi cu
persoana de la celălalt capăt al mesei.
Deşi din afară pare un castel tipic englezesc, construit din piatră, cu un stil simplu şi chiar
puţin auster, interioarele îmbină elementele englezeşti cu stilul franţuzesc. Decoraţiunile
interioare de la mijlocul secolului XX aparţin arhitectului şi designerului francez Armand-
Albert Rateau, cu mici modificări de stil realizate, ulterior, de către decoratorul parizian
Stephane Boudin. Rezultatul: covoare persane multicolore, tapet cu motive britanice şi
tapiţerii de inspiraţie franceză.
Domeniile castelului includ un labirint

format din 2.400 de copaci, o volieră cu
câteva dintre cele mai frumoase specii
de păsări din lume (inclusiv păuni)
şi...singurul muzeu de zgărzi canine din
lume.
Camera mea preferată de la Leeds

rămâne cea a bibliotecii: un şemineu cu
lemne, o măsuţă de cafea, multe vaze cu
crizanteme proaspete, un fotoliu de citit şi o canapeluţă din mătase albastră aşezată chiar sub
rafturile pline cu cărţi cu coperte din piele de diferite culori. Acolo, îmi place să-mi imaginez,
24
se aşeza Anna de Bohemia, în iarna anului 1381, aşteptând încheierile pregătirilor pentru
căsătoria sa cu regele Richard al II-lea (Anna a fost prima sa soţie).
În aceeaşi cameră, turiştii care dau năvală la Leeds în perioada Crăciunului se pot delecta cu
ceai fierbinte, aşteptând... venirea lui Moş Crăciun. În fiecare an, de la 1 decembrie şi până la
1 ianuarie, castelul Leeds se transformă, oficial, în ,,casa lui Moş Crăciun" din Marea Britanie.
În afara acestui interval, Leeds este terenul ideal de joacă al oamenilor mari. Fiind dotat cu
săli de conferinţe şi cu un teren de golf de înalt nivel, oamenii de afaceri din Londra au
început să-l aleagă ca locaţie pentru reuniunile corporatiste periodice sau chiar pentru
organizarea unor evenimente speciale.
Cea mai mare sursă de business pentru micul castel rămân, însă, nunţile. Chiar dacă
închirierea castelului pentru un eveniment nupţial costă aproape un milion de euro, asta nu
taie elanul milionarilor dornici să spună ,,da" într-o locaţie ieşită din comun. Merită preţul,
pentru privilegiul de a intra, fie şi pentru o singură zi, în ,,papucii" lui Richard al II-lea şi ai
Annei de Bohemia! DIANA FLORINA COSMIN, 13 iunie 2011
Vizualizaţi o galerie foto originală cu castelul Leeds, by Diana-Florina Cosmin.
NewsIn
Primarii bucuresteni, acuzati ca au avizat taierea

unor copaci seculari
Edilii Capitalei sunt acuzati de societatea civila ca au avizat taierea unor copaci seculari
in preajma monumentului de clasa A Capela Elisabeta Doamna, pentru a face loc unui
camin al Universitatii Bucuresti.
"Agentia de Mediu Bucuresti s-a opus defrisarii, dar Directia de mediu din Primarie a avizat
taierea copacilor seculari. Universitatea spune ca acolo va fi construit un camin, insa, practic,
acesta ar urma sa fie foarte aproape de capela si nu va avea nici un spatiu verde in jur. E
ciudat pentru o cladire cu o astfel de destinatie", a declarat vicepresedintele organizatiei Eco
Civica, Dan Trifu.
Reprezentantii societatii civile mai spun ca municipalitatea a facut o "adevarata crima" prin
faptul ca a avizat taierea copacilor respectivi. In primavara, ministrul Culturii, Kelemen
Hunor, si mai multi bucuresteni din Cotroceni-Panduri i-au cerut primarului general Sorin
Oprescu sa nu semneze autorizatia de constructie solicitata de Universitatea Bucuresti pentru
doua cladiri in zona de protectie a Capelei Elisabeta Doamna - monument de clasa A, recent
reconstruit.
"Nu a fost delimitata zona de protectie (...) Actualul plan de situatie nu lasa nici macar o
minima zona functionala Capelei (...). Acest mod de 'incoronare' a Capelei nu reprezinta un
mod corect de protejare a monumentului istoric", se arata intr-o adresa trimisa de Kelemen
primarului general si arhitectului-sef al Capitalei, Gheorghe Patrascu.
25
Fostul ministru al Culturii, Theodor Paleologu, a criticat si el perspectiva autorizarii unor

constructii langa Capela. "Nu stiu ca, pe vremea mandatului meu, vreo institutie din
subordinea ministerului sa-si fi dat un aviz, cum cere legea, pentru constructii in jurul Capelei.
Este iar o magarie urbanistica, la fel ca multe altele care se intampla in Bucuresti", a declarat
Paleologu.
In zona Capelei, Universitatea Bucuresti intentioneaza sa construiasca un camin de tip hotel si

un imobil al Facultatii de Sociologie. Locuitorii din zona reclama ca ambele cladiri ar urma sa
sufoce monumentul si ar aduce circulatia chiar pe langa zidurile acestuia.
In jurul si in interiorul curtii Capelei au existat mai multi castani si stejari seculari, care deja
au fost taiati, pentru a face loc viitoarelor constructii. "Aprobarea pentru taieri a venit de la
Gradina Botanica, institutie subordonata Universitatii Bucuresti. Este un lucru mai mult decat
ciudat, pentru ca orice toaletare si taiere de copaci din Bucuresti se face cu avizul Directiei
Eco-civice din cadrul Primariei Capitalei", spune presedintele organizatiei neguvernamentale
"Salvati Bucurestiul", Nicusor Dan.
Capela a fost ridicata in 1870 de sotia lui Carol I, Elisabeta, langa un azil construit de sotia
domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Aflata in degradare, Capela a suferit un incediu in 2003.
Initial, firma Aedificia Carpati, aflata gard in gard cu azilul, a investit pentru restaurarea
Capelei opt milioane de lei. Din 2005, lucrarea a fost preluata de Oficiul National al
Monumentelor Istorice, iar Ministerul Culturii a investit, la randul sau, peste doua milioane de
lei. 15 iunie 2011
HotNews
Lucrarile la pasajul subteran de la Charles de

Gaulle incep in august. Proiectul nu are Plan
Urbanistic Zonal, obligatoriu in astfel de situatii
Primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, a anuntat in mai multe randuri ca
lucrarile la pasajul subteran de la Piata Charles de Gaulle vor incepe in luna august, o
data cu lucrarile la parcarea subterana din zona. Pentru pasajul subteran nu exista insa
un Plan Urbanistic Zonal, asa cum cere legea. Mai multe lucrari ale Primariei Capitalei
sunt blocate in instanta din cauza absentei unei astfel de documentatii de urbanism.
Daunele rezultate sunt de milioane de euro.
Legea 50/2001 prevede foarte clar ca, pentru autorizarea unor lucrari de infrastructura mari,
este de nevoie de un Plan Urbanistic Zonal aprobat de Consiliul General al Municipiului
Bucuresti. Pentru zona Charles de Gaulle este aprobat doar un Plan Urbanistic Zonal
(HCGMB 319/2009) care permite construirea unei parcari subterane si a unui pasaj pietonal
sub Piata Charles de Gaulle. Nu a unui pasaj rutier subteran, care este cu totul altceva. Din
experienta altor proiecte asemanatoare, elaborarea, avizarea si aprobarea unui Plan Urbanistic
Zonal pentru o lucrare atat de mare dureaza cel putin un an.
26
Planul Urbanistic Zonal are rolul de a stabili pe unde trece pasajul, cate bretele are, cum va
arata si care este cea mai buna solutie din punct de vedere al traficului, solutie rezultata dintr-
un studiu de trafic. Solutiile sunt discutate de Comisia Tehnica de Urbanism, de pe langa
Primaria Capitalei, Ministerul Dezvoltarii, Ministerul Culturii, Ministerul Mediului, etc,
specialistii din aceste Comisii incercand sa gaseasca cea mai potrivita solutie pentru oras.
Deoarece pasajul va trece printr-o zona protejata (bd. Aviatorilor), stabilirea aspectului
acestuia este cu atat mai importanta.
Pentru pasajul rutier sunt deoacamdata aprobati doar indicatorii tehnico-economici, in

noiembrie 2010, Consiliul General al Municipiului Bucuresti alocand suma de 58 de milioane
de euro pentru construirea acestuia (HCGMB 314/2010).
Pe 8 iunie, pe SEAP, Primaria Capitalei a postat un anunt prin care cauta un project manager
care sa supervizeze lucrarile de la pasaj. Valoarea estimata a contractului de consultanta poate
ajunge la 1,5 milioane de euro.
Primaria Capitalei nu spune de ce nu a facut inca un Plan Urbanistic Zonal pentru pasajul
rutier, explicand doar ca lucrarea se va realiza in baza strategiei de mobilitate a orasului.
"Pasajul rutier Charles de Gaulle face parte din strategia de mobilitate a orasului asa cum din
aceasta strategie fac parte si parcarile subterane. Asa ca, urmarind implementarea acestei
strategii de mobilitate a orasului, discutam de doua obiective majore pentru care executia va
incepe in prima parte a anului 2011 - parcarea subterana - obiectiv realizat in parteneriat
public privat - cu investitia lucrarii sustinuta de investitor si pasajul rutier subteran obiectiv de
investitie sustinut din bugetul PMB. Decizia de a interveni cu prioritate in zona respectiva are
la baza disfunctionalitatea circulatiei rutiere actuale in intersectia Charles de Gaulle,
Municipalitatea intentionand sa continue programul de optimizare a traficului si
reconfigurarea acestei zone prin realizarea celor doua investitii, astfel fluidizand traficul in
acesta zona si cu perspectiva pe intreaga relatie Nord - Sud a Capitalei.", se arata intr-un punct
de vedere trimis HotNews.ro.
Strategia de mobilitate a orasului, respectiv Masterplanul de transport are doar caracter

director si nu exclude obligatia de a realiza pentru fiecare obiectiv in parte Planuri Urbanistice
Zonale.
Detaliile tehnice ale pasajului rutier subteran Charles de Gaulle:
Pasajul va avea o lungime de 1392 de metri si va fi construit pe directia Bulevardul

Aviatorilor. Acesta va avea o rampa in partea de sud lungă de 318 metri, una in partea de nord
de 298 de metri, si va fi acoperit pe o suprafată de 778 metri.
Pasajul rutier subteran se va costrui de o parte si de alta a statiei si a galeriei de metrou avand
perete comun si comunicare directa cu parcajul subteran. Pe fiecare sens, latimea va fi de 8m.
Respectiv se vor asigura doua benzi de circulatie de 7m cu trotuare de siguranta pe margini de
cate 50 cm, exceptie facand portiunea centrala, unde pe partea cu galeria de metrou ( pe partea
27
stanga a sensului de circulatie) trotuarul de siguranta va avea o latime mai mare, variind intre
0,5 - 2,5 m. CATIUȘA IVANOV, 15 iunie 2011
HotNews
Expozitia “Imagine de Protectie” de Alexandra

Bodea
Pe 17 iunie, ora 19, la Galeria Laika din Cluj are loc vernisajul expozitiei “Imagine de
Protectie” realizata de Alexandra Bodea. Alexandra Bodea este o tanara artista cu un potential
imens dublat de o disciplina gestionata cu atentie si perseverenta. Absolventa in 2009 a
Universitatii de Arta si Design Cluj-Napoca, sectia Pictura, Alexandra a considerat realizarea
acestui proiect o provocare prin care sa aduca la realitate o experienta profunda si personala.
Proiectul “Imagine de protectie” se constituie intr-o instalatie meticuloasa realizata cu

mijloace minimale si reprezinta o lume aparte cu o serie de componente spectaculoase. Este o
lucrare ce porneste dintr-o intentie de a activa o virtualitate, de a face sa se intample ceva ce
nu exista, de a crea o lume cu un destin propriu. Lumea Alexandrei e o masa de indivizi
anonimi care isi urmeaza un curs parca firesc inspre ceva ce le va aduce disparitia: gura unui
leviatan care devoreaza intreg ansamblu de situatii. Un leviatan care are cumva o soarta decisa
prin insasi chemarea lucrarii care ne duce cu gandul la o lume boschiana, cu iz medieval dar
care include aspecte contemporane inclusiv cu caracter consumerist. Fragila prin tehnica,
lucrarea poate fi considerata si o sculptura prin asociere de obiecte in mare parte
bidimensionale. Desenul cu marker-ul pe mousse decupat confera un aer caricatural, insa prin
repetitivitate si ritm, mesajul capata un caracter profund si expeditiv ridicand intrebari cu tenta
mistica.
Lucrarea reprezinta o performanta fiind alcatuita din mii de piese lucrate manual. Printre
masele de personaje sunt rasfirate scene misterioase care au povestile lor separate
reprezentand la un loc un contrapunct in arhitectura lucrarii. Practic, avem de-a face cu zeci de
lucrari in marea lucrare, cu scenete ce fac parte din marea scena a vietii.
Impozanta prin cantitatea pieselor si numarul detaliilor, meditativa si ironica prin

problematica, instalatia “Imagine de protectie” isi pastreaza scopul ce a dus la crearea ei,
ramanand ca fiecare dintre noi sa inteleaga cine, pe cine si de cine protejeaza.
Expozitia va fi deschisa publicului intre 17 iunie si 15 iulie 2011. 16 iunie 2011
28
HotNews.ro
Cum arata profilul Tinutului Secuiesc: istorie,

populatie si economie
Proiectul de reorganizare administrativa al PDL a aprins spiritele in interiorul coalitiei
de guvernare. UDMR nu vrea sa renunte la ideea de reimpartire in care judetele
Harghita, Covasna si Mures sa se regaseasca doar ele trei in aceeasi unitate
administrativa si care sa traseze granitele asa numitului Tinut Secuiesc. HotNews.ro a
realizat profilul acestei zone mult disputate si a abordat trei teme principale: istoria,
demografia si economia Tinutului Secuiesc.
Potrivit recensamantului populatiei din anul 2002, etnicii maghiari formeaza majoritatea
absoluta a judetelor Covasna si Harghita si reprezinta o importanta parte a populatiei judetului
Mures. In 2002, in judetele Harghita, Covasna si Mures, cele trei judete care formeaza asa
numitul Tinut Secuiesc (denumire ce nu reprezinta o unitate administrativa), traiau
668.471 de etnici maghiari (59,2%), dintr-o populatie totala de 1.129.522 de locuitori. in
judetele Covasna si Harghita, etnicii maghiari formeaza o majoritate de 73,8% si respectiv
84,1%. Potrivit datelor oficiale, o parte a acestor maghiari, in special cei rurali, se identifica,
direct sau indirect, cu secuii.
Istoric: "Secuii erau avangarda armatei ungare si aveau privilegii economice"
Potrivit profesorului doctor Marius Diaconescu de la Facultatea de Istorie din cadrul

Universitatii Bucuresti, specializat in Istoria medievala a Transilvaniei si Relatiile Tarilor
Romane cu Regatul Ungariei, in istoriografia maghiara inca nu s-a clarificat care e originea
secuilor. Exista mai multe teorii. Una dintre teorii spune ca acestia ar fi de fapt kazari si s-au
legat de unguri in momentul cand acestia au trecut prin Nordul Marii Negre. Altii spun ca ar fi
resturi din vechii huni, insa nu exista surse directe despre originea lor.
"Ei (n.r. secuii) apar intai la marginea vestica a Transilvaniei in zona Bihorului candva in
secolele X-XI. Apoi apar in centrul Transilvaniei in zona Turda-Aries, prin secolul XII. Tot
prin aceeasi perioada apar si intr-o parte a Hunedoarei, undeva catre Orastie. Spre finalul
secolului XII putem spune ca s-au asezat definitiv in coltul sud-estic al Transilvaniei. Acesti
secui au fost mereu avangarda armatei maghiare. Probabil ca ordinea asezarii lor, in care
au patruns in Transilvania, arata si etapele inaintarii ungurilor in Transilvania", a precizat
pentru HotNews.ro prof. dr. Marius Diaconescu.
Pentru ca faceau parte din avangarda armatei regale maghiare, secuii beneficiau de unele
privilegii. "Ca rasplata ca luptau in avangarda, erau scutiti de impozitele obisnuite catre
statul medieval maghiar. Aveau doar obligatia darii boului cand se nastea primul baiat al
regelui maghiar. Fiecare familie de secui dadea atunci un bou pentru rege", mai explica
Diaconescu.
Secuii erau organizati in sapte Scaune secuiesti, iar in fruntea lor era un Comite numit de catre
29
Rege din randul nobililor maghiari. Acest Comite avea in primul rand atributii militare si
judecatoresti.
Marea Adunare a Secuilor, Ditrau (Harghita)

Foto: Agerpres
"Secuii nu s-au considerat unguri decat de prin secolul XVIII-

XIX. Ei pana tarziu ziceau ca sunt altceva decat unguri. Cum a
avut loc aceasta identificare a lor cu ungurii? Incepand cu
finalul secolul al XVI-lea secuii isi pierd treptat privilegiile. In
primul rand sunt principii din familia Batory care ii impoziteaza,
ceea ce inseamna anularea privilegiilor.
Dar lovitura de gratie au primit-o secuii din partea austriecilor. In 1761-1764 in Transilvania
s-au organizat mai multe regimente de granita, inclusiv doua romanesti, dar si trei secuiesti.
Aceste regimente de granita aveau alte principii de functionare decat vechea armata
secuiasca. Practic austriecii au impus impozite si taxe ca pentru orice locuitor al imperiului.
Si acele regimente aveau reguli si statut ca orice alt regiment din armata hapsburgica. Atunci
s-au rasculat efectiv secuii si de aceea multi dintre ei, cateva mii de familii, au trecut peste
munti in Moldova", mai precizeaza Diaconescu.
Potrivit istoricului, in secolul XIX tot mai multi unguri ii asimileaza pe secui in istoria lor si in
general in tot ce inseamna cultura maghiara ca si maghiari. "Ce e ciudat: in 1890-1900 in
multe sate secuiesti erau multi secui cu nume romanesti. Pe final de secol XIX, erau mai
multe biserici ortodoxe decat sunt astazi in mijlocul secuilor. Ce ne arata asta? Secuii au
fost amestecati initial cu romanii si a fost o asimilare a acestor romani de catre secui. Au mai
ramas unele nume romanesti", spune Diaconescu.
Autonomia secuilor in Evul Mediu - "Strans legata de rolul militar al secuilor"
Potrivit datelor oficiale, in Romania traiesc 1.431.807 maghiari din care 668.471 traiesc in
judetele Covasna, Harghita si Mures, asa numitul Tinut Secuiesc. In procente, in aceasta
zona se gasesc aproximativ 46,69% din etnicii maghiari de pe intreg teritoriul Romaniei.
In ceea ce priveste Tinutul Secuiesc si autonomia acestei zone de-a lungul vremii, istoricul
Marius Diaconescu aminteste ca in Transilvania a existat o "increngatura de autonomii", insa
in cazul secuilor aceasta a fost mereu legata de rolul lor militar.
"In Evul Mediu, in perioada Voievodatului Transilvaniei pana la 1541, exista acel Comite al
Secuilor peste cele 7 Scaune Secuiesti care aveau propria administratie separata de
comitatele nobiliare, respectiv separata de scaunele sasesti. A fost o increngatura de
autonomii, dar nu era un Tinut Secuiesc in care un om era ales de secui ca sa-i conduca. In
timpul lui Iosif al II-lea, pe la 1780, in Transilvania s-a aplicat o reforma administrativa.
Vechile comitate au fost reimpartite. Si atunci au fost sparte acele autonomii locale. Dar de
Tinut Secuiesc asa cum se vrea astazi, nu a fost niciodata vorba. A fost o autonomie
secuiasca in cadrul Voievodatului Transilvaniei sau Regatului Transilvaniei in Evul Mediu
pronind de la rolul lor militar. Ei au beneficiat de autonomie datorita rolului lor ca
30
avangarda a armatei maghiare. Autonomia a fost legata intotdeauna de aceste slujbe

militare, de nimic altceva", a mai explicat Diaconescu.
Potrivit istoricului maghiar Andrea Varga, "In ziua de azi, cand vorbim despre autonomie, ne
referim la altceva fata de ce insemna acum cateva sute de ani. Ei (n.r. Secuii) au avut un
statut aparte, dar atunci era ceva militaresc. Nu prea inteleg despre ce e vorba in ziua de azi,
nu prea inteleg nici toate discutiile din Romania".
"Este halucinanta povestea asta cu autonomia. Nu au infrastructura necesara. Economic

vorbind, daca va uitati la PIB, nu stau deloc bine aceste judete. Eu nu am inteles niciodata
aceasta problema. Dupa parerea mea impartirea asta NUTS II* este prea mare si nu ar
trebui sa se faca o astfel de reimpartire teritoriala. In ziua de azi nu e vorba de autonomie
teritoriala, ci de o regionalizare. Dar e o problema ca in Romania nu se pricepe acest lucru
si mereu se ajunge la istorie", a declarat pentru HotNews.ro istoricul maghiar Andrea Varga
(* NUTS = Nomenclature of Territorial Units for Statistics / NUTS II - Unitati teritoriale cu o
populatie cuprinsa intre 800.000 si 3 millioane de locuitori, definite astfel de catre Eurostat, in
Nomenclatorul Statistic al unitatilor teritoriale ale UE. Regiunile de nivel NUTS II reprezinta
principalul nivel de analiza pentru politica de dezvoltare regionala.)**Andrea Varga a primit
Premiul "Eudoxiu Hurmuzachi" al Academiei Romane in 2004 si si a fost distinsa cu "Crucea
de merit" a Ungariei in 2008
Ce pasi au facut autoritatile locale pentru a obtine autonomia locala
Alaturi de proiectele de reorganizare administrativa propuse la nivel inalt de UDMR si

in care cele trei judete Mures-Harghita-Covasna sunt puse impreuna in aceeasi regiune,
si autoritatile locale au luat masuri pentru a simboliza cat mai bine Tinutul Secuiesc.
In vara lui 2007, Consiliul Judetean Covasna a amplasat un panou de 18 metri patrati care
marcheaza intrarea in Tinutul Secuiesc. Demeter Janos, presedintele CJ Covasna, preciza
atunci ca panoul este montat la intrarea dinspre Brasov, in comuna Chichis, si ca va fi
mentinut permanent. In februarie 2008, Consiliul National Secuiesc anunta rezultatele unui
sondaj, denumti neoficial referendum privind autonomia asa-numitului "Tinut
Secuiesc". Astfel, 99,3% dintre cei intervievati s-au declarat in favoarea autonomiei.
Referendumul intern, neoficial, cu urne mobile, s-a organizat in decurs de un an in judetele
Covasna, Harghita si Mures. La acest au raspuns circa 200.000 de etnici maghiari din
Covasna, Harghita si Mures.
In mai 2009, Presedintele Consiliului National Secuiesc, Izsak Balazs, anunta ca Tinutul
Secuiesc a obtinut codul ".sic" pentru un domeniu de Internet. "Acest cod al domeniului
de nivel superior ".sic" este, de fapt, prescurtarea cuvantului latin "siculitas". In traducerea de
astazi ar fi "secuime". In latina medievala a insemnat, pe vremuri, acea comunitate
autoguvernata si inzestrata cu drepturi si libertati la care facem referire - deci la traditiile
libertatii secuiesti", a afirmat Iszak Balazs.
In noiembrie 2009, Consilierii judeteni harghiteni au aprobat un proiect de hotarare prin

care steagul Consiliului National Secuiesc devine si steagul judetului Harghita si poate fi
folosit la manifestari festive. Steagul respectiv, de culoare albastra, pe care se afla o dunga
31
aurie, alaturi de Soarele si Luna, este folosit de mai mult timp de Consiliul National Secuiesc,
organizatie care lupta pentru autonomia teritoriala a tinutului Secuiesc. De altfel, cu cateva
luni inainte, steagul a fost votat, intr-o sedinta a Consiliului National Secuiesc, ca viitorul
steag al tinutului Secuiesc, scria Agerpres, citat de Napocanews.ro
In mai 2011, la Bruxelles s-a deschis o Reprezentanta a Tinutului Secuiesc. Pe 31 mai la

Buxelles a avut loc receptia organizata de europarlamentarii UDMR Laszlo Tokes, Iuliu
Winkler si Sogor Csaba cu ocazia deschidererii reprezentantei. Europarlamentarul Catalin
Ivan sustine ca prin infiintarea reprezentantei se incearca "individualizarea Tinutului Secuiesc
si apropierea acestuia de Ungaria". Iuliu Winkler spune insa ca reprezentanta va functiona ca
si intrument de promovarea si de atragere de fonduri europene si ca numele biroului a fost ales
pentru a promova brandul "Tinutul Secuiesc". Europarlamentarul PSD Corina Cretu sustine ca
"Este o incercare de a impune o fictiune".
Cum arata Tinutului Secuiesc din punct de vedere demografic
In ceea ce priveste datele demografice, dintre cele trei judete care compun asa-numitul Tinut
Secuiesc, cel mai mic judet este Covasna cu 222.481 locuitori, mai bine de jumatate
dintre acestia traind in mediul rural. Potrivit datelor oficiale, in Covasna se regasesc
164.158 de etnici maghiari, adica 73,81% din totalul populatiei din judet. Cu o suprafata
de 3.710 kmp, densitatea de locuitori in judetul Covasna este de 60 loc/kmp.
Judetul Harghita are o populatie de 325.127 locuitori, din care peste 56% traieste in
mediul rural. In judetul Harghita, exista 276.038 etnici maghiari, adica 84,61% din totalul
populatiei. Suprafata judetului este de 6.639 kmp si densitatea este de 52 loc/kmp.
Judetul Mures este si cel mai mare din Tinutul Secuiesc. Populatia judetului este de 580.672
locuitori, din care 48% locuiesc in mediul rural. In Mures traiesc 228.275 etnici
maghiari, adica 39,26% din totalul de locuitori din judet. Conform recensamantului din
2002, Municipiul Targu Mures este orasul din Romania cu cel mai mare numar de etnici
maghiari (70.108 locuitori de etnie maghiara).
32
In procente, orasul cu cea mai mare pondere de etnici maghiari este municipiul Odorheiu
Secuiesc (judetul Harghita), in care ponderea etnicilor maghiari era in anul 2002 de 95,75%.
In Tinutul Secuiesc exista si localitati cu majoritate romaneasca. Spre exemplu, Municipiul
Toplita, cea de-a patra asezare urbana a judetului Harghita, are o populatie de romani de
71,1%. Un alt exemplu, in judetul Covasna, orasul Intorsura Buzaului are o populatie de 8.926
locuitori din care 8.853 romani, 57 maghiari si 15 romi, potrivit recensamantului din 2002.
Cum arata economia in Mures, Harghita si Covasna
In ceea ce priveste datele economice ale acestor judete, observam ca salariul mediu net este
mai mic decat salariul mediu net pe tara 1.472 lei. Astfel, potrivit datelor Comisiei
Nationale de Prognoza (CNP), salariul mediu net in judetul Mures este de 1.254 lei, in
judetul Harghita este de 1.189 lei, iar in judetul Covasna salariul mediu net in anul 2011
este 1.254 lei.
In ceea ce priveste aportul fiecarui judet la PIB, avem urmatoarele cifre estimate pentru
2011: judetul Mures - 10,69 mld lei; judetul Harghita - 6,21 mld lei; judetul Covasna -
3,99 mld lei, penultimul loc la nivel national inaintea judetului Giurgiu. Referitor la rata
somajului estimata pentru finele lui 2011, aceasta se prezinta in felul urmator pentru cele trei
judete: Mures - 7,7%; Harghita - 8,5%; Covasna - 9,3%. In ceea ce priveste diferenta
dintre contributia la bugetul tarii si sumele primite inapoi de la bugetul central, cele doua
judete primesc de la bugetul de stat la fel de mult pe cat le sunt contributiile.
Astfel potrivit datelor Ministerului de Finante, in 2009, judetul Harghita a contribuit la

bugetul de stat cu 472 milioane lei si a primit inapoi 469 milioane, in timp ce judetul Covasna
a contribuit cu 315 milioane lei si a primit inapoi exact aceeasi suma. Judetul Mures a
contribuit in 2009 la buget cu 1.016 milioane lei si a primit inapoi 781 milioane lei,
alimentand bugetul central cu 235 milioane lei.
Raportandu-ne la numarul de pensionari, cele trei judete se incadreaza in media nationala

(Sursa). Astfel, in Mures exista 140.706 pensionari, care reprezinta 24,2% din totalul
populatiei, in Harghita sunt 73.808 pensionari (22,7%), iar in Covasna sunt 44.412 pensionari
(20% din totalul populatiei din judet).
Diferenta economica uriasa intre Tinutul Secuiesc si regiunile inconjuratoare in varianta

de reorganizare propusa de UDMR
Regiunea Mures-Covasna-Harghita, adica Tinutul Secuiesc, este printre cele mai sarace
regiuni, si ar ocupa penultima pozitie in planul UDMR de reimpartire teritoriala a tarii
in 16 judete, potrivit econtext.ro. In varianta de reorganizare teritoriala cu opt judete
propusa de PDL, produsul intern brut din cele sapte regiuni (fara Bucuresti-Ilfov) are o
valoare destul de apropiata. Astfel, valoare medie a judetelor din regiunea de dezvoltare
centru ar fi de 10,2 mld lei, apropiata de valoarea regiunilor din jur (10,45 mld lei Nord-Vest;
10,84 mld lei Vest, 10,44 mld lei Sud etc).
33
In schimb, varianta UDMR de reorganizare in 16 regiuni, una dintre ele fiind formata
din judetele Mures, Haghita si Covasna, exista discrepante uriase intre regiunile bogate
si cele sarace. Astfel, valoarea medie a PIB-ului calculata pentru cele trei judete din
Tinutul Secuiesc ar fi de 6,96 mld lei, o valoare comparativ mai mica fata de regiunile
inconjuratoare. Cateva exemple: 12,65 mld lei pentru Cluj-Maramures-Bistrita-Nasaud; 15,42
mld lei pentru Sibiu-Brasov, 9,95 mld lei pentru Hunedoara-Alba; 9,93 mld lei pentru Neamt-
Iasi-Bacau-Vaslui. VICTOR COZMEI, 16 iunie 2011
FORBES ROMÂNIA
Immofinanz mizează pe rezidențialul românesc

Grupul Immofinanz a a anunțat, pe site-ul său, cumpărarea a 69,22% din acțiunile
Adama Holding Public Ltd.
Valoarea tranzacției s-a ridicat la 42,43 milioane de euro. Austriecii, care dețineau deja
30,78% din Adama, au acum o participație de 100%, cumpărând inclusiv acțiunile deținute de
fondurile americane Tiger Global și Morgan Stanley, dar și de Lehman Brothers și de
acționarii fondatori.
Prin această achiziție, austriecii intră agresiv pe segmentul rezidențial din România, unde
Adama a dezvoltat peste 1.500 de apartamente și unde deține un portofoliu semnificativ de
terenuri. Până acum, grupul Immofinanz a fost activ mai ales pe segmentele office (este cel
mai mare proprietar de birouri din România, cu un portofoliu de peste 190.000 de metri
pătrați, care include clădiri precum Iride Business Park din Pipera sau S-Park din zona Pieței
Presei Libere) și al centrelor comerciale (cu un portofoliu de peste 120.000 de metri pătrați,
care include Polus Center Cluj și Armonia Center Arad).
Vezi o galerie foto cu cei mai mari administratori din imobiliarul românesc
”Din punctul nostru de vedere, Adama este platforma ideală pentru expansiunea noastră
planificată pe segmentul rezidențial – activități de construcție și dezvoltare -, în primul rând în
România”, a declarat Daniel Riedl, membru în boardul executiv al IMMOFINANZ Group.
Portofoliul de proprietăți al Adama, în suprafață de peste 1,3 milioane de metri pătrați, care
permite realizarea a mai mult de 40 de proiecte, a fost unul dintre principalele motive pentru
care Immofinanz a a decis să ia controlul companiei. În același timp, a contat și faptul că
Adama a reușit să-și crească cota de piață în timpul crizei. ”Această poziție puternică în piață
este un atu pe care vrem să-l folosim în proiectele noastre viitoare”, a explicat Riedl.
ANDREI PANAIT, 17 iunie 2011
34
ROMÂNIA LIBERĂ
Declaraţii. Ungaria critică dur proiectul reorganizării administrative susţinut de PDL

Superjudeţele încing relaţia Bucureşti-Budapesta:
"O problemă de viaţă şi de moarte"
Proiectul președintelui Traian Băsescu l-a
făcut pe vicepremierul ungar Zsolt Semjen
să invoce angajamentele asumate de
România în fața UE
Ambasadorul Ungariei la Bucureşti a fost convocat

la MAE ca urmare a declaraţiei vicepremierului
ungar Zsolt Semjen, cum că reorganizarea României
ar constitui o încercare de schimbare intenţionată şi
inacceptabilă a hărţii etnice. Declaraţiile oficialului
maghiar sunt însă interpretate diferit de
parlamentari.
„Este o problemă de viaţă şi de moarte pentru etnicii maghiari ca regiunea istorică a Ţinutului
Secuiesc şi judeţele populate de etnici maghiari să rămână unite. România şi-a asumat
angajamente internaţionale să nu schimbe forţat harta etnică", a declarat vicepremierul ungar
Zsolt Semjen, potrivit Mediafax, care citează agenţia MTI. Oficialul maghiar a mai spus că
proiectul de reorganizare administrativ-teritorială a României ar fi o schimbare intenţionată şi
neacceptabilă a hărţii etnice, o ameninţare la adresa etnicilor maghiari din Ţinutul Secuiesc şi
Transilvania. Totodată, vicepremierul Zsolt Semjen a făcut o paralelă între proiectul
reorganizării propus de preşedintele Traian Băsescu şi susţinut de PDL şi măsurile din vremea
regimului Ceauşescu, când Regiunea Mureş Autonomă Maghiară a fost desfiinţată.
Baconschi: „Declaraţii deplasate şi provocatoare"
În urma acestor declaraţii, ambasadorul Ungariei la Bucureşti, Oszkár Füzes, a fost invitat ieri
la sediul Ministerului Afacerilor Externe. „Partea română a apreciat ca neuzual şi nepotrivit
demersul public al părţii ungare, în condiţiile în care reorganizarea teritorială a României este
o chestiune strict de politică internă, iar dezbaterea publică pe marginea acestui proces a fost
lansată de puţin timp", se arată în comunicatul remis Rl de MAE.
La rândul său, ministrul de Externe, Teodor Baconschi, a cerut oficialilor ungari să „revină la
un ton normal" şi a apreciat declaraţiile vicepremierului drept „provocatoare", cu „un
supărător aer de imixtiune în treburile altui stat". „Sunt sigur că noua convocare la MAE a
ambasadorului ungar la Bucureşti va transmite nedumerirea părţii române, perplexitatea
noastră în faţa înmulţirii acestor declaraţii deplasate şi totodată îi va ajuta pe partenerii noştri
de la Budapesta să revină la un ton normal", a declarat Baconschi la RFI.
35
Parlamentarii PSD şi PNL au interpretări diferite. Previzibil, democrat-liberalii, partenerii

de guvernare ai UDMR, nu consideră un motiv de îngrijorare declaraţiile vicepremierului
ungar. „Domnul Orban (Viktor Orban, premierul Ungariei - n.r.) are o relaţie destul de bună
cu domnul preşedinte Traian Băsescu, aşa că nu prea văd sensul", a declarat, pentru România
liberă, Marius Rogin, vicepreşedinte al Comisiei pentru politică externă din Camera
Deputaţilor. Acesta consideră că „atâta timp cât noua reorganizare administrativ-teritorială nu
încalcă Constituţia, nu e nici o problemă".
„Riguros de exactă" şi „deloc disproporţionată" este considerată declaraţia vicepremierului

ungar de fostul ministru liberal de Externe Theodor Meleşcanu. „Dincolo de aspecte de ordin
sentimental, declaraţia este riguros de exactă", a precizat senatorul PNL, amintind de Carta
europeană a Autonomiei Locale, ratificată de Românie, care interzice modificarea limitelor
teritoriale ale unităţilor administative fără consultarea comunităţilor. În opinia lui Meleşcanu,
proiectul reorganizării României ar fi „o prostie" şi ar contraveni unor angajamente pe care
România şi le-a asumat, drept pentru care reacţia oficialilor ungari nu este disproporţionată.
„Putea reacţiona şi preşedintele Ungariei", a arătat fostul ministru de Externe.
În schimb, social-democratul Titus Corlăţean, preşedinte al Comisiei pentru politică externă a

Senatului, consideră că „ vicepremierul Ungariei continuă, din păcate, această practică
nefericită şi provocatoare a unor declaraţii politice neacceptabile pentru orice ţară membră a
UE". „Reorganizarea administrativă a României este decisă de o manieră suverană de forţele
politice de la Bucureşti", a precizat Corlăţean, pentru România liberă.
Statutul minorităţilor, motiv de ceartă în coaliţie. Mult controversatul proiect al Statutului

minorităţilor naţionale, aflat din 2005 în Parlament, a reintrat în dezbaterea Comisiei pentru
drepturile omului din Camera Deputaţilor. În spatele uşilor închise însă, deoarece aleşii au
decis ca presa să nu aibă acces. Ceea ce nu i-a împiedicat pe jurnalişti să afle că partenerii de
coaliţie s-au contrat serios pe alineatele privind interdicţia de a modifica limitele unităţilor
administrativ-teritoriale în defavoarea ponderii minorităţilor naţionale. Or această interdicţie,
dacă este stabilită, face practic imposibilă reorganizarea teritorială susţinută de PDL.
USL pregăteşte referendumurile judeţene. Liderii Uniunii Social-Liberale, Crin Antonescu

şi Victor Ponta, au trimis adrese către preşedinţii PSD şi PNL de consilii judeţene pentru a
cere convocarea de referendumuri pe tema reorganizării României. Şefii USL au stabilit şi
întrebarea la care ar trebui să răspundă cetăţenii: „Sunteţi de acord cu intenţia preşedintelui
României, Traian Băsescu, de a desfiinţa judeţul dvs.?". Procedura de convocare a
referendumului va fi demarată în toate judeţele, nu doar în cele unde USL deţine majoritatea
în consiliul judeţean.
Marian Oprişan, şeful CJ Vrancea, s-a grăbit să avanseze şi o dată de desfăşurare a

referendumului pentru judeţul său: 17 iulie. ANDREEA NICOLAE, 17 iunie 2011
_____________________________________________
Selecție realizată de Raluca Ștefan, consilier pentru comunicare O.A.R.
36

REVISTA PRESEI 08 - 17 Iunie 2011

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REVISTA PRESEI 08 - 17 Iunie 2011

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA

REVISTA PRESEI 08 – 17 iunie 2011

Bucurestiul – Oras al automobilului-rege

In continuare am sa enumar si sa explic argumentele (socio-economice si strategice) pentru

fi acoperite de cladiri de exemplu), si deterioreaza calitatea mediului urban aflat in

Am sa enumar acum cateva solutii concrete, fara a fi exhaustiv:

• Modernizarea si densificarea transportului in comun, in special de tip electric (tramvaie) si

• Crearea de legaturi fiabile de transport in comun intre Bucuresti si Aeroporturi pe calea

Daca aceste masuri combinate si conjugate cu altele de specialitate ar fi adoptate, orasul

Senat: Comercializarea produselor culturale fara

Prin propunerea legislativa este interzisa detinerea produselor artistice in vederea

Bucureştiul uitat. Biblioteca Ionel I.C. Brătianu stă

Comoara ascunsă printre bube şi mucegaiuri

Personalitatea lui Brătianu

Ion I.C. Brătianu s-a născut în 1864, la

DILEMA VECHE nr 382, 9 – 15 iunie 2011

Printre operaţiile urgente de salubrizare era canalizarea străzii Lipscani. De asemenea,

O atenţie deosebită se arăta programului de înfrumuseţare. Grădina de la Sf. Gheorghe a fost

DILEMA VECHE nr. 382, 9 – 15 iunie 2011

Din întîmplare, am dat peste un blog al cărui autor călătoreşte

Ţine de noi să asimilăm grupul statuar ca aparţinînd culturii româneşti şi să nu ne lăsăm

DILEMA VECHE nr. 382, 9 – 15 iunie 2011

de muzeu de vorbitori de englezească şi nemţească. Tii, ce colorit local! Ce excursie reuşită,

Paleologu: Sunt ca un animal haituit de buldozere

Fostul ministru al Culturii s-a referit si la problemele Capitalei si la actualele conceptii de

La remarca realizatorului ca Elena Udrea sustine lucrarile pentru diametrala Buzesti-Berzei,

ROM ÂNIA LIBERĂ

Jan Gehl, vizionarul bunului simţ

Gehl se străduieşte de 40 de ani să facă oamenii vizibili. Îi studiază, le observă

Arhitectul care a schimbat faţa Europei despre

Bucureştiul, contra valului

Curăţarea oraşului aduce bani

Educarea locuitorilor, cu mesaje pozitive

Maşina, mai tare decât pietonul

Celebru arhitect danez: Bucurestiul este ca Bogota

Istoria extraordinară a teatrului din

Un teatru construit pe terenul Thaliei

Munca întregului oraş

Eminescu - sufleor la Oraviţa

Oţel de tip Eiffel

O istorie de 194 de ani

1817 - la 5 octombrie are loc primul spectaacol în Teatrul din Oraviţa.

90 de centimetri grosime au zidurile ridicate din piatră neşlefuită.

Bucuresti – oras al automobilului-rege partea II

De altfel ne putem gandi ca automobilul (si intreaga sa logica sociala, economica si de

Raspunsul la a doua intrebare, legata de profesionalism, e complex si doar speculativ.

Europa secretă: Castelul Leeds

Domeniile castelului includ un labirint

Camera mea preferată de la Leeds

Vizualizaţi o galerie foto originală cu castelul Leeds, by Diana-Florina Cosmin.

Primarii bucuresteni, acuzati ca au avizat taierea

Fostul ministru al Culturii, Theodor Paleologu, a criticat si el perspectiva autorizarii unor

In zona Capelei, Universitatea Bucuresti intentioneaza sa construiasca un camin de tip hotel si

Lucrarile la pasajul subteran de la Charles de

Pentru pasajul rutier sunt deoacamdata aprobati doar indicatorii tehnico-economici, in

Strategia de mobilitate a orasului, respectiv Masterplanul de transport are doar caracter

Detaliile tehnice ale pasajului rutier subteran Charles de Gaulle:

Pasajul va avea o lungime de 1392 de metri si va fi construit pe directia Bulevardul

Expozitia “Imagine de Protectie” de Alexandra

Proiectul “Imagine de protectie” se constituie intr-o instalatie meticuloasa realizata cu

Impozanta prin cantitatea pieselor si numarul detaliilor, meditativa si ironica prin

Expozitia va fi deschisa publicului intre 17 iunie si 15 iulie 2011. 16 iunie 2011

Cum arata profilul Tinutului Secuiesc: istorie,