Astro2 Sistemul Solar

I.2.
CINEMATICA SISTEMULUI SOLAR
I.2.1. Structura sistemului solar
Soarele şi corpurile cereşti care gravitează în jurul lui formează sistemul solar.
El se compune din Soare, planete, sateliţi, asteroizi, comete, meteoroizi, gaz şi
praf (fig. I.2.1).
NEPTUN
SATURN
URANUS
SOARE
JUPITER
MARTE
COMETĂ VENUS
PĂMÂNT
MERCUR
ASTEROIZI
Fig. I.2.1. Sistemul solar
Soarele este corpul central al sistemului solar. El este o stea tipică: are strălucire
proprie, este format din plasmă fierbinte şi generează energie prin intermediul reacţiilor
de fuziune nucleară.
În jurul Soarelui se rotesc planetele. Acestea sunt mai puţin masive decât Soarele
şi strălucesc prin reflectarea luminii emise de Soare.
După mărimea lor, planetele se împart în planete mari şi planete pitice.
Planetele mari au mase suficient de mari pentru a fi aproape sferice şi nu au vecini
în jurul orbitelor lor. Există opt planete mari. În ordinea depărtării de Soare, ele sunt:
Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun. O importanţă
deosebită prezintă planeta Pământ.
În funcţie de poziţia orbitelor lor faţă de orbita Pământului, planetele mari se
clasifică în planete inferioare sau interne şi planete superioare sau externe.
Planetele inferioare sau interne au orbitele în interiorul orbitei Pământului.
Planetele inferioare sunt în număr de două: Mercur şi Venus.
Planetele superioare sau externe au orbitele în exteriorul orbitei Pământului.
Planetele superioare sunt în număr de cinci: Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.
Planetele pitice au vecini în jurul orbitelor lor. Există trei planete pitice: Pluto,
Eris şi Ceres.
Cinematica sistemului solar 45
Majoritatea planetelor sunt înconjurate de sateliţi.

Ei pot fi naturali sau artificiali.
La ora actuală, se cunosc 140 de sateliţi naturali, repartizaţi după planete astfel:
Mercur (0), Venus (0), Pământ (1), Marte (2), Jupiter (63), Saturn (34), Uranus (27) şi
Neptun (13). Deosebit de important este satelitul Pământului, numit Luna.
Asteroizii sunt corpuri mici care se rotesc în mod independent în jurul Soarelui. Ei
sunt răspândiţi în întreg sistemul solar. Cea mai mare concentraţie de asteroizi se
întâlneşte în aşa-numita Centură Principală, care se găseşte între orbitele planetelor Marte
şi Jupiter.
Cometele sunt corpuri mici, compuse în principal din gheaţă încărcată cu praf,
care se rotesc în jurul Soarelui pe orbite de obicei foarte alungite. De fiecare dată când o
cometă se apropie de Soare, praful şi gazul se evaporă din nucleu pentru a forma o coamă
şi una sau mai multe cozi. Rezervoare importante de comete sunt Centura Kuiper şi Norul
Oort, care înconjoară regiunea planetară a sistemului solar.
Meteoroizii sunt particule mici de stâncă, metal sau gheaţă, care orbitează Soarele
în spaţiul interplanetar. Ei provin din fragmentarea asteroizilor şi cometelor.
Când un meteoroid trece prin atmosfera Pământului, datorită frecării cu aerul, se
încălzeşte până la incandescenţă, emiţând o străfulgerare de lumină, de scurtă durată,
numită meteor.
Dacă meteoroidul supravieţuieşte trecerii prin atmosferă, el ajunge pe suprafaţa
Pămîntului sub forma unuia sau mai multor meteoriţi.
I.2.2. Mişcările reale ale corpurilor cereşti din sistemul solar

I.2.2.1. Legile mişcărilor reale ale corpurilor cereşti din sistemul solar
Corpurile cereşti care compun sistemul solar au mişcări destul de complicate.

Aceste mişcări pot fi descompuse în mişcări de revoluţie în jurul unui corp dat, mişcări de
rotaţie în jurul axei proprii, precum şi mişcări de precesie şi de nutaţie ale axei de rotaţie.
a) Mişcarea de revoluţie
În sistemul solar, planetele, asteroizii, cometele şi meteoroizii se mişcă în jurul

Soarelui, iar sateliţii se mişcă în jurul planetelor. În general, un corp ceresc oarecare
(planetă, asteroid, cometă, meteoroid, satelit) se roteşte în jurul unui corp ceresc central
(Soare, planetă).
Legile mişcării planetelor în jurul Soarelui au fost descoperite de către Johannes
Kepler, pe baza unor rezultate experimentale foarte exacte referitoare la mişcarea planetei
Marte în jurul Soarelui, obţinute de către Tycho Brahe. Ulterior s-a constatat că aceste
legi sunt valabile şi în cazul mişcării unui corp ceresc oarecare în jurul unui corp ceresc
central. De aceea, legile mişcării unui corp ceresc oarecare în jurul unui corp ceresc
central se numesc legile lui Kepler. Ele sunt în număr de trei.
Legea întâi a lui Kepler: Un corp ceresc oarecare se mişcă în jurul unui corp
ceresc central pe o traiectorie eliptică, având corpul central în unul din focare (fig.
I.2.2).
Punctul O este centrul elipsei, punctele F1 şi F2 sunt focarele elipsei, punctele V1,
V2, V3 şi V4 sunt vârfurile elipsei, distanţa OF1 = OF2 = c este distanţa focală a elipsei,
distanţa OV1 = OV2 = a este semiaxa mare a elipsei, distanţa OV3 = OV4 = b este semiaxa
mică a elipsei, iar raportul e = b/a este excentricitatea elipsei.
46 ASTROMETRIE
V3
r
S ϕ
V2 V1
F2 O F1
V4
Fig. I.2.2. Legea întâi a lui Kepler
Punctul V1 al traiectoriei corpului P aflat la cea mai mică distanţă de corpul

central S se numeşte pericentru.
Punctul V2 al traiectoriei corpului P situat la cea mai mare distanţă de corpul

central S poartă numele de apocentru.
Pericentrul şi apocentrul capătă denumiri speciale când corpul central este un
anumit corp ceresc: periheliu şi afeliu în cazul Soarelui, perigeu şi apogeu când corpul
central este Pământul, periseleniu şi aposeleniu pentru mişcarea de revoluţie în jurul
Lunii.
Legea a doua a lui Kepler: Raza vectoare a unui corp ceresc oarecare, în
raport cu un corp ceresc central în jurul căruia se mişcă, mătură arii egale în intervale
de timp egale (fig. I.2.3).
V3
S
V2 V1
F2 O F1
V4
Fig. I.2.3. Legea a doua a lui Kepler
Această lege poate fi enunţată şi altfel cu ajutorul noţiunii de viteză areolară.

Viteza areolară este o mărime fizică numeric egală cu aria măturată de raza
vectoare în unitatea de timp.
Astfel,
Un corp ceresc oarecare se mişcă în jurul unui corp ceresc central cu viteză
areolară constantă.
Din legea a doua a lui Kepler rezultă că un corp ceresc oarecare nu se mişcă
uniform în jurul unui corp ceresc central: viteza liniară a lui este mai mare în vecinătatea
pericentrului decât în apropierea apocentrului.
Legea a treia a lui Kepler: Pătratul perioadei de revoluţie este proporţional cu
cubul semiaxei mari a traiectoriei pentru un corp ceresc oarecare care se mişcă în jurul
unui corp ceresc central.
Factorul de proporţionalitate dintre pătratul perioadei de revoluţie şi cubul
semiaxei mari a traiectoriei depinde de masele celor două corpuri. Deoarece, de obicei,
masa corpului în mişcare este mult mai mică decât masa corpului central, dependenţa
acestui factor de masa corpului orbital este slabă. De aceea, în cazul mişcării mai multor
corpuri cereşti în jurul aceluiaşi corp central, se poate admite, cu o precizie destul de
bună, că raportul dintre pătratul perioadei T de revoluţie şi cubul semiaxei mari a a
traiectoriei este acelaşi pentru toate corpurile în mişcare:
T2
= const.
a3
Perioada de revoluţie este legată de viteza liniară medie 〈v〉 prin relaţia
2π
〈 v〉 = a.
T
Din cele două relaţii rezultă că
〈 v〉 = const. × a −1 / 2 .
Deci, viteza liniară medie a mişcării de revoluţie este cu atât mai mare cu cât
semiaxa mare a traiectoriei este mai mică.
În particular, în cazul sistemului solar, planetele inferioare au viteze liniare medii
mai mari decât viteza liniară medie a Pământului, iar planetele superioare au viteze
liniare medii mai mici decât viteza liniară medie a Pământului.
b) Mişcarea de rotaţie
În general, axele de rotaţie ale corpurilor cereşti sunt înclinate faţă de planul
traiectoriei mişcării de revoluţie.
c) Mişcarea de precesie
De regulă, axa de rotaţie a unui corp ceresc nu este fixă în spaţiu. Ea descrie o
suprafaţă conică. Această mişcare se numeşte precesie.
d) Mişcarea de nutaţie
Pe lângă mişcarea de precesie, axa de rotaţie a unui corp ceresc poate să execute
şi o mişcare oscilatorie, numită nutaţie.
48 ASTROMETRIE
I.2.2.2. Mişcarea reală a Soarelui
Mişcarea Soarelui cuprinde mai multe componente.

În primul rând, Soarele se mişcă faţă de stelele vecine cu o viteză de 19,4 km/s
către un punct din constelaţia Hercule (Hercules), numit apex solar.
În al doilea rând, el participă, împreună cu stelele vecine, la o mişcare de rotaţie în
jurul centrului Galaxiei noastre cu o viteză liniară medie de 250 km/s.
În al treilea rând, Soarele efectuează o mişcare de rotaţie în jurul axei proprii, în
sens direct, cu o perioadă care variază de la 25 de zile la ecuator la 34 de zile la poli.
I.2.2.3. Mişcarea reală a Pământului
Mişcarea Pământului este foarte complicată. Ea poate fi descompusă în

următoarele mişcări principale: mişcarea de revoluţie în jurul Soarelui, mişcarea de
rotaţie în jurul axei proprii, mişcarea de precesie, mişcarea de nutaţie, deplasarea polilor
geografici, mareele, deriva continentelor etc.
Mişcarea de revoluţie în jurul Soarelui se efectuează, în sens direct, pe o
traiectorie eliptică, având semiaxa mare a = 149 598 000 km şi excentricitatea e = 0,017,
cu viteza medie de 30 km/s şi cu perioada de 365, 2564 zile = 365z6h9m9s.
Lungimea a = 149 598 000 km, egală cu semiaxa mare a traiectoriei eliptice a
Pământului în jurul Soarelui şi echivalentă cu distanţa medie dintre Pământ şi Soare,
serveşte ca unitate de măsură a distanţelor în astronomie sub numele de unitate
astronomică (U.A.).
Mişcarea de rotaţie are loc, în sens direct, în jurul unei axe înclinate cu 66°33´
faţă de planul mişcării sale în jurul Soarelui sau cu 23°27´ faţă de perpendiculara pe acest
plan. Ea are perioada de 23,93 ore = 23h56m3,44s. Mişcarea diurnă aparentă a sferei
cereşti, în sens retrograd, este o consecinţă a acestei mişcări reale a Pământului.
În mişcarea de precesie, axa de rotaţie a Pământului descrie un con cu perioada de
26 000 de ani, numită an platonic.
Mişcarea de nutaţie constă în oscilaţia aceleiaşi axe de rotaţie în jurul poziţiei sale
medii cu perioada de 18,6 ani.
Deplasarea polilor geografici se explică prin faptul că Pământul se mişcă faţă de
axa sa de rotaţie, care tinde să rămână fixă în spaţiu. Astfel, la momente diferite de timp,
polii Pământului coincid cu puncte diferite ale suprafeţei terestre. Polul nord se
deplasează pe o curbă complicată, înscrisă într-un pătrat cu latura de 30 m. În această
mişcare s-au pus în evidenţă mai multe perioade. Dintre ele se remarcă perioada lui
Chandler de 14 luni, legată de proprietăţile elastice ale Pământului, şi perioada anuală de
12 luni, determinată de redistribuirea sezonieră a maselor de apă şi de aer în cele două
emisfere terestre.
Mareele se datorează deformaţiei Pământului sub influenţa Soarelui şi Lunii.
Deriva continentelor constă în deplasarea continentelor unul faţă de altul.
Fenomenul se explică prin structura sub formă de plăci a scoarţei terestre.
I.2.2.4. Mişcarea reală a Lunii
Principalele mişcări ale Lunii sunt mişcarea de revoluţie în jurul Pământului,

mişcarea de rotaţie în jurul axei proprii şi mişcarea de libraţie.
Mişcarea de revoluţie în jurul Pământului se face, în sens direct, pe o traiectorie
eliptică având semiaxa mare a = 384 400 km, excentricitatea e = 0,055 şi înclinarea faţă
de planul orbitei Pământului în jurul Soarelui i = 5°9´. Perioada mişcării este de 27,3217
zile = 27z7h43m11,47s.
Mişcarea de rotaţie se produce, în sens direct, în jurul unei axe înclinate cu
83°20´ faţă de planul orbitei în jurul Pământului. Perioada ei este egală cu perioada
mişcării de revoluţie în jurul Pământului. De aceea, de pe Pământ, se vede tot timpul
aceeaşi faţă a Lunii.
Luna se întoarce în aceeaşi poziţie faţă de Soare în 29,5306 zile = 29z12h44m2,8s.
Aceasta este durata unei zile lunare.
Datorită sincronismului dintre mişcările de revoluţie şi de rotaţie, ar trebui ca
numai jumătate din suprafaţa Lunii să fie vizibilă de pe Pământ.
Mişcarea de libraţie este o oscilaţie aparentă a discului lunar. Există trei tipuri de
libraţie lunară: libraţia în longitudine, libraţia în latitudine şi libraţia diurnă.
• Libraţia în longitudine. Mişcarea de revoluţie în jurul Pământului este
neuniformă, efectuându-se în conformitate cu legile lui Kepler, în timp ce mişcarea de
rotaţie în jurul axei proprii este uniformă. De aceea, în diferite poziţii ale Lunii pe orbită,
observatorul terestru nu vede exact aceeaşi emisferă lunară (fig. I.2.4). Totul se întâmplă
ca şi cum Luna ar oscila pe direcţia est-vest. Amplitudinea acestei oscilaţii aparente este
de 7°54´. După o revoluţie lunară completă, observatorul terestru vede mai mult de
jumătate din suprafaţa Lunii.
V3
T
V2 V1
F2 O F1
V4
Fig. I.2.4. Libraţia Lunii în longitudine
• Libraţia în latitudine. După cum am arătat mai sus, axa de rotaţie a Lunii este
înclinată faţă de planul orbitei sale. Drept urmare, dacă, la un moment dat, se observă de
pe Pământ regiuni ale Lunii din jurul unui pol, atunci, peste o jumătate de lună, se vor
observa de pe Pământ regiuni ale Lunii din jurul celuilalt pol. Amplitudinea libraţiei în
latitudine este de 6°50´.
• Libraţia diurnă. În cursul mişcării diurne, poziţia unui observator terestru se
schimbă faţă de Lună. În consecinţă, el va vedea, în timp, regiuni diferite ale Lunii.
Amplitudinea libraţiei diurne este de cca. 1°.
Datorită fenomenului de libraţie lunară, aproape 60% din suprafaţa Lunii este
observabilă de pe Pământ.
Mişcarea Lunii este puternic perturbată de Soare şi de celelalte planete.
Principalele perturbaţii ale ei sunt următoarele:
50 ASTROMETRIE
• rotaţia axei mari în planul orbitei, în sens direct, cu o perioadă de 8 ani şi 10

luni;
• rotaţia planului orbitei, în sens retrograd, cu o perioadă de 18 ani şi 7 luni =
18,61 ani = 6798 zile;
• oscilaţia înclinării orbitei Lunii faţă de orbita Pământului între 4°58´ şi 5°20´,
cu o perioadă de cca. 6 luni.
I.2.3. Mişcările aparente ale corpurilor cereşti din sistemul solar

I.2.3.1. Mişcarea aparentă a Soarelui
a) Ecliptica
După cum am văzut mai înainte, mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei
sale, în sens direct, este percepută de către un observator terestru ca o mişcare diurnă
aparentă a sferei cereşti, în sens retrograd, la care participă toţi aştrii, inclusiv Soarele.
Mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, în sens direct, este sesizată
de către un observator terestru ca o mişcare anuală aparentă a Soarelui printre stelele de
pe sfera cerească, tot în sens direct (fig. I.2.5).
Septembrie
Mai
Orbita
Pământului
Soarele
Ianuarie
Ecliptica
Fig. I.2.5. Mişcarea anuală aparentă a Soarelui pe sfera cerească

Traiectoria mişcării anuale aparente a Soarelui pe sfera cerească se numeşte

ecliptică.
Zona sferei cereşti din jurul eclipticii cu o lăţime de 18° poartă numele de
zodiac.
Denumirea de zodiac provine de la cuvântul grecesc „zoon“ (animal) întrucât zona
conţine total sau parţial 24 de constelaţii care poartă, în majoritatea cazurilor, nume de
animale. În mişcarea sa aparentă anuală pe sfera cerească, Soarele trece prin 13 din cele
24 de constelaţii. Dintre acestea, 12 formează constelaţiile-zodii, bine cunoscute celor
care cred în astrologie: Peştii (Pisces, ), Berbecul (Aries, ), Taurul (Taurus, ),
Gemenii (Gemini, ), Racul (Cancer, ), Leul (Leo, ), Fecioara (Virgo, ), Balanţa
(Libra, ), Scorpionul (Scorpius, ), Săgetătorul (Sagittarius, ), Capricornul
(Capricornus, ) şi Vărsătorul (Aquarius, ). A 13–a este Ofiucus (Ophiuchus).
Extinderile acestor constelaţii de-a lungul eclipticii sunt foarte diferite, fiind
cuprinse între cca. 40° cât au constelaţiile Taurul (Taurus), Fecioara (Virgo) şi
Săgetătorul (Sagittarius) şi cca. 5° cât are constelaţia Scorpionul (Scorpius). De aceea,
Soarele rămâne un număr de zile variabil în fiecare din aceste constelaţii. Totuşi, în
prezent, Soarele trece prin constelaţiile-zodii la date foarte diferite de cele astrologice. De
exemplu, se spune că o persoană născută între 21 martie şi 19 aprilie este din zodia
Berbecului, deşi acum Soarele trece prin constelaţia Berbec între 19 aprilie şi 23 mai.
Această neconcordanţă este cauzată, în parte, de mişcarea de precesie a Pământului.
Pentru comoditatea măsurării poziţiei Soarelui, ecliptica este divizată în 12 părţi
egale, de 30° fiecare, numite semnele Zodiacului.
Diametrul sferei cereşti perpendicular pe planul eclipticii se numeşte axa
polilor ecliptici.
Ea intersectează sfera cerească în două puncte, numite polul nord ecliptic (Π)
şi polul sud ecliptic (Π′). Polul nord ecliptic (α = 270° = 18h, δ = +66°33´) se găseşte
în apropierea stelei δ Draconis, iar polul sud ecliptic (α = 90° = 6h, δ = -66°33´) este
situat în vecinătatea stelei δ Doradus.
Ecliptica taie sfera cerească în două emisfere: emisfera nordică ecliptică, cu

vârful în polul nord ecliptic, şi emisfera sudică ecliptică, cu vârful în polul sud
ecliptic.
Planul eclipticii coincide cu planul orbitei Pământului în jurul Soarelui.
De aceea, planul eclipticii formează cu planul ecuatorului ceresc un unghi ε =
23°27´ (fig. I.2.6).
Planul eclipticii şi planul ecuatorului ceresc se intersectează după un diametru,
numit linia nodurilor.
Linia nodurilor taie ecliptica în două puncte diametral opuse. Atunci când Soarele
se află în unul din aceste puncte, în mişcarea sa diurnă, el se găseşte timp de 12 ore
deasupra orizontului astronomic şi timp de 12 ore dedesubtul orizontului astronomic. Cu
alte cuvinte, durata zilei este egală cu durata nopţii. De aceea,
Punctele diametral opuse în care linia nodurilor taie ecliptica se numesc
punctele echinocţiilor sau puncte echinocţiale.
52 ASTROMETRIE
Punctul echinocţial  (α = 0° = 0h, δ = 0°), prin care Soarele, în mişcarea sa

anuală, trece din emisfera sudică cerească în emisfera nordică cerească, poartă numele
de punctul echinocţiului de primăvară sau punctul vernal.
Punctul echinocţial  (α = 180° = 12h, δ = 0°), prin care Soarele, în mişcarea

sa anuală, trece din emisfera nordică cerească în emisfera sudică cerească, se numeşte
punctul echinocţiului de toamnă sau punctul autumnal.
Diametrul eclipticii perpendicular pe linia nodurilor taie ecliptica în alte două
puncte diametral opuse, în care declinaţia Soarelui ia valori extreme: δ = +23°27´ şi δ = -
23°27´. În apropierea acestor puncte, Soarele, mişcându-se pe ecliptică aproape paralel cu
ecuatorul ceresc, pare că stă pe loc câteva zile. Din această cauză,
Punctele diametral opuse în care diametrul eclipticii perpendicular pe linia
nodurilor taie ecliptica se numesc punctele solstiţiilor sau puncte solstiţiale.
Punctul solstiţial E (α = 90° = 6h, δ = +23°27´), în care Soarele, în mişcarea sa

anuală, are declinaţia maximă, poartă numele de punctul solstiţiului de vară.
Punctul solstiţial E′ (α = 270° = 18h, δ = -23°27´), în care Soarele, în mişcarea

sa anuală, are declinaţia minimă, se numeşte punctul solstiţiului de iarnă.
Punctele echinocţiale şi solstiţiale se numesc punctele principale ale eclipticii.
Ecuatorul
ceresc
Ecliptica
Fig. I.2.6. Ecuatorul ceresc şi ecliptica

Intervalul de timp scurs între două treceri consecutive ale Soarelui prin punctul
vernal poartă numele de an tropic.
Un an tropic are 365, 2422 zile medii = 365z5h48m46,045s.
Datorită mişcării de precesie a Pământului, axa lumii se roteşte în jurul axei
polilor ecliptici cu o perioadă de 26 000 de ani. Drept urmare, punctul vernal se
deplasează pe ecliptică în sens retrograd cu 50,2" pe an, ieşind în calea Soarelui. De
aceea, fenomenul se numeşte precesia echinocţiilor. Astfel, într-un an tropic, Soarele nu
descrie, pe ecliptică, un cerc complet, ci numai un arc de cerc de 360° -50,2".
Intervalul de timp în care Soarele efectuează o revoluţie completă pe ecliptică
se numeşte an sideral.
Un an sideral are 365, 2564 zile medii = 365z6h9m9s. El este mai lung decât un an
tropic cu cca. 20m.
b) Sistemul de coordonate ecliptice
Deoarece, în mişcarea lor aparentă pe sfera cerească, Soarele se deplasează pe

ecliptică, iar planetele şi Luna se deplasează printre constelaţiile zodiacale aproape de
ecliptică, este comod să se studieze mişcările aparente ale acestor aştri în coordonate
ecliptice.
Sistemul de coordonate ecliptice (fig. I.2.7) are, ca plan fundamental, planul
eclipticii şi, ca axă fundamentală, axa polilor ecliptici.
Polii sistemului de coordonate ecliptice sunt polul nord ecliptic şi polul sud
ecliptic.
Liniile de coordonate ecliptice sunt cercurile ale căror plane sunt paralele cu
planul eclipticii şi semicercurile ale căror semiplane sunt concurente după axa polilor
ecliptici. Cercul al cărui plan este paralel cu planul eclipticii şi care trece prin poziţia
astrului se numeşte cercul de longitudine al astrului. Semicercul al cărui plan trece prin
axa polilor ecliptici şi prin poziţia astrului poartă numele de cercul de latitudine al
astrului. Cercul de latitudine origine este cercul de latitudine al punctului vernal ().
Cercul de
P latitudine E
Π
Astru
 Q
Cercul de β
longitudine O
Cercul de latitudine λ
al punctului vernal Axa polilor
Q′  ecliptici
E′ Ecliptica Π′
P′
Fig. I.2.7. Sistemul de coordonate ecliptice

54 ASTROMETRIE
Coordonatele ecliptice ale unui astru sunt:

• unghiul diedru λ format de semiplanul cercului de latitudine al astrului cu
semiplanul cercului de latitudine origine, numit longitudine ecliptică, care ia valori de la
0° (punctul vernal) la 360° (punctul vernal) în sensul de la vest la est;
• unghiul β format de semidreapta care trece prin centrul sferei şi astru cu planul
eclipticii, numit latitudine ecliptică, care ia valori de la 0° (ecliptica) la 90° (polul nord
ecliptic) şi de la 0° (ecliptica) la -90° (polul sud ecliptic).
Coordonatele ecliptice ale unui astru nu depind de rotaţia sferei cereşti.
Ele nu se măsoară experimental, ci se calculează cu ajutorul coordonatelor
ecuatoriale. Pentru aceasta, trebuie să găsim formulele de trecere de la coordonatele
ecuatoriale la coordonatele ecliptice. Ele se obţin cu ajutorul formulelor lui Gauss din
trigonometria sferică.
P
E
Π M
 β Q
δ
O λ
α
Q′ 
E′ Π′
P′
Fig. I.2.8. Triunghiul de poziţie (astronomic) al astrului
Cercul mare (ΠPEQΠ′P′E′Q′Π), cercul orar al astrului (PMP′) şi cercu l d e

latitudine al astrului (ΠMΠ′) determină, pe sfera cerească, un triunghi sferic, numit
triunghiul de poziţie sau astronomic al astrului.
Acest triunghi sferic are vârfurile P (polul nord ceresc), Π (polul nord ecliptic) şi
M (astrul), laturile PΠ = ε = 23°27´, PM = π/2 – δ şi ΠM = π/2 – β şi unghiurile
Pˆ = π / 2 + α, Πˆ = π/ 2 − λ şi Mˆ = r. Se constată că elementele triunghiului astronomic
conţin atât coordonatele ecuatoriale α şi δ, cât şi coordonatele ecliptice λ şi β.
Relaţiile de trecere de la coordonatele ecuatoriale la coordonatele ecliptice se
obţin din formulele lui Gauss pentru triunghiul astronomic care conţin coordonatele
necunoscute λ şi β, adică latura ΠM = π/2 – β şi unghiul Π ˆ = π/ 2 − λ :
• formula sinusurilor:
π  π 
sin  − β  sin  − δ 
2 = 2 ;
π  π 
sin  + α  sin  − λ 
2  2 
• formula cosinusurilor laturilor:

π  π  π  π 
cos − β  = cos ε cos − δ  + sin ε sin  − δ  cos + α ;
2  2  2  2 
• formula a cinci elemente (trei laturi şi două unghiuri):
π  π  π  π  π 
sin  − β  cos − λ  = sin εcos − δ  − cos εsin  − δ  cos + α .
2  2  2  2  2 
După reducerea la primul cadran a funcţiilor trigonometrice, rezultă
cosλ cosβ = cosα cosδ, 

sinβ = cosε sinδ − sinε sinα cosδ , (I.2.1)
sinλ cosβ = sinε sinδ + cosε sinα cosδ .
În general, necunoscutele λ şi β se determină prin intermediul tangentelor lor.
Vom realiza acest lucru prin două procedee.
În primul rând, se procedează astfel.
Necunoscuta λ se determină după tangentă împărţind, membru cu membru, a treia
ecuaţie la prima ecuaţie. Astfel,
sinε sinδ + cosε sinα cosδ
tgλ = . (I.2.2)
cosα cosδ
La determinarea necunoscutei β după tangentă, în scopul reducerii influenţei
erorilor, se recomandă procedee diferite pentru λ < π/4 şi pentru λ > π/4.
Dacă λ < π/4, pentru a determina pe β, este preferabil să împărţim, membru cu
membru, a doua ecuaţie la prima ecuaţie:
cosε sinδ − sinε sinα cosδ
tgβ = cos λ. (I.2.3)
cosα cosδ
Dacă λ > π/4, pentru a determina pe β, este recomandabil să împărţim, membru
cu membru, a doua ecuaţie la a treia ecuaţie:
cosε sinδ − sinε sinα cosδ
tgβ = sin λ. (I.2.4)
sinε sinδ + cosε sinα cosδ
În al doilea rând, dacă dorim să rezolvăm problema cu ajutorul logaritmilor, a
doua şi a treia din ecuaţiile (I.1.32) se transformă, în prealabil, în forme calculabile prin
logaritmi prin metoda unghiului auxiliar.
În acest scop, cele două ecuaţii se rescriu astfel
 cosε 
sinβ = sinα cosδ − sinε ,
 sinα ctgδ 
 sinε 
sinλ cosβ = sinα cosδ + cosε  .
 sinα ctgδ 
Introducând unghiul auxiliar χ prin relaţia
ctgχ = sinα ctgδ, (I.2.5)
relaţiile precedente devin
sin (χ - ε )
sinβ = sinα cosδ ,
cosχ
cos(χ - ε )
sinλ cosβ = sinα cosδ .
cosχ
Din aceste ecuaţii şi din prima ecuaţie (I.2.1) găsim imediat:
56 ASTROMETRIE
cos(χ - ε )
tgλ = tgα , tgβ = tg(χ - ε )sinλ . (I.2.6)
cosχ
c) Consecinţe ale mişcării aparente a Soarelui
Mişcarea reală de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui în conformitate cu

legile lui Kepler şi mişcarea reală de rotaţie a Soarelui în jurul unei axe cu direcţia
aproximativ fixă în spaţiu, înclinată cu un unghi de cca. 23°27´ faţă de normala la orbită,
care se manifestă în mişcarea aparentă a Soarelui pe sfera cerească, conduc la o serie de
fenomene interesante pe Pământ: succesiunea anotimpurilor, existenţa zonelor climatice,
inegalitatea zilelor şi nopţilor.
• Succesiunea anotimpurilor
Punctele principale împart ecliptica în patru părţi egale. Soarele parcurge fiecare
din cele patru părţi ale eclipticii în anumite intervale de timp.
Intervalul de timp în care Soarele parcurge o parte a eclipticii cuprinsă între
două puncte principale consecutive se numeşte anotimp.
Corespunzător celor patru părţi în care punctele principale împart ecliptica, există
patru anotimpuri: primăvara, vara, toamna şi iarna. Un anotimp începe în momentul în
care Soarele trece printr-un punct principal al eclipticii şi se termină în momentul în care
el trece prin punctul principal următor al eclipticii. Datorită faptului că Pământul se mişcă
neuniform pe traiectoria sa în jurul Soarelui, duratele anotimpurilor nu sunt egale. În
fiecare anotimp, Soarele trece printr-o parte din constelaţiile-zodii. În medie, o asemenea
constelaţie este parcursă într-o lună.
Caracteristicile principale ale anotimpurilor sunt sintetizate în tabelul I.2.1.
Tabelul I.2.1. Caracteristicile principale ale anotimpurilor
Durata Constelaţiile prin care

Începutul Sfârşitul
Anotimpul anotimpului, trece Soarele pe durata
anotimpului anotimpului
zile anotimpului
Echinocţiul Solstiţiul de Peştii (Pisces)
Primăvara de primăvară, vară, 93 Berbecul (Aries)
21 martie 22 iunie Taurul (Taurus)
Solstiţiul de Echinocţiul Gemenii (Gemini)
Vara vară, de toamnă, 93 Racul (Cancer)
22 iunie 23 septembrie Leul (Leo)
Echinocţiul Solstiţiul de Fecioara (Virgo)
Toamna de toamnă, iarnă, 90 Balanţa (Libra)
23 septembrie 22 decembrie Scorpionul (Scorpius)
Solstiţiul de Echinocţiul Săgetătorul (Sagittarius)
Iarna iarnă, de primăvară, 89 Capricornul (Capricornus)
22 decembrie 21 martie Vărsătorul (Aquarius)
Observaţia I.2.1. Datele calendaristice din tabelul I.2.1 nu corespund întotdeauna

punctelor principale ale eclipticii, acestea putând cădea şi în zilele vecine (ziua
precedentă sau ziua următoare). Aceasta se explică prin faptul că anul calendaristic nu
este egal cu anul tropic, putând fi de 365 de zile sau de 366 de zile.
Într-un punct de pe suprafaţa Pământului, condiţiile climatice se schimbă odată cu

succesiunea anotimpurilor. Pentru explicarea acestui fapt, în fig. I.2.9 sunt reprezentate
poziţiile Pământului pe orbita lui în jurul Soarelui la echinocţii şi.la solstiţii.
Echinocţiul de primăvară,
21 martie
Solstiţiul de vară, Solstiţiul de iarnă,

22 iunie 22 decembrie
Echinocţiul de toamnă,
23 septembrie
Fig. I.2.9. Poziţiile Pământului pe orbita lui în jurul Soarelui la echinocţii şi la solstiţii
În orice moment de timp, Pământul are o jumătate din suprafaţă iluminată de

Soare şi cealaltă jumătate din suprafaţă întunecată.
Cercul mare de pe suprafaţa terestră care separă emisfera iluminată de Soare de
emisfera întunecată se numeşte terminator.
La echinocţii, terminatorul conţine axa de rotaţie a Pământului, iar, la solstiţii, el
formeză cu axa de rotaţie a Pământului un unghi ε = 23°27´ (fig. I.2.10).
a) b) c)
Fig. I.2.10. Poziţia terminatorului faţă de axa de rotaţie a Pământului:

a) la echinocţii; b) la solstiţiul de vară; c) la solstiţiul de iarnă.
58 ASTROMETRIE
Fie E0 strălucirea aparentă a Soarelui într-un punct de pe suprafaţa Pământului din

care Soarele se vede la Zenit. Când razele Soarelui formează un unghi z cu verticala,
strălucirea lui aparentă este
E = E 0 cosz. (I.2.7)
Conform relaţiilor (I.1.41) şi (I.1.42), la miezul zilei avem
z =| φ - δ | . (I.2.8)
Substituind (I.2.8) în (I.2.7), strălucirea aparentă a Soarelui, la miezul zilei, într-un
punct cu latitudinea geografică ϕ, devine
E = E 0 cos(| φ - δ |). (I.2.9)
Într-un punct dat de pe suprafaţa terestră, ea variază de la o zi la alta deoarece
declinaţia Soarelui se modifică ca urmare a mişcării sale aparente anuale pe sfera
cerească.
La echinocţii, când δ = 0, avem
E e = E 0 cosφ. (I.2.10)
La solstiţiul de vară, când δ = ε, găsim
Esv = E 0 cos | φ - ε | . (I.2.11)
La solstiţiul de iarnă, când δ = -ε, obţinem
Esi = E 0 cos | φ + ε | . (I.2.12)
Din relaţiile (I.2.10) - (I.2.12) rezultă că, într-un punct din emisfera nordică, unde
0 ≤ ϕ ≤ 90º, avem
Esi < E e < Esv , (I.2.13)
adică,
Strălucirea aparentă a Soarelui, la miezul zilei, într-un punct din emisfera
nordică terestră, este mai mare la solstiţiul de vară decât la echinocţii şi mai mică la
solstiţiul de iarnă decât la echinocţii.
De asemenea, durata zilei este mai mare vara decât iarna.
În plus, drumul străbătut de razele solare prin atmosfera terestră este mai lung
iarna decât vara. Din această cauză, absorbţia radiaţiei solare de către atmosfera terestră
este mai mare iarna decât vara.
Cei trei factori explică faptul că
Emisfera nordică terestră primeşte, de la Soare, o cantitate de căldură mult mai
mare primăvara şi vara (de la 21 martie la 23 septembrie) decât toamna şi iarna (de la
23 septembrie la 21 martie).
Evident, strălucirea aparentă a Soarelui variază de la un anotimp la altul şi datorită
variaţiei distanţei de la Soare la Pământ în timpul mişcării de revoluţie a Pământului în
jurul Soarelui pe traiectoria sa eliptică. Această distanţă are valoarea minimă la 3 ianuarie
şi valoarea maximă la 5 iulie. Ca urmare a acestui fapt, are loc o atenuare a creşterii
strălucirii aparente a Soarelui, determinate de cei trei factori amintiţi mai sus, la trecerea
de la iarnă la vară. Deoarece excentricitatea orbitei Soarelui în jurul Pământului este
mică, mărimea E scade cu numai 7% datorită creşterii distanţei de la Soare la Pământ
când acesta din urmă se deplasează de la periheliu la afeliu. Totuşi, această variaţie a lui
E este suficientă pentru ca iernile să fie mai puţin aspre, iar verile mai puţin toride în
emisfera nordică decât în emisfera sudică.
• Existenţa zonelor climatice
Relaţia (I.2.9) ne arată că strălucirea aparentă a Soarelui, la miezul unei zile date,
variază cu latitudinea geografică a punctului de observaţie de pe suprafaţa terestră.
Pe această bază, se împarte suprafaţa Pământului în zone climatice prin
intermediul unor paralele cu anumite latitudini geografice.
Paralela terestră cu ϕ = ε = 23°27´ poartă numele de tropicul Racului.
Punctele tropicului Racului au Soarele la zenit la solstiţiul de vară.
Paralela terestră cu ϕ = -ε = -23°27´ se numeşte tropicul Capricornului.
Punctele tropicului Capricornului au Soarele la zenit la solstiţiul de iarnă.
Paralela terestră cu ϕ = 90º - ε = 66°33´ poartă numele de cercul polar de

nord.
Punctele cercului polar de nord au Soarele la orizont la solstiţiul de iarnă.
Paralela terestră cu ϕ = -(90º - ε) = -66°33´ se numeşte cercul polar de sud.
Punctele cercului polar de sud au Soarele la orizont la solstiţiul de vară.

Tropicele şi cercurile polare împart suprafaţa Pământului în cinci zone climatice
(fig. I.2.11):
Zona polară de nord

Cercul polar de nord
Zona temperată de nord
Tropicul Racului
Zona caldă
Ecuatorul
Zona caldă
Tropicul Capricornului
Zona temperată de sud
Cercul polar de sud
Zona polară de sud
Fig. I.2.11. Zonele climatice ale Pământului

60 ASTROMETRIE
− zona caldă, cuprinsă între tropicul Racului şi tropicul Capricornului;

− zona temperată de nord, situată între tropicul Racului şi cercul polar de nord;
− zona temperată de sud, situată între tropicul Capricornului şi cercul polar de
sud;
− zona polară de nord, dispusă la nord de cercul polar de nord;
− zona polară de sud, dispusă la sud de cercul polar de sud.
• Inegalitatea zilelor şi nopţilor
Intervalul de timp dintre două culminaţii superioare succesive ale Soarelui se
numeşte zi solară.
O zi solară are durata de 24h.
Intervalul de timp dintre două culminaţii superioare succesive ale unei stele
poartă numele de zi siderală.
Ca urmare a mişcării de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, ziua solară nu
este egală cu ziua siderală (fig. I.2.12). Să presupunem că, la un anumit moment de timp,
Pământul se găseşte în poziţia 1 pe orbita lui în jurul Soarelui, în care Soarele şi o stea se
găsesc la culminaţia superioară într-un punct O de pe suprafaţa terestră. După un anumit
interval de timp, în care Pământul s-a deplasat în poziţia 2 pe orbita lui în jurul Soarelui şi
a efectuat o rotaţie completă în jurul axei sale, steaua, dar nu şi Soarele, se găseşte din
nou la culminaţia superioară în punctul O. Pentru ca Soarele să ajungă din nou la
culminaţia superioară în punctul O, Pământul trebuie să se deplaseze până în poziţia 3 pe
orbita lui în jurul Soarelui şi să se mai rotească puţin în jurul axei sale.
1 Stea
2
Soarele
O
O
Pământul
O
3
2
1
Fig. I.2.12. Relaţia dintre ziua solară şi ziua siderală

Deoarece Pământul efectuează o revoluţie de 360 º în jurul Soarelui în tr-un an

sideral egal cu cca. 365 de zile, înseamnă că, într-o o zi siderală, cât durează trecerea lui
din poziţia 1 în poziţia 2, Pământul se roteşte cu un unghi de cca. 1º în jurul Soarelui. Cu
acelaşi unghi trebuie să se rotească Pământul şi în jurul axei sale la trecerea lui din poziţia
2 în poziţia 3. Întrucât o rotaţie de 360º a Pământu lui în jurul axei sale se face într-o zi
siderală egală cu cca. 24 de ore, trecerea lui din poziţia 2 în poziţia 3 se realizează în cca.
4 minute. Astfel, ziua siderală este mai scurtă decât ziua solară cu cca. 4 minute.
Mai exact, durata zilei siderale este de 23h56m3,44s.
Duratele zilelor şi nopţilor depind atât de data, cât şi de locul observaţiei. Pentru a
determina aceste dependenţe, vom face uz de rezultatele paragrafului I.1.8.
La echinocţiul de primăvară şi la echinocţiul de toamnă, planul ecuatorului
terestru şi ceresc trece prin Soare. De aceea, Soarele se vede, de pe Pământ, pe ecuatorul
ceresc, unde declinaţia la amiază este nulă. El răsare în punctul est şi apune în punctul
vest. Durata zilei este egală cu durata nopţii. Fenomenul se manifestă în întreaga emisferă
nordică terestră.
În intervalul de timp dintre echinocţiul de primăvară şi echinocţiul de toamnă,
planul ecuatorului terestru şi ceresc trece pe la sud de Soare. Astfel, Soarele se vede, de
pe Pământ, în emisfera nordică cerească, unde declinaţia la amiază este pozitivă.
În data în care Soarele are declinaţia δ la amiază şi în punctele care au latitudinea
geografică ϕ, atunci când sunt satisfăcute inegalităţile 0 < δ < +(90° − φ ) , Soarele răsare
între punctul est şi punctul nord şi apune între punctul vest şi punctul nord. Durata zilei
este mai mare decât durata nopţii. Pe măsura apropierii de solstiţiul de vară, când
declinaţia Soarelui la amiază creşte, durata zilei creşte, iar durata nopţii scade. La
solstiţiul de vară, când declinaţia Soarelui la amiază este maximă (δ = ε = 23°27´), ziua
are durata maximă, iar noaptea are durata minimă. Pe măsura depărtării de solstiţiul de
vară, când declinaţia Soarelui la amiază scade, durata zilei scade, iar durata nopţii creşte.
Fenomenele descrise mai sus au loc numai în punctele a căror latitudine geografică
satisface inegalităţile 0 < φ < +(90° − δ ), adică în zona de pe suprafaţa terestră delimitată
de ecuator şi de paralela φ = +(90° − δ ). Pe măsura apropierii de solstiţiul de vară, când
declinaţia Soarelui la amiază creşte, lărgimea acestei zone scade. La solstiţiul de vară,
când declinaţia Soarelui la amiază este maximă (δ = ε = 23°27´), zona are lărgimea
minimă, întinzându-se de la ecuator până la cercul polar de nord. Pe măsura depărtării de
solstiţiul de vară, când declinaţia Soarelui la amiază scade, lărgimea acestei zone creşte.
geografică ϕ, atunci când este satisfăcută inegalitatea δ ≥ +(90° − φ ), Soarele nu apune.
Acest lucru se întâmplă numai în punctele a căror latitudine geografică satisface
inegalităţile + (90° − δ ) ≤ φ ≤ 90°, adică în calota polară nordică delimitată de paralela
φ = +(90° − δ ). Pe măsura apropierii de solstiţiul de vară, când declinaţia Soarelui la
amiază creşte, lărgimea acestei calote creşte. La solstiţiul de vară, când declinaţia
Soarelui la amiază este maximă (δ = ε = 23°27´), calota are lărgimea maximă,
întinzându-se de la polul nord până la cercul polar de nord. Pe măsura depărtării de
solstiţiul de vară, când declinaţia Soarelui la amiază scade, lărgimea acestei calote scade.
În intervalul de timp dintre echinocţiul de toamnă şi echinocţiul de primăvară,
planul ecuatorului terestru şi ceresc trece pe la nord de Soare. Astfel, Soarele se vede, de
pe Pământ, în emisfera sudică cerească, unde declinaţia la amiază este negativă.
geografică ϕ, atunci când sunt satisfăcute inegalităţile − (90° − φ ) < δ < 0, Soarele răsare
între punctul est şi punctul sud şi apune între punctul vest şi punctul sud. Durata zilei este
62 ASTROMETRIE
mai mică decât durata nopţii. Pe măsura apropierii de solstiţiul de iarnă, când declinaţia
Soarelui la amiază scade, durata zilei scade, iar durata nopţii creşte. La solstiţiul de iarnă,
când declinaţia Soarelui la amiază este minimă (δ = -ε = -23°27´), ziua are durata
minimă, iar noaptea are durata maximă. Pe măsura depărtării de solstiţiul de iarnă, când
declinaţia Soarelui la amiază creşte, durata zilei creşte, iar durata nopţii scade.
Fenomenele descrise mai sus au loc numai în punctele a căror latitudine geografică
satisface inegalităţile 0 < φ < +(90° + δ ), adică în zona de pe suprafaţa terestră delimitată
de ecuator şi de paralela φ = +(90° + δ ). Pe măsura apropierii de solstiţiul de iarnă, când
declinaţia Soarelui la amiază scade, lărgimea acestei zone scade. La solstiţiul de iarnă,
când declinaţia Soarelui la amiază este minimă (δ = -ε = -23°27´), zona are lărgimea
minimă, întinzându-se de la ecuator până la cercul polar de nord. Pe măsura depărtării de
solstiţiul de iarnă, când declinaţia Soarelui la amiază creşte, lărgimea acestei zone creşte.
geografică ϕ, atunci când este satisfăcută inegalitatea δ ≤ −(90° − φ ), Soarele nu răsare.
Acest lucru se întâmplă numai în punctele a căror latitudine geografică satisface
inegalităţile + (90° + δ ) ≤ φ ≤ 90°, adică în calota polară nordică delimitată de paralela
φ = +(90° + δ ). Pe măsura apropierii de solstiţiul de iarnă, când declinaţia Soarelui la
amiază scade, lărgimea acestei calote creşte. La solstiţiul de iarnă, când declinaţia
Soarelui la amiază este minimă (δ = -ε = -23°27´), calota are lărgimea maximă,
întinzându-se de la polul nord până la cercul polar de nord. Pe măsura depărtării de
solstiţiul de iarnă, când declinaţia Soarelui la amiază creşte, lărgimea acestei calote scade.
În rezumat,
• La echinocţiul de primăvară, durata zilei este egală cu durata nopţii în
întreaga emisferă nordică terestră.
• În intervalul de timp dintre echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară,
− durata zilei creşte, iar durata nopţii scade în zona de pe suprafaţa terestră
delimitată de ecuator şi o paralelă care se deplasează de la polul nord până la
cercul polar de nord;
− Soarele nu apune în calota polară nordică delimitată de paralela care se
deplasează de la polul nord până la cercul polar de nord.
• La solstiţiul de vară,
− ziua are durata maximă, iar noaptea are durata minimă în zona de pe
suprafaţa terestră delimitată de ecuator şi cercul polar de nord;
− durata maximă a zilei variază de la 12 ore la ecuator până la 24 ore la cercul
polar de nord, iar durata minimă a nopţii variază de la 12 ore la ecuator până la 0
ore la cercul polar de nord;
− Soarele nu apune în calota polară nordică delimitată de cercul polar de nord;
− durata zilei variază de la 24 ore la cercul polar de nord până la 6 luni la
polul nord.
• În intervalul de timp dintre solstiţiul de vară şi echinocţiul de toamnă,
− durata zilei scade, iar durata nopţii creşte în zona de pe suprafaţa terestră
delimitată de ecuator şi o paralelă care se deplasează de la cercul polar de nord
până la polul nord;
− Soarele nu apune în calota polară nordică delimitată de paralela care se
deplasează de la cercul polar de nord până la polul nord.
• La echinocţiul de toamnă, durata zilei este egală cu durata nopţii în întreaga
emisferă nordică terestră.
• În intervalul de timp dintre echinocţiul de toamnă şi solstiţiul de iarnă,

− durata zilei scade, iar durata nopţii creşte în zona de pe suprafaţa terestră
delimitată de ecuator şi o paralelă care se deplasează de la polul nord până la
cercul polar de nord;
− Soarele nu răsare în calota polară nordică delimitată de paralela care se
deplasează de la polul nord până la cercul polar de nord.
• La solstiţiul de iarnă,
− ziua are durata minimă, iar noaptea are durata maximă în zona de pe
suprafaţa terestră delimitată de ecuator şi cercul polar de nord;
− durata minimă a zilei variază de la 12 ore la ecuator până la 0 ore la cercul
polar de nord, iar durata maximă a nopţii variază de la 12 ore la ecuator până la 24
ore la cercul polar de nord;
− Soarele nu răsare în calota polară nordică delimitată de cercul polar de nord;
− durata nopţii variază de la 24 ore la cercul polar de nord până la 6 luni la
polul nord.
• În intervalul de timp dintre solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară,
− durata zilei creşte, iar durata nopţii scade în zona de pe suprafaţa terestră
delimitată de ecuator şi o paralelă care se deplasează de la cercul polar de nord
până la polul nord;
− Soarele nu răsare în calota polară nordică delimitată de paralela care se
deplasează de la cercul polar de nord până la polul nord.
O serie de fenomene fizice, care modifică poziţiile aştrilor pe sfera cerească, aduc
corecţii concluziilor de mai sus.
La ecuatorul terestru, tot timpul, ziua ar trebui să fie egală cu noaptea. În realitate,
întotdeauna, ziua este mai lungă decât noaptea cu cca. 7 minute.
Soarele nu ar trebui să apună, la cercul polar de nord, numai în ziua solstiţiului de
vară, iar la cercul polar de sud, numai în ziua solstiţiului de iarnă. În fapt, Soarele nu
apune, la cele două cercuri polare, timp de o lună în jurul solstiţiilor respective.
Soarele nu ar trebui să apună, în ziua solstiţiului de vară, şi nu ar trebui să răsară,
în ziua solstiţiului de iarnă, în calota polară nordică delimitată de cercul polar de nord.
Totuşi, Soarele nu apune, în ziua solstiţiului de vară, în calota polară nordică delimitată
de paralela de 65,6º şi nu răsare, în ziua solstiţiului de iarnă, în calota polară nordică
delimitată de paralela de 67,4º.
I.2.3.2. Mişcările aparente ale planetelor
a) Configuraţiile planetelor
• Generalităţi
Poziţiile reciproce ale corpurilor sistemului solar se numesc configuraţii.
În continuare vom examina numai configuraţiile planetelor în raport cu Soarele.
Configuraţiile celorlalte corpuri ale sistemului solar sunt analoage.
Pentru determinarea poziţiei unui astru, se pot folosi două sisteme de coordonate
ecliptice.
Sistemul de coordonate ecliptice cu originea în centrul Soarelui se numeşte
sistem heliocentric de coordonate ecliptice.
64 ASTROMETRIE
Sistemul de coordonate ecliptice cu originea în centrul Pămânului poartă

numele de sistem geocentric de coordonate ecliptice.
Longitudinea ecliptică l a unui astru în sistemul heliocentric de coordonate

ecliptice se numeşte longitudinea heliocentrică a astrului.
Longitudinea ecliptică λ a unui astru în sistemul geocentric de coordonate

ecliptice se numeşte longitudinea geocentrică a astrului.
În fig. I.2.13 sunt reprezentate, în planul eclipticii, Soarele (S), orbita Pământului
(T), proiecţia orbitei unei planete (P) şi direcţiile, pornind de la Soare şi de la Pământ,
spre punctul vernal . Fie λS longitudinea geocentrică a Soarelui şi lT longitudinea
heliocentrică a Pământului. Între ele există relaţia simplă
λ S = 180° + l T . (I.2.14)
S P
l
lT
T
λS
λ
 
Fig. I.2.13. Longitudinea heliocentrică şi longitudinea geocentrică
Configuraţiile planetelor în raport cu Soarele sunt caracterizate prin mărimile

Δλ = λ − λ S , ∆l = l − l T . (I.2.15)
Configuraţiile cu valori particulare ale acestor mărimi au denumiri speciale.
Distanţa de la Pământ până la o planetă se numeşte distanţa geocentrică a
planetei respective.
Unghiul sub care se vede o planetă de pe Pământ poartă numele de diametrul

aparent al planetei respective.
Creşterea distanţei geocentrice a unei planete atrage după sine micşorarea
diametrului aparent al planetei respective.
În orice moment de timp, o planetă are o emisferă iluminată de Soare şi o emisferă
întunecată. Un observator terestru vede numai o fracţiune din emisfera iluminată.
Fracţiunea din emisfera iluminată de Soare a unei planete care este văzută de
un observator terestru se numeşte faza planetei.
Faza unei planete depinde de configuraţia acesteia în raport cu Soarele (fig.
I.2.14). Într-adevăr, fie S centrul Soarelui, T centrul Pământului, P centrul planetei, ψ
unghiul format de direcţiile SP şi TP şi R raza planetei. Secţiunile planetei, emisferei ei
iluminate de Soare şi emisferei ei vizibile de pe Pământ cu planul determinat de punctele
S, T şi P sunt respectiv cercul ACBDA, semicercul ACB şi semicercul CBD. Un
observator terestru vede numai fusul sferic obţinut prin eliminarea din emisfera iluminată
a părţii ei invizibile de pe Pământ. Secţiunea acestuia cu planul determinat de punctele S,
T şi P este arcul de cerc CB. Proiecţia lui pe diametrul CD este segmentul CE.
A
C
S P
ψ
Rψ
E
B D
Fig. I.2.14. Fazele planetelor
Faza planetei se defineşte prin raportul
Φ=
CE
. (I.2.16)
CD
Ea are expresia
R + R cos ψ ψ
Φ= = cos 2 , (I.2.17)
2R 2
unde unghiul ψ se numeşte unghi de fază.
În fig. I.2.15 sunt prezentate fazele planetei Venus.
O planetă este vizibilă de pe Pământ dacă faza ei este nenulă, nu este ocultată de
alte corpuri cereşti, este departe de Soare şi este deasupra orizontului ceresc.
66 ASTROMETRIE
Pământul
Fig. I.2.15. Fazele planetei Venus
Mişcarea aparentă a unei planete pe sfera cerească este destul de complicată. În

cea mai mare parte a timpului, planeta execută o mişcare directă, de la vest la est, printre
constelaţiile zodiacale. După un timp, mişcarea încetineşte progresiv. Apoi, planeta
staţionează. În continuare, ea efectuează o mişcare retrogradă, de la est la vest. Mai
departe, staţionează din nou. La urmă, se reia mişcarea directă. În acest fel, planeta
descrie pe sfera cerească o buclă (fig. I.2.16) sau un zigzag (fig. I.2.17), în funcţie de
unghiul dintre planul orbitei ei şi planul orbitei Pământului.
Fig.I.2.16. Mişcarea retrogradă a planetei Marte în anul 2003. Imaginea a fost

obţinută prin suprapunerea a 29 de fotografii făcute timp de mai multe luni.
Fig.I.2.17. Mişcarea retrogradă a planetei Marte în anul 2005. Imaginea a fost obţinută prin
suprapunerea a 35 de fotografii făcute timp de mai multe luni.
Configuraţiile planetelor în raport cu Soarele sunt diferite pentru planetele

inferioare şi pentru planetele superioare.
• Configuraţiile planetelor inferioare
Planetele inferioare (Mercur şi Venus) au viteze liniare medii mai mari decât
Pământul. De aceea, în cea mai mare parte a timpului, mişcarea aparentă a lor pe sfera
cerească este de la vest spre est.
Ele prezintă următoarele configuraţii particulare în raport cu Soarele (fig. I.2.18):
Conjuncţie superioară
Elongaţie Elongaţie
estică maximă vestică maximă
Conjuncţie inferioară
Fig. I.2. 18. Configuraţiile unei planete inferioare

68 ASTROMETRIE
− conjuncţia inferioară: planeta se găseşte între Soare şi Pământ, ∆λ = 0, ∆l = 0,

distanţa geocentrică a planetei este minimă, diametrul aparent al planetei este maxim,
faza planetei este Φ = 0 (fază nouă), planeta este invizibilă, planeta execută o mişcare
retrogradă;
− conjuncţia superioară: Soarele se găseşte între Pământ şi planetă, ∆λ = 0, ∆l =
180º, distanţa geocentrică a planetei este maximă, diametrul aparent al planetei este
minim, faza planetei este Φ = 1 (fază plină), planeta este invizibilă, planeta execută o
mişcare directă;
− elongaţia vestică maximă: unghiul format de semidreptele Pământ - Soare şi
Pământ - planetă este maxim (dreapta Pământ - planetă este tangentă la orbita planetei),
∆λ = -(∆λ)max. < 0, ∆l = 90º + (∆λ)max. > 0, distanţa geocentrică a planetei este
intermediară, diametrul aparent al planetei este intermediar, faza planetei este Φ = 0,5
(semilună), planeta este vizibilă pe cerul de dimineaţă, planeta execută o mişcare directă;
− elongaţia estică maximă: unghiul format de semidreptele Pământ - Soare şi
Pământ - planetă este maxim (dreapta Pământ - planetă este tangentă la orbita planetei),
∆λ = (∆λ)max.> 0, ∆l = 90º - (∆λ)max. < 0, distanţa geocentrică a planetei este
intermediară, diametrul aparent al planetei este intermediar, faza planetei este Φ = 0,5
(semilună), planeta este vizibilă pe cerul de seară, planeta execută o mişcare directă.
Configuraţiile intermediare ale planetelor inferioare în raport cu Soarele sunt:
− Configuraţiile dintre conjuncţia inferioară şi elongaţia vestică maximă. La
trecerea de la conjuncţia inferioară la elongaţia vestică maximă, unghiul format de
semidreptele Pământ - Soare şi Pământ – planetă creşte de la zero până la valoarea
maximă, ∆λ scade de la 0 până la -(∆λ)max., ∆l creşte de la 0 până la º90 + ( ∆λ)max.,
distanţa geocentrică a planetei creşte, diametrul aparent al planetei scade, faza planetei
creşte de la 0 până la 0,5, planeta se transformă din invizibilă în vizibilă pe cerul de
dimineaţă, planeta execută la început o mişcare retrogradă, apoi staţionează şi în final
efectuează o mişcare directă.
− Configuraţiile dintre elongaţia vestică maximă şi conjuncţia superioară. În
timpul trecerii de la elongaţia vestică maximă la conjuncţia inferioară, unghiul format de
semidreptele Pământ - Soare şi Pământ – planetă scade de la valoarea maximă până la
zero, ∆λ creşte de la -(∆λ)max. până la 0, ∆l creşte de la 90º + (∆λ)max. până la 180º,
distanţa geocentrică a planetei creşte până la valoarea maximă, diametrul aparent al
planetei scade până la valoarea minimă, faza planetei creşte de la 0,5 până la 1, planeta se
transformă din vizibilă pe cerul de dimineaţă în invizibilă, planeta execută o mişcare
directă.
− Configuraţiile dintre conjuncţia superioară şi elongaţia estică maximă. Pe
parcursul trecerii de la conjuncţia superioară la elongaţia estică maximă, unghiul format
de semidreptele Pământ - Soare şi Pământ – planetă creşte de la zero până la valoarea
maximă, ∆λ creşte de la 0 până la (∆λ)max., ∆l scade de la 180º până la 90º - (∆λ)max.,
distanţa geocentrică a planetei scade, diametrul aparent al planetei creşte, faza planetei
scade de la 1 până la 0,5, planeta se transformă din invizibilă în vizibilă pe cerul de seară,
planeta execută o mişcare directă.
− Configuraţiile dintre elongaţia estică maximă şi conjuncţia inferioară. La
trecerea de la elongaţia estică maximă la conjuncţia inferioară, unghiul format de
semidreptele Pământ - Soare şi Pământ – planetă scade de la valoarea maximă până la
zero, ∆λ scade de la (∆λ)max. până la 0, ∆l creşte de la 90º - (∆λ)max. până la 0, distanţa
geocentrică a planetei scade până la valoarea minimă, diametrul aparent al planetei creşte
până la valoarea maximă, faza planetei scade de la 0,5 până la 0, planeta se transformă
din vizibilă pe cerul de seară în invizibilă, planeta execută la început o mişcare directă,
apoi staţionează şi în final efectuează o mişcare retrogradă.
• Configuraţiile planetelor superioare
Planetele superioare (Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun) au viteze liniare
medii mai mici decât Pământul. De aceea, în cea mai mare parte a timpului, mişcarea
aparentă a lor pe sfera cerească este de la est spre vest.
Ele prezintă următoarele configuraţii particulare în raport cu Soarele (fig. I.2.19):
P
Conjuncţie
Cuadratură Cuadratură
T
estică vestică
Opoziţie
Fig. I.2. 19. Configuraţiile unei planete superioare
− conjuncţia: Soarele se găseşte între Pământ şi planetă, ∆λ = 0, ∆l = 180º,

distanţa geocentrică a planetei este maximă, diametrul aparent al planetei este minim,
faza planetei este Φ = 1 (fază plină), planeta este invizibilă, planeta execută o mişcare
directă;
− opoziţia: Pământul se găseşte între Soare şi planetă, ∆λ = -180º, ∆l = 0,
distanţa geocentrică a planetei este minimă, diametrul aparent al planetei este maxim,
faza planetei este Φ = 0 (fază nouă), planeta este vizibilă toată noaptea, planeta execută o
mişcare retrogradă;
− cuadratura vestică: unghiul format de semidreptele Pământ - Soare şi Pământ -
planetă este drept, ∆λ = -90º, ∆l > 0, distanţa geocentrică a planetei este intermediară,
diametrul aparent al planetei este intermediar, faza planetei este Φ = 0,5 (semilună),
planeta este vizibilă pe cerul de dimineaţă, planeta execută o mişcare directă;
− cuadratura estică: unghiul format de semidreptele Pământ - Soare şi Pământ -
planetă este drept, ∆λ = 90º, ∆l < 0, distanţa geocentrică a planetei este intermediară,
diametrul aparent al planetei este intermediar, faza planetei este Φ = 0,5 (semilună),
planeta este vizibilă pe cerul de seară, planeta execută o mişcare directă.
Configuraţiile intermediare ale planetelor superioare în raport cu Soarele sunt:
70 ASTROMETRIE
− Configuraţiile dintre conjuncţie şi cuadratura vestică. La trecerea de la

conjuncţie la cuadratura vestică, unghiul format de semidreptele Pământ - Soare şi
Pământ – planetă creşte de la 0 până la 90º, ∆λ scade de la 0 până la -90º, ∆l scade de la
180º până la o valoare intermediară., distanţa geocentrică a planetei scade, diametrul
aparent al planetei creşte, faza planetei scade de la 1 până la 0,5, planeta se transformă
din invizibilă în vizibilă pe cerul de dimineaţă, planeta o mişcare directă.
− Configuraţiile dintre cuadratura vestică şi opoziţie. În timpul trecerii de la
cuadratura vestică la opoziţie, unghiul format de semidreptele Pământ - Soare şi Pământ –
planetă creşte de la 90º până la 180º, ∆λ scade de la - 90º până la -180º, ∆l scade de la o
valoare intermediară până la 0, distanţa geocentrică a planetei scade până la valoarea
minimă, diametrul aparent al planetei creşte până la valoarea maximă, faza planetei scade
de la 0,5 până la 0, planeta se transformă din vizibilă pe cerul de dimineaţă în vizibilă
toată noaptea, planeta execută la început o mişcare directă, apoi staţionează şi în final
efectuează o mişcare retrogradă..
− Configuraţiile dintre opoziţie şi cuadratura estică. Pe parcursul trecerii de la
opoziţie la cuadratura estică, unghiul format de semidreptele Pământ - Soare şi Pământ –
planetă scade de la 180º până la 90º, ∆λ creşte de la -180º până la 90º,. ∆l scade de la 0
până la o valoare intermediară., distanţa geocentrică a planetei creşte, diametrul aparent al
planetei scade, faza planetei creşte de la 0 până la 0,5, planeta se transformă din vizibilă
toată noaptea în vizibilă pe cerul de seară, planeta execută la început o mişcare
retrogradă, apoi staţionează şi în final efectuează o mişcare directă.
− Configuraţiile dintre cuadratura estică şi conjuncţie. La trecerea de la
cuadratura estică la conjuncţie, unghiul format de semidreptele Pământ - Soare şi Pământ
– planetă scade de la 90º până la 0, ∆λ scade de la 90º până la 0, ∆l creşte de la 90º până
la 180º, distanţa geocentrică a planetei creşte până la valoarea maximă, diametrul aparent
al planetei scade până la valoarea minimă, faza planetei creşte de la 0,5 până la 1, planeta
se transformă din vizibilă pe cerul de seară în invizibilă, planeta execută o mişcare
directă.
Explicaţia mişcării aparente retrograde a unei planete superioare în configuraţiile
vecine opoziţiei este dată în fig. I.2.20.
Sunt prezentate şapte configuraţii în jurul opoziţiei. Cifrele de la 1 până la 7
indică poziţiile reale ale Pământului şi planetei pe orbitele lor în jurul Soarelui, precum şi
poziţiile aparente ale planetei pe sfera cerească. Cifra 4 corespunde opoziţiei. Pe sfera
cerească, segmentele de curbă 1-2-3 şi 5-6-7 reprezintă mişcarea directă, punctele 3 şi 5
corespund staţiilor, iar segmentul de curbă 3-4-5 reprezintă mişcarea retrogradă. În
momentul opoziţiei, poziţia aparentă a planetei pe sfera cerească este la mijlocul
segmentului de curbă 3-4-5 al mişcării retrograde.
Înclinarea planului orbitei planetei în raport cu planul orbitei Pământului face ca
traiectoria aparentă a planetei pe sfera cerească să fie sub formă de buclă. Dimensiunile
buclei sunt invers proporţionale cu distanţa geocentrică a planetei. Traiectoria buclată a
unei planete superioare exprimă nu o mişcare reală, ci o mişcare aparentă (paralactică).
Condiţiile de vizibilitate a planetelor superioare depind de poziţiile lor în zodiac.
Ele sunt cele mai favorabile iarna şi cele mai defavorabile vara.
Iarna, planetele se deplasează în constelaţiile Taurul (Taurus), Gemenii (Gemini)
şi Racul (Cancer), au declinaţii mari şi sunt vizibile deasupra orizontului în cea mai mare
parte a zilei datorită nopţilor lungi.
Vara, planetele se deplasează în constelaţiile Scorpionul (Scorpius), Săgetătorul
(Sagittarius) şi Capricornul (Capricornus), au declinaţii mici şi sunt vizibile deasupra
orizontului într-o mică parte a zilei datorită nopţilor scurte.
Bucla aparentă
7 6 2 1
3 5
4
7 36425 1
Sfera cerească
6 5 4 3 2
7 1
P
T
5 4 3
6 2
7 S 1
Fig. I.2. 20. Mişcarea aparentă retrogradă a unei planete superioare
b) Alinierea aştrilor
• Tranzituri ale planetelor peste discul solar

Am văzut că, la conjuncţia inferioară, o planetă internă se găseşte între Soare şi
Pământ. Prin urmare, dacă orbitele planetei şi Pământului ar fi coplanare, la fiecare
conjuncţie inferioară, un observator terestru ar vedea planeta trecând peste discul solar.
Fenomenul de trecere a unei planete peste discul solar se numeşte tranzit.
Având în vedere faptul că orbitele amintite mai sus nu sunt coplanare, tranzitul nu
se poate observa întotdeauna când are loc conjuncţia inferioară. În general, la conjuncţia
inferioară, Soarele, planeta şi Pământul sunt situate într-un plan perpendicular pe planul
orbitei terestre.
Condiţia ca un tranzit să aibă loc este ca planeta să treacă la conjuncţia inferioară
prin apropierea punctelor de intersecţie a orbitei ei cu orbita Pământului.
72 ASTROMETRIE
Planeta Mercur tranzitează Soarele cam de 12 ori pe secol în lunile mai şi

noiembrie. Tranziturile din mai sunt oblice, pe când tranziturile din noiembrie sunt
orizontale.
Tranziturile planetei Venus peste discul solar au loc în perechi. Trecerile dintr-o
pereche au loc la un interval de timp de 8 ani, iar trecerile dintre două perechi sunt
separate printr-un interval de timp mai mare de un secol. Ultima pereche a avut prima
trecere la 8 iunie 2004 şi va avea cea de-a doua trecere la 6 iunie 2012. În fig. I.2.21 este
arătat tranzitul planetei Venus peste discul solar din 8 iunie 2004.
Fig. I.2.21. Tranzitul planetei Venus peste discul Soarelui din

8 iunie 2004. Imaginea a fost realizată prin suprapunerea mai
multor fotografii luate la momente diferite de timp.
Un observator de pe o planetă externă ar putea vedea tranziturile Pământului peste

discul solar. Calculele arată că, pentru un observator de pe Jupiter, trecerea Pământului
peste discul solar ar dura 8 ore şi s-ar repeta la aproximativ 12 ani.
• Ocultaţii planetare
Trecerea unei planete prin faţa altei planete poate să ascundă vederii planeta mai
îndepărtată. Fenomenul se numeşte ocultaţie planetară.
Ocultaţiile planetare sunt destul de rare. De exemplu, ocultaţia lui Jupiter de către
Venus se produce doar de câteva ori pe secol.
• Conjuncţii planetare
Planele orbitelor planetelor sunt foarte apropiate între ele. Cea mai mare înclinare
a planului orbitei faţă de planul eclipticii are planeta Mercur (7º). Poziţiile aparente ale
planetelor pe sfera cerească nu ies în afara zodiacului.
Perioadele mişcărilor de revoluţie ale planetelor în jurul Soarelui variază între
limite foarte largi: de la 88 de zile cât are planeta Mercur până la 164,9 ani cât are planeta
Neptun.
Sensul mişcării de revoluţie este direct pentru toate planetele.
Din aceste date rezultă că alinierea planetelor este o configuraţie practic
imposibilă.
În cel mai bun caz, la un moment dat, planetele se pot găsi într-un anumit unghi
solid sau proiecţiile lor pe planul eclipticii pot fi situate într-un anumit unghi plan.
Nu este exclus ca uneori mai multe planete să fie dispuse aproape în linie dreaptă.
Aceste configuraţii se numesc conjuncţii planetare.
O astfel de conjuncţie planetară a avut loc în aprilie 2002 (fig. I.2.22). Atunci, mai
multe seri la rând, după asfinţit, a putut fi observată conjuncţia celor cinci planete vizibile
cu ochiul liber: Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn.
•Mercur
•Jupiter
•Saturn
•Marte
•Venus
Fig. I.2.22. Conjuncţia planetară din aprilie 2002
O conjuncţie planetară istorică pare să se fi întâmplat în anul 312 (fig. I.2.23).
Fig. I.2.23. Conjuncţia planetară din

octombrie 312
74 ASTROMETRIE
Se spune că, în ajunul bătăliei de la Pons Milvius de lângă Roma, din 27

octombrie 312, dintre împăratul creştin Constantin cel Mare şi Maxentius, rivalul lui la
tron, împăratul a văzut, pe cer, un simbol format din literele greceşti χ (hi) şi ρ (rho),
primele două litere ale numelui lui Hristos, şi a auzit un glas spunând „Prin acest semn
vei învinge“. Atunci, el le-a ordonat soldaţilor să picteze simbolul pe scuturi. A doua zi,
Constantin a obţinut o victorie răsunătoare împotriva lui Maxentius. Acum se ştie că, în
ajunul bătăliei, a avut loc o conjuncţie a unor planete strălucitoare. Aceste planete, Luna
şi câteva stele din apropiere au putut forma simbolul hi-rho.
c) Ecuaţia mişcării sinodice
Mişcarea de revoluţie a unei planete în jurul Soarelui este caracterizată prin două
perioade: perioada de revoluţie siderală şi perioada de revoluţie sinodică.
Perioada de revoluţie siderală T a unei planete este intervalul de timp în care
planeta efectuează o revoluţie completă în jurul Soarelui.
Ea se măsoară prin intervalul de timp în care planeta revine în aceeaşi poziţie faţă
de un reper fix după efectuarea mişcării de revoluţie în jurul Soarelui.
Perioada de revoluţie siderală a Pământului este anul sideral (TT).
Perioada de revoluţie sinodică S a unei planete este intervalul de timp dintre
două configuraţii consecutive de acelaşi fel ale planetei.
Perioadele de revoluţie siderală şi sinodică ale unei planete şi anul sideral sunt
legate între ele prin ecuaţia mişcării sinodice. Ea se deduce astfel.
Planeta execută o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui cu viteza unghiulară medie
2π/T.
Pământul efectuează o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui cu viteza unghiulară
medie 2π/TT.
Configuraţiile de acelaşi fel ale planetei în raport cu Pământul se repetă cu viteza
unghiulară medie
2π 2π 2π
= − .
S T TT
De aici rezultă imediat ecuaţia mişcării sinodice
1
=
1
−
1
. (I.2.18)
S T TT
În cazul unei planete inferioare T < TT, astfel încât
1 1
= −
1
. (I.2.19)
S T TT
Pentru o planetă superioară T > TT şi deci
1
=
1
− .
1
(I.2.20)
S TT T
Ecuaţiile mişcării sinodice (I.2.19) şi (I.2.20) ne permit să calculăm respectiv
perioada de revoluţie siderală a unei planete inferioare şi perioada de revoluţie siderală a
unei planete superioare deoarece perioadele de revoluţie sinodice ale planetelor şi anul
tropic sunt cunoscute din observaţii.
I.2.3.3. Mişcarea aparentă a Lunii

a) Traiectoria aparentă a Lunii
Mişcarea aparentă a Lunii pe sfera cerească poate fi descompusă în două mişcări

principale: o mişcare diurnă în sens retrograd, determinată de mişcarea de rotaţie a
Pământului în jurul axei sale, şi o mişcare neregulată în sens direct, condiţionată de
mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, de mişcarea de revoluţie a Lunii în
jurul Pământului, precum şi de mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul axei sale.
Traiectoria mişcării aparente în sens direct a Lunii pe sfera cerească se
numeşte traiectorie lunară.
Traiectoria lunară (fig. I.2.24) trece prin constelaţiile zodiacale. După cum rezultă
din studiul mişcării reale a Lunii în jurul Pământului, planul triectoriei lunare este înclinat
faţă de planul eclipticii cu un unghi i = 5°9´.
Planul traiectoriei lunare şi planul eclipticii se intersectează după un diametru
al sferei cereşti, numit linia nodurilor.
Linia nodurilor taie ecliptica în două puncte diametral opuse.
Punctele diametral opuse în care linia nodurilor taie ecliptica se numesc
noduri lunare.
Nodul Ρ prin care Luna, în mişcarea sa aparentă în sens direct, trece din
emisfera sudică ecliptică în emisfera nordică ecliptică, poartă numele de nod
ascendent.
Nodul Σ prin care Luna, în mişcarea sa aparentă în sens direct, trece din
emisfera nordică ecliptică în emisfera sudică ecliptică, poartă numele de nod
descendent.
Π P
L
Σ E
i
Q′
O Q
ε
E′ Ecliptica Ρ
L′  Ecuatorul
ceresc
Traiectoria
lunară
P' Π'
Fig. I.2.24. Traiectoria aparentă a Lunii

76 ASTROMETRIE
După cum am văzut, luna siderală are valoarea T = 27,3217 zile = 27z7h43m11,47s.
Aceasta înseamnă că Luna se deplasează pe traiectoria ei cu o viteză unghiulară medie de
13,2º pe zi.
Intervalul de timp în care Luna efectuează o revoluţie completă pe traiectoria
ei se numeşte lună siderală.
Rotaţia planului orbitei lunare, în sens retrograd, cu o perioadă de 18 ani şi 7 luni
= 18,61 ani = 6798 zile, atrage după sine deplasarea, în acelaşi sens, a nodurilor lunare pe
ecliptică cu 19,3º pe an, cu cca. 1,5º pe lună siderală sau cu cca. 0,05º pe zi.
Astfel, Luna revine în acelaşi nod într-un interval de timp
z
 1,5 
S  = 27,32 -  z
 = 27,21z
 13,2 
sau, mai exact, SΡ = 27, 2122 zile, numit lună draconitică.
Deplasarea nodurilor modifică mult condiţiile de vizibilitate a Lunii.
Când nodul ascendent Ρ coincide cu punctul vernal , iar nodul descendent
Σ coincide cu punctul autumnal , în timpul unei luni siderale, declinaţia Lunii variază
între limitele δ = ± (ε + i) = ± (23°27´ + 5°9´) = ± 28°36´ (fig. I.2.25.a).
Când nodul descendent Σ se suprapune peste punctul vernal , iar nodul
ascendent Ρ se suprapune peste punctul autumnal , în timpul unei luni siderale,
declinaţia Lunii variază între limitele δ = ± (ε - i) = ± (23°27´ - 5°9´) = ± 18°18´ (fig.
I.2.25.b).
Traiectoria Lunii
Ecliptica
Ρ Ecuatorul ceresc Σ δ = +(ε + i) Ρ
 δ = -(ε + i) Ψ Ecuatorul ceresc 
Ecliptica
Traiectoria Lunii
a)
Ecliptica
Traiectoria Lunii
Σ Ecuatorul ceresc Ρ δ = +(ε - i) Σ
 δ = -(ε - i) 
Traiectoria Lunii Ψ Ecuatorul ceresc
Ecliptica
b)
Fig. I.2.25. Poziţiile limită ale traiectoriei lunare: a) nodul ascendent coincide cu punctul vernal ,
iar nodul descendent Σ coincide cu punctul autumnal ; b) nodul descendent Σ coincide cu punctul
vernal , iar nodul ascendent Ρ coincide cu punctul autumnal .
b) Fazele Lunii
În timpul mişcării de revoluţie a Lunii în jurul Pământului, sistemul format din

Soare, Pământ şi Lună trece prin diferite configuraţii. Unghiul format de direcţiile Soare
– Lună şi Pământ – Lună, numit unghi de fază, variază în mod continuu. Drept urmare,
Luna îşi modifică faza. Fiecare fază este caracterizată printr-o anumită vârstă, care
reprezintă numărul de zile care s-au scurs de la o anumită fază până la faza dată. Într-o
fază dată, Luna răsare la un anumit moment, este vizibilă într-o anumită parte a cerului şi
apune la un anumit moment. Fazele principale ale Lunii sunt: lună nouă, primul octant,
primul pătrar, al doilea octant, lună plină, al treilea octant, al doilea pătrar şi al patrulea
octant (fig. I.2.26 şi fig. I.2.27). Luna nouă de alege drept origine pentru vârsta unei faze.
Al doilea pătrar
Lumina Soarelui
Al patrulea octant Al treilea octant
Lună nouă Pământul Lună plină
Primul octant Al doilea octant

Primul pătrar
Fig. I.2.26. Succesiunea fazelor Lunii
Lună nouă Primul octant Primul pătrar Al doilea octant

Φ = 0,00 Φ = 0,15 Φ = 0,50 Φ = 0,85
Lună plină Al treilea octant Al doilea pătrar Al patrulea octant

Φ = 1,00 Φ = 0,85 Φ = 0,50 Φ = 0,15
Fig. I.2.27. Aspectul fazelor Lunii
− Luna nouă se manifestă în configuraţia de conjuncţie a Lunii cu Soarele, când

Luna se găseşte între Soare şi Pământ. Unghiul de fază este ψ = 180º. Faza are valoarea
Φ = 0,00. Vârsta lunii noi este 0,0z. Luna răsare odată cu Soarele, este invizibilă pe cer şi
apune odată cu Soarele.
78 ASTROMETRIE
− Primul octant este o fază de tranziţie între luna nouă şi primul pătrar. Luna se
găseşte la est de Soare. Unghiul de fază are valoarea ψ = 135º. Faza este Φ = 0,15. Luna
răsare în timpul zilei, devine vizibilă seara în partea vestică a cerului sub forma unei
seceri cu convexitatea spre vest şi apune noaptea. Adesea, peste secera strălucitoare a
Lunii se observă discul întreg, slab iluminat, al Lunii, cu un diametru mai mic decât cel al
secerii. Acest fenomen se numeşte lumină cenuşie. El se datoreşte faptului că secera
lunară este iluminată direct de Soare, în timp ce restul suprafeţei Lunii este iluminat de
lumina solară difuză reflectată de Pământ. Diferenţa dintre diametrul discului şi diametrul
secerii este un fenomen determinat de particularităţile vederii noastre, numit iradiere.
− Primul pătrar apare în configuraţia de cuadratură estică. Unghiul de fază este ψ
= 90º. Faza are valoarea Φ = 0,50. Vârsta primului pătrar este 7,4z. Luna răsare ziua, este
vizibilă seara în partea sudică a cerului sub forma unui semidisc circular cu convexitatea
spre vest şi apune noaptea.
− Al doilea octant face trecerea între primul pătrar şi luna plină. Luna se găseşte
tot la est de Soare. Unghiul de fază are valoarea ψ = 45º. Faza este Φ = 0,85.
− Luna plină se produce în configuraţia de opoziţie a Lunii cu Soarele, când
Pământul se găseşte între Soare şi Lună. Unghiul de fază este ψ = 0º. Faza are valoarea Φ
= 1,00. Vârsta lunii pline este 14,8z. Luna răsare la apusul Soarelui, este vizibilă la miezul
nopţii în partea sudică a cerului sub formă de disc circular şi apune la răsăritul Soarelui.
− Al treilea octant este o fază de tranziţie între luna plină şi al doilea pătrar. Luna
se găseşte la vest de Soare. Unghiul de fază are valoarea ψ = 45º. Faza este Φ = 0,85.
− Al doilea pătrar apare în configuraţia de cuadratură vestică. Unghiul de fază
este ψ = 90º. Faza are valoarea Φ = 0,50. Vârsta celui de-al doilea pătrar este 22,2z. Luna
răsare aproape de miezul nopţii, este vizibilă la răsăritul Soarelui în partea sudică a
cerului sub forma unui semidisc circular cu convexitatea spre est şi apune ziua.
− Al patrulea octant face trecerea între al doilea pătrar şi luna nouă. Luna se
găseşte în continuare la vest de Soare. Unghiul de fază are valoarea ψ = 135º. Faza este Φ
= 0,15. Luna răsare cu puţin timp înainte de răsăritul Soarelui, devine vizibilă dimineaţa
în partea estică a cerului sub forma unei seceri cu convexitatea spre est şi apune înainte
de apusul Soarelui.
Intervalul de timp dintre două faze consecutive de acelaşi fel ale Lunii se
numeşte lună sinodică.
Datorită mişcării de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, luna sinodică nu este
egală cu luna siderală (fig. I.2.28). Să presupunem că, la un anumit moment de timp,
Pământul şi Luna se găsesc în poziţia 1, în care Luna este în faza de lună nouă. După un
anumit interval de timp, în care Luna a efectuat o revoluţie completă în jurul Pământului,
Pământul şi Luna se găsesc în poziţia 2, în care Luna nu este în faza de lună nouă. Pentru
ca Luna să ajungă iarăşi în faza de lună nouă, ea trebuie să se mai rotească puţin în jurul
Pământului până când Pământul şi Luna ajung în poziţia 3.
Deoarece Pământul efectuează o revoluţie de 360 º în jurul Soarelui într -un an
sideral egal cu cca. 365 de zile, înseamnă că, într-o lună siderală egală cu cca. 27 de zile,
cât durează trecerea Pământului şi Lunii din poziţia 1 în poziţia 2, Pământul se roteşte cu
un unghi de cca. 27º în jurul Soarelui. Cu acelaşi unghi trebuieăss e rotească şi Luna în
jurul Pământului la trecerea Pământului şi Lunii din poziţia 2 în poziţia 3. Întrucât o
revoluţie de 360 º a Lunii în jurul Pământului se face într -o lună siderală, trecerea
Pământului şi Lunii din poziţia 2 în poziţia 3 se realizează în cca. 2 zile. Astfel, luna
sinodică este mai lungă decât luna siderală cu cca. 2 zile.
Mai exact, durata lunii sinodice este de 29z12h44m2,8s.
Stea
Soarele
Luna
3
Pământul
2
1
Fig. I.2.28. Relaţia dintre luna sinodică şi luna siderală
c) Eclipsele de Soare
• Caracteristici generale
Când Luna se găseşte în faza de lună nouă, uneori, umbra sau penumbra ei atinge
suprafaţa terestră. Drept urmare, întreaga suprafaţă sau numai o parte din suprafaţa
Soarelui devine invizibilă pentru un observator terestru situat în conul de umbră sau de
penumbră a Lunii.
Fenomenul prin care Soarele devine invizibil total sau parţial pentru un
observator terestru situat în conul de umbră sau de penumbră a Lunii se numeşte
eclipsă de Soare.
Eclipsele de Soare se aseamănă cu trecerile planetelor peste discul solar. Totuşi,
diametrul aparent al planetelor este mai mic decât diametrul aparent al Soarelui. Astfel, în
cazul tranzitului unei planete peste discul solar, discul planetei acoperă numai o parte din
discul Soarelui. Luna, fiind mult mai aproape de Pământ decât planetele, are un disc
aparent mai mare decât acestea. Deoarece distanţa de la Pământ la Lună este variabilă,
discul aparent al Lunii variază cu poziţia Lunii pe orbita ei în jurul Soarelui. De aceea, în
cazul unei eclipse de Soare, discul Lunii poate acoperi total sau parţial discul Soarelui.
Modul de desfăşurare a unei eclipse de Soare este arătat în fig. I.2.29. Conul de
umbră a Lunii este delimitat de tangentele comune exterioare la discul Soarelui şi la
discul Lunii. Conul de penumbră a Lunii este determinat de tangentele comune interioare
la discul Soarelui şi la discul Lunii. Întrucât distanţa de la Pământ la Lună este variabilă,
am reprezentat trei poziţii ale suprafeţei terestre în raport cu Luna.
80 ASTROMETRIE
Pământul
Luna
Soarele
Penumbră
Umbră
Penumbră
1 2 3
Fig. I.2.29. Modul de desfăşurare a unei eclipse de Soare
În funcţie de poziţia observatorului terestru, putem distinge mai multe tipuri de

eclipse: eclipse totale, eclipse inelare şi eclipse parţiale.
În cazul eclipselor totale de Soare, discul Soarelui este acoperit complet de discul
Lunii (fig. I.2.30). Ele sunt vizibile pentru un observator situat în interiorul conului de
umbră pentru poziţiile 1 şi 2 ale suprafeţei terestre.
Fig. I.2.30. Eclipsă totală de Soare
Deoarece Pământul de mişcă în jurul Soarelui, iar Luna se mişcă în jurul

Pământului, zona de umbră de deplasează în timp pe suprafaţa terestră. De aceea, zona de
vizibilitate a eclipsei totale se deplasează pe suprafaţa terestră, descriind o fâşie, numită
zonă de totalitate (fig. I.2.31).
Din acelaşi motiv, într-un punct dat din zona de totalitate, faza de eclipsă totală
este precedată şi urmată de faze în care discul Soarelui este acoperit numai parţial de
discul Lunii, numite faze parţiale din desfăşurarea unei eclipse totale de Soare (fig.
I.2.32).
Durata unei eclipse totale scade pe măsură ce suprafaţa terestră de deplasează din
poziţia 1 în poziţia 2.
Fig. I.2.31. Zona de totalitate a eclipsei totale de Soare din 22 iulie

2009
Fig. I.2.32. Fazele parţiale din desfăşurarea unei eclipse totale de Soare. Stânga: imagine de ansamblu
realizată prin suprapunerea mai multor fotografii luate la momente diferite de timp. Dreapta: imagini de
detaliu.
Pentru un observator situat în interiorul conului de umbră pentru poziţia 3 a

suprafeţei terestre, discul Lunii este insuficient de mare pentru a acoperi complet discul
Soarelui. În jurul discului lunar se observă o zonă circulară neacoprită din discul solar. În
acest caz, avem de-a face cu o eclipsă inelară de Soare (fig. I.2.33).
Ca şi în cazul unei eclipse totale de Soare, faza de eclipsă inelară este precedată şi
urmată de faze în care discul Soarelui este acoperit numai parţial de discul Lunii, numite
faze parţiale din desfăşurarea unei eclipse inelare de Soare (fig. I.2.34).
Un observator situat în zona de penumbră vede numai o parte din discul Soarelui
acoperit de discul Lunii. Se spune că are loc o eclipsă parţială de Soare (fig. I.2.35). Ea
nu trebuie confundată cu fazele parţiale ale unei eclipse totale sau inelare de Soare.
82 ASTROMETRIE
Fig. I.2.33. Eclipsă inelară de Soare
Fig. I.2.34. Fazele parţiale din desfăşurarea unei eclipse inelare de Soare
Fig. I.2.35. Eclipsă parţială de Soare
• Faza unei eclipse de Soare

Fracţiunea din discul Soarelui acoperită de discul Lunii într-un moment dat al
unei eclipse de Soare se numeşte faza eclipsei de Soare în momentul respectiv.
Mai exact, faza unei eclipse de Soare se defineşte prin relaţia

Φ=
d
, (I.2.21)
dS
unde dS este diametrul discului solar, iar d este partea diametrului discului solar acoperită
de discul lunar (fig. I.2.35.a).
Mărimile dS şi d depind de raza aparentă ρS a discului solar, raza aparentă ρL a
discului lunar şi distanţa unghiulară σ dintre centrele Soarelui şi Lunii (fig. I.2.35.b):
d S = 2ρ S , d = d S − d ′ = 2ρ S − (ρ S + σ − ρ L ) = ρ S + ρ L - σ.
d' Soarele Soarele d'

ρS
dS ρL
d σ
Luna
a) b)
Fig. I.2.35. Faza unei eclipse de Soare
Astfel, faza unei eclipse de Soare are expresia

ρS + ρ L − σ
Φ= . (I.2.22)
2ρ S
Când centrele discurilor Soarelui şi Lunii coincid (σ = 0), faza eclipsei are
valoarea maximă
ρ + ρL
Φ max . = S .
2ρ S
O eclipsă totală de Soare este vizibilă în punctele de pe suprafaţa terestră în care Φ
≥ 1, adică ρ L ≥ ρ S + σ, ceea ce presupune ρ L ≥ ρ S . Faza totală a unei eclipse de Soare
este observabilă pentru σ cuprins între 0 (centrele discurilor Soarelui şi Lunii coincid),
când Φ ia valoarea maximă Φ max . , şi ρ L − ρ S (pe frontiera zonei de umbră lunară, unde
discurile Soarelui şi Lunii sunt tangente interior), când Φ ia valoarea 1. Cu cât ρL este mai
mare decât ρS, cu atât este mai lată zona de totalitate şi mai mare durata eclipsei. În
condiţile cele mai favorabile, când ρL = 16,8' (Luna este la perigeu) şi ρS = 15,8'
(Pământul este la afeliu), ceea ce nu este posibil decât la sfârşitul lunii iunie şi începutul
lunii iulie, faza maximă a eclipsei este Φ max . = 1,03, lăţimea zonei de totalitate atinge 270
km, iar durata fazei totale valorează 7m31s. Astfel de eclipse au loc foarte rar: nu au fost
observate şi nu vor fi observate timp de un mileniu şi jumătate, din secolul al VII-lea
până la începutul secolului al XXIII-lea. Eclipsa totală de Soare cea mai apropiată cu o
durată de 7m29s va avea loc la 16 iulie 2186. Când ρ L = ρ S , faza maximă a eclipsei este
Φ max . = 1, zona de totalitate se reduce la o curbă, iar faza totală durează doar un moment.
84 ASTROMETRIE
O eclipsă inelară de Soare presupune Φ max . < 1, adică ρ L < ρ S . În condiţiile

extreme, când ρL = 14,7' (Luna este la apogeu) şi ρS = 16,3' (Pământul este la periheliu),
ceea ce nu este posibil decât la sfârşitul lunii decembrie şi începutul lunii ianuarie, faza
maximă a eclipsei este Φ max . = 0,95. Cea mai mare durată a fazei inelare a unei eclipse
atinge 12,3m.
Majoritatea eclipselor solare durează până la 2,5h, în timp ce fazele totale şi inelare
ale lor nu se menţin decât 2 sau 3 minute.
O eclipsă parţială de Soare este vizibilă în punctele de pe suprafaţa terestră în care
Φ < 1, adică ρ L < ρ S + σ. Pe măsură ce σ creşte, Φ scade. Pe frontiera exterioară a zonei
de penumbră lunară, unde σ = ρ S + ρ L (discurile Soarelui şi Lunii sunt tangente exterior),
faza eclipsei se anulează. Cea mai mare durată a unei eclipse parţiale este de 3,5h.
Durata totală a unei eclipse de Soare variază, în general, de la 1h până la 3,5h. În
acest interval de timp, umbra lunară parcurge (6 000 – 12 000) km pe suprafaţa terestră.
Eclipsa începe în regiunile vestice ale suprafeţei terestre la răsăritul Soarelui şi se termină
în regiunile estice ale suprafeţei terestre la apusul Soarelui. Durata totală pe Pământ a
tuturor fazelor eclipsei poate atinge 6 ore.
• Condiţiile de realizare a eclipselor de Soare
Pentru ca o eclipsă de Soare să aibă loc, trebuie îndeplinite anumite condiţii.
− O eclipsă totală de Soare este posibilă numai dacă conul de umbră a Lunii
atinge suprafaţa terestră. Lungimea conului de umbră lunar se determină astfel. Din
asemănarea triunghiurilor ACB şi BLVL din fig. I.2.36, rezultă că, în momentul când
centrul Lunii trece prin planul eclipticii, între raza RS = SA a Soarelui, raza RL = LB a
Lunii, distanţa dST = ST dintre Soare şi Pământ, distanţa dLT = LT dintre Lună şi Pământ şi
lungimea hL = LVL a conului de umbră lunar există relaţia
B
C
S L VL T
Luna
Soarele
Fig. I.2.36. Determinarea lungimii conului de umbră lunar
CB CA
=
LVL LB
sau
ST − LT SA − LB
= .
LVL LB
De aici, obţinem
RL
hL = (d ST − d LT ) . (I.2.23)
RS − RL
Ţinând seama de valorile mărimilor din membrul drept al relaţiei (I.2.23), găsim
că lungimea conului de umbră lunar, exprimată cu ajutorul razei RT a Pământului, variază
între 57RT < dLT, când Luna este la apogeu, şi 59RT > dLT, când Luna este la perigeu.
Astfel,
O eclipsă totală de Soare este imposibilă când Luna este la apogeu, dar este
posibilă când Luna este la perigeu.
− Diferitele tipuri de eclipse de Soare sunt posibile numai pentru anumite valori
ale latitudinii ecliptice a Lunii. Aceste valori se determină cu ajutorul fig. I.2.36.a pentru
eclipsele totale şi inelare şi fig. I.2.36.b pentru eclipsele parţiale. Notaţiile din aceste
figuri au următoarele semnificaţii: ρS - raza aparentă a discului solar, ρL - raza aparentă a
discului lunar, pS - paralaxa Soarelui, pL - paralaxa Lunii, β - latitudinea ecliptică a Lunii.
A pS
C pL B
L ρL
Luna
S ρS β T VT
Pământul
Soarele
a)
A Luna
pS L
pL B
C ρL
S ρS β T VT
Pământul
Soarele
b)
Fig. I.2.36. Determinarea valorilor latitudinii ecliptice a Lunii pentru: a) o eclipsă totală sau
inelară de Soare; b) o eclipsă parţială de Soare.
După cum am văzut anterior, fazele totală şi inelară ale unei eclipse de Soare sunt
observabile pentru configuraţii ale Soarelui, Pământului şi Lunii intermediare între cea în
care centrele discurilor Soarelui şi Lunii coincid şi cea în care discurile Soarelui şi Lunii
sunt tangente interior. Ultima configuraţie este arătată în fig. I.2.36.a. Ea se realizează
pentru o anumită valoare limită β a latitudinii ecliptice a Lunii. Aceasta se determină
astfel. În triunghiul ATC, unghiul exterior pL este egal cu suma unghiurilor interioare
nealăturate lui pS şi β + ρL - ρS:
p L = pS + (β + ρ L − ρ S ).
De aici rezultă imediat că
β = (ρ S − ρ L ) − ( pS − p L ). (I.2.24)
86 ASTROMETRIE
Un calcul numeric ne arată că valoarea limită a latitudinii ecliptice a Lunii pentru

producerea unei eclipse totale sau inelare de Soare variază între 53′, când Luna este la
perigeu, şi 63′, când Luna este la apogeu.
Prin urmare,
Pentru a se produce o eclipsă totală sau inelară de Soare, latitudinea ecliptică a
Lunii trebuie să fie mai mică decât 53′ când Luna este la perigeu şi decât 63′ când
Luna este la apogeu.
Am văzut, de asemenea că, o eclipsă parţială de Soare este observabilă pentru
configuraţii ale Soarelui, Pământului şi Lunii intermediare între cea în care discurile
Soarelui şi Lunii sunt tangente interior şi cea în care discurile Soarelui şi Lunii sunt
tangente exterior. Ultima configuraţie este reprezentată în fig. I.2.36.b. Ea se realizează
pentru o anumită valoare limită β a latitudinii ecliptice a Lunii, care se determină în felul
următor. În triunghiul ATC, unghiul exterior pL este egal cu suma unghiurilor interioare
nealăturate lui pS şi β - ρS - ρL:
p L = pS + (β - ρ S − ρ L ).
Astfel,
β = (ρ S + ρ L ) − ( pS − p L ). (I.2.25)
Efectuând un calcul numeric, rezultă că valoarea limită a latitudinii ecliptice a
Lunii pentru producerea unei eclipse parţiale de Soare variază între 1º24′15″, când Luna
este la apogeu, şi 1º34′27″, când Luna este la perigeu.
În consecinţă,
Pentru a se produce o eclipsă parţială de Soare, latitudinea ecliptică a Lunii
trebuie să fie mai mică decât 1º24′15″ când Luna este la apogeu şi decât 1º34′27″
când Luna este la perigeu.
− Diferitele tipuri de eclipse de Soare sunt posibile numai pentru anumite valori
ale longitudinii ecliptice a Lunii în jurul unui nod lunar. Această condiţie este ilustrată în
fig. I.2.37.
180º
Σ Ρ
Zona eclipselor Zona eclipselor
de Soare de Soare
Luna la sud de Soare Luna la sud de Soare
Fig. I.2.37. Poziţiile Soarelui şi Lunii la diferite luni noi.
Figura prezintă poziţiile Soarelui şi Lunii în diferite configuraţii de lună nouă,

respectiv pe ecliptică şi pe traiectoria lunară, ale căror plane formează un unghi i şi se
intersectează după linia nodurilor lunare Ρ şi Σ. Eclipsele de Soare sunt posibile numai
pentru lunile noi care se produc în apropierea nodurilor lunare.
Porţiunile de ecliptică din jurul nodurilor lunare în care au loc eclipsele de

Soare se numesc zone ale eclipselor de Soare.
Fiecare zonă a eclipselor de Soare se întinde în jurul unui nod lunar într-un anumit
interval de longitudini ecliptice. Acest interval se determină cu ajutorul formulelor lui
Gauss aplicate triunghiului sferic din fig. I.2.38, care are vârfurile S (centrul discului
solar), L (centrul discului lunar) şi Ρ (nodul lunar ascendent), laturile SL = β (latitudinea
ecliptică a Lunii), ΡL şi ΡS = ∆λ (diferenţa dintre longitudinea ecliptică a Lunii şi
longitudinea ecliptică a nodului lunar ascendent) şi unghiurile Sˆ = π / 2, L̂ şi ̂ = i
(unghiul dintre planele eclipticii şi traiectoriei Lunii):
• formula sinusurilor:
π
sin β sin = sin L sin i;
2
• formula a cinci elemente (trei laturi şi două unghiuri):
π
sin L cos i = cos β sin Δλ − sin β cos Δλ cos .
2
L
Sβ
∆λ
i
Fig. I.2.38. Determinarea valorilor longitudinii

ecliptice a Lunii din jurul unui nod lunar pentru care
sunt posibile eclipse de Soare
Aceste formule au expresiile echivalente:

sin β = sin L sin i,
cos β sin Δλ = sin L cos i.
Împărţind, membru cu membru, a doua ecuaţie la prima ecuaţie, obţinem
sin Δλ = tg β ctg i. (I.2.26)
Utilizând valorile lui β găsite anterior, cu ajutorul acestei formule se pot determina
valorile lui ∆λ şi lărgimile 2∆λ ale zonelor diferitelor tipuri de eclipse de Soare.
În cazul eclipselor totale şi inelare de Soare, ∆λ variază între 9,9º, când Luna este
la perigeu, şi 11,7º, când Luna este la apogeu.
Astfel,
Zonele eclipselor totale sau inelare de Soare au lărgimile cuprinse între 19,8º,
când Luna este la perigeu, şi 23,4º, când Luna este la apogeu.
În cazul eclipselor parţiale Soare, ∆λ variază între 15,8º, când Luna este la apogeu,
şi 17,8º, când Luna este la perigeu.
88 ASTROMETRIE
Prin urmare,
Zonele eclipselor parţiale de Soare au lărgimile cuprinse între 31,6º, când Luna
este la apogeu, şi 35,5º, când Luna este la perigeu.
După cum se ştie, nodurile lunare de deplasează pe ecliptică, în sens retrograd, cu
19,3º pe an, cu cca. 1,5º pe lună siderală sau cu cca. 0,05º pe zi. Odată cu ele se
deplasează şi zonele eclipselor de Soare. De asemenea, cunoaştem că Soarele se
deplasează pe ecliptică, în sens direct, cu cca. 1º pe zi. Astfel, Soarele se deplasează fa
ţă
de nodurile lunare cu cca. 1,05º pe zi. Deci, Soarele parcurge o zonă a eclipselor totale
sau inelare în minimum (19,8:1,05) zile = 18,9 zile şi în maximum (23,4:1,05) zile = 22,3
zile, iar o zonă a eclipselor parţiale în minimum (31,6:1,05) zile = 30 zile şi în maximum
(35,5:1,05) zile = 33,8 zile. În acelaşi timp, fazele de lună nouă se repetă după cca. 29,5
zile. De aici rezultă că,
În timp de o lună, nu pot avea loc două eclipse totale sau inelare de Soare, dar
pot avea loc două eclipse parţiale de Soare.
d) Eclipsele de Lună
• Caracteristici generale
În faza de lună plină, Luna se găseşte, uneori, total sau parţial, în umbra sau
penumbra Pământului. Drept urmare, întreaga suprafaţă sau numai o parte din suprafaţa
Lunii devine invizibilă pentru orice observator terestru care are Luna deasupra
orizontului astronomic.
Fenomenul prin care Luna devine invizibilă total sau parţial pentru orice
observator terestru care are Luna deasupra orizontului astronomic datorită pătrunderii
totale sau parţiale a Lunii în conul de umbră sau de penumbră a Pământului se
numeşte eclipsă de Lună.
Modul de desfăşurare a unei eclipse de Lună este arătat în fig. I.2.39. Conul de
umbră a Pământului este delimitat de tangentele comune exterioare la discul Soarelui şi la
discul Pământului. Conul de penumbră a Pământului este determinat de tangentele
comune interioare la discul Soarelui şi la discul Pământului. Am reprezentat patru poziţii
ale Lunii în raport cu Pământul.
Luna
Soarele
Pământul 4
3 Penumbră
2
1 Umbră
2
3 Penumbră
4
Fig. I.2.39. Modul de desfăşurare a unei eclipse de Lună

În funcţie de poziţia Lunii faţă de Pământ, putem distinge mai multe tipuri de
eclipse de Lună: eclipse totale prin umbră, eclipse parţiale prin umbră, eclipse totale prin
penumbră şi eclipse parţiale prin penumbră.
În cazul eclipselor totale de Lună prin umbră, Luna este situată în întregime în
interiorul conului de umbră a Pământului, ca în poziţia 1 din fig. I.2.39. Aproape întreaga
suprafaţă a Lunii devine invizibilă pentru orice observator terestru care „are Luna
deasupra capului“ (fig. I.2.40).
Fig. I.2.40. Eclipsă totală de Lună prin umbră
Deoarece Luna se mişcă în raport cu Pământul, faza de totalitate este precedată şi

urmată de faze în care Luna este situată numai parţial în interiorul conului de umbră a
Pământului, numite faze parţiale din desfăşurarea unei eclipse totale de Lună prin umbră
(fig. I.2.41).
Fig. I.2.41. Fazele parţiale din desfăşurarea unei eclipse totale de Lună prin umbră. Stânga: imagine de
ansamblu realizată prin suprapunerea mai multor fotografii luate la momente diferite de timp. Dreapta:
imagini de detaliu.
Dacă Pământul ar fi lipsit de atmosferă, intensitatea luminii pe care ne-o trimite

Luna ar scădea treptat pe măsură ce se desfăşoară fazele parţiale ale unei eclipse totale de
Lună. În faza de totalitate, ea ar fi nulă. Dar, Pământul are o atmosferă destul de groasă.
Prin reflexia şi refracţia luminii solare de către atmosfera terestră, unele raze de lumină
sunt deviate de la Pământ la Lună. Din această cauză, Luna nu apare niciodată complet
obscură. Deoarece radiaţiile roşii sunt mai puţin absorbite de către atmosfera terestră,
Luna capătă o culoare roşiatică în fazele apropiate de faza de totalitate. Nuanţa acestei
culori depinde de condiţiile metrorologice.
90 ASTROMETRIE
În timpul unei eclipse parţiale de Lună prin umbră, Luna intră numai parţial în
conul de umbră a Pământului, ca în poziţia 2 din fig. I.2.39. Doar o parte a discului lunar
este invizibilă pentru observatorul terestru (fig. I.2.42).
Fig. I.2.42. Eclipsă parţială de Lună prin umbră
Eclipsele totale de Lună prin penumbră se produc când Luna pătrunde total în
conul de penumbră a Pământului, aşa cum este în poziţia 3 din fig. I.2.39. Luna este
vizibilă, are strălucirea redusă şi este mai întunecată spre conul de umbră (fig. I.2.43).
În cazul eclipselor parţiale de Lună prin penumbră, Luna este situată parţial în
interiorul conului de penumbră a Pământului, ca în poziţia 4 din fig. I.2.39. Aceste
eclipse sunt greu de detectat cu ochiul liber (fig. I.2.44).
Fig. I.2.43. Eclipsă totală Fig. I.2.44. Eclipsă parţială

de Lună prin penumbră de Lună prin penumbră
• Faza unei eclipse de Lună

Fracţiunea din discul Lunii situată în zona de umbră sau de penumbră a
Pământului într-un moment dat al unei eclipse de Lună se numeşte faza eclipsei de
Lună în momentul respectiv.
Mai exact, faza unei eclipse de Lună se defineşte prin relaţia
Φ=
d
, (I.2.27)
dL
unde dL este diametrul discului lunar, iar d este partea diametrului discului lunar situată în
zona de umbră sau de penumbră a Pământului.
Ea are o expresie diferită pentru eclipsele prin umbră (fig. I.2.45.a) şi pentru
eclipsele prin penumbră (I.2.45.b).
Luna
Luna d ρL
σ ρp
d ρL
ρu
σ
Umbră Umbră
Penumbră Penumbră
a) b)
Fig. I.2.45. Faza unei eclipse de Lună: a) prin umbră; b) prin penumbră
În cazul unei eclipse de Lună prin umbră, mărimile dL şi d depind de raza aparentă
ρL a discului lunar, raza aparentă ρu a discului umbrei Pământului şi distanţa unghiulară σ
dintre centrele discului Lunii şi discului umbrei Pământului (fig. I.2.45.a):
d L = 2ρ L , d = ρ L + (ρ u - σ ) = ρ L + ρ u - σ.
Astfel, faza unei eclipse de Lună prin umbră are expresia
ρL + ρu − σ
Φu = . (I.2.28)
2ρ L
Când centrele discului Lunii şi discului umbrei Pământului coincid (σ = 0), faza
eclipsei prin umbră are valoarea maximă
ρ + ρu
Φ u , max . = L .
2ρ L
În cazul unei eclipse de Lună prin penumbră, mărimile dL şi d depind de raza
aparentă ρL a discului lunar, raza aparentă ρp a discului penumbrei Pământului şi distanţa
unghiulară σ dintre centrele discului Lunii şi discului penumbrei Pământului (fig.
I.2.45.b):
d L = 2ρ L , d = ρ L + (ρ p - σ ) = ρ L + ρ p - σ.
Astfel, faza unei eclipse de Lună prin penumbră are expresia
ρL + ρp − σ
Φp = . (I.2.29)
2ρ L
Când discurile Lunii şi umbrei Pământului sunt tangente exterior (σ = ρ L + ρ u ) , faza
eclipsei prin penumbră are valoarea maximă
ρp − ρu
Φ p , max . = .
2ρ L
92 ASTROMETRIE
O eclipsă totală de Lună prin umbră se produce atunci când Φu ≥ 1, adică

ρ u ≥ ρ L + σ, ceea ce presupune ρ u ≥ ρ L . Faza totală a unei eclipse de Lună prin umbră
este observabilă pentru σ cuprins între 0 (centrele discurilor Lunii şi umbrei Pământului
coincid), când Φu ia valoarea maximă Φ u . max . , şi ρ u − ρ L (discurile Lunii şi umbrei
Pământului sunt tangente interior), când Φu ia valoarea 1. Cu cât ρu este mai mare decât
ρL, cu atât este mai lată zona de totalitate şi mai mare durata eclipsei. Faza de totalitate a
unei unei eclipse de Lună prin umbră poate dura de la un moment, pentru Φu = 1, până la
1,8h pentru Φ u . max . = 1,90 . Durata totală, cu fazele parţiale, a unei astfel de eclipse poate
atinge 3,8h.
O eclipsă parţială de Lună prin umbră este vizibilă în condiţiile în care Φu < 1,
adică ρ u < ρ L + σ. Pe măsură ce σ creşte, Φu scade. Atunci când σ = ρ L + ρ u (discurile
Lunii şi umbrei Pământului sunt tangente exterior), faza eclipsei se anulează. O eclipsă
parţială de Lună prin umbră cu fază mică durează numai câteva minute.
O eclipsă totală de Lună prin penumbră se produce atunci când Φp ≥ 1, adică
ρ p ≥ ρ L + σ. Ea are faza Φp egală cu Φ p. max . când σ = ρ L + ρ u (discurile Lunii şi umbrei
Pământului sunt tangente exterior) şi cu 1 când σ = ρ p − ρ L (discurile Lunii şi penumbrei
Pământului sunt tangente interior).
O eclipsă parţială de Lună prin penumbră are loc în condiţiile în care Φp < 1, adică
ρ p < ρ L + σ. Pe măsură ce σ creşte, Φp scade. Atunci când σ = ρ L + ρ p (discurile Lunii şi
penumbrei Pământului sunt tangente exterior), faza eclipsei se anulează.
Condiţiile de realizare a eclipselor de Lună
Pentru ca o eclipsă de Soare să aibă loc, trebuie îndeplinite anumite condiţii.
− O eclipsă de Lună prin umbră este posibilă numai dacă conul de umbră terestră
atinge suprafaţa Lunii. Lungimea conului de umbră terestră se determină astfel. Din
asemănarea triunghiurilor ACB şi BTVT din fig. I.2.46, rezultă că între raza RS = SA a
Soarelui, raza RT = TB a Pământului, distanţa dST = ST dintre Soare şi Pământ, distanţa dTL
= TL dintre Pământ şi Lună şi lungimea hT = TVT a conului de umbră terestră există relaţia
B
C
S T VT L
Pământul
Soarele
Fig. I.2.46. Determinarea lungimii conului de umbră terestru
CB CA
=
TVT TB
sau
ST SA − TB
= .
TVT TB
De aici, obţinem
RT
hT = d ST. (I.2.30)
RS − RT
Ţinând seama de valorile mărimilor din membrul drept al relaţiei (I.2.30), găsim
că lungimea medie a conului de umbră terestră, exprimată cu ajutorul razei RT a
Pământului, este egală cu 217RT. Ea este mult mai mare decât distanţa medie dintre
Pământ şi Lună, egală cu 60RT .
Astfel,
O eclipsă de Lună prin umbră este posibilă din punctul de vedere al lungimii
conului de umbră terestră.
− O eclipsă totală de Lună prin umbră sau prin penumbră este posibilă numai
dacă, respectiv, raza aparentă a conului de umbră terestră sau raza aparentă a conului de
penumbră terestră, la o distanţă de Pământ egală cu distanţa Pământ – Lună, este mai
mare decât raza aparentă a Lunii. Razele aparente ale conurilor de umbră şi de penumbră
terestre se determină, respectiv, cu ajutorul figurilor I.2.47.a şi I.2.47.b. În aceste figuri se
utilizează următoarele notaţii: ρS - raza aparentă a discului solar, pS - paralaxa Soarelui, pL
- paralaxa Lunii, ρu - raza aparentă a discului umbrei Pământului, ρp - raza aparentă a
discului penumbrei Pământului.
A pS
B O
pL
ρS ρu
S T ρS L
Pământul
Soarele
a)
A pS
Pământul
ρS T ρS L
S ρp
pL
B
O
Soarele
b)
Fig. I.2.47. Determinarea, la distanţa Pământ – Lună, a valorilor razei aparente: a) a conului de
umbră terestră; b) a conului de penumbră terestră.
În triunghiul ATO din fig. I.2.47.a, unghiul exterior ρS + ρu este egal cu suma
unghiurilor interioare nealăturate lui pS şi pL:
ρ S + ρ u = pS + p L .
94 ASTROMETRIE
De aici rezultă imediat că

ρ u = ( pS + p L ) − ρ S . (I.2.31)
În triunghiul ATO din fig. I.2.47.b, unghiul exterior ρp - ρS este egal cu suma
unghiurilor interioare nealăturate lui pS şi pL:
ρ p − ρ S = pS + p L .
Prin urmare,
ρ p = ( pS + p L ) + ρ S . (I.2.32)
Un calcul numeric ne arată că valorile medii ale razelor aparente ale conurilor de
umbră şi de penumbră terestre, la o distanţă de Pământ egală cu distanţa Pământ – Lună,
sunt ρu = 41′29″ şi ρp = 1º13′29″. Ele sunt mult mai mari decât valoarea medie a razei
aparente a discului Lunar ρL = 15′37″.
În consecinţă,
Eclipsele totale de Lună, atât prin umbră, cât şi prin penumbră, sunt posibile
din punctul de vedere al razelor aparente ale conurilor de umbră şi de penumbră
terestre la o distanţă de Pământ egală cu distanţa Pământ – Lună.
− Diferitele tipuri de eclipse de Lună sunt posibile numai pentru anumite valori
ale latitudinii ecliptice a Lunii.
În cazul eclipselor prin umbră, valorile permise ale latitudinii ecliptice a Lunii se
determină cu ajutorul fig. I.2.48.a pentru eclipsele totale şi cu ajutorul fig. I.2.48.b pentru
eclipsele parţiale. Notaţiile din aceste figuri au următoarele semnificaţii: ρS - raza
aparentă a discului solar, ρL - raza aparentă a discului lunar, pS - paralaxa Soarelui, pL -
paralaxa Lunii, βu - latitudinea ecliptică a Lunii.
A pS
B
C
pL
ρS ρ L
S T βu ρSL VT
Pământul Luna
Soarele
a)
A pS
B L
pL
ρS ρL C
S T βu ρS VT
Pământul Luna
Soarele
b)
Fig. I.2.48. Determinarea valorilor latitudinii ecliptice a Lunii pentru: a) o eclipsă totală de
Lună prin umbră; b) o eclipsă parţială de Lună prin umbră.
După cum am văzut anterior, faza totală a unei eclipse de Lună prin umbră este
observabilă pentru configuraţii intermediare între cea în care centrele discurilor Lunii şi
umbrei terestre coincid şi cea în care discurile Lunii şi umbrei terestre sunt tangente
interior. Ultima configuraţie este arătată în fig. I.2.48.a. Ea se realizează pentru o anumită
valoare limită βu a latitudinii ecliptice a Lunii. Aceasta se determină astfel. În triunghiul
ATC, unghiul exterior ρS + βu + ρL este egal cu suma unghiurilor interioare nealăturate lui
pS şi pL:
ρ S + β u + ρ L = pS + p L .
Deci,
β u = ( pS + p L ) − (ρ S + ρ L ). (I.2.33)
Înlocuind valorile mărimilor din membrul drept al relaţiei (I.2.33), găsim că
valoarea limită a latitudinii ecliptice a Lunii pentru producerea unei eclipse totale de
Lună prin umbră variază între 23′39″, când Luna este la perigeu, şi 29′4″, când Luna este
la apogeu.
Prin urmare,
Pentru a se produce o eclipsă totală de Lună prin umbră, latitudinea ecliptică a
Lunii trebuie să fie mai mică decât 23′39″ când Luna este la perigeu şi decât 29′4″
când Luna este la apogeu.
De asemenea, ştim că o eclipsă parţială de Lună prin umbră este observabilă
pentru configuraţii intermediare între cea în care centrele discurilor Lunii şi umbrei
terestre sunt tangente interior şi cea în care discurile Lunii şi umbrei terestre sunt tangente
exterior. Ultima configuraţie este indicată în fig. I.2.48.b. Ea se realizează pentru o
anumită valoare limită βu a latitudinii ecliptice a Lunii. Aceasta se determină în felul
următor. În triunghiul ATC, unghiul exterior ρS + βu - ρL este egal cu suma unghiurilor
interioare nealăturate lui pS şi pL:
ρ S + β u − ρ L = pS + p L .
Astfel,
β u = ( pS + p L ) − (ρ S − ρ L ). (I.2.34)
Efectuând calculele numerice, rezultă că valoarea limită a latitudinii ecliptice a
Lunii pentru producerea unei eclipse parţiale de Lună prin umbră variază între 53′1″,
când Luna este la perigeu, şi 1º32″, când Luna este la apogeu.
Deci,
Pentru a se produce o eclipsă parţială de Lună prin umbră, latitudinea ecliptică
a Lunii trebuie să fie mai mică decât 53′1″ când Luna este la perigeu şi decât 1º32″
când Luna este la apogeu.
În cazul eclipselor prin penumbră, valorile permise ale latitudinii ecliptice a Lunii
se determină cu ajutorul fig. I.2.49.a pentru eclipsele totale şi cu ajutorul fig. I.2.49.b
pentru eclipsele parţiale. În aceste figuri se utilizează următoarele notaţii: ρS - raza
aparentă a discului solar, ρL - raza aparentă a discului lunar, pS - paralaxa Soarelui, pL -
paralaxa Lunii, βp - latitudinea ecliptică a Lunii.
Ştim că faza totală a unei eclipse de Lună prin penumbră este vizibilă pentru
configuraţii intermediare între cea în care centrele discurilor Lunii şi umbrei terestre sunt
tangente exterior şi cea în care discurile Lunii şi penumbrei terestre sunt tangente interior.
Ultima configuraţie apare în fig. I.2.49.a. Ea se realizează pentru o anumită valoare limită
βp a latitudinii ecliptice a Lunii, care se determină astfel. În triunghiul ATC, unghiul
exterior βp - ρS + ρL este egal cu suma unghiurilor interioare nealăturate lui pS şi pL:
96 ASTROMETRIE
Luna
Soarele
pL C
B
ρL L
S ρS
ρS T βp
pS Pământul
A
a)
Luna
Soarele L
pL C
B
ρL
S ρS
ρS T βp
pS Pământul
A
b)
Fig. I.2.49. Determinarea valorilor latitudinii ecliptice a Lunii pentru: a) o eclipsă totală de
Lună prin penumbră; b) o eclipsă parţială de Lună prin penumbră.
β p − ρ S + ρ L = pS + p L .
Deci,
β p = ( pS + p L ) + (ρ S − ρ L ). (I.2.35)
Înlocuind valorile mărimilor din membrul drept al relaţiei (I.2.35), găsim că
valoarea limită a latitudinii ecliptice a Lunii pentru producerea unei eclipse totale de
Lună prin penumbră variază între 55′40″, când Luna este la apogeu, şi 1º32″, când Luna
este la perigeu.
Prin urmare,
Pentru a se produce o eclipsă totală de Lună prin penumbră, latitudinea
ecliptică a Lunii trebuie să fie mai mică decât 55′40″ când Luna este la apogeu şi decât
1º32″ când Luna este la perigeu.
De asemenea, ştim că o eclipsă parţială de Lună prin penumbră este observabilă
pentru configuraţii intermediare între cea în care centrele discurilor Lunii şi penumbrei
terestre sunt tangente interior şi cea în care discurile Lunii şi penumbrei terestre sunt
tangente exterior. Ultima configuraţie este indicată în fig. I.2.49.b. Ea se realizează pentru
o anumită valoare limită βp a latitudinii ecliptice a Lunii. Aceasta se determină în felul
următor. În triunghiul ATC, unghiul exterior ρS + βu - ρL este egal cu suma unghiurilor
interioare nealăturate lui pS şi pL:
β p − ρ S − ρ L = pS + p L .
Astfel,
β p = ( pS + p L ) + (ρ S + ρ L ). (I.2.36)
Efectuând calculele numerice, rezultă că valoarea limită a latitudinii ecliptice a
Lunii pentru producerea unei eclipse parţiale de Lună prin penumbră variază între
1º25′2″, când Luna este la apogeu, şi 1º33′58″, când Luna este la perigeu.
Deci,
Pentru a se produce o eclipsă parţială de Lună prin penumbră, latitudinea
ecliptică a Lunii trebuie să fie mai mică decât 1º25′2″ când Luna este la apogeu şi
decât 1º33′58″ când Luna este la perigeu.
− Diferitele tipuri de eclipse de Lună sunt posibile numai pentru anumite valori
ale longitudinii ecliptice a Lunii în jurul unui nod lunar.
Pe sfera cerească, umbra Pământului se deplasează la fel ca şi Soarele. De aceea,
valorile limită ale longitudinii ecliptice a Lunii din jurul unui nod lunar pentru o eclipsă
de Lună sunt date de formula (I.2.26),
sin Δλ = tg β ctg i,
ca şi pentru o eclipsă de Soare.
Utilizând valorile lui β găsite anterior, cu ajutorul acestei formule se pot determina
valorile lui ∆λ şi lărgimile 2∆λ ale zonelor diferitelor tipuri de eclipse de Lună.
În cazul eclipselor totale de Lună prin umbră, ∆λ variază între 4,4º, când Luna este
Astfel,
Zonele eclipselor totale de Lună prin umbră au lărgimile cuprinse între 8,8º,
În cazul eclipselor parţiale Lună prin umbră, ∆λ variază între 9,9º, când Luna este
Prin urmare,
Zonele eclipselor parţiale de Lună prin umbră au lărgimile cuprinse între 19,7º,
În cazul eclipselor totale de Lună prin penumbră, ∆λ variază între 10,4º, când
Luna este la apogeu, şi 11,3º, când Luna este la apogeu.
Astfel,
Zonele eclipselor totale de Lună prin penumbră au lărgimile cuprinse între
20,7º, când Luna este la apogeu, şi 22,5º, când Luna este la perigeu.
În cazul eclipselor parţiale Lună prin penumbră, ∆λ variază între 15,9º, când Luna
este la apogeu, şi 17,7º, când Luna este la perigeu.
Prin urmare,
Zonele eclipselor parţiale de Lună prin penumbră au lărgimile cuprinse între
31,9º, când Luna este la apogeu, şi 35,3º, când Luna este la perigeu.
Efectuând o analiză similară cu cea de la eclipsele de Soare, rezultă că,
În timp de o lună, nu pot avea loc două eclipse de Lună prin umbră sau o
eclipsă de Lună prin umbră şi o eclipsă de Lună prin penumbră, dar pot avea loc două
eclipse de Lună prin penumbră.
e) Frecvenţa şi periodicitatea eclipselor de Soare şi de Lună

98 ASTROMETRIE
După cum am arătat mai înainte,

Producerea eclipselor de Soare şi de Lună presupune îndeplinirea următoarelor
condiţii:
• Luna trebuie să aibă faza de lună nouă în cazul eclipselor de Soare.
• Luna trebuie să aibă faza de lună plină în cazul eclipselor de Lună.
• Discul Soarelui şi discul Lunii trebuie să se proiecteze pe sfera cerească în
vecinătatea nodurilor lunare, atât în cazul eclipselor de Soare, cât şi în cazul eclipselor
de Lună.
Ştim că fazele Lunii se repetă după un interval de timp Ssin. = 29, 5306 zile, numit
lună sinodică.
De asemenea, se cunoaşte faptul că nodurile lunare se deplasează pe ecliptică, în
sens retrograd, cu un unghi de cca. 19,3º într-un an sideral, egal cu cca. 365,3 zile, sau cu
un unghi de cca. 1,5º într-o lună siderală, egală cu cca. 27,3 zile.
Deoarece Soarele se deplasează pe ecliptică, în sens direct, cu cca. 1º pe zi, el
revine în acelaşi nod lunar după un interval de timp egal cu
z
 19,3 
T = 365,3 - 
z
 = 346
z
 1 
sau, mai exact, cu TΡ = 346,6200 zile, numit an draconitic.
Am arătat că Luna revine în acelaşi nod lunar după un interval de timp SΡ = 27,
2122 zile, numit lună draconitică.
Soarele trece dintr-un nod lunar în altul într-o jumătate de an draconitic, adică în
cca. 173 de zile.
Luna trece dintr-un nod lunar în altul într-o jumătate de lună draconitică, adică în
cca. 13,6 zile. Treisprezece treceri de acest fel se efectuează în 13⋅ 13,6 zile ≈ 177 zile.
Şase luni sinodice valorează 6⋅ 29,5 zile ≈ 177 zile.
Prin urmare, în fiecare an există două epoci de eclipse separate printr-un interval
de timp de 177 sau 178 de zile. Într-o jumătate de an, adică în cca. 183 de zile, epocile
eclipselor avansează cu cca. 5 zile. În timp, ele trec progresiv dintr-un anotimp în altul.
În fiecare zonă a eclipselor se produc, în mod obligatoriu, o eclipsă de Soare şi, cel
mult, o eclipsă de Lună. Astfel, în fiecare an, au loc cel puţin 2 eclipse, ambele de Soare.
Dacă mai au loc şi una sau două eclipse de Lună, într-un an vom avea 3 sau 4 eclipse. În
cazul în care, în fiecare din cele două zone ale eclipselor, se observă, la marginile
zonelor, câte două eclipse parţiale de Soare cu faze mici, între eclipsele fiecărei perechi
va avea loc, la mijlocul zonelor, câte o eclipsă totală de Lună. În aceste condiţii, într-un
an, se produc 6 eclipse. Dacă prima din cele patru eclipse parţiale de Soare are loc la
începutul lunii ianuarie, atunci, în 2⋅ 177 zile ≈ 354 zile, la sfârşitul lunii decembrie,
poate avea loc încă o eclipsă parţială de Soare. Astfel, într-un an, se pot produce
maximum 7 eclipse: 5 eclipse parţiale de Soare şi 2 eclipse totale de Lună. Combinaţii de
eclipse de acest tip sunt foarte rare.
De obicei, într-un an, se observă 2 sau 3 eclipse de Soare şi 1 sau 2 eclipse de
Lună. Totuşi, într-o anumită regiune de pe suprafaţa terestră, eclipsele de Lună sunt mai
ferecvente decât eclipsele de Soare datorită faptului că primele sunt vizibile în toată
emisfera nocturnă a Pământului, în timp ce ultimele sunt vizibile numai în zonele de
umbră şi de penumbră ale Lunii, care, în ani diferiţi, parcurg porţiuni diferite ale
suprafeţei terestre. Într-un loc dat de pe suprafaţa terestră, eclipsele de Soare sunt
observabile, în medie, o dată la 300 de ani. Există, totuşi, şi excepţii.
Între cele trei perioade care determină producerea eclipselor de Soare şi de Lună,
luna sinodică Ssin. = 29, 5306 zile, luna draconitică SΡ = 27, 2122 zile şi anul draconitic TΡ
= 346,6200 zile, există relaţiile
223⋅ Ssin. = 223⋅ 29, 5306z = 6585, 32 z;
242⋅ SΡ = 242⋅ 27, 2122z = 6585, 35 z;
19⋅ TΡ = 19⋅ 346,6200z = 6585, 78 z.
Se observă că eclipsele de Soare şi de Lună se repetă după un interval de timp egal
cu 6585, 3 zile (18 ani şi 11,3 zile dacă această perioadă cuprinde 4 ani bisecţi sau 18 ani
şi 10,3 zile dacă această perioadă cuprinde 5 ani bisecţi), numit saros, după cuvântul
omonim din limba egipteană, care înseamnă „repetare“. Repetiţia are loc în condiţii puţin
diferite deoarece distanţele faţă de nodurile lunare la care se găsesc Soarele şi Luna diferă
de fiecare dată.
Un saros cuprinde, în medie, 70 sau 71 de eclipse: 42 sau 43 de eclipse de Soare
(14 totale, 13 sau 14 inelare şi 15 parţiale) şi 28 de eclipse de Lună.


Astro2 Sistemul Solar

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Astro2 Sistemul Solar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

I.2.

CINEMATICA SISTEMULUI SOLAR

I.2.1. Structura sistemului solar

Fig. I.2.1. Sistemul solar

Majoritatea planetelor sunt înconjurate de sateliţi.

I.2.2. Mişcările reale ale corpurilor cereşti din sistemul solar

Corpurile cereşti care compun sistemul solar au mişcări destul de complicate.

În sistemul solar, planetele, asteroizii, cometele şi meteoroizii se mişcă în jurul

Fig. I.2.2. Legea întâi a lui Kepler

Punctul V1 al traiectoriei corpului P aflat la cea mai mică distanţă de corpul

Punctul V2 al traiectoriei corpului P situat la cea mai mare distanţă de corpul

Fig. I.2.3. Legea a doua a lui Kepler

Această lege poate fi enunţată şi altfel cu ajutorul noţiunii de viteză areolară.

I.2.2.2. Mişcarea reală a Soarelui

Mişcarea Soarelui cuprinde mai multe componente.

I.2.2.3. Mişcarea reală a Pământului

Mişcarea Pământului este foarte complicată. Ea poate fi descompusă în

I.2.2.4. Mişcarea reală a Lunii

Principalele mişcări ale Lunii sunt mişcarea de revoluţie în jurul Pământului,

Fig. I.2.4. Libraţia Lunii în longitudine

• rotaţia axei mari în planul orbitei, în sens direct, cu o perioadă de 8 ani şi 10

I.2.3. Mişcările aparente ale corpurilor cereşti din sistemul solar

Fig. I.2.5. Mişcarea anuală aparentă a Soarelui pe sfera cerească

Traiectoria mişcării anuale aparente a Soarelui pe sfera cerească se numeşte

Ecliptica taie sfera cerească în două emisfere: emisfera nordică ecliptică, cu

Punctul echinocţial  (α = 0° = 0h, δ = 0°), prin care Soarele, în mişcarea sa

Punctul echinocţial  (α = 180° = 12h, δ = 0°), prin care Soarele, în mişcarea

Punctul solstiţial E (α = 90° = 6h, δ = +23°27´), în care Soarele, în mişcarea sa

Punctul solstiţial E′ (α = 270° = 18h, δ = -23°27´), în care Soarele, în mişcarea

Punctele echinocţiale şi solstiţiale se numesc punctele principale ale eclipticii.

Fig. I.2.6. Ecuatorul ceresc şi ecliptica

b) Sistemul de coordonate ecliptice

Deoarece, în mişcarea lor aparentă pe sfera cerească, Soarele se deplasează pe

Fig. I.2.7. Sistemul de coordonate ecliptice

Coordonatele ecliptice ale unui astru sunt:

Fig. I.2.8. Triunghiul de poziţie (astronomic) al astrului

Cercul mare (ΠPEQΠ′P′E′Q′Π), cercul orar al astrului (PMP′) şi cercu l d e

• formula cosinusurilor laturilor:

c) Consecinţe ale mişcării aparente a Soarelui

Mişcarea reală de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui în conformitate cu

Tabelul I.2.1. Caracteristicile principale ale anotimpurilor

Durata Constelaţiile prin care

Observaţia I.2.1. Datele calendaristice din tabelul I.2.1 nu corespund întotdeauna

Într-un punct de pe suprafaţa Pământului, condiţiile climatice se schimbă odată cu

Solstiţiul de vară, Solstiţiul de iarnă,

În orice moment de timp, Pământul are o jumătate din suprafaţă iluminată de

Fig. I.2.10. Poziţia terminatorului faţă de axa de rotaţie a Pământului:

Fie E0 strălucirea aparentă a Soarelui într-un punct de pe suprafaţa Pământului din

Punctele tropicului Racului au Soarele la zenit la solstiţiul de vară.

Paralela terestră cu ϕ = -ε = -23°27´ se numeşte tropicul Capricornului.

Punctele tropicului Capricornului au Soarele la zenit la solstiţiul de iarnă.

Paralela terestră cu ϕ = 90º - ε = 66°33´ poartă numele de cercul polar de

Punctele cercului polar de nord au Soarele la orizont la solstiţiul de iarnă.

Paralela terestră cu ϕ = -(90º - ε) = -66°33´ se numeşte cercul polar de sud.

Punctele cercului polar de sud au Soarele la orizont la solstiţiul de vară.

Zona polară de nord

Zona temperată de nord

Fig. I.2.11. Zonele climatice ale Pământului

− zona caldă, cuprinsă între tropicul Racului şi tropicul Capricornului;

Fig. I.2.12. Relaţia dintre ziua solară şi ziua siderală

Deoarece Pământul efectuează o revoluţie de 360 º în jurul Soarelui în tr-un an

• În intervalul de timp dintre echinocţiul de toamnă şi solstiţiul de iarnă,

I.2.3.2. Mişcările aparente ale planetelor

Sistemul de coordonate ecliptice cu originea în centrul Pămânului poartă