„POVESTEA LUI HARAP-ALB”

de Ion Creangă
-temă și viziune-

Basmul cult este o specie epică în proză, de întindere medie, cu

acțiune plasată în aspațialitate și atemporalitate. Personajul principal
este lipsit de puteri supranaturale, acesta parcurgând un drum inițiatic,
basmul având caracter de bildungsroman. Restul personajelor sunt
raportate la erou și îndeplinesc funcții precum antagoniști, ajutoare și
donatoare, care au puteri supranaturale. Finalul fiind caracterizat de
învingerea binelui.
„Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă este un basm cult,
publicat în revista „Convorbiri literare”, în anul 1877. Autorul
pornește de la modelul basmului folcloric, caracterizat de stereotipe,
dar le organizează conform propriei viziuni (fuziunea dintre real și
fabulos), într-un text narativ complex, diferit de cel al basmelor
populare, prin procedeul triplicării.
Tema basmului, lupta dintre bine și rău, încheiată prin
triumful binelui, ilustrează o aventură eroică, imaginară, un drum al
maturizării parcurs de Harap-Alb pentru dobândirea unor valori
morale și etice. Motivele literare, care stau la baza temei basmului,
sunt: motivul podului care reprezintă puntea de trecere de la o etapă a
vieții la alta, de la adolescență la maturitate; motivul ursului care
reprezintă clasa războinicilor, clasă în care Harap-Alb pătrunde în
momentul în care învinge ursul la capăt de pod; motivul fântânii care,
lipsită de cumpănă, are conotație negativă, iar coborârea în fântână a
crăișorului poate fi privită drept o coborâre în infern, de aici
protagonistul ieșind sluga Spânului și motivul armei care are dublă
semnificație: armă a dreptății, cât timp se află în mâinile lui Arap-Alb
și armă a oprimării, în mâna Spânului.
 Potrivit viziunii despre lume a autorului, fabulosul este tratat în
mod realist, prin cultivarea detaliilor, individualizarea personajelor,
a limbajului și umorului. Astfel, personajul principal este lipsit de
puteri supranaturale, plecând de la stadiul de crai și ajungând să fie
împărat, deoarece basmul are caracter de bildungsroman, întrucât
traseul devenirii viitorului împărat este presărat mai curând cu probe
ale calităților morale, decât cu probe ale curajului.
Reperele spațio-temporale sunt vagi precizate, prin
atemporalitate: „era odată” și aspațialitate: eroul trebuia să străbată
lumea de la un capăt la celălalt, semnificând în plan simbolic trecerea
de la imaturitate la maturitate. În basm, sunt prezente formule tipice
plasate în incipit și final, marcând simetric intrarea și ieșirea din
fabulos. Formula inițială: „Amu cică era odată” fixează coordonatele
vagi ale acțiunii, iar, la rândul său, finalul îi aparține naratorului
omniscient, care face legătura dintre timpul basmului și timpul
cititorului, corespondența dintre ficțiune și realitate și simbolizând,
ironic, trăsăturile realității: „Și a ținut veselia ani întregi și acum mai
ține încă, cine se duce acolo bea și mănâncă, iar pe la noi, cine are
bani, bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă.”. Formulele
mediane: „și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă”,
„și mai merge el cât merge” realizează trecerea de la o secvență la alta
și întrețin suspansul.
Acțiunea basmului urmărește modul în care personajul
principal parcurge un drum al inițierii, la finalul căruia trebuie să
treacă într-un plan superior de existență. Acest drum presupune un
lanț de acțiuni care corespund momentelor subiectului. O scena
semnificativă pentru temă se află în desfășurarea acțiunii prin
coborârea crăișorului în fântână, iar Spânul îi fură identitatea, astfel
îl transformă în rob: „până când va muri și va învia”, iar crăișorul ia
numele de Harap-Alb, ce înseamnă slugă albă, fiind un oximoron.
Această scenă reprezintă sancțiunea suferită de tânăr pentru lipsa sa
de maturitate. O altă scenă semnificativă se desfășoară în
deznodământ, atunci când fata împăratului, folosind obiectele
magice: apă vie și apă moartă, îl învie, refăcându-se echilibrul și
răsplata eroului, fiind conturată lupta dintre bine și rău cu învingerea
binelui.
Vasile Lovinescu subliniază în lucrarea „Creangă și creanga de
aur” faptul că la baza construcției personajului stau principiile ying-
yang, ce constau în o alăturare a contrariilor. Astfel, găsim deopotrivă
la Harap-Alb vitejie, curaj, slăbiciune, lașitate. În plus, menirea
acestuia este de a face lumină între două lumi, a tatălui și a fratelui,
doi frați ce nu se mai văzuseră din tinerețe. Aceeași calitate este
intuită de către Sfânta Duminică ce i se adresează în grădina crăiască
cu apelativul „luminate crăișor”. În basm mai sunt prezente și forțele
răului reprezentate de Spân și Împăratul Roș, personaje ajutătoare și
donatoare precum: Sfânta Duminică, Gerilă, Setilă, Flămânzilă,
Păsări-Lăți-Lungilă, Ochilă, calul, regina albinelor și regina furnicilor,
care sunt personaje ajutătoare.
Conflictul, lupta dintre bine și rău, se încheie prin victoria
forțelor binelui. Eroul se confruntă cu doi antagoniști, după
advertismentul tatălui său: „să te ferești de omul roș, iar mai ales de
cel spân, cât ai putea”. Mai întâi, spânul, om viclean, îi răpește
identitatea flăcăului, îl supune la trei probe, iar la curtea Împăratului
Roș, eroul va avea de trecut mai multe serii de probe, fiind sprijinit de
făpturi imaginare cu puteri supranaturale, fiind evidențiat procedeul
de triplicare a probelor.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează
limbajul naratorului și al personajelor prin umor (diminutive cu
valoare argumentativă: „buzișoare”, „băuturică”, caracterizări
pitorești – portretul lui Gerilă, al lui Ochilă etc.) și oralitate (frecvența
proverbelor, zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba aceea”:
„Vorba aceea: <Frica păzește bostănăria>”, versuri populare: „De-ar
ști omul ce-ar păți./Dinainte s-ar păzi!”). Registrele stilistice popular,
oral și regional conferă originalitate limbajului artistic, prin
integrarea unor termeni și expresii populare, regionalisme fonetice sau
lexicale.
 Titlul nominal este alcătuit dintr-o alăturare a unui substantiv
comun „povestea” cu unul propriu „Harap-Alb”. Termenul prim
promite cititorului o istorie remarcabilă, evidențierea unui
bildungsroman, iar cel de-al doilea, cu valoare oximoronică poate
evoca coexistența binelui cu răul, dar și cele două stadii majore
ilustrate de protagonist: novicele și inițiatul.
Basmul este „o oglindire… a vieții în moduri fabuloase” (G.
Călinescu). Astfel, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult ce are
ca particularități umanizarea fantasticului, individualizarea
personajelor prin limbaj, umorul și oralitatea.