Atitudinea lui Parmenide și a lui Heraclit

Parmenide și Heraclid s-au născut în jurul anului 520 î.H.

Parmenide utilizează poemul mitologico-mistic pentru a-și turna ideile fără a mai crede în el, ca
pe un simplu instrument de exprimare, pe scurt ca vocabular. Parmenide, ca să spună ce
gândește, are nevoie de o deghizare, socotește oportun să simuleze o rostire religioasă și
mitologică astfel încât ideile lui să ajungă la oameni. Parmenide renunță să vorbească în proză
didactivă, simplu cu vorbele sale, mai degrabă își transpune toată elocuțiunea în personaje și
figuri vag religioase, pentru că cuvântul emană o putere de ordin emotiv. Aceasta manipulează și
depotențiază limba normală, o face mai inexpresivă. Parmenide simte ceea ce i s-a întâmplat în
descoperirea sa ca pe un fapt, transcendent și asta îl face să utilizeze un vocabular și o
imaginistică religioasă ca să-și expună ideea și emoția. Și asta tocmai pentru că nu se temea ca
cititorii aveau să-i ia expresiile în sens direct. Parmenide își distanțează spunerea și face astfel
încât doctrina să izvorască din gura veridică a zeiței deținătoare de adevăr.

Heraclit a fost primul astronom, adică inițiatorul fiziologiei sau a fizicii ionice, al primei figuri
de gândire „științifică” ce a existat pe planeta noastră. Unicul lucru pe care Heraclit îl consideră
vrednic de prețuire, în afara rațiunii, este legea, și mai precis, legea făurită de om.
Pentru Parmenide și Heraclit, mitologia decăzuse în asemenea măsură, încât le slujea drept
simplu vocabular și modus dicendi. Mitologia, religia tradițională și tot ce era legat de aceasta
reprezenta pentru ei un trecut suspendat, ceva ce căzuse dincolo de orizontul lor vital. Ceea ce
însă combat atât el cât și Parmenide sunt mai degrabă forme noi de „religie” care nu sunt cele
tradiționale și nici pur mitologice și care au apărut în același timp cu noul mod de gândire în care
urmează a se mișca Parmenide și Heraclit: teologia orifică și misterele dionisiace. Mitologia și
religia tradițională a cetății grecești, este deja subsol pentru acești doi gânditori. Ea nu-i
preocupă. Heraclit susține că cei ce credeau în religia învechită nu au nici cea mai mică idee
despre ceea ce sunt cu adevarat Zeii și Eroii.
Heraclit îi apreciază doar pe Bias și pe Thales. Thales, e nevoit să depășească mitologia încă
dominantă și se confruntă cu ea în mod ironic. Parmenide nu, ci o lasă intactă. În schimb,
doctrina lui este ca și cea a lui Heraclit, un atac constitutiv și formal împotriva „modernității”.

Mitologia este, prin condiția sa însăși, naivă, iar teologia este orice altceva în afară de naivitate.
Opoziția lui Heraclit și Parmenide este de două grade: față de relifia tradițională și față de poezie.
Heraclit și Parmenide erau doi giganți ai nemulțumirii și doi eroi fabuloși ai disprețului. Sunt
oamenii impenetrabili oricărui compromis, iar gândirea lor procedează cu un radicalism fără
egal. La Heraclit nu lipsesc însă simptome ale unui trecut pozitiv. Îi citează elogios pe Bias din
Priene și pe Thales din Milet, pentru că învățătura acestor înțelepți este prima învățătură
secularizată, străină, prin tema și metoda ei. Este o învățătură ce provine de la un anumit individ
eminent.