În secolul al XVII-lea s-a afirmat orientarea dreptului natural care abordează problema izvorului

dreptului, adică a originii și limitelor puterii statului a relației cu alte state și subiecți. Contestă
atât doctrinele originii divine a autorității (de derivație scolastică și susținute de teoreticienii
catolici și calviniștii radicali), cât și teoria lui Machiavelli care indica forța pură ca fundament al
puterii monarhului. Dreptul natural, pe de altă parte, evaluează legitimitatea sistemelor politice
pe baza unor argumente exclusiv raționale, bazate pe o examinare a naturii omului, și urmărește
izvorul dreptului la o lege naturală anterioară dreptului pozitiv, adică legislația codificată. În
timp ce în primele forme ale dreptului natural antic și medieval, natura era ordinea ontologică și
teologică a lumii, în dreptul natural din secolul al XVII-lea-XVIII, natura pe care se bazează
legea este cea a omului, rațiunea. Dreptul natural își pierde deci caracterul metafizico-teologic
pentru a deveni lege rațională.
E vorba de un model de drept natural care contrastează cu modelul aristotelic care dominase în
secolele precedente.
În primul rând, dreptul natural consideră că studiul dreptului, moralității și politicii trebuie
abordat printr-o știință demonstrativă, rupând legătura cu tradiția aristotelică care rezervase
demonstrația doar științelor teoretice în timp ce susținea că științele practice trebuiau studiate
prin dialectica sau arta de a disputa, retorica sau arta de a convinge, adică prin discipline care
rămân în sfera logicii probabilului.
Doar o mică precizare, Aristotel distinge sistemul de cunoaștere în trei mari domenii: cel al
științelor demonstrative teoretice (metafizică, fizică și matematică), cel al științelor practice
(etică și politică) și cel al științelor poetice (arhitectură, poezie etc.) care procedează în formă
dialectică fără a putea ajunge la concluziile necesare.
Alături de unitatea metodei, dreptul natural se contrastează cu aristotelismul tradițional în
conținutul său.

Modelul aristotelic Modelul dreptului natural

Originea statului politic
Condiții pre-politice
caracteristice
Relația dintre statul
prepolitic și statul politic
Trecerea de la statul
Polisul și statul provin din
forme de societate deja
definite: familia
Statul prepolitic este
structurat în funcție de relații
ierarhice de dependență (soț-
soție, părinți-copii, stăpân-
slujitori)
În societatea naturală
originară, adică între familie
și stat există continuitate și
dezvoltare fără salturi
tranziția urmează o dezvoltare
Statul provine dintr-un stat
natural pre-politic, adică
istoric sau pur ipotetic
Statul pre-politic se
caracterizează prin libertatea
și egalitatea tuturor oamenilor
În societatea naturală
originară, între statul natural
și statul politic există opoziție
și salt
tranziția este mediată de un
 prepolitic la statul politic
Statul politic astfel apărut
este:
firească prin diferitele faze,
familie, sat, oraș-stat, polis
un organism natural, rod al
dezvoltării necesare a
lucrurilor
acord și un contract
o mașină artificială, rezultatul
unei negocieri libere

Fondatorul dreptului natural este olandezul Huig Van Groot, a cărui lucrare De iure belli ac pacis
marchează nașterea teoriei dreptului internațional.
Este vorba de armonizarea dublei necesități de a apăra statul fără a distruge comunitatea
internațională și de a apăra pe aceasta din urmă fără a afecta suveranitatea statelor individuale,
ale căror interese sunt mai bine urmărite în pace, garantată de o ordine juridică, decât în confuzia
unui război. Statelor li se cere să respecte anumite drepturi fundamentale ale omului și, dacă
aceasta nu asigură neapărat obiectivul suprem al păcii totale, asigură cel puțin reducerea folosirii
războiului, prin respectarea principiilor dreptului natural care nu pot fi suspendate.
Legea naturală, ar exista chiar dacă Dumnezeu nu ar exista sau dacă nu i-ar păsa de lucrurile
omenești: Groot întemeiază legea în mod autonom față de teologie, identificându-și conținutul
deductiv, a priori, prin rațiune și inductiv, a posteriori, bazat pe consens general.
Sociabilitatea firească a oamenilor îi împinge să dea viață formelor civile de conviețuire printr-
un contract liber și voluntar, dotat cu istoricitate efectivă și care nu se reduce la o simplă ipoteză
rațională. Statul ia naștere pentru a proteja dreptul natural care îl preexistă, asigurând respectarea
lui și promovând utilitatea comună, căreia trebuie să se supună drepturile individuale și interesele
private.
Alături de această tendință care anticipează principiile constituționale, Groot apără totuși o
concepție a statului care prezintă câteva principii absolutiste precum irevocabilitatea suveranului
și ilegitimitatea rezistenței.
Referindu-se la Groot, Samuel Pufendorf oferă un aranjament laic și raționalist al doctrinei
dreptului natural. În De jure naturae et gentium el extrage principiile fundamentale ale dreptului
natural care trebuie să inspire dreptul pozitiv din natura umană. Statului de natură îi lipsește o
autoritate guvernantă capabilă să asigure pacea și să dea efect exercitării dreptului natural și, prin
urmare, este necesar să ieșim din ea printr-un pact social, liber și voluntar, care dă viață statului.
Pufendorf distinge trei aspecte:

Pactum unionis părțile contractante convin să se asocieze prin

acordarea de rezoluții comune pentru
siguranța și securitatea comună
Pactum ordinationis stabilește forma de guvernare și sistemul
instituțional, liber alese de corpul social
Pactum subiectionis societatea în ansamblu conferă putere
autorității civile, stabilind personalitatea
morală și juridică a statului și obligă toate
părțile contractante să se supună