Limitele statului

Trecerea de la starea de natură la cea civilă nu este nici imediată, nici automată. Omul, pentru
Locke, nu este nici predispus la o viață socială armonioasă, nici la o viață solitară și nesocială.
Nu există nici o condiție în care oamenii, neconștienți de egoism, să coopereze în pace și
fraternitate, nici una în care să lupte pentru a supraviețui. Individul este întotdeauna rezultatul
impulsurilor egoiste și altruiste și este motivat să asocieze viața prin impulsuri puternice de
nevoie și de avantaj. În cadrul societății politice, oamenii sunt incluși în multiple asociații, toate
constituite în virtutea unui contract liber și toate cu respectarea legilor și reglementărilor: familia,
comunitățile teritoriale (de la sat la stat), asociațiile economice și religioase, culturale. Statul
supraveghează activitățile subiecților săi, dar nu le promovează; și nu educă, răscumpără sau
îmbogățește cetățenii: în conformitate cu legile care reglementează viața civilă, educația aparține
familiei, Bisericilor, și inițiativei individuale.
Locke clasifică formele de guvernare după numărul deţinătorilor de putere: mulţi, puţini, unul.
• În democrație, majoritatea exercită puterea direct și face legile în vigoare prin funcționari
numiți.
• În oligarhie, majoritatea delegă această putere unui număr mic, chiar și în formă ereditară.
• În monarhie, în formă electivă sau ereditară, puterea este delegată unui singur, adică
suveranului.
Pentru Locke, puterea legislativă este puterea supremă. Asigură unirea statului, emitând legi
obligatorii pentru toți și reprezentând voința colectivă exprimată de majoritate. Legea naturală şi
mandatul societăţii pun însă trei limite puterii legislative: 1. Legiuitorul emite legi numai în
vederea binelui public. 2. Individul este autonom faţă de stat. Tot ce privește statul îl privește pe
individ, și nu invers. 3 Legile trebuie să fie certe, stabile, egale pentru toți și promulgate
conform constituției.

Revocabilitatea și împărțirea puterilor după Locke

După Locke, puterea supremă stă în mâinile poporului. Totuși, deoarece poporul nu se poate
guverna în mod direct, comunitatea cedează exercițiul efectiv al suveranității organelor statului,
păstrând totodată dreptul de a se proteja pe sine și drepturile naturale de abuzurile celorlalți. Între
poporul suveran și legiuitori există o relație de încredere: puterea politică se bazează pe
consimțământ și este întotdeauna revocabilă dacă acționează împotriva încrederii. Locke
teoretizează împărțirea și echilibrul puterilor. Centralizarea puterilor în aceiași oameni rupe de
fapt echilibrul dintre societatea civilă și stat. Îi poate împinge pe cei care le dețin să încalce
legea, să îndoaie instituțiile în scopuri private, să impună interese în conflict cu societatea;
permite în cele din urmă executivului să-l copleșească pe legislativ. Din acest motiv, cei care
ocupă funcții executive nu ocupă în mod normal funcții legislative.
Despotismul și dreptul la revoluție
Locke condamnă despoții și tiranii. Absolutismul este incompatibil cu societatea civilă.
Nenăscută dintr-un acord voluntar, puterea despotică nu este o putere politică. Oricine exercită
puterea fără a respecta legea nu are dreptul la ascultare. Instituțiile nu sunt niciodată ferite de
tiranie, aceasta afectează orice sistem politic. Dat faptul că aceasta dizolvă instituțiile, oamenii
au dreptul să recurgă la forța de consecință, să se elibereze de tiranie. Dintre avocații naturali,
doar Locke recunoaște dreptul la revoluție, înțeles aici ca rezistență la o putere ilegitimă și ca
restabilire a statului de drept legitim. Înainte de a recurge la arma extremă a revoluţiei,
cetăţeanul are totuşi mijloace intermediare, constituţionale, de a se apăra de prevaricaţiile
autorităţii politice. Forța trebuie să se opună forței ilegale, numai dacă nu se poate recurge la
lege și numai pentru încălcări grave ale legii. De fapt, rezistența este legitimă dacă actele ilegale
lovesc majoritatea și dacă oprimarea amenință bunurile, libertatea și viața tuturor.