Manolache Ana

Anul 2
Semian B

Notițe de lectură extracurriculară

 Mircea Eliade, în cartea sa, „Sacrul și profanul”, ilustrează spațiul într-o manieră
bivalentă, ce este împărțit între cele două tipologii umane ( sau de gândire), cea sacră
și cea profană. Spațiul sacru este descris ca fiind neomogen, plin de „ rupturi și
spărturi”, aceste discontinuități având rolul de a fi completate cu ajutorul sacrului,
această calitate superioară considerându-se un fel de liant ce leagă totul. Celălalt tip de
spațiu, spre deosebire de cel anterior, este considerat unul pur geometric, logic,
omogen, ce prin urmare nu are nevoie de „ un divin” pentru a funcționa.
Pe baza lecturii apreciez că felul în care un arhitect poate interpreta aceste două calități
ale spațiului ca și dimensiune într-un fel în care să le împreuneze este de a aplica
noțiunea de centru/centralitate a sacrului la o structură „ profană”, care prin natura sa
geometrică este destul de maleabilă încât să cuprindă înțelesul/orientarea hotărâtă de
latura „ sacră”. Astfel „ forma urmează funcția”, construcția prinde un sens iar casa
primește un suflet.
 În altă lucrare a sa, „ Imagini și simboluri”, autorul se focusează mai mult asupra
clarificării imaginilor și a definirii simbolurilor ce stau la baza felului în care noi
percepem lucrurile din jurul nostru. Cu ajutorul informațiilor date putem aprofunda
ideea de centru (în general dar mai ales al unei structuri), pe care am menționat-o mai
devreme, înțelegându-i „ sacralitatea” ce a fost exprimată încă din antichitate prin
importanța pe care o dădeau oamenii centrului orașelor lor acestea fiind dedicate
legăturii cu divinitatea ( Ex: „ Să revenim la imaginea celor trei regiuni cosmice
legate, într-un „ centru", printr-o axă. Această imagine arhetipală se întîlneşte mai ales
în civilizaţiile paleoorientale. Numele sanctuarelor de la Nippur, Larsa şi Sippar era
Dur-an-ki, "Legătură între cer şi pămînt" . Babilonul avea o mulţime de nume, printre
care "Casa Temeliei Cerului şi a Pămîntului", "Legătură dintre Cer şi Pămînt" . Dar tot
în Babilon se realiza legătura dintre Pămînt şi tărimurile inferioare, căci oraşul fusese
clădit pe bab-apsu, "Poarta lui apsu" , apsu desemnînd apele Haosului de dinaintea
Creaţiei.”).
Îmbinarea dimensiunii sacre cu cea profană în cazul unor alte orașe din aceeași
perioadă era altfel asigurată, prin construirea ( sau mai bine zis prin fixarea) orașului
pe baza unui obiectiv, un monument sfânt, un lucru de mare importanță pentru
 populația locală. Uneori puteau fi elemente ale naturii, flora, fauna ( Ex: „ Capitala
suveranului chinez desăvîrsit se afla lîngă Arborele miraculos "Lemn Înălţat" , Jian-
mu, acolo unde se întîlnesc cele trei zone cosmice: Cerul, Pămîntul şi Infernul. ") sau
formele de relief ( „ Stînca Ierusalimului pătrundea adînc în apele subpămîntene
(tehom). Mişna menţionează că Templul se află exact deasupra acestui tehOm
(echivalentul ebraic al lui apsu). Şi, aşa cum Babilonul avea "Poarta lui apsu" , stînca
Templului din Ierusalim cuprindea "gura lui tehom ".”) iar alteori puteau fi
monumente ale civilizației umane sau chiar evenimente care determinau oamenii să
creeze o legătură cu spațiul existent.
Astfel de conexiuni se creează și în ziua de azi, chiar dacă sunt mai puțin aparente
datorită laicizării, oamenii încă se leagă de anumite spații prin prisma unor atașamente
fizice sau emoționale: orașele se dezvoltă în zone puternic urbanizate cu scop
economic și financiar, cartierele de locuințe se ridică în zone cu peisaje plăcute iar
casele se construiesc în locuri unde ți-ar fi drag să trăiești.
 În „ Poetica spațiului” Gaston Bachelard deplânge alterarea „ţesutului lingvistic al
filosofiei contemporane― şi consideră că singura salvare ar putea fi apelul la imagini
(şi la imaginaţie). În acest „ studiu al elementelor primordiale”, arhitectura (ca artă sau
știință) nu are o prezență constantă și nici nu este analizată ci reprezintă un simbol,
servind pe post de motiv prin care scriitorul exprimă puterea formei ce are un ideal la
bază, rezultatul forței creatoare umane, un ultim mod de exprimare ce nu a fost încă
profanat.
 Le Corbusier definește în „ Bucuriile esențiale” fiecare perioadă arhitecturală,
adăugând note personale în limbaj plastic ce reușesc să ilustreze esența fiecărei ere
fără a compromite acuratețea informațiilor, ceea ce face ca lucrarea sa să poată servii
drept „ manual” atât pentru un cititor neavizat cât și pentru un arhitect în devenire.
Capitolul care cel mai probabil atrage atenția oricărui tip de lector este „ Elementele
de bază ale arhitecturii: volumul, suprafața, planul”, fie pentru a înțelege teoria și
logica arhitecturii, fie pentru a o redescoperii, a te întoarce la origini.
Autorul definește arhitectura ca fiind „ jocul savant, corect și magnific al volumelor
asamblate sub lumină” în care rolul arhitectului este de a da viață suprafețelor ce
înconjoară volumele ( încă odată ajungând la ideea de structura care înnobilează
spațiul prin formă și scop), fără a produce eroarea de a contopi total structura cu
spațiul, astfel adumbrind punctul de interes în sine al peisajului ( o greșeală des
întâlnită în zonele puternic urbanizate din ziua de azi).
Totodată, Le Corbusier reușește să definească într-un mod poetic latura savantă,
logică, a arhitecturii în următoarele două subcapitole ( „ Traseele regulatoare” și
„ Geometria limbajul omului ”) în care aflăm că matematica ce stă la baza planurilor
este una elementară și este bazată pe măsuri prestabilite/ determinate care sunt
necesare pentru o construcție clară, distribuția rațională a eforturilor și soliditatea
structurii iar geometria este „ singurul limbaj pe care-l știm vorbi”, sau, mai concret,
singurul limbaj pe care îl poate înțelege toată lumea deoarece este „ extras din natură”
și prin urmare se înrădăcinează adânc în gândirea noastră, în modul nostru de a
vizualiza lucrurile, modelat după „ ordinea implacabilă” a lumii de care aparținem; tot
la același capitol autorul mai spune despre geometrie că este „ metoda pe care ne-am
dăruit-o pentru a percepe în jurul nostru și pentru a ne exprima”, puterea noastră
creatoare prin care am ridicat ce ne este mai sfânt, și anume, frumusețea.
Cu privire la epoca și arhitectura modernă/contemporană Le Corbusier, înainte de a
intra în capitolul axat pe ele ( „ Secolul al XIX-lea”), menționează doar că au defectul
de a tinde spre eclipsarea structurilor prin contopirea stângace cu peisajul în loc de a le
evidenția și totodată că „ Întreaga epocă contemporană este deci cu totul impregnată
de geometrie; ea își îndreaptă visele spre bucuriile geometriei. După un secol de
analiză, artele și gândirea modernă cercetează dincolo de faptul întâmplător și
geometria le conduce către o disciplină matematică, atitudine ce se generalizează din
ce în ce mai mult”. În capitolul menționat mai sus sunt prezentate circumstanțele în
care s-a dezvoltat arhitectura acelei perioade, autorul reușind să surprindă nu numai
spiritul epocii dar și niște trăsături clare care definesc din punct de vedere logic,
constructiv și structural, arhitectura contemporană. Schimbările din acea perioadă care
sunt menționate ca fiind cele ce au influențat și modelat această sub forma în care noi
o cunoaștem în ziua de azi sunt: evoluția tehnologică, care spre surprinderea tuturor nu
a îngustat orizonturile expresivității artistice prin forme ci a sporit-o, făcând posibilă
realizarea unor proiecte care nu ar fi avut până atunci tehnicile necesare pentru a pune
în practică materializarea lor; evoluția industrială ce a determinat alterarea stilurilor și
nașterea unui stil funcțional în care scopul practic al clădirii domină peste forma și
estetica acesteia; urbanizarea/ creșterea rapidă a populației care a cauzat apariția
„ seriei și standardului”, locuințele fiind produse în masă și standardizate, schimbând
prioritățile arhitecturii ca forță creativă din exprimare a frumuseții în comercializare la
nivel industrial.