Luceafarul

Mihai Eminescu

Date despre viața și opera autorului

Perioada marilor clasici, careia ii apartine Mihai Eminescu, alaturi de Ioan Slavici, Ion Creanga si
I.L. Caragiale, este una definitorie in evolutia literaturii romane, prin modelele literare propuse
generatiilor urmatoare.

Romantic prin structură, Eminescu rămâne poetul a cărui influență se menține în toată lirica ulterioară
lui. El reprezintă instanța tutelară a spiritualității romanești, punctul de plecare al definirii liricii
naționale. Nimeni nu a înțeles și conturat mai bine „drama omului ca ființă duală, sfâșiata de contradicții
între faptă și conștiință, pasiune și renunțare, soartă și nemurire, viață și moarte” spunea Tudor Vianu.

Contextul operei

Unul dintre textele ilustrative ale romantismului eminescian, considerat o sinteză superioară a
întregii concepții lirice, este poemul „Luceafarul”, aparut Viena în ”Almanahul Societății Academice
Social Literare Romania-Juna" din Viena " și apoi în "Convorbiri literare" și în volumul antum
"Poesii" din 1883.

Geneza

Sursele inspiratiei poetice sunt numeroase. In primul rand, se indentifica cele de natura folclorica,
schema narativa de baza fiind preluata din basmul romanesc Fata-n grădina de aur cules de diplomatul
Kunisch, text pe care autorul il prelucreaza de cinci ori, conferindu-i incarcatura filosofica. De
asemenea, din basmul Miron și frumoasa fără corp, poetul preia ideea neputintei atingerii idealului.

Pe de alta parte, Eminescu preia elemente din mitul Zburătorului considerat de Călinescu unul dintre
cele patru mituri fundamentale ale culturii romane.Acesta se regăsește în prima parte a operei, prin cele
doua ipostaze antonimice in care se intruchipeaza Luceafarul: inger si demon.

O alta sursa de inspiratie este cea filosofica, reprezentata de teoria schopenhaueriana a geniului,
care asaza fiinta superioara in opozitie cu omul comun. Potrivit acestei filozofii, cunoasterea lumii este
accesibila numai omului superior, singurul capabil sa iasa din sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe
sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obisnuit nu se poate ridica deasupra
concretetei vietii, nu-si poate depasi conditia subiectiva.

Încadrarea într-o perioadă ideologică

Prin opera lui Eminescu asistăm la o etapă de rafinare a romantismului pașoptist. Poetul aduce o
revoluție în limbajul poetic al vremii, al perioadei antebelice, dar și o intelectualizare a mesajului
literar.

Încadrarea într-un curent literar

Romantismul este un curent literar ce apare ca reacţie la raţionalismul şi constrângerile impuse de

clasicism, fiind definit de Victor Hugo în prefața-manifest a dramei Cromwell . În literatura română,
curentul este promovat cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, acesta definind în articolul Introducție,
publicat în revista Dacia literară, noile direcții artistice.
Creația eminesciană reunește concepțiile romantice, poemul este considerat o alegorie construită pe
tema condiției geniului. Procedeul artistic fundamental este antiteza, stabilind opoziția între veșnicia
geniului și efemeritatea ființei umane. Cosmogonia aduce omul momentului în fața nelimitatului, cu
ajutorul motivului călătoriei cosmice. Autorul este preocupat de geneza universului, aducând în poemul o
puternică încărcătură filosofică. Iubirea este văzută în două ipostaze: iubirea spirituală, înaltă, absolută
și iubirea senzuală, a momentului, a bucuriei limitate. Natura devine spațiu protector pentru cuplul
teluric, al ființelor ghidate de empirism (doctrină ce consideră experiența senzorială ca o sursă a
cunoașterii). Dorința evadării din real, specifică romanticilor, se realizează prin oniric.

Încadrarea într-un gen literar

„Luceafărul” este o sinteza a genurilor literare, sunt țesute cu multă dibăcie elemente epice
(incipitul fabulos, succesiunea diegetica a întâmplărilor, existența unei voci naratoriale), elemente
dramatice (conflictul bine definit, valorifică o categorie a dramaticului, intensitatea trăirilor, prezența
personajelor, conflictele interioare sunt puternice, amintind de nodul tragic specific tragediei antice).
Însă, elementele lirice sunt dominante, prin forma înaltă a metaforei și abstractul imaginarului poetic
(drumul parcurs de Luceafăr), redarea unor idei profunde cu ajutorul monologului, eufonia versurilor,
structuri prozodice îndelung rafinate.

Încadrarea într-o specie literară

Luceafărul este un poem liric în care meditația filosofica este completată de idila pastorală, elegia
si pastelul cosmic. In toata opera întâlnim și urme adânci de satiră. Forma alegorică a poemului
surprinde cititorul prin multiplele semnificații ale destinului.

Tipul de lirism

Textul se încadrează în lirismul obiectiv, fiind emblematic pentru ”lirica rolurilor”, ”lirica măștilor”,
deoarece sub masca unor personaje lirice, străine și a unor întâmplări, palpită inima poetului și aventura
sa intimă.

Tema

Luceafarul este un poem filozofic, in care tema romantica a conditiei omului de geniu capata
stralucire desavarsita. Aceasta tematica este ilustrata prin motivul Luceafarului, cea mai stralucitoare
stea, asa cum si geniul este omul superior, care aspira spre absolut, capabil de orice sacrificiu pentru
implinirea idealului in iubire. In opozitie cu acesta, Catalina reprezinta omul comun, care nu poate sa
urmeze pana la capat chemarea inaltului, dar nici sa se bucure in totalitate de fericirea pamanteasca, fiind
prinsa intre fizic si metafizic.
 Alte teme ce sustin tema centrala a textului sunt: timpul vazut din perspectiva bivalenta
(individuala si cosmica), cosmogeneza si escatologia (ilustrate de motive precum marea, cerul,
pamantul), iubirea (in doua ipostaze: imposibila, neimplinita- intre Luceafar si fata de imparat; si
implinita, intre doua fiinte ce apartin aceleiasi lumi- Catalin si Catalina), natura terestra si cosmica
(creionata prin motive precum teiul, codrul, izvorul, luna, luceafarul,seara, noaptea).

Laitmotivul operei este lumina, prezent în diverse expresii poetice, de-a lungul întregului text.

Titlul

Titlul operei este un prag stilistic sugestiv ce are rolul de a ne introduce in universul de semnificatii al
geniului eminescian. Acesta focalizează atenția lectorului spre protagonist, spre statutul superior al
acestuia. In plan denotativ, titlul face referire la steaua cea mai stralucitoare de pe cer, planeta Venus.
Ca ochi al cerului, Luceafărul veghează destinele individuale.

In plan alegoric, Luceafarul devine pentru poet simbol al omului de geniu, dotat cu o inteligenta
superioara, insetat de absolut, capabil sa-si depaseasca limitele si sa se sacrifice pentru iubire.

Titlul amintește de Lucifer, marele spirit răzvrătit și aducător de lumină. Este un ”Hyper”-eon
(deasupra mergătorul), deoarece nu este fixat în condiția individuală, ci trece peste destinele lumii.

Numele ales, reluat în text ca substantiv comun, ortografiat cu literă mică, avertizează asupra naturii
duale a geniului, una a ordinii umane și alta a universalității divine. Forma sa gramaticală, articolul
hotărât primit, îl particularizează, transformându-l în reper esențial.

Structura

Structura este specifică discursului narativ, respectă momentele subiectului. Sunt prezente două
planuri antitetice: uman-terestru și universal-cosmic, care converg unul catre celalat si se interfereaza
uneori , respectând, prin înlănțuire echilibrul clasic. Mesajul poetic este dispus în patru tablouri, având
o structură polifonică (mai multe voci lirice). În cele 98 de strofe urmărim o schemă epică simplă, dar
extrem de profundă.

Secvente reprezentative

O primă secvență în care se reflectă tema se conturează în primul tablou al poemului, care este o
poveste fantastica de dragoste, deoarece se manifesta intre 2 fiinte apartinand unor lumi diferite, cea
terestra si cea cosmica, si tocmai de aceea este o iubire imposibila. Debutul plaseaza povestea de dragoste
intr-un timp mitic („illo tempore”): „A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”, atestand astfel
filonul folcloric al poemului.

Fata de imparat este individualizata prin descendenta nobila, puritatea si frumusetea iesita din comun.
Epitetul „o prea frumoasa fata” este un superlativ popular cu o mare forta de expresie, ales de
Eminescu dupa numeroase incercari. Dubla comparatie „Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele”
ilustreaza unicitatea fetei, aproape incluzand-o in spiritualitatea superioara a geniului.

Legatura dintre cele 2 planuri se realizeaza prin intermediul ferestrei, singurul spatiu de comunicare
dintre cele 2 lumi, terestra si cosmica. Motivul privirii, al timpului curgător "Îl vede azi, îl vede mâine"
sugerează mistuitoarea dorință a omului de a atinge celestul, idealul, absolutul.

Legătura dintre general (”Luceafărul”) și individual (fata de imparat) este facilitată în planul oniric de
oglindă (”din oglindă luminiș/ Pe trupu-i se revarsă”). Acest element artificial al imaginarului poetic
funcționează ca o poartă între vis și realitate, între spirit și materie, între viață și moarte.

Cadrul este nocturn, romantic, favorabil visului, sustinut de motivul serii, al castelului, al
zburatorului si al oglinzii. Chemarea Luceafarului de catre fata este patetica, incarcata de dorinta si de
forta magica, fiind construita ca o formula cu puteri supranaturale: „Cobori in jos luceafar bland/
Alunecand pe-o raza”.

Luceafarul se intrupeaza intai sub infatisare angelica, ca fiu al cerului si al marii, si o cheama pe
tanara in lumea sa. Aceasta refuza insa, aducand in prim plan principalul obstacol in calea iubirii lor,
faptul ca apartin unor lumi diametral opuse, simbolizate de viata vesnica, respectiv de iminenta mortii:
„Caci eu sunt vie, tu esti mort.”

Cifra fatidica „3” marcheaza intervalul care se scurge pana la cea de-a doua incantatie a fetei, care
rezulta in intruparea Luceafarului in ipostaza demonica, nascut din soare si din noapte. Fata nu poate
accede in lumea lui si nu-l poate intelege, cerandu-i lui sa devina muritor si sa vina in lumea ei.
Luceafarul dispune de puterea de sacrificiu a omului de geniu in numele implinirii idealului absolut,
dorindu-si sa renunte la nemurire in numele iubirii.

O a doua secvență care reflectă tema este surprinsă în episodul al treilea al poemului, numit si
„drumul cunoasterii”, fiind dominat de planul universal-cosmic. Plecat in cautarea Demiurgului,
Luceafarul strabate nu doar imensitatile cosmice, ci si timpul, ajungand pana la momentul cosmogenezei:
”Vedea, ca-n ziua cea dintai, cum izvorau lumine”. Nasterea Universului este descrisa printr-un pastel
cosmic de neegalat, ce dă imaginea unei lumi fabuloase prin dimensiuni și prin mistere.

Setea de cunoastere a omului de geniu („o sete care-l soarbe”) face ca Hyperion sa isi doreasca
dezlegarea de nemurire in scopul de a descifra taina fericirii, prin implinirea iubirii absolute: „ Reia-
mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire...”.

Demiurgul ii refuza lui Hyperion dorinta, prin expunerea ideii filozofice „fortuna labillis”: omul
muritor nu-si poate determina propriul destin si se bazeaza numai pe noroc, in antiteza cu omul de geniu,
singurul capabil de a implini idealuri inalte, care-l fac nemuritor.

Tabloul se aseamănă cu viziunea eminesciană asupra genezei (”Scrisoarea I”), deoarece peste toate se
așază liniștea și uitarea.

Concluzie

Atat de deosebite in esenta lor, conditia geniului si conditia omului comun se dovedesc insa la fel de
tragice, ambii fiind condamnati sa ramana egali cu ei insisi.

Concluzionând, Constantin Noica definește poemul filosofic un ”Basm al ființei ”, o istorisire a

tendințelor contrare existente în fiecare om, dilemelor proprii ființei.