II. 3.

Etape evolutive ale comunicării – de la indice şi semnal la cuvânt/text

II. 3. Indice şi semnal

Din punctul de vedere al comunicării, putem numi indice ceea ce oferă informaţii
asupra unei stări psihologice care, prin natura sa, nefiind nici vizibilă, nici accesibilă
nici unuia din celelalte simţuri ale noastre, rămâne ascunsă în măsura în care nu se
manifestă prin consecinţe perceptibile. În principiu, indicele, nu serveşte comunicării
voluntare decât ca accesoriu, atunci când întăreşte sau modifică informaţiile pe care
destinatarul le are asupra conţinutului comunicat sau intenţiei comunicante.

Semnalul este orice element purtător de informaţie, cu condiţia ca acesta să fi

fost produs în mod deliberat de cineva care se aşteaptă ca acesta să fie înţeles ca atare.
Vom spune deci că este vorba de un indice intenţional. Nu există comunicare deplină
fără semnal. De exemplu, cuvintele constituie semnale cu ajutorul cărora informaţiile
sunt transmise.
De multe ori, sensul cuvintelor comunicate nu poate fi stabilit în întregime decât
dacă ne servim de indici. Astfel, diferenţa dintre indice şi semnal devine relativă,
deoarece şi unii şi alţii au acelaşi rol. Indicele nu oferă informaţii decât în mod
ocazional, în timp ce semnalul le furnizează prin chiar natura sa. Indicele este un dat al
realităţii, care nu este în sine un indice, dar care devine un indice atunci când este folosit
de creierul uman ca sursă de informaţii.
În ce priveşte semnalul, acesta este produs pentru a fi semnal, el nu pre-există
sensului pe care i-1 dăm atunci când îl emitem. Aceleaşi realităţi pot servi uneori
drept indici, alteori drept semnale. Când cineva apare la televizor, spectatorii îşi fac
asupra sa o opinie nu numai în funcţie de ce a spus, ci şi în funcţie de coafura sa, ţinuta
sa, aspectul fizic etc. Dacă acestea constituie aspectul său obişnuit, căruia nu i-a
acordat atenţie în mod deosebit, putem vorbi de indici. Dacă le-a adoptat în mod
deliberat în vederea emisiunii, putem vorbi de semnale.
În cadrul semnalelor distingem pe cele care sunt emise pentru a fi percepute ca
semnale şi cele care sunt emise pentru a fi percepute ca indici. Într-un semnal văzut
din punctul de vedere al destinatarului, intenţia comunicatorului poate fi aparentă, sau,

1
dimpotrivă, ascunsă. Bineînţeles, ţine de strategia comunicatorului de a prevedea, nu
fără riscul de a greşi, cum va fi interpretat semnalul de către destinatar: dacă este
receptat ca semnal, sau, dimpotrivă, ca indice.

II. 4. Mesaj, semn şi cuvânt

II. 4. 1. Mesajul

Se spune în mod obişnuit că se comunică prin mesaj. Acest termen

desemnează un semnal, sau un ansamblu de semnale, transmise în cursul unui act de
comunicare. Există şi alte cuvinte, cu extensie mai redusă, dar tot atât de importante,
pentru a desemna mesajele. Unul dintre acestea este enunţul: un enunţ este un mesaj
lingvistic, în general sub forma orală, deoarece un mesaj sub formă scrisă este denumit
mai degrabă text. Un mesaj nu poate fi eficace decât dacă este înţeles: semnalelor din
care este constituit din punct de vedere material, trebuie sa le fie asociat un sens. Acesta
idee conduce la noţiunea de semn.

II. 4. 2. Valoarea informativă a mesajului

Cu privire la stabilirea ,,obiectivităţii" valorii informative a mesajului s-au

înregistrat diverse tentative, cele mai importante ţinând de nivelul formal sau de nivelul
semantic. Formal, valoarea informativă poate fi stabilită printr-un calcul diferenţiat al
tuturor şanselor posibile de ieşire dintr-o situaţie dată.
„Valoarea informativă" rămâne, de fapt, un concept pragmatic. Cel care
determină până la urmă cât de mare este valoarea informativă a unui mesaj este publicul.
Două aspecte sunt în acest cadru importante. În primul rând, gradul de incertitudine
presupus de un anumit eveniment (probabilitatea ca acel eveniment să se producă); dacă,
pentru o anumită categorie de public, această incertitudine este foarte pronunţată,
valoarea informativă pragmatică a mesajului este foarte mare. În al doilea rând,
importanţa pe care o categorie sau alta de public o acordă evenimentului în cauză: cu cât
importanţa acordată evenimentului este mai mare, cu atât mai mare este valoarea
informativă (pragmatică) a ştirii care se referă la el.

2
 Aşadar, valoarea informativă a mesajului este dependentă:
1. înainte de emiterea/receptarea mesajului, de incertitudinea receptorului în ceea
ce priveşte posibilităţile de a ieşi dintr-o situaţie; această incertitudine trebuie
corelată cu importanţa pe care receptorul o acordă fiecărei posibilităţi de a
depăşi situaţia dată;
2. după receptarea mesajului, de improbabilitatea care înconjura evenimentul
înainte ca acesta să se fi produs şi de importanţa socială a evenimentului
însuşi.

II. 4. 3. Semnul
Termenul semn primeşte în lingvistică, începând cu Ferdinand de Saussure
un sens precis, destul de diferit de cel din limbajul curent unde este echivalent uneori
când cu indicele, când cu semnalul; el desemnează o unitate complexă, compusă din alte
două unităţi: semnalul şi sensul sau. Pentru aceste două entităţi, Saussure a utilizat
alte denumiri, folosite deja de gramaticienii stoici ai antichităţii greceşti. În loc de
semnal, el propune semnificant şi pentru sens – semnificat.
Saussure utilizează cuvântul semn având în vedere un fenomen complex, compus
dintr-o ,,imagine acustica" şi un ,,concept" (obiectul semnificat). Un cuvânt sau o combinaţie
de cuvinte dintr-o limbă indică sau se referă la un obiect exterior sau o idee existentă.
Acesta este sensul comun al semnului, când discutăm comunicarea prin intermediul
limbajului. Semnul este asociat în mod arbitrar şi convenţional unui concept, iar utilizarea sa
convoacă imaginea mentală a conceptului.
Conform modelului dominant în lingvistica, semnalele incluse în semn, nu au,
prin ele însele, nimic în comun cu sensul pe care sunt destinate să-l transmită. Se spune
în acest caz (Saussure) că semnele lingvistice sunt arbitrare, cu alte cuvinte că nu există
o justificare pentru alegerea unui anumit semnal în detrimentul celorlalte, pentru un
anumit sens. De aceea, în limbi diferite, unui anumit sens îi corespund semnale complet
diferite.
Există şi semne motivate, cele în care semnalele prezintă analogii cu semnificaţia
lor. Exemple de semne motivate sunt ,,onomatopeele", cuvinte a căror fonie reprezintă
un zgomot sau un sunet. Dar corespondenţa nu este decât relativă. Astfel, motivaţia
semnelor lingvistice este relativă şi este impregnată de un arbitrar care rămâne

3
predominant. Acest arbitrar se regăseşte şi în alte domenii decât cel al limbajului.
Exemplul clasic este cel al semafoarelor rutiere, unde semnificaţia culorilor este pur
arbitrară. Totuşi, atunci când pe un panou rutier desenul unei curbe semnalează
utilizatorilor că vor aborda o curbă, avem de-a face cu un semn motivat. Curba a fost
aleasă pentru asemănarea sa cu virajul.
În general, atunci când comunicarea se face altfel decât prin limbaj, partea de
motivaţie creşte. O imagine este mai puţin şi mult mai rar arbitrară decât un cuvânt sau o
frază, şi, de aceea, comunicarea prin intermediul imaginii este mult mai eficace. Se pare că
semnificaţia se transmite cu atât mai uşor cu cât ea este mai solid ancorată în suportul său,
cu cât diferenţa dintre sens şi semnal este mai mică.
Ne putem pune întrebarea de ce sunt, încă, des preferate cuvintele imaginilor.
Aceasta se întâmpla deoarece imaginea nu poate vehicula toate tipurile de sensuri, ci doar
acele sensuri cărora le ,,seamănă", şi există o multitudine de noţiuni care nu se pretează
sau se pretează cu dificultate unei reprezentări vizuale. Limbajul, care utilizează
semne arbitrare, nu este supus acestei limitări, el permiţând comunicarea oricărui tip
de semn. Acest caracter universal, numit omnipotenţă, caracterizează limbajul în
cadrul mijloacelor de comunicare. În acelaşi fel, înţelegem de ce televiziunea tinde să
înlocuiască radioul, unde comunicarea se face prin limbaj. Televiziunea cumulează
omnipotenţa limbajului şi eficacitatea imaginii. . Pentru aceleaşi motive, un afiş, care
ţine de domeniul imaginii, comportă aproape întotdeauna o parte scrisă: informaţiile
pe care imaginea nu reuşeşte să le redea sunt încredinţate cuvintelor.

II. 4. 4. Cuvântul

Prototipul semnului lingvistic este cuvântul, dar rareori vorbim de cuvinte

izolate. Cuvintele însăşi sunt făcute pentru a se combina în fraze complexe, care
reprezintă macrosemne, (semne formate la rândul lor din alte semne). Aceasta proprietate
este vizată în general atunci când spunem ca limbajul este articulat. Unitatea de
comunicare în acest caz este fie fraza, fie ansamblul de fraze pe care îl putem numi enunţ
sau text. Comunicarea nu operează întotdeauna cu ajutorul mesajelor articulate, în sensul
definit mai sus. Un afiş, un clip publicitar se descompun mult mai greu în elemente
semnificante, în semnale distincte având un sens, decât o frază pe care o putem

4
descompune în cuvinte.

II. 5. Noţiunea de cod

Când se vorbeşte de comunicare, se foloseşte adeseori cuvântul cod. Este un

termen dificil din cauza polisemiei sale, fapt pentru care explicitarea sa presupune a
pleca de la ideea de codificare. Aceasta desemnează uneori operaţiunea care face să
corespundă unei semnificaţii anumite semnale, elaborarea unui mesaj plecând de la o
semnificaţie care, chiar dacă nu a fost dată în prealabil, cel puţin nu a fost încă raportată la
o serie de semnale. Alteori, codificarea desemnează operaţiunea care constă în a înlocui
semnale care aparţin unui anumit sistem, cu semnale care aparţin unui alt sistem. În acest
al doilea sens, vom merge de la un mesaj deja constituit, în general un text, la un alt mesaj.
În cazul codificării lingvistice, importantă este semnificaţia. Comunicatorul
produce un mesaj, deci o suită de semnale, dar îl elaborează în funcţie de sensul căruia
acest mesaj va trebui să-i corespundă. Astfel, decodificarea va reprezenta acum înţelegere:
în momentul în care percepe un mesaj constituit din semnale, destinatarul îi ataşează un
sens, cât mai apropiat de sensul la care se gândea comunicatorul.
Codul este un sistem de înţelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi.
El constă atât în semne, cât şi în reguli sau convenţii care determină în ce mod şi în ce
context semnele sunt folosite şi cum pot fi ele folosite pentru a forma mesaje complexe.
Orice aspect al vieţii noastre sociale (J.Fiske, Introduction to communication studies)
care este convenţional sau guvernat de reguli la a căror aplicare consimt membrii unei
societăţi, poate fi numit ,,codat".
Codurile pot fi: coduri ale comportamentului (numite conventii sociale) şi coduri de
semnificaţii. Codurile de semnificaţii sunt sisteme de semne (lingvistice, imagistice,
gestuale). Cele două tipuri de coduri sunt interconectate, fapt care se explică prin aceea că
nici un cod de semnificaţii nu poate fi separat de practicile sociale şi de utilizatorii săi.
Conform concepţiei lui Fiske orice tip de cod are următoarele trăsături:
- conţine un număr de elemente din care poate fi făcută o selecţie - aceasta
este dimensiunea paradigmatică (semantică), elemente ce pot fi combinate prin
intermediul regulilor şi convenţiilor - aceasta este dimensiunea sintagmatică
(sintactică);

5
 - depinde de un acord prealabil între cei ce îl folosesc şi care împărtăşesc
acelaşi fundament cultural (codurile şi cultura interacţionează dinamic);
- îndeplineşte o funcţie comunicativă sau de identificare socială;
- este transmisibil prin mijloacele de comunicare sau canalele care îi sunt aplicabile.
Umberto Eco (Tratat de semiotică generală) este autorul unei semiotici
speciale, bazate pe teoria codurilor, care pleacă de la presupoziţia că un cod nu poate
fi separat de cultura în care s-a format şi pe care o deserveşte. Premisa de la care pleacă
autorul în realizarea acestei semiotici este aceea că, pentru a explica funcţionarea sistemelor
semiotice nu avem nevoie de conceptul de referent: ,,dacă referentul este condiţia necesară
pentru proiectarea modelului semiotic nu e şi condiţia funcţionarii semiotice". Chiar şi
atunci când la sursă se poate afla o minciună (un fapt care nu este real) există posibilitatea
de semnificare. Astfel, semiotica lui U. Eco este, conform propriei definiţii, o semantică
bazata numai pe condiţiile de semnificare (teoria codurilor) şi nu pe condiţii de adevăr (teoria
referinţei).
Concepte ca semn, cod, mesaj şi text, dobândesc accepţiuni diferite. Codul
asociază elementele unui sistem vehiculant (expresia) elementelor unui sistem vehiculat
(conţinutul). În această teorie, funcţia semn se realizează atunci când o expresie este corelată
cu un conţinut, iar ambele elemente corelate devin functive ale corelaţiei. Astfel, putem
denumi semnul ca fiind constituit din unul sau mai multe elemente ale unui plan al expresiei
corelate convenţional cu unul sau mai multe elemente ale unui plan al conţinutului. Ca şi
la Saussure, dar exprimat în alţi termeni, semnul este corespondenţa dintre un
semnificant şi un semnificat. Semnul nu este o unitate fizică sau o unitate semiotică
fixă, ci locul de întâlnire al unor elemente reciproc interdependente, provenind din două
sisteme diferite şi asociate printr-o relaţie codificantă.
Un semnificant vehiculează conţinuturi diferite şi înlănţuite, iar ceea ce se
numeşte mesaj este de cele mai multe ori un text al cărui conţinut este un discurs cu
mai multe nivele. Textul este rezultatul coexistenţei unor coduri diferite, sau, cel
puţin, al unor subcoduri diferite.
În viziunea lui U. Eco, din punctul de vedere al funcţionarii codului,
referentul trebuie exclus ca prezenţă stânjenitoare; chiar daca referentul poate fi
obiectul numit, trebuie admis din principiu că o expresie nu desemnează un obiect,

6
ci vehiculează un conţinut cultural.

II. 5. 1. Codul restrâns şi codul elaborat

Bernstein, în lucrarea Class, Codes and Control (apud Christian Baylon,

Xavier Mignot, Comunicarea) examinează raporturile dintre limbă şi societate, folosind
cercetările proprii asupra eşecului scolar. Există, observa Bernstein, două modalităţi
fundamentale de a vorbi, ilustrate în experienţa următoare: nişte copii de vârsta şcolară
trebuie să povestească cu voce tare episoadele dintr-o bandă desenată în faţa unui adult
care urmăreşte textul într-o carte. Unii copii nu pot transmite decât un număr mic de
informaţii interlocutorului ce cunoaşte deja povestirea (folosesc un cod restrâns), în
timp ce alţi copii descriu conţinutul complet al imaginilor fără să uite nici un amănunt
(folosesc un cod elaborat).
Bernstein vrea să arate că acei copii proveniţi din mediile defavorizate nu
întrebuinţează decât codul restrâns, în timp ce elevii proveniţi din clasele superioare se
folosesc la fel de bine de ambele coduri. Autorul nu afirmă că fiecare clasa socială ar
poseda un limbaj distinct, ci raportul variază în funcţie de importanţa care se dă în
familie însuşirii şi folosirii corecte a limbajului. Ori, spune Bernstein, limbajul vorbit
este principalul mijloc prin care un individ particularizează regulile sociale". În clasele
superioare, discursului îi este acordată o atenţie specială: copilul este obişnuit să reflecteze
asupra sensului cuvintelor, să reformuleze frazele incorecte, să-şi exprime
sentimentele personale. În mediile populare, folosirea limbajului vizează înainte de toate
respectarea unei norme. Limbajul comun pune accentul pe evidenţele proprii
interlocutorilor şi nu pe crearea unor semnificaţii noi.
Teza lui Bernstein, numita şi teza deficienţei lingvistice a fost prost întrebuinţată,
fiind acuzată de faptul ca ,,nu urmareşte decât sa inculce valorile clasei mijlocii copiilor
clasei muncitoare prin însuşirea vorbirii elaborate". Dincolo de cauzele care duc însă la
folosirea codurilor restrânse sau a celor elaborate, distincţia în sine poate fi folosită cu
mult succes în a analiza raporturile pe care codurile le au cu societatea.