Undele seismice

Energia eliberată brusc de focar în momentul producerii unui dezechilibru tectonic se

propagă în toate direcţiile sub forma unor unde elastice, numite unde seismice.
Pe masura îndepartarii de locul perturbatiei initiale, energia se repartizeaza pe tot
mai multe particule − efectele seismului sunt tot mai mici la distante mai mari. Undele
seismice sunt un "amestec" de unde longitudinale si transversale.
Tipuri de unde seismice:
a). Unde de adâncime(de volum): se deplasează în partea interioară a Pământului, şi se
pot clasifica în:
1. Unde de tip longitudinal sau de dilataţie(numite şi unde primare şi notate P) sunt
cele mai rapide unde seismice, ele ajungând primele (prima vibraţie simţită în timpul
seismelor). Ele se propagă cu o viteză de aproximativ 1.6 până la 8 kilometri/secundă,
depinzând de materialul prin care se deplasează. Particulele materiale oscilează pe
direcţia propagării undei. Undele P se pot propaga prin roci şi lichide. Ele comprimă şi
întind în mod succesiv materialul străbătut pe direcţia lor de propagare (într-un mod
similar celui în care sunetul se propagă prin aer). Amplitudinea acestor unde este direct
proporţională cu magnitudinea (energia cutremurului). Unda P nu este periculoasă pentru
clădiri, deoarece conţine doar aproximativ 20% din energia totală a cutremurului.
2. Unde de tip transversal sau de forfecare(numite unde secundare şi notate S) sunt mai
lente ca undele P şi sunt al doilea tip de undă/vibraţie resimţită în timpul seismului. Ele
deplasează în afară particule de rocă, împingându-le perpendicular pe calea undelor.
Astfel rezultă prima perioadă de ondulare asociată cutremurelor. Undele S se pot propaga
doar prin mediu solid (tip rocă), nu şi prin mediu lichid.
Întrucât direcţia de propagare devine aproape verticală în vecinătatea suprafeţei
libere a terenului, undele S(transversale) produc cele mai importante efecte inerţiale
asupra construcţiilor. Sunt periculoase, deoarece transportă aproximativ 80% din energia
totală a cutremurului şi determină distrugeri proporţionale cu magnitudinea cutremurului
şi cu durata de oscilatie.
b). Unde superficiale (de suprafaţă) se deplasează la suprafaţa pământului. Uneori
denumite unde lungi sau mai simplu, unde L, undele superficiale sunt responsabile pentru
cele mai multe pagube asociate cutremurelor, deoarece cauzează cele mai intense vibraţii.
Acestea se propagă din undele interioare care ajung la suprafaţă. Undele superficiale sunt
asemănătoare valurilor apărute într-o suprafaţă de apă – ele mişcă suprafaţa pământului în
sus şi în jos. Acest fapt cauzează de obicei cele mai mari pagube, deoarece mişcarea
undei zguduie temeliile edificiilor create de om. Ele se clasifică în:

1. Unde de tip Rayleigh(R): (denumite astfel dupa englezul John William Strutt,
Lord Rayleigh, care a intuit matematic existenţa acetui tip de unde in 1885) sunt unde
care mişcă pământul şi în sus şi în jos şi înainte şi înapoi în sensul de propagare,
asemănător mişcării valurilor. Ele sunt resimţite puternic în timpul seismului.
2. Unde de tip Love(Q) (denumite astfel după matematicianul englez A.E.H. Love, care
a creat modelul lor matematic în 1911). Ele sunt cele mai rapide unde de suprafaţă şi
mişcă pământul stânga-dreapta faţă de direcţia de propagare, producând doar o mişcare
orizontală, care cauzează numeroase pagube fundaţiei unui edificiu care nu este o
construcţie paraseismică. Acestea se propagă cu aprox. 4 km/s.
Deşi au provocat numeroase distrugeri, undele seismice au oferit preţioase informaţii
despre structura internă a Pământului.
Doar o mică parte din energia degajată în focarul unui cutremur se transmite sub
formă de oscilaţii seismice, restul consumându-se în alte procese fizice care au loc în
zona focarului.
Determinarea precisă a acestei cantităţi este dificilă din acest motiv, utilizându-se
metode prin care se încearcă să se facă o comparaţie între diferite cutremure.

Cutremure: Producere şi Clasificare

Pământul, care se află într-o permanentă mişcare, posedă o structură internă destul
de complicată, dar care schematic poate fi redusă la: suprafaţa liberă(scoarţă), crusta
continentelor(litosferă) 0-70 km, manta 70-2900 km, nucleul exterior 2900-5000 km,
nucleul interior central 5000-6320 km.
În acest context, continentele se deplasează continuu şi lent, producând modificări ale
scoarţei terestre în urma acumulărilor energetice în roci şi a erupţiilor vulcanice. Aceste
fenomene se manifestă periodic în crusta terestră prin mişcări bruşte şi violente care sunt
înregistrate la suprafaţa liberă a terenului sub forma cutremurelor de pământ.
Cu privire la sursa care generează cutremurele puternice se admit două categorii
principale de mecanisme posibile de producere şi anume:
 Cutremure vulcanice, datorate erupţiilor vulcanice(7%)
 Cutremure tectonice, datorate unor modificări structurale importante ale
scoarţei terestre(90%) (însoţite de fenomene de rupere sau de faliere)
Cele mai frecvente cutremure sunt de origine tectonică, iar energia pe care o
eliberează se extinde pe zone întinse la suprafaţa terestră. Şocul seismic se produce ca
urmare a unor fracturi ale scoarţei care vin în contact într-un plan mai slab, în care s-au
acumulat în timp deformaţii elastice extrem de mari. Eliberarea bruscă a energiei de
deformaţie, transformată instantaneu în energie cinetică, generează unde elastice care se
propagă radial în toate direcţiile, iar prin procese de reflexie şi refracţie ajung la suprafaţa
Pământului. Punctul teoretic în care se produce ruptura iniţială(în realitate există o zonă
de fracturare), se numeşte focar sau epicentru.
Punctul situat la suprafaţa Pământului, pe verticala focarului, poartă denumirea de
epicentrul cutremurului.

Localizarea poziţiei focarului şi epicentrului se obţine pe baza prelucrării

înregistrărilor mişcărilor seismice în staţii echipate cu aparatură specifică. În funcţie de
poziţia focarului exprimată prin distanţa H dintre focar şi epicentru, denumită adâncime
sau profunzime, cutremurele se clasifică astfel:

1. Cutremure crustale( normale) având focarul situat până la o adâncime de 70

km. Acest tip de cutremur, care reprezintă 90% din cutremurele care se produc în lume,
are o durată semnificativă redusă. Deşi sunt extrem de violente, cutremurele crustale
afectează zone destul de limitate la suprafaţa Pământului. În această categorie se înscriu
focarele care aparţin centurii circumpacifice, zonelor din Asia de Sud-Vest, bazinul
mediteranean etc.
 2. Cutremurele subcrustale(intermediare) au focarul localizat în limitele 70 ≤
H< 300 km. Durata cutremurelor este moderată, în timp ce aria de manifestare este mult
mai mare. Perioadele de revenire ale cutremurelor intermediare sunt mult mai mari decât
ale celor normale.
Focarele intermediare identificate până în prezent sunt destul de reduse ca număr,
fiind situate în: Afganistan, Columbia, Mexic şi zona munţilor Vrancei din România.

3. Cutremure de adâncime(de profunzime) s-au semnalat între limitele

300≤H<700 km. Incidenţa acestei categorii de cutremure este mai redusă deoarece
perioadele predominante sunt lungi.

4. Cutremurele tectonice au ca origine fenomenul de faliere sau cel de subducţie

a plăcilor continentale. Cutremurele violente generate de fractura rocilor sunt datorate
mişcărilor produse în lungul unui plan de rupere, însoţite de eliberarea bruscă a unei
energii imense. Aceste planuri de rupere se numesc falii, iar în momentul ruperii
instantanee, capacitatea rocii respective a atins valoarea limită peste care nu mai este
capabilă să acumuleze deformaţii elastice sau energie elastică de deformare. În general
cutremurele se produc în lunful aceleaşi falii, ceea ce caracterizează fenomenul de
persistenţă a genezei mişcărilor seismice.
Teoria plăcilor tectonice, de dată mai recentă, susţine că prin comprimare
puternică, care se manifestă la contactul dintre plăcile continentale, se produc deplasări
mari fie datorită cedărilor în urma strivirii rocilor, fie datorită fenomenului de
subducţie(alunecarea relativă a unei plăci sub cealaltă)
Intensitatea cutremurelor
Pe baza observaţiilor cu privire la distrugerile provocate de cutremure clădirilor şi
modificările aduse reliefului regiunii afectate, numite efecte macroseismice, se poate
defini o scară de intensităţi macroseismice, asociindu-se un număr(grad) diferiteşor
efecte distructive ale cutremurului. Putem aminti astfel:

 Scala Richter, care exprimă logaritmic energia eliberată la o anumită

distanţă epicentrală, este o scală logaritmică ce se exprimă în numere zecimale
cuprinse între 1-9. Creşterea magnitudinii cu o unitate corespunde creşterii
amplitudinii maxime a undei de zece ori. Energia seismică ce se degajă în focar
diferă de amplitudinea seismului de la suprafaţa Pământului.
 Scala Mercalli modificată(cu 12 grade) care descrie intensitatea cutremurului prin
observarea efectelor sale în epicentru.
 Scala Rossi-Farel(cu 10 grade)

În toate cazurile cutremurele de gradul 1 sunt cele mai slabe, iar cele de grad
maxim fiind cele mai puternice.