Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

Date despre viața și opera autorului

Perioada marilor clasici, careia ii apartine Ion Creanga, alaturi de Ioan Slavici, Mihai Eminescu si
I.L. Caragiale, este una definitorie in evolutia literaturii romane, prin modelele literare propuse
generatiilor urmatoare. Ion Creangă este un exponent al artei narative populare duse până la
rafinament, fiind considerat unul dintre cei mai buni povestitori europeni. Opera sa, de o originalitate și
valoare inestimabilă, este ridicată la rangul de simbol național.

Contextul operei

Basmul Povestea lui Harap-Alb reprezintă una din cele mai strălucite opere ale lui Ion Creangă,
fiind considerata „o sinteză a basmului românesc”(Pompiliu Constantinescu), care proiecteaza in
fabulos lumea taraneasca, intr-o maniera originala de exprimare. Opera fost publicată în revista
Convorbiri literare, în anul 1877, fiind republicată și în Timpul.

Geneza

Subiectul basmului este întâlnit în șase versiuni românești, dar apare și în literatura
universală: în Grecia-Omul fără barba, în Ungaria-Omul cu barbă de aur. Anumite pasaje din
basm sunt asemănătoare cu secvențele propuse de Homer în Iliada și Odiseea.

Încadrarea într-o perioada ideologică

Opera lui Ion Creangă face parte din perioada antebelica, respectând direcțiile impuse de
junimiști și promovate cu ajutorul revistei Convorbiri literare condusă de Titu Maiorescu.

Încadrarea într-un gen literar

Povestea lui Harap Alb aparține genului epic, ce cuprinde totalitatea operelor literare, în
proză, în care autorul își transmite în mod indirect gândurile ideile și sentimentele cu ajutorul
personajelor, acțiunii și a naratorului.
Întâlnim îmbinarea tuturor modurilor de expunere: narațiunea, descrierea, dialogul,
monologul. Predomină dialogul care substituie narațiunea, imprimă aspect dramatic operei, fiind și
un mod de caracterizarea indirectă a personajelor. Stările sufletești ale eroului sunt redate prin
descriere.
Acțiunea este cronologica, respecta momentele subiectului și implică un număr mare de personaje
(Harap-Alb, Spânul, Calul Năzdravan etc.).

Încadrarea într-o specie literara

Basmul este opera epică în proză care prezintă tema luptei dintre bine și rău, finalizată
întotdeauna cu victoria binelui, în care apar atât personaje umane, cât și cu puteri supranaturale,
întâmplările au caracter fabulos și sunt prezente clișee compoziționale (numere și obiecte magice,
formulări tipice). Basmul cult pornește de la schema basmului popular, dar se deosebește de acesta
prin localizarea geografică și umanizarea fantasticului, prin faptul că are un autor cunoscut și este
transmis pe cale scrisă,prin eliminarea granitelor dintr etic si estetic (cei 5 uriasi sunt urati, dar nu
rai), prin elementele de oralitate și umor adoptate de scriitor, prin prezența tuturor modurilor de
expunere și dimensiunea simbolică a narațiunii.

Personajele sunt individualizate, dinamice și devin tipuri de personaje. De exemplu, Spânul

este răul necesar, cel care îl inițiază pe Harap-Alb, Sfânta Duminică este omul înțelept, calul este
prietenul adevărat care se cunoaște la nevoie. De asemenea, are loc umanizarea fantasticului
evidențiată prin faptul că protagonistul nu are puteri supranaturale. Acesta este sprijinit de
personajele ajutoare și donatoare (Sfânta Duminică, cal, cei cinci năzdrăvani, Regina Albinelor,
Regina Furnicilor, tatăl) în confruntarea cu antagoniștii basmului, Spânul și Împăratul Roș.

Formula inițială („Amu, cică era o dată”) este inovata,dispare negatia „niciodata” ,avertizează
cititorul că pătrunde într-o lume imaginară. Regionalismul „Amu” are rolul de localiza geografic
fantasticul în spațiul moldovenesc, aceasta fiind de asemenea o proprietate a basmului cult.

Formula mediană „și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă” susține ritmul
povestirii și mențin interesul cititorului, iar cea finală „Iar pe la noi cine are bani, bea și mănâncă,
iar cine nu, se uita și rabdă” face trecerea de la creația fabuloasă la realitatea cotidiană, restabilind
ordinea inițială si aducand o nota de umor.

Ca în toate basmele, în acest text apar obiecte miraculoase (tava cu jăratec, apa vie și apa
moartă, smicelele) și cifra magică trei, simbol al perfecțiunii (trei fii, trei fete, trei probe inițiate de
Spân, trei apariții ale Spânului).

De asemenea, elementele de originalitate, cum sunt oralitatea și umorul specific lui Creangă,
susțin caracterul cult al basmului.

Tema

La fel ca în orice basm, tema este lupta dintre forțele binelui, reprezentate de Harap-Alb, și
forțele răului, avându-l ca reprezentat pe Spân, deznodământul aducând întotdeauna triumful
binelui. Motivele basmice care susțin tema sunt: motivul împăratului fără urmași, superiorității
mezinului, călătoriei inițiatice, încălcării sfatului părintesc, coborârii în infern, morții și renașterii,
probelor depășite, pețitului, căsătoriei. Întâlnim în operă și simboluri: podul ( simbolul trecerii spre o
altă etapa, spre definire), fântâna (simbolul renașterii, al cunoașterii, apa genezei), pădurea
labirintică (simbolul noilor provocări, al iscusinței de care protagonistul nu dă dovadă, pierderea
identității), blana de urs (simbolul războinicilor), drumul (simbolul destinului).

Dimensiunea simbolică a narațiunii, trăsătură a basmului cult, scoate în evidență o altă interpretare
a temei, și anume maturizarea eroului. Astfel, acest basm poate fi considerat un bildungsroman în
regim fabulos, întrucât prezintă drumul inițiatic al personajului principal, modificându-și statutul:
acesta trece de la postura de naiv, la cea de novice, iar apoi la cea de inițiat. Viziunea despre lume a
autorului se desprinde din dorința acestuia de a prezenta maturizarea protagonistului.
 Titlul

Titlul este un element paratextual ce ne introduce în universul epic propus de Ion Creangă.

Substantivul comun „povestea” sugerează caracterul fabulos al narațiunii,anticipand specia

literara in care se inscrie textul, iar cel de-al doilea termen individualizează personajul. Numele
propriu „Harap-Alb” este construit oximoronic pe baza antitezei dintre cuvântul „Harap”, „om cu
pielea și părul de culoare neagră” și a adjectivului „Alb”. Așadar, „Harap” semnifică omul supus, iar
„Alb” reprezintă tânărul fără experiență, numele de „Harap-Alb” sugerând faptul că mezinul craiului
se va iniția prin experiența vieții, iesind din intunericul ignorantei spre lumina spirituala.

Structura

Structura e una complexă, atipică pentru basm, opera pare a fi un miniroman ce urmărește destinul
protagonistului. Compoziția e pluriepisodică, conține zece episoade legate de prezența formulelor
mediane. Basmul este unul simetric, marcat de cele două morți/învieri, ce îi conferă protagonistului
identități diverse survenite în calea definirii. Se spune despre basm că este „alcătuit din contopirea a
două povesti”. (Alexandru Piru)

Coordonate spațiale și temporale

Coordonatele temporale sunt specifice basmului: timpul fabulos, mitic („illo tempore”). În
expozițiune apare elementul temporal “odată”, un adverb ce ne plasează într-o lume misterioasă,
caracterizata de atemporalitate. Timpul ignoră modelul lumii fizice, durata se contrage sau se dilată,
timpul poate fi suspendat sau accelerat. În basmul Povestea lui Harap Alb, timpul este
antropomorfic (asemănat cu oamenii)( Sf. Duminică).
Coordonatele spațiale sunt vagi, imaginare, redate la modul general și cuprind spații geografice
foarte largi “tărâmul acesta”, “tărâmul celălalt”. Acțiunea se desfășoară în trei împărății (a Craiului,
a Împăratului Verde și a Împăratului Roș).
Pe parcursul desfășurării acțiunii sunt specificați mai mulți indici spațiali ce au valoare
simbolica: casa părintească (simbol al protecției) podul( simbol al trecerii spre o altă etapă a vieții),
fântâna (loc al metamorfozării, al renașterii), pădurea labirintică (simbol al cunoașterii, al
înțelepciunii- labirintul lui Dedal/triumful lui Tezeu), Grădina Ursului (ursul, animal
hotonian/divinitate subpământeană-simbol al păstrării roadelor pământului, al bărbăției), Pădurea
Cerbului (cerbul-ființă solară, simbol al forțelor telurice).

Perspectiva narativa
Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune „dindărăt”, care susține caracterul cult al
basmului. Narațiunea la persoana a III-a aparține unui narator omniscient, omniprezent și, în mare
parte, obiectiv, care nu se implică în destinul personajului, lăsându-l să evolueze spre deznodământ,
după năzuințe și slăbiciuni.
Intervențiile directe,subiective ale acestuia reprezintă o marcă a oralității stilului. Vocea narativă
se adresează direct cititorilor („ce să vă spun mai mult”, „vă rog să ascultați”), iar participarea
afectivă a naratorului este evidențiată prin dativul etic: „mi ți-l înșfacă cu dinții de cap”, „mi ți-o
vede”

Incipitul

Incipitul din Povestea lui Harap-Alb este reprezentat de formula inițială Amu, cică era odată,
având rolul de-a face legătura dintre planul realității și planul fabulosului. Observam diferența dintre
timpul povestirii (redat prin adverbul regional amu) și timpul povestit (redat prin imperfectul era
și adverbul de timp odată), definind o separare a timpului. Elementele de originalitate ale formulei
inițiale nu țin doar de ruperea brusca dintre realitate și ficțiune, de cuvintele specific limbajului
moldovenesc, ci și de păstrarea obiectivității naratorului. Prin prezenta structurii cică naratorul nu își
asuma veridicitatea întâmplărilor.

Conflicte

Având în vedere tema predominantă a basmelor, biruința binelui asupra răului, conflictul
principal este de natura morală, unul exterior ce capătă trăsături generalizate. Conflictele
secundare animă, înveselesc basmul, aducând și mai multe detalii despre firea umană, despre
diversitatea comportamentală (discuțiile dintre Gerilă și celelalte personaje fantastice; atitudinea
Calului și a Spânului). Având în vedere că opera este considerată un bildungsroman, conflictul
interior vizează frământările, fricile, nesiguranța protagonistului, aflat în proces de maturizare.

Scene reprezentative

O scenă semnificativă pentru tema basmului este cea în care fiul de crai lipsit de experienta,
boboc, pica in capcana Spânului. Ajunși la o fântână, antagonistul varsă apa din plosca stăpânului său
și îl invită pe tânăr să coboare pentru a se răcori. Credul, neatent la semne, mezinul coboară în
fântâna ce are aspect de grotă, o fântâna atipică adâncă și nu avea nici roată, nici cumpănă. .
Fântâna ce se vrea a fi un izvor de viață cu apă dulce este locul pieirii cu apă rece ca gheața. Spânul
duce la bun sfârșit planul său, cu multă dibăcie trage capacul peste fântână, frângându-i destinul
neîmplinit. Jurământul pe ascuțișul paloșului este pecetea tăcerii pentru omul moral, ce va păstra
taina „până va muri și iar va învia” . Naivitatea este sancționată prin pierderea însemnelor originii și
dreptului de moștenitor. Spânul pune mâna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai, oferind în
schimb o nouă identitate și numele Harap-Alb. Botezul primit de la Spân înseamnă începutul
adevăratei identități, pentru desăvârșire, protagonistul își reia viața de la primul nivel, urmând să
învețe lecții importante: umilința, suferința, ascultarea, frica.

O a doua scenă relevantă pentru tema și viziunea despre lume o reprezintă finalul ce sugerează
triumful binelul și maturizarea eroului. Căderea măștilor și restabilirea ordinii esențiale a lumii sunt
determinate de fata Împăratului Roș ,care dezvăluie adevărata identitate a lui Harap-Alb, cea de
nepot al Împăratului Verde. Nervos, Spânul îi zboară capul lui Harap-Alb, uciderea sa însemnând
eliberarea de sub puterea jurământului. Moartea are o valoare simbolică, restabilește echilibrul,
firescul. Forța răului dispare, Calul Năzdrăvan face un ultim zbor astral, își încheie misiunea prin
transformarea maleficului în praf și pulbere, dovadă că răul este pedepsit. Eroul este readus la viață
într-o secvență dominată de iubire, cu ajutorul celor trei smicele de măr ( simbol al vegetalului, al
naturalului) împreună cu apa vie și apa moartă. Astfel, Spânul se dovedește a fi răul necesar, un
pedagog deghizat, fără de care Harap-Alb nu ar fi reușit să se maturizeze.

Limbajul
Oralitatea limbajului dă senzația de spontaneitate și se realizează prin proverbe și zicători („la
plăcinte înainte, la război înapoi”, „omul sfințește locul”), regionalisme („Amu”), interjecții („haț”),
interogații („Ce-i de făcut?”), adresări directe („vă rog să ascultați”). Umorul se realizează prin
numele personajelor („Păsări-Lăți-Lungilă”), expresiile folosite („să trăiască trei zile cu cea de-
alaltăieri”) și formulele ritmate („acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă,
nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să-l-cați,
megieș cu Căutați și de urmă nu-i mai dați”).
Scrierea lui Ion Creanga se aseamana cu acelea ale lui Francois Rabelais prin umor, prin oralitate
si prin caracterul paremiologic.

Concluzie
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb este cel mai frumos basm românesc, fiind considerat de
critici „un mic roman de aventuri”, „o adevărată epopee a poporului român”.