Empirismul și Imaterialismul la Berkeley

1. Există lumea independent de percepțiile noastre?  Este spațiul obiectiv sau este percepția
noastră subiectivă?  Există lumea indiferent de felul în care o cunoaștem?  În prima jumătate a
secolului al XVIII-lea, aceste întrebări sunt ridicate de reflecția irlandezului George Berkeley, a
cărui filozofie marchează un moment important în evoluția problemei cunoașterii.  Oponent al
materialismului și concepției mecaniciste a lui Descartes și Newton, Berkeley își asumă
empirismul ► ca punct de plecare pentru o apărare a valorilor morale și religioase ale
creștinismului împotriva amenințării ateismului, mergând până acolo încât să nege însăși
existența materiei. Empirismul și imaterialismul sunt astfel unite într-o sinteză originală, în care
religia devine fundamentul vieții morale, iar filosofia un instrument de apărare a autorității
clerului.  

Pentru Berkeley, Descartes, Newton și Locke, sunt sucubi ai filozofiei mecanicii, făcându-se
vinovați pentru faptul că au interpus între om și Dumnezeu scheme inutile și periculoase
conceptual. Mecanismul, care face distincția între calitățile secundare, subiective și calitățile
primare, obiective, a operat o inferență periculoasă și incontrolabilă.  Întrucât nu putem ști decât
ceea ce este atestat de sentimentele noastre, orice ipoteză despre materialitatea res extensa este
arbitrară.  Însăși existența materiei este, în consecință, o afirmație filozofic dogmatică, teologic
scandaloasă.

Locke limitează cunoștințele în limitele experienței.  Cu toate acestea, ea nu consideră lumea

exterioară un produs al experienței, ci ca o cauză a cunoașterii.

Pentru Berkeley, percepțiile noastre nu justifică existența unor obiecte reale opuse sinelui
nostru. Prin urmare, credința în existența unei lumi separate de noi este o prejudecată greșită.

 În eseul său despre o nouă teorie a viziunii, Berkeley formulează clar teza negației realității
externe. El se oprește asupra noțiunii de spațiu, în raport cu simțurile tactile și ale vederii cărora
se obișnuiește să se atribuie capacitatea de a percepe relațiile spațiale. În opinia sa, vederea și
atingerea aparțin a două specii distincte: vederea percepe senzații de lumină și culoare;  atingerea
distanțele și dimensiunile corpurilor.  Acum, ideea de spațiu nu este în niciun caz percepută
direct de către cele două simțuri, ci ne este sugerată doar prin asocierea anumitor senzații vizuale
și tactile, conform unei legături obișnuite făcute de simțurile noastre, care nu implică niciun fel
de relație cauzală dintre acesta din urmă și realitate.  Prin urmare, noțiunea de spațiu nu are
obiectivitate, la fel cum experiențele noastre spațiale subiective nu au valoare
obiectivă. Obiectele experiențelor noastre spațiale sunt rezultatul unei sinteze psihologice, al unei
relații pe care mintea noastră o stabilește între diferitele zone senzoriale. Până la punctul în care
un orb născut „căreia i s-a dat ulterior vederea, nu ar putea, la prima vedere, să reprezinte
lucrurile pe care le vede ca fiind din propria sa minte”.

Berkeley repropune faimoasa problemă a lui Molyneux, deja discutată de Locke: deschizând
ochii, va putea persoana cu vedere parțială să recunoască contururile și formele oferite acum de
ochi?  Adică va putea, de exemplu, să conecteze zarul pe care îl vede acum cu cel pe care l-a
atins anterior, referindu-se ambele la un singur obiect?  În opinia sa, la întrebare trebuie să se
răspundă nu. De fapt, percepțiile obținute prin cele două simțuri nu au comunități obiective: doar
experiența, arătându-ne coexistența lor constantă, ne învață să facem trecerea de la unul la
altul. Vederea, așadar, considerată de bunul simț drept cel mai sigur martor al existenței unei
realități obiective, nu oferă de fapt nicio garanție în acest sens.  Pur și simplu ne oferă impresii de
lumină și culoare, pe care mintea noastră le asociază spontan pe baza obișnuinței. Prin urmare,
cunoașterea trebuie să se oprească la datele subiective sensibile, fără a-și imagina vreun material
fizic extern drept cauză.

Identitatea ființei percepute Berkeley afirmă că, întrucât în cursul experiențelor noastre cognitive
posedăm doar percepții, nu ajungem niciodată să cunoaștem obiectele, adică lucrurile în
sine.  Fiecare obiect, așadar, nu este altceva decât „colecția” percepțiilor pe care le avem despre
el și nu putem considera aceste percepții ca „copii” ale lucrurilor exterioare.  Contrar a ceea ce
susținea Locke, pentru filozoful irlandez, dacă experiența empirismului riguros este asumată ca
bază a cunoașterii, existența lucrurilor constă deci numai în a fi percepute.  Astfel Berkeley
ajunge la un principiu gnoseologic fundamental, pe care îl rezumă în celebra formulă esse est
percipi, „ființa este percepută”.
 Berkeley respinge conceptele abstracte de substanță și calitate primară acceptate de Locke.  Într-
adevăr, este absurd să credem că percepțiile noastre își au originea în afara noastră într-o pretinsă
substanță materială, cauza percepțiilor.  Prin urmare, distincția dintre calitățile primare și
secundare este lipsită de sens.  Toate calitățile sunt secundare în sensul că nu au nicio realitate în
afara ființei lor percepute de subiectul cunoscător. 

Odata negata substanta materiala, Berkeley nu neaga insa existenta unei substante spirituale.  Să-
i urmăm argumentul:

1. ideile trebuie să aibă o cauză

2. întrucât această cauză nu poate fi materială

3. atunci trebuie să existe o minte, o substanță gânditoare, care le posedă

Aceasta nu înseamnă că lumea lucrurilor este o creație pură a spiritului.  De fapt, spiritele percep
după o ordine care nu este subiectivă, ci este produsă direct de Dumnezeu.  Berkeley stabileşte
astfel o distincţie între: • ideile pe care le numim în mod obişnuit lucruri, care sunt produse în
simţurile noastre de Dumnezeu;  ceea ce numim propriu-zis idei, care sunt imaginile mai mult
sau mai puțin perfecte ale celor dintâi și sunt generate de spiritul însuși.  Senzațiile pe care le
percepem nu sunt așadar altceva decât semnele prin care Dumnezeu își manifestă propriul Spirit
infinit spiritului nostru finit.  Dovada acestui lucru constă în faptul că percepțiile lucrurilor se
prezintă minții independent de voința subiectului.  Se repetă și după o ordine coerentă, care nu
poate fi explicată decât admitând că este semnul unei legi divine.  Astfel, imaterialismul lui
Berkeley afirmă că realitatea nu poate fi gândită în afara voinței divine care o face să
existe. Realitatea este interpretată ca o teofanie, adică manifestarea sensibilă a divinului în lume.
Știința, dominată de erorile mecanicistice, este repudiată perpetuu pe măsură ce se pierde în
studiul cauzelor materiale.