Califatul Arab

Arabii au ca patrie de origine Peninsula Arabica. Dupa ce timp

de un mileniu si jumatate singura forma de organizare in lumea
araba era tribul, in sec. VII sub conducerea profetului Mahomed,
intemeietorul religiei islamice, arabii vor cunoaste existenta unui stat
unitar.

Între anii 661-750, Califatul Arab a fost condus de Dinastia Omeiazilor,

care şi-a stabilit capitala Damasc, iar între 750-1258 a fost condus de dinastia
Abasizilor, care a mutat capitala la Bagdad. Abasizii au instaurat un regim de
guvernare absolutist, specific oriental, iar clasa conducătoare este recrutată
din elemente entice diferite (iranieni, turci, kurzi, hispanici), care erau uniţi de
religia islamică şi limba arabă. Unul dintre cei mai importanţi califi abasizi a fost
Harun al Rashid (786-809), care a promovat un program de reforme
economice, administrative şi culturale.
Califatul Arab s-a extins intre secolele VII-VIII devenind un imperiu cand
au fost cucerite siria, Palestina, Mesopotamia, Afghanistan, Egipt, Magreb si
Spania. In anul 732 expansiunea araba in Europa este oprita de victoria regelui
franc Carol Martel. Începând cu secolul al VIII-lea, califatul arab intră într-un
process de dezagregare. Unul dintre membrii familiei Omeiazilor ajunge în
Peninsula Iberică, unde fondează califatul de Cordoba, iar în secolul al X-lea în
Egipt îşi impune dominaţia dinastia Fatimizilor. Astfel, vor exista trei califate cu
capitalele la Bagdad, Cordoba şi Cairo:
-Califatul de Bagdad >> cucerit initial de turcii selgiuciti, ulterior de mongoli si
turcii otomani.
-Califatul de Cairo >> cucerit initial de turcii selgiuciti, ulterior de otomani.
-Califatul de Cordoba >> cucerit de spanioli in 1492.
 Civilizaţia arabă a fost, în cultură, în special, un foarte bun „canal de
trecere” pentru foarte multe din produsele gândirii orientale sau greceşti.
Există, într-adevăr câteva nume arabe foarte importante în filosofie, Hegira (în
secolul al VII-lea), Averoes, Avicena (la începutul celui de al doilea mileniu) care
au marcat cultura vest-europeană. Ei au fost cei care au readus marea filosofie
aristotelică în prim-planul gândirii catolice. Dacă la Augustin (sec al IV-lea) încă
vorbeam de o puternică influenţă platonică, la Toma d’Aquino (sec al XIII-lea)
vorbim deja de o majoră inflenţă a filosofiei lui Aristotel. De fapt, în linii foarte
generale, cel puţin formal, toată scolastica este cosnstruită în jurul filosofiei
Stagiritului (vezi şi Cearta Universaliilor care a marcat Evul Mediu catolic).
Aceasta, spre deosebire de estul bizantin, al continentului, ce a fost tributar lui
Platon (vezi şi tratatul „Numele Divine”al lui Dionisie Pseudoaeropagitul).
Filosofii arabi amintiţi, dar şi alţii, au intuit importanţa gândirii greceşti dar s-au
axat foarte mult pe Aristotel (Avicenna este numit, de către ei, şi „al treilea
Aristotel”).

Epoca de Aur a Islamului, cunoscută și ca Renașterea islamică reprezintă

perioada cuprinsă între secolele al VII-lea și al XIII-lea, ajungând chiar până în
secolul al XVI-lea, după unii autori.[1] În această perioadă, artiști, ingineri,
savanți, poeți, filozofi, geografi și comercianți care aparțineau lumii islamice
(fără a fi neapărat musulmani), au adus contribuții notabile în domenii ca: artă,
agricultură, economie, industrie, drept, literatură, navigație maritimă, filozofie,
știință, sociologie, tehnologie, realizând o serie de inovații peste acest sistem
tradițional al concepției islamice. Toate aceste realizări au influențat evoluția
civilizației în toate celelalte continente.