Rațiune și pasiuni

Paralelismul între ordo idearum și ordo rerum

Există o corespondență perfectă între ordinea în care modurile de gândire (ideile) se leagă între
ele și ordinea în care evenimentele materiale (faptele) se leagă între ele. Spinoza spune: „Ordinea
și legătura ideilor este egală cu ordinea și legătura lucrurilor”. Adică la fiecare eveniment mental,
care este, la rândul său, o traducere mentală a unui eveniment material, din care descinde primul
eveniment material. Cele două ordine sunt perfect paralele, fără să existe vreo relație cauzală
între elemente eterogene.

Determinismul universal
Evenimentul x face parte dintr-un lanț cauzal, care nu admite goluri. Cuprinde în mod necesar
antecedentele temporale 1,2,3 ... Întotdeauna va corespunde, de altfel, unei stări determinate
spațial a corpului y. Ideea corespunzătoare (x) se încadrează într-o succesiune cauzală analogă,
care o readuce la ideile 1,2,3 ..., care au precedat-o în timp. Cu toate acestea, nu evenimentele
fizice sau corporale individuale produc ideile corespunzătoare în minte. Un corp nu poate acţiona
decât asupra altui corp (determinism fizic), o idee nu poate genera decât o altă idee (determinism
psihic). Cele două serii sunt coordonate a priori de cauzalitatea generală a naturii, care, la rândul
ei, depinde de activitatea infinită a substanței și de atributele acesteia.
Pentru Spinoza, relația dintre cauză și efect este complet comparabilă cu cea dintre premisă și
consecința logică a judecății. El rezolvă necesitatea cauzală în întregime în necesitate logică. Nu
întâmplător folosește adesea termenii ca sinonime: caz, sive ratio. Dacă A poate fi explicat în
mod adecvat prin B, B este cauza lui A, iar A decurge din B într-un mod logic necesar, în sensul
că ar fi contradictoriu să spunem că acesta poate să nu fie cazul. Revenind la paralelismul dintre
ordinea ideală și cea reală: locul pe care în materie îl ocupă evenimentul „cauză” față de
evenimentul „efect” corespunde locului pe care, în gândire, ideea „premisă” îl ocupă față de
ideea de „consecință”.

Cele trei grade ale minții

Același paralelism obiectiv, care domnește în natură, se găsește la nivel subiectiv la om. Sufletul
și corpul își coordonează stările fizice corespunzătoare. Sufletul este idea corporis și obiectul
principal căruia i se adresează cunoștințele sale este corpul. Din unirea psihofizică a sufletului și
a trupului se naște cunoașterea, care cuprinde trei etape sau grade necesare: 1. imaginația, 2.
rațiunea, 3. intuiția.
Prima, imaginația, corespunde cunoașterii sensibile, care constă în idei confuze, care ne
informează mai mult despre modul în care corpul nostru este modificat de alte corpuri, decât
despre noțiunea exactă a lucrurilor în sine.
Celelalte două, rațiunea și intuiția, corespund cunoașterii raționale, care face posibilă formularea
de idei clare și distincte sau de idei adecvate lucrurilor, care face uz de noțiuni comune (concepte
abstracte sau generale) și are un caracter discursiv, de la un al doilea grad (intuiție), care atrage la
idei adevărate, așa cum există în mintea divină și are un caracter intuitiv. Față de Descartes, care
tindea să contrasteze sensibilitatea la intelect ca eroare cu adevărul, la Spinoza adevărul este un
proces mai continuu și mai gradual, în care eroarea este depășită, pur și simplu prin integrarea
într-un adevăr mai larg și mai cuprinzător.

Geometria pasiunilor
Mintea poate fi activă sau pasivă, în funcție de faptul că are idei adecvate sau confuze despre
stările corpului. Spinoza definește afectele ca fiind „afecțiunile corpului, prin care puterea de
acțiune a corpului însuși este crescută sau micșorată, ajutată sau prevenită, și în același timp și
ideile acestor afecțiuni”, respectiv la trup și la suflet. , conectate numai prin glanda pineală.
Spinoza respinge explicația carteziană a mecanismului pasiunii și propune să unifice atât
pasiunile, cât și acțiunile voluntare în afecte. Sufăr când ignor cauza stărilor interne sau a
evenimentelor externe corespunzătoare pe care le observ în mine. Acționez atunci când cunosc
„cauza adecvată” care îi determină. Voința nu este distinctă de inteligență, fiecare idee este și o
forță care tinde spre propria sa realizare. Astfel, mecanismul pasiunii se rezolvă în mecanismul
mental mai general: în trecerea de la confuz la distinct, de la inadecvat la adecvat, de la fals la
adevărat. Omul întreg poate fi definit ca un „automat spiritual”, la fel cum Descartes a definit
corpul ca o mașină. Spinoza respinge considerația moralistă a laturii pasionale a vieții, așa cum
consideră voluntarismul cartezian ca fiind iluzoriu. El consideră că afecțiunile sunt lucruri care
urmează „legile comune ale naturii” și pot atât favoriza, cât și împiedica viața morală a
oamenilor, în funcție de faptul că subiectul este conștient de acțiunea lor necesară, sau nu
cunoaște cauzele acesteia. El le tratează obiectiv și neutru ca și cum ar fi „linii, suprafețe și
corpuri” și din care este posibil să se contureze o geometrie exactă.

Rațiunea ca eliberare de pasiuni

Fiecare entitate „se străduiește, în măsura în care este în sine, să persevereze în ființa sa”. Esența
propriu-zisă a fiecărui individ coincide cu acest efort fundamental (principiul conservării). Ea
constituie legea acțiunii și a suferinței. Tot ceea ce face în vederea propriei conservari îl face
mânat de apetit, care acționează la nivel inconștient. La nivelul conștiinței acesta se manifestă în
dorință. Efortul poate fi favorizat, sau împiedicat, de evenimentele din jur, în primul caz, puterea
ființei de a acționa este sporită și această creștere este percepută de minte ca un sentiment de
bucurie. În caz contrar, potența diminuată provoacă o senzație de durere.
Toate celelalte provin din aceste trei afecte primitive, în primul rând iubirea și ura, adică bucuria
și durerea, însoțite „de ideea unei cauze exterioare”, adică obiectul care le-a stârnit. Toate
celelalte pasiuni, clasificate în vesele sau triste, nu sunt decât modificări ale iubirii și urii.
Primele sunt întotdeauna pozitive, deoarece cresc conștientizarea valorii individuale, cele din
urmă sunt aproape întotdeauna negative, pentru că o deprimă.
Ideea de virtute morală la care se uită Spinoza este cea stoică a forței morale și a curajului,
temperată de considerații mai prudente privind utilitatea. „Cel mai util omului – scrie Spinoza –
este celălalt om” („Homo homini deus”): din forța asociată a indivizilor se nasc, de fapt,
societatea și statul, oferind cea mai bună protecție libertății individuale. Raţiunea, din punct de
vedere practic, coincide cu raţionalizarea treptată a afectelor, în care constă libertatea. Omul nu
are liber arbitru, dar devine cu atât mai liber, cu cât recunoaște mai mult puterea afectelor și
determinismul lor. Libertatea coincide cu nevoia recunoscută, care plasează înțeleptul la un nivel
de superioritate față de ignorant sau omul de rând.
Bine, cu alte cuvinte, ceea ce vrea să spună Spinoza aici e că omul, fiind rațiune, adică
cunoaștere, în loc să sufere efortul de autoconservare, o poate manipula și în mod conștient și
inteligent. Deci, libertatea omului nu înseamnă a fi în afara determinismului rigid al substanței, ci
constă în a se plasa ca subiect activ și nu pur pasiv al propriei tendințe de autoconservare și aici
anume aici putem identifica afinitatea cu teoria libertății a stoicilor.
Acestea fiind spuse, aș vrea sa-mi închei comunicarea cu aceste 2 citate de Spinoza care în
oarecare măsură concentrează ideea a ceea ce am spus mai devreme.
„Libertatea e înțelegerea necesității” (ador)
„Raţiunea poate învinge sentimentul numai devenind ea însăşi sentiment.”