Marinescu Adrian-Dumitru

Anul IV-Instrument

Referat
Semiotică MUZICALĂ

Semiotica este o stinta a cârei istorie moderna incepe in secolul

trecut.Rădăcinile semioticii sunt vechi, ducând pâna in Antichitate. Ele se
impletese cu preocupärile de atunci din alte stiinte precum medicina, filosofia.
La rândul lor, scrierile râmase de la stoici, de la Platon, Aristotel vadese
preocupari de natură lingvistica in jurul problemei semnului. Augustin este
considerat a fi fost primul care a propus o stiinta apropiata de o semiotic
generala, iar traditia culturala medievala, prin Dominicus Soto sau John
Poinsot, isi aduce contributia la protoistoria semioticii. Un nume important este
acela al gânditorului John Locke care a marcat, prin Essay Concerning Human
Understanding (1690), peste secole, drumul ulterior al stiintei. (Locke propune
primul termenul de "semiotica".)'Doua personalităti au marcat debutul
semioticii moderne: Ferdinand de Saussure si Charles S. Peirce. Saussure va
deschide drumul unei dezvoltäri
Pentru ,,stiinta despre semne" (in prezentele note, se va utiliza in
exclusivitate termenul de semiotic). Ei ascund insa diferente de abordare
stintifica, diferente care pornese chiar de la initiatori, respectiv Saussure si
Peirce.
Astfel, Saussure isi întemeiaza discursul stintific pe studiul limbii umane,
marcându-i fundamentele din aceasta perspectiva. "Limba, sustinea Saussure,
este un sistem de semne ce exprima idei si, prin aceasta, ea este comparabila
cu scrisul, cu alfabetul surdomutilor, cu riturile simbolice, cu formele de
politete, cu semnalele militare etc. Numai ca ea este cel mai important dintre
aceste sisteme. Se poate deci concepe o stint care studiaza viata semnelor in
viata sociala; ea ar forma o parte a psihologiei sociale si, prin utmare, a
psihologiei generale; o vom numi semiologie. Ea ne-ar invata in ce constau
semnele si ce legi le cârmuiesc.Lingvisticul este decât o parte a acestei stinte
generale; legile pe care le va descoperi semiologia vor fi aplicabile lingvisticii si
aceasta va fi astfel legata de un domeniu bine definit in ansamblul faptelor
umane." Dimensiunea social-colectiva, culturala a semnelor, alegerea drept.

CONDITIILE DE LIMBAJ
Recurgerea la modele cum ar fi lingvistic, matematic, logic pentru
abordarea altor forme de expresie umana oferă un grad mare de generalitate,
dearece se consideră ca aceste modele sunt tipare, un fel de "universalit". In
acelasi timp, trebuie sà existe o compatibilitate reala intre model si domeniul la
care acesta se doreste a fi aplicat.
Pentru semiotica (mai ales pentru cea europeană), modelul lingvistic a
fost cel putin punctul de pornire, derivat din principii care sustin suprematia
limbii, influenta acesteia asupra gândirii, determinarea limitelor si existentei
universului insusi de catre aceasta. Limba devine (poate deveni) modelul de
organizare si functionare pentru alte limbaje. Observarea ei inseamna
observarea altor limbaje (cu tot cu specificul acestora, mai bine sesizat prin
comparatie). Deci si pentru muzica este necesara definirea in prealabil a
notiunii de limbaj (dupa modelul celui natural), pentru a se vedea dacã muzica
este la rândul ei un limbaj ^n adevaratul sens al cuvântului.
Notiunea de limbaj poate fi privita din mai multe puncte de vedere, care
pun accentul pe variate aspecte ale acestuia. Astfel, limbajul este înteles ca:
- mijloc de exprimare (reflectie) a ideilor; la Saussure, limba este "in sistem de
semne distincte, corespunzâtoare ideilor distinete". Consecinta ar fi ca ideile nu
fac parte din limba; exist asadar si alte sisteme care trimit la o realitate in afara
sistemului specific de semne.
- mijloc de comunicare intre finte; in consecinta, intregul sistem de semne
poate servi drept mijloc de comunicare. Limbile naturale au ca functie
specifica functia de comunicare (dar intentia de comunicare nu exist in
oricare domeniu)
Semiotica descrie diferite tipuri de mesaje si unitafile componente ale
acestor mesaje, constatând, printre altele, ca exista mai multe situatii:fie
unitatile mesajelor si regulile de constructie nu sunt stabile de la un mesaj la alt
mesaj fie exista mesaje cu unitati izolabile, formal identice de la mesaj la mesaj
stabile, cu reguli de combinare stabile (cum sunt codul rutier, limbile naturale,
muzica),fie raportul între semnificant (Sa) si semnificat (Sé) este intrinsec fie
raportul între Sa-Sé este extrinsec (semnul este arbitrar) etc.
Stabilirea nor conditii definitori pentru limbajul natural poate constitui
un criteriu de evaluare a celorlalte tipuri de limbai, printre acestea si cel
muzical.
Pe linia stabilita, intre altii, de lingvistul Georges Mounin' ., vom prezenta
proprietâtile (conditiile) care defines esenta limbajului natural si modul in care
ele sunt valabile si pentru limbajul muzical.
1.functia de comunicare
Principial, aceasta functie si important ei decurg din diferite conceptii asupra
comunicarii:
- o pozitie extrema sustine faptul ca ceea ce nu este comunicat nu exista; in
felul acesta li se retrage dreptul la existent altor realitati, fenomene, entitati
precum sunt intuitia sau semnele nonintentionale (indicii, semnalele)
dimpotriva, se pleaca de la teoria ca si gândirea este modelatã de limbă prin
aceasta functie, limbajul uman este distinct de alte tipuri de limbaj (de limbajul
animal de exemplu)
-Comunicarea nu inseamna doar transmisie (prima este intentionatã, a doua
este neintentionata).
-Comunicarea nu este comuniune.
-Comunicarea nu este stimul (stimulul este de natura psihologica, nu si
culturala).
-Tipul de comunicare in arta difera de formele de comuniune sau de stimulare
care ar situa arta la nivelul fiziologicului. 12
-Pentru intentia de comunicare in muzica, un exemplu il ofera teoria figurilor
dezvoltatã mai ales de retorica muzicala a Barocului german si de teoria
afectelor. Acestea dovedesc existenta unei vointe constiente de comunicare a
unui univers de trairi cu ajutorul limbajului muzical.
2. caracterul arbitrar
Aceasta caracteristica se refera la faptul că, in cea mai mare parte a cazurilor,
legatura dintre forma sonora a semnelor limbii si referentul acestora nu este
motivatà, cintrinseca, find asiguratã de o conventie culturalã.
 Si in cazul limbajului muzical, semnele sunt covârsitor arbitrare,
legâtura dintre sonoritate si realitatea la care aceasta face trimitere find
stabilità, reglata de cultura in care respectivul (respectivele) semn (semne) au
luat nastere si functioneaza.Exista insa in limbajul natural si fapte simbolice -
semne motivate in teoria europeanã - , situatie intâlnità si in muzica (v.
procedeele imitative, anumite figuri retorice, într-un anumit sens citatele
muzicale, letmotivele etc.)Dupà relatia dintre semnificant si semnificat,
limbajele se pot grupa in:analogice, intrinsece (in cadrul semnului exista o
legaturà naturalã între obiect si sens; de exemplu intonatia)nonanalogice,
extrinsece (legâtura între obiect si sens este arbitrarà si conventional-culturalä)
3. caracterul de sistem (de semne)
Limbajul prezintã un vocabular si o gramatica stabile de la un mesaj la altul,
definind semnele sistemului.
După acest criteriu, mijloacele de comunicare pot fi :asistematice (care nu
au vocabular si reguli; ex. afisele publicitare) sistematice (de exemplu limbajul
natural bazat pe un vocabular si o sintaxă.Mesajul este o proiectie a sistemului.
Prin extrapolare in muzica, melodia poate fi consideratã proiectia tipului de
limbaj, stil, estetica pe care il reprezintă.La baza sistemului sta codul, comun
emitatorului si destinatarului. Pe baza codului se realizeazã procesul de
comunicare. Schimbarea codului presupune punerea de acord a producatorului
de semn si a receptorului, un consens (decalajul dintre formarea si validarea
codurilor in domeniul artistic a dus, nu de putine ori, si din ce in ce mai acut in
ultimii ani, la neîntelegerea sau refuzul unui anumit tip de muzica.)
Structuralismul vede limba ca sistem, si nu ca un conglomerat de elemente
sau ca o infinitate de cazuri concrete, clasificate ulterior. Intervine aici distinctia
limba/vorbire sau normä/uzaj, care inseamna de fapt distingerea exprimarilor
concrete de schema de organizare si functionare (limba prorpiu-zisä). In
domeniul muzical, Stefan Niculescu distinge forma muzicala (totalitatea
variantelor finite, apartinând diferitilor compozitori, epoci, genuri etc) de
schema formei (rezultatul analizelor muzicologice, care incearca sã distingà un
model sau modele teoretice pentru exemplele muzicale concrete).Limba este
un sistem de elemente legate intr-o retea de relati (structura).
Intre elementele întregului exist un raport, la fel între elemente si intreg.
Un exemplu pentru arta sunetelor il constitue proportia de aur in constructia
formei muzicale, care echilibreaza atât partile componente, cât si relatia lor cu
intregul). Elementele limbii sunt repartizate pe nivele, find ierarhizate si
stratificate. Din aceastà perspectiva, si opera de artã nu este o suma de indicii,
de trâsaturi, ci un sistem functional.
Modelul taxinomic stabilit de structuralism pentru investigarea limbajului
natural este un bun exemplu pentru efortul de a descoperi unitätile
componente ale fiecarui nivel al limbajului precum si acela de a stabili natura
relatiilor dintre unitati si combinatiile dintre acestea pentru fiecare nivel de
organizare in parte.
În demersul taxinomic se urmaresc două traiectorii:
a)descrierea organizarii sintagmatice a tiparelor de combinare
b)descoperirea organizarii paradigmatice, adica gruparea unitatilor in clase si
subclase.
Urmarind pe orizontala enuntul de mai sus, se evidentiaza caracterul linear
al infaptuirii oricarui act de comunicare. Cuvintele suplimentare, asezate pe
verticala, aratà câteva semne echivalente, dar nematerializate in enuntul initial,
care coexista insã, chiar si virtual, cu semnele actualizate in actul vorbirii.
Oricând, in functie de idea ce se dorste a fi comunicatã, se alege din setul de
posibilitäti semnul (semnele) necesare enuntului. Orice substituire pe axa
paradigmatica a enuntului trebuie sã fie corecta.
Substituirea se face în codul enuntului respectiv.
Axa sintagmatica (axa vecinatatilor, a succesivitatilor sau a combinatilor) este
acea coordonatã a limbajului (stilului) pe care unitatile acestuia se
concateneazà (se succed, se inlantuie), contractând relatii in praesentia de tipul
"si-si". Altfel spus, ea este suita in presentia a semnelor lingvistice concatenate
linear.
Aplicarea in analiza muzicala a principiului sintagmatic va evidentia atât
elementele structurale ale formei, cât si succesiunea lor. Forma de sonata, de
exemplu, apare in structura sa ternarà, la nivelul, partilor interioare cele mai
mari, si in succesiunea lor proprie desfasurârii temporale.
Axa paradigmatica (axa similaritâtii sau a echivalentelor) este axa claselor de
echivalentà ale unitatilor componente ale lanturilor sintagmatice, unitatile unei
clase contractând, pe aceastã axã, relatii in absentia de tipul "sau-sau".
Altfel spus, axa echivalentelor in absentia ale unui segment al lantului lingvistic.
 Paradigma unei unitati apartinând unui lant sintagmatic dat este
totalitatea unitatilor limbajului si/sau stilului respectiv care pot apárea (se pot
substitui) in contextul sintagmatic dat, inlocuirea producând, de fiecare dat,
enunturi corecte in cadrul aceluiasi limbaj (stil).
Un exemplu pentru muzica il constituie gândirea unei sonate atât ca
inlantuire de motive, fraze, perioade sau sectiuni, cât mai ales ca o succesiune
de clase de motive, clase de fraze etc. Intreaga sonata este gândita ca
apartinând unei clase. Exemplul de mai sus poate fi prezentat si din perspectivã
paradigmatica:
Forma de sonată
Expozitie

Dezvoltare

Reexpozitie

Spre deosebire de enunturile formulate in limbajul obisnuit (limbajul

cotidian, neliterar), limbajul poetic si cel muzical folosesc virtutile axei
paradigmatice in realizarea imaginilor poetice, a metaforelor, respectiv in
constructia motivica in muzica. Ruwet, continuându-1 pe Jakobson, sustine ca
aducerea principiului de echivalenta a axe selectiei pe axa combinatilor
reprezinta proprietatea fundamentala si comunã a limbajului muzical si a
limbajului poetic.
Unitătile componente ale vocabularului limbii sunt prezentate succesiv pe
axa timpului in actele concrete ale vorbirii, altfel spus, unitatile constitutive se
desfâsoarà in timp. in domeniul limbajelor artistice, in aceasta privintã exist
diferentieri constitutive. Decurge de aici o clasificare posibila (si chiar
departajare): arte vizuale/arte temporale. Muzica si limba au un mod fizic de
existenta apropiat: temporal, sonor, prin opozitie cu pictura, si unidimensional,
prin opozifie cu filmul si arhitectura (temporalitatea implica succesivitate; ea se
aplica, dupà Nattiez, muzicii monodice si nu polifonice).
Jakobson spune ca "exista o diferenta frapanta intre o reprezentare
esential spatiala, vizibila intr-un singur corp, si fluxul muzical sau verbal care se
deruleaza in timp si care ne excita rechea in chip consecutiv. Chiar si un film
cere mereu o perceptie simultanã a compozitiei sale spatiale. Pentru a fi
produse, urmarite si retinute, secventa verbal sau cea muzicalã trebuie sã
indeplineasca douà cerinte fundamentale: sá prezinte o structurà sistematic-
Comunicarea se mai face insa si prin semne nondiscrete (pentru muzica, ele
sunt importante: viteza/tempo, durata, intensitatea); pentru zonele de vag, de
ambiguitate, se aplica caracteristicile multimilor "fuzzy" (este greu, de pildà, de
decelat, in cadrul mecanismului modulatiei diatonice, momentul precis in care
se încheie, respectiv începe noua tonalitate; in realitate, vechea si noua
tonalitate se suprapun, coexist, fâcând trecearea lin, pe nesimtite la o alta
realitate muzicalã).Pentru artele plastice, dificultatea constà in discretizare; in
schimb, pentru muzica, existenta unitatilor discrete reprezintã un câmp de
aplicatie pentru semiolingvistica muzicala (centratà pe comunicare).
6. dubla articulatie este cea mai importanta caracteristica a limbajului
natural. In másura in care ea se regâseste ca trâsâturà normala si in limbajul
muzical, se poate vorbi in mod real despre muzica ca despre un limbaj autentic,
similar celui natural. De aici, posibilitatea imprumuturilor metodologice sau de
principii de la o forma de limbai la alta, cu observarea si dezvoltarea totodata a
particularitatilor proprii doar acestora.

Dubla Articulație
Pentru a lâmuri problema dublei articulatii, trebuie amintità mai intai
conceptia traditionala asupra limbii: propozitia este alcâtuita din cuvinte, iar
cuvintele din sunete.Pornind de la intrebari precum „cite sunete sunt intr-o
limbä datã?" sau „sunt douà sunete identice sau diferite?", se deschid douá
perspective:
- sunetele sunt percepute ca entitti fizice, care pot fi descrise indiferent de
limba;
- sunetele sunt analizate in functie de diferentele si asemanärile care sunt
functionale (relevante) pentru scopul comunicárii;
Fonetica studiază atât modul in care sunt produse sunetele de organele
vorbirii (fonetica a Fionetion studiaza ata mo deust care sunt prod isonore care
se propagã de la vorbitor la auditor (fonetica acustica), cat si efectele fizice
asupra urechii (fonetica auditorie).
- Fonologia are ca obiect de studiu fonemul, entitate lingvistica opusa
sunetului vorbirii «dour fonema distincte sunt doua suncrediterite din punct de
vedere fonetic care, folosite in accelasi context, duc la stabilirca unci distincti
intre cuvinte diferite; a se vedea, pentru intelegere, explicatile
urmatoare).Dupa Martinet, o limbä se analizeaza in unitati dotate cu un
continut semantic si o expresie fonica; exist deci douà articulatii:
Primul (I) nivel de articulatie = este reprezentat de moneme, adica unitatile
minimale dotate cu semnificatie; acestea sunt unitati biplane, au forma si sens,
deci sunt unitäti semnificative (au semnificant si semnificat)
Al II-lea nivel de articulatie = este reprezentat de foneme, adica unitati
distinctive si succesive, in numar determinat in fiecare limb, monoplane, care
au doar forma (aspect) fonică.
Dupà criteriul articulatiei, limbajele (respectiv codurile pe care se bazeazã) se
clasifica in limbaje fara articulatie (sau cu semn unic), cu prima articulatie (intre
descompunerea semnificantului si ca a semnificatului existã o corespondenta
biunivoca), cu a doua articulatie (axa paradigmatica a unitatilor minimale ale
semnificantului nu se suprapune peste axa unitâtilor minimale ale
semnificatului), cu dubla articulatie.Avantajul sistemelor cu dubla articulatie
consta in maxima economie materialã a miloacelor de limbaj: cu un numar
redus de foneme se realizeazà mii de moneme, in acelasi timp find instituità
posibilitatea creârii unui potential infinit de fraze.in teorile mai noi, si a II-a
articulatie se descompune in unitâti componente
- feme (sunetele labiale, dentale, nazale, ocluzive etc, care nu sunt in stare
pura, ci combinate câte douá sau mai multe în cadrul unui fonem).
A II-a articulatie este reprezentatã in muzica de sunet (fonemul in limbà);
acesta poseda compusi echivalenti femelor si anume: inâltime, timbru, durata,
intensitate (nici in muzica aceste trâsäturi nu sunt separabile).
Fata de limba naturala, muzica are la dispozitie mai multe sunete-fonem
(cca 80, fatã de cca 30 in limba).
Pe aceastä linie se înscrie de pilda teoria lui Ansermet (in caracterizarea
intervalelor melodice, autorul se foloseste de combinarea câte douá a
categoriilor activ-pasiv si extrovertit-introvertit, adevárate "etichete" semnatice
- astfel, cvinta ascendenta este activ extrovertita, iar cvinta descendent este
pasiv introvertita, cvarta ascendenta este pasiv extrovertitã, pe când cvarta
descendenta este activ introvertita etc).Teoria muzicala traditionalã accepta
opozitia expansiv-depresiv pentru a caracteriza de pildã etosul tonalitatilor
majore si minore, al acordurilor majore, minore, micsorate, mărite.Saint-
Guenon sustine ca schimbarea anumitor sunete dintr-un esantion muzical
(exemplul sãu privea începutul temei din Toccata in re minor de Bach) produce
schimbri tot muzicale, la nivelul apartenentei la tipul de limbaj de care apartine
exemplul respectiv (tonalitatea, in exemplul bachian).Din punctul nostru de
vedere, varietatea schimbărilor temei pe care se bazeazã intreaga Arta fugi, tot
o lucrare bachianã, relevã nu numai aspecte care tin de virtutile unui sistem
sintactic cu resurse variationale, ci si o schimbare de profil caracteriologic, pus
in lumina de analiza de tip semantic. Discutia poate porni astfel, chiar de la
prezentarea in paralel a temei din Arta fugii cu varianta sa inversată-
schimbarea sensului melodic inseamna doar mutati la nivel sintactic.

Funcțiile Limbajului
Este bine-cunoscutà tripartifia emifator - mesai - receptor in cazul oricârui
proces de comunicare. Mesajul este transmis si inteles datorita codului comun
transmitatorului si destinatarului (pentru modificarile survenite in modul de
exprimare a mesajului acestia trebuie sã se puna de acord, altfel comunicarea
este bruiata sau chiar impiedicată).Semiotica se intereseaza de problemele
legate de comunicare in másura in care procesele de cultura sunt considerate
procese de comunicare. Astfel, fiecare semn (si cel cultural) are caracter
general determinat de posibilitatea utilizarii sale în comunicare'
Semnul se defineste cu ajutorul triunghiului:
Semiotic reunind cele trei varfuri ale sale - latura materialã, cea conceptualà si
referentiala; semnul este arbitrar, nu natural, bazându-se pe conventia sociala;
semnele sunt organizate in clase de semne (având caracteristici comune);
totalitatea semnelor cuprinse intr-o clasã formeazà codul (contine întregul
potential de semnale si indicatile legate de ele).Codul reprezinta stocul tuturor
combinatilor de semne posibile - deci codul actioneaza selectiv: el cuprinde
anumite semne, iar pe altele le exclude. Comunicarea, in teoria semiotica, se
face in cadrul unor factori si functii îndeplinite de limbaj.
intr-un sens general acceptat, limba indeplineste urmätoarele functi'.
denominativa: limba serveste gândirit; "limba serveste... de suport gândiri intr-
atât, incât ne putem intreba dacã o activitate mentala câreia i-ar lipsi cadrul
unei limbi ar merita chiar numele de gândire" (Martinet).expresiva: pe lânga
mesai, apar informatii asupra celui care il emite; mijloacele sunt: intonatia,
procedee morfo-sintactice (cum ar fi jocul timpului verbelor la Balcescu pentru
descrierea unor actiuni de luptà, ordinea cuvintelor într-un enunt )poetica
(functie care nu este acelasi lucru cu funefia expresiva): mesajele artistice pot
provoca emotii specifice datorita anumitor insusiri (conform principiului
selectiei si combinarii din teoria lui Jakobson: selectia se realizeaza prin
echivalente, asemanári sau deosebiri, sinonimie sau antinomie; combinarea sau
construirea selectiei se realizeaza prin contiguitate: "Functiunea poetica
proiecteaza principiul echivalentei de pe axa selotiei pe axa combinarii.
Echivalenta devine factorul constitutiv al seventei* ) ; cu cât echivalenta este
mai inedita, neasteptatã, cu atât efectul poetic este mai mare.
O altà clasificare a functiilor limbii, stabilita de K. Bühler, ia in considerare cei
trei poli ai comunicarii:
a. subiect vorbitor;
b. destinatar;
c. comunicarea.
in legaturà cu acestia, sunt stabilite functile:
expresivã (in raport cu vorbitorul)
apelativã (în raport cu destinatarul)
reprezentativa (in raport cu procesul comunicarii)
Urmărind schema lui Jakobson, se pot face câteva observatii:
- nu exista comunicare care sa nu intre (parcurgã) în aceastã schema; difera
dozajele, n functie de natura si intentia comunicarii.
- acest model de comunicare lingvistica este valabil si pentru alte forme de
comunicare, ca cea muzicalã.
- functia emotiva se refera la implicatiile atitudinii emitatorului in actul
comunicarii; ^n comunicarea muzicala, aceasta atitudine (a interpretului, in
postura emitatorului - intermediar între creator si publicul säu) se oglindeste in
informatia paralingvistica supraordonata mesajului propriu-zis (in acest caz,
constructia discursului nu este acelasi lucru cu rostirea discursului).
- functia conativa priveste atitudinea receptorului n practica comunicationala
(retorica este un exemplu de orientare a interesului, prin discurs, pentru
destinatar, respectiv folosirea unui anumit tip de comunicare cu valoare de
persuasiune, de obtinere a consensului ).functia referential arata legatura cu
realitatea, cu universul extralingvistic; in muzica, reflect trimiterile
extramuzicale spre referentul specific muzicii.
- functia fatica se refera al modalitatile prin care, in comunicare, se mentine
contactul între pârtile implicate
- functia metalinguala se refera la limb utilizata ca suport material al mesajului
(limba, ca singurul limbaj care se descrie pe sine insusi)
- centrarea pe mesaj caracterizeaza comunicarea poetica.
- poeticul se realizeaza prin proiectarea echivalentelor de pe axa paradigmatica
(a selectiei) pe axa sintagmatica (acombinarii); accentul cade pe relatiile interne
ale semnului, in afara legaturilor referentiale sau comunicative. Plett
completeaza acest mecanism, referindu-se al problema devierii de al norma
data ni cazul textului poetic. in acest context, stilul, dupà Plett, este privit ca
deviere de la norma, sau ca alegere.centrarea pe mesaj (accentuarea functiei
poetice), in exces, produce autonomia esteticà, implicându-se idea de
autoreflexibilitate. De aici sustinerea ideii exprimárii pe sine a muzicii si
respingerea referentului extramuzical.
- centrarea pe context presupune acceptarea si interesul asupra revelarii prin
mesajul artistic a universului exterior, ajungându-se la favorizarea
eteronomicului estetic.
Se poate face o comparatie, din perspectiva teoriei lui Jakobson, intre
comunicarea artistica si cea stintifica: pe functia poetica datorita interesului
pentru structura mesajului, pentru Fell in care se spune ceva; in comunicarea
stintifica, interesul se indreaptă spre semnificatie (este important despre ce se
vorbeste), functia referentiala impreuna cu factorul extralingvistic fiind
elementele de prim ordin.