Pendulul Gravitational

Pendulul gravitaţional
a fost studiat pentru prima
dată în profunzime de către
savantul italian Galileo
Galilei şi aplicat în studierea
mişcării corpurilor.

Galileo Galilei a descoperit legile

pendulului, pe baza lui dezvoltând
primul ceas modern din istoria
umanităţii.
Pendulul lui Galileo Galilei - prima sa
descoperire stiintifica (1564):
În secolul al XVI-lea, Galileo
Galilei (student la medicina) improviza
un mijloc de masurare, deoarece nu
dispunea de nimic potrivit: cronometra
cu ajutorul propriului puls perioada de
oscilatie a unui candelabru care se
balansa în Catedrala din Pisa, sub
actiunea curentilor de aer.

Doar in 1602 a început însă experimente serioase pe tema pendulelor –

legile pendulului.
Studiile ulterioare au condus la descoperirea relației dintre perioada
pendulului și masa, amplitudinea și lungimea acestuia:
-perioada de oscilatie nu depinde de amplitudinea de oscilatie daca
aceasta ramâne sub anumite valori.
- pentru un pendul de o lungime dată, perioada de oscilaţie nu depinde
de masa atârnată la capătul acestuia
→ Galileo sugereza ca pendulul ar putea fi folosit ca și dispozitiv pentru
cronometrarea timpului ;
→ Primul brevet pentru un ceas cu pendul a fost depus în 1656 de un alt
fizician, Christian Huygens ;

Pendulul Gravitational este format dintr-un corp de masă m şi de

dimensiuni mici (punct material) suspendat de un fir inextensibil, cu
masă neglijabilă, de lungime l. Dacă pendulul este scos din poziţia sa de
echilibru şi este lăsat liber, el efectuează o mişcare oscilatorie într-un
plan vertical, datorită forţei de greutate. In fig. 1 este reprezentat un
astfel de pendul, care formează cu verticala un unghi θ numit elongaţie
unghiulară.

Componenta greutăţii
în lungul firului
(normală la
traiectoria arc de cerc
a pendulului),
Gn=mgcosθ, este
compensată de
tensiunea din fir, T.
Componenta
tangenţială la
traiectorie,
Gt=mgsinθ, este forţa de revenire (de rapel) care acţionează asupra
pendulului spre a-l readuce în poziţia de echilibru. Se observă că forţa
de revenire nu este proporţională cu elongaţia unghiulară, deci oscilaţiile
pendulului nu sunt armonice, în general. Insă pentru unghiuri θ suficient
de mici, sinθ≅θ exprimat în radiani(de exemplu, pentru
θ=5°=0,0873rad,sinθ=0,0872), astfel că forţa de revenire devine
proporţională cu elongaţia unghiulară, iar oscilaţiile pot fi considerate
armonice.
 Din fig.1 se vede că elongaţia unghiulară θ = x/l , unde x este
lungimea arcului de cerc corespunzător, astfel că forţa de revenire se
poate scrie:
F=Gt=mgsinθ≅mgθ=mgxl=mglx=kx (1)
în care mărimea: k=mgl (2) reprezintă constanta elastică a sistemului.
Din (1) se observă că forţa de revenire a sistemului este proporţională
cu elongaţia x, iar din figură se vede că este mereu de sens opus
elongaţiei (când elongaţia este spre dreapta, forţa de revenire este
orientată spre stânga, şi invers). O asemenea forţă de revenire este
denumită de tip elastic, iar sistemul fizic supus unei astfel de forţe
efectuează oscilaţii armonice cu perioada dată de:
𝑚
T=2π√ (3)
𝑘

Ţinând seamă de (2) şi (3), rezultă că perioada de oscilaţie a pendulului

gravitaţional este dată de:
𝑙
T=2π√ (4)
𝑔

Izocronicitatea micilor oscilaţii:

Perioada unei oscilaţii efectuate de un pendul gravitaţional rămâne
constantă, indiferent de masa corpului atârnat de fir, atunci când
oscilaţiile sunt mici.
Oscilaţiile cu o amplitudine mai mare, unde deviaţia firului faţă de poziţia
de echilibru depăşeşte 5 − 6°, nu sunt izocrone. Pentru ca oscilaţiile să
aibă aceeaşi perioadă indiferent de amplitudine, traiectoria circulară
trebuie înlocuită cu o traiectorie cicloidală, după cum a demonstrat
Christiaan Huygens, care a folosit acest principiu când a construit
pendulul cicloidal. n cazul oscilaţiilor de amplitudine mică, perioada unei
oscilaţii complete efectuate de pendululu galilean este dată de formula:
La amplitudini mai mari, perioada se poate calcula folosind o serie
infinită:

unde θmax este amplitudinea unghiulară a pendulului.