Istoria relaţiilor internaţionale (II) – Curs 4

Lumea arabă în cadrul relaţiilor internaţionale (secolele VII-XIII)

Lumea arabă în cadrul relaţiilor internaţionale (secolele VII-XIII)

Un loc important în cadrul relaţiilor internaţionale din secolele VII-XIII l-au avut arabii.
Ei au reuşit la începutul secolului al VII-lea să întemeieze un stat puternic, de tipul califatului,
care, printr-o politică expansivă, şi-a extins graniţele pe un teritoriu mai întins decât al fostului
Imperiu Roman.
Liantul spiritual l-a constituit islamismul sau mahomedanismul, în vreme ce doctrina
djihadului a asigurat statului arab potenţialul militar. Apariţia islamismului a fost pregătită de
existenţa în credinţele arabe preislamice a concepţiei despre o zeitate principală, Allah, ca şi de
influenţa concepţiilor mozaice şi creştine despre o divinitate unică (Jahve, Dumnezeu) adaptate
şi răspândite în lumea arabă de către hanifi.
Activitatea religioasă, politică şi legislativă a profetului Mahomed (Muhammad) au fost
în măsură să creeze premisele pentru instituirea într-un timp relativ scurt al unei stăpâniri vaste,
tricontinentale. Creatorul, sub forma unui sistem coerent şi unitar al noii religii şi totodată,
propovăduitorul ei a fost Mahomed (570-632). Era membru al tribului koreişiţilor, care aveau în
grijă templul Caaba de la Meca; s-a ocupat în tinereţe cu negoţul în Arabia, Siria şi Palestina,
cunoscând realităţile din lumea arabă şi din ţările vecine, precum şi principalele concepţii
religioase ale vremii, inclusiv învăţăturile monoteiste ale hanifilor, creştinismului şi
mozaismului.
Mahomed şi-a elaborat doctrina între 610-620, expunând-o oral în faţa auditorilor săi.
După moartea sa, expunerile sale au fost notate sau reţinute de discipoli şi adunate într-o carte,
Coranul, care cuprinde învăţăturile de bază ale islamismului, cartea sfântă a musulmanilor.
Potrivit Coranului, musulmanul avea obligaţia să respecte următoarele porunci de bază ale
islamului:
- recunoaşterea divinităţii unice, Allah, al cărei profet este Mohamed;
- îndeplinirea rugăciunilor zilnice;
- ţinerea postului anual în luna Ramazan;
- efectuarea cel puţin odată în viaţă a pelerinajului la Mecca;
- plata dării (zekeat), percepută în folosul celor fără de mijloace din comunitatea
musulmană.
Religia mahomedană impune supunere deplină (islam) credinciosului care a îmbrăţişat-o
(moslem, musulman). În predicile sale, Mahomed considera sclavia sau sărăcia ca existând din
voia lui Allah. Cu scopul de a atenua contradicţiile dintre stăpâni şi sclavi, dintre bogaţi şi săraci,
a îndemnat pe stăpâni să se poarte cu blândeţe faţă de sclavi şi a instituit darea obligatorie
(zekeat), plătită de membrii comunităţii musulmane, în raport cu starea lor („ca să putem ajuta pe
cei cu care Allah a fost vitreg, pe orfani, sclavi, săraci).
Unirea triburilor arabe a fost unul din obiectivele însemnate ale învăţăturii lui Mahomed
(„toţi musulmanii se vor uni într-un singur popor”). Mahomed şi urmaşii săi au îndemnat la
solidaritate şi la „frăţie” între musulmani şi au urmărit să atenueze şi să le subordoneze
contradicţiile sociale, au proclamat „războiul sfânt” (djihad) împotriva nemusulmanilor,
folosindu-l ca o diversiune menită să abată masele sărăcite şi exploatate de la lupta socială şi ca
un mijloc de a uni pe toţi arabii prin organizarea unor războaie de pradă şi cucerire de mari
proporţii, care urmau să asigure participanţilor bogăţie în viaţa lumească şi „fericire veşnică” în
lumea de apoi. („Moarte tuturor celor care se împotrivesc învăţăturii lui [Allah]. Cel ucis în
apărarea credinţei se va bucura de fericire veşnică în sânul lui Allah”.
La început, Mahomed şi-a câştigat adepţi în rândurile populaţiei sărace şi asuprite din
Mecca. Aristocraţia şi negustorimea bogată din Mecca, care privea cu suspiciune creşterea
influenţei lui Mahomed în rândurile sclavilor şi sărăcimii din oraş şi îndeosebi membrii tribului
koreişiţilor, care vedeau în Mahomed un concurent primejdios, menit să le surpe autoritatea şi
să-i înlocuiască din situaţia lor privilegiată, au luat o atitudine tot mai ostilă faţă de noul profet şi
1
 Istoria relaţiilor internaţionale (II) – Curs 4
Lumea arabă în cadrul relaţiilor internaţionale (secolele VII-XIII)

faţă de adepţii lui. Mahomed şi adepţii săi au fost siliţi să fugă din Mecca la Yathreb la 16 iulie
622. Fuga lui Mahomed (Hegira) a fost adoptată mai târziu ca dată iniţială a erei musulmane, iar
Yathreb a început să fie numit Medina al Nabi, adică „oraşului profetului” (sau prescurtat
Medina).
La Medina, ai cărei locuitori erau nemulţumiţi de rolul comercial preponderent deţinut de
Mecca şi de situaţia privilegiată a aristocraţiei şi negustorimii şi a tribului koreişiţilor de acolo,
islamismul a câştigat adepţi tot mai numeroşi. Musulmanilor din Medina au început să li se
alăture şi triburi de beduini din deşert, tentaţi de perspectiva războiului sfânt de jaf împotriva
locuitorilor din Mecca cea bogată.
După câteva ciocniri armate, între musulmani şi locuitorii din Mecca s-a ajuns la o
înţelegere; au intuit că prin adoptarea islamismului, Mecca nu numai că îşi va păstra locul
tradiţional în lumea arabă, ci, prin unificarea triburilor arabe sub steagul islamismului îşi va spori
considerabil rolul, devenind centrul politic şi religios al lumii arabe unificate. În urma înţelegerii
din 630, locuitorii Meccăi au trecut la islamism şi au recunoscut pe Mahomed drept conducător
religios şi politic. Mecca a fost recunoscută ca oraş sfânt al musulmanilor, iar Caaba, după actul
simbolic al sfărâmării idolilor cu ciocanul de către Mahomed însuşi, ca sanctuar al islamismului.
Trecerea Meccăi la islamism şi reîntoarcerea lui Mahomed au grăbit procesul de unire a
triburilor arabe şi de adoptare a islamismului; la moarte acestuia, în 632, întreaga Peninsulă
arabă era unificată politic şi religios.

Formarea statului unificat arab şi doctrina războiului sfânt de pradă şi de cucerire

împotriva statelor vecine au stat la baza marilor cuceriri arabe din deceniile 4 şi 5 ale secolului al
VII-lea. După moartea lui Mahomed, au fost aleşi de către sfatul restrâns de conducere (şura) al
statului arab, drept conducători religioşi şi politici, în calitate de urmaşi ai profetului (califi):
•Abu-Bekr (632-634);
• Omar (634-644);
• Othman (644-656);
•Ali (656-661).
În timpul califatului lui Abu-Bekr au avut loc puternice răscoale ale triburilor arabe care
au aderat la islamism. Imperiul Bizantin şi regatul persan erau în acea vreme zguduite de
frământările maselor populare, de fiscalitatea crescândă şi de abuzurile slujbaşilor, situaţia lor
uşurând considerabil succesele militare ale arabilor. În lupta împotriva Bizanţului şi a Persiei,
arabii au realizat o impresionantă concentrare de forţe militare, prin antrenarea la războiul sfânt a
aproape tuturor triburilor arabe, musulmane sau nemusulmane dornice de a participa la
campaniile de pradă şi cucerire.
Sub califul Omar (634-644), arabii au obţinut importante victorii asupra Bizanţului. La
636, în urma luptei de la Yarmuk, arabii au ocupat Siria şi Palestina, inclusiv Ierusalimul (635-
640). În urma victoriilor repurtate asupra persanilor la Ctesiphon (636), Cadisia (637) şi
Nehawand (641), au cucerit Irakul, iar până la 651, au ocupat întreaga Persie. Pământurile
cucerite pe cale militară au devenit proprietate de stat.
Sub Othman (644-656), a fost cucerit Egiptul şi s-au întreprins campanii în Asia,
ocupându-se Khorassanul, Azerbaidjanul şi Afganistanul. Au fost efectuate, de asemenea,
campanii în Africa, unde au fost cucerite Ifrykia, Nubia şi Cirenaica.
Au fost organizate şi campanii europene în Cipru, Rodos şi Sicilia. Cuceririle arabe au
fost oprite abia în deceniile 2-5 ale secolului al VIII-lea, când arabii au fost siliţi să părăsească
Constantinopolul (717-718) şi să bată în retragere în faţa armatei france la Poitiers (732);
rezistenţa armatei chineze la râul Talas (751) i-a silit să-şi oprească expansiunea spre răsărit.
În mai puţin de un secol, arabii au pus bazele imensului califat arab care cuprindea
Arabia, Orientul Apropiat, Persia de Nord şi Spania.

După Ali (656-661), Muawya din tribul Omeea avea să instituie Dinastia Omeiazilor.
Această nouă dinastie nu a fost recunoscută de urmaşii lui Ali, adică de acei succesori direcţi ai
2
 Istoria relaţiilor internaţionale (II) – Curs 4
Lumea arabă în cadrul relaţiilor internaţionale (secolele VII-XIII)

lui Mahomed. Sub primii patru califi, numiţi şi califi legitimi, reşedinţa Califatului s-a aflat în
Peninsula Arabică, la Mecca şi Medina.
Centrul politic al Califatului avea să se deplaseze sub Omeiazi în Siria, la Damasc, unde
suveranii arabi dispuneau de numeroşi susţinători. În timpul dinastiei Omeiazilor (661-750),
arabii şi-au extins mult frontierele prin cucerirea Africii de Nord, până la Oceanul Atlantic, zonă
numită Maghreb, iar la răsărit, Khorasanul, înaintând până în valea Indusului. În două rânduri, la
717 şi 718, arabii au atacat Constantinopolul, dar fără succes.
Întemeietorul Dinastiei Omeiazilor, Muawya (661-680), a pus bazele unei monarhii
ereditare cu caracter absolutist sub forma unui puternic califat, care a stabilit relaţii ample cu
statele vremii.
Dintre califii mai importanţi, amintim pe Abd-al Malik (685-705) şi Al Walid (705-
715). O domnie importantă a avut Harun-al-Raşid (786-809), suveran vestit pentru epoca sa.
Califatul arab în această vreme se întindea din Spania până în Buhara şi Samarkand în Asia,
realizându-se, astfel, maxima extindere teritorială.
Ramura familiei Mahomed, îndepărtată temporar de la domnie, a acţionat pentru
revenirea la putere, în vremea unei puternice răscoale îndreptate împotriva Omeiazilor la 747. În
anul 750, unchiul lui Mahomed, Abu-al-Abbas, a întemeiat dinastia Abbasizilor (750-1258).
De la jumătatea secolului al VIII-lea până în secolul al X-lea, Califatul a traversat o perioadă de
strălucire. După secolul al X-lea a trecut, însă, printr-o perioadă staţionară şi chiar de regres.
Califatul Abbasizilor s-a caracterizat printr-un regim politic absolutist, de tipul vechilor monarhii
orientale.
În acea vreme, pe lângă arabi, s-au afirmat şi alte etnii, care au fost, între timp,
islamizate: irakieni, iranieni, kurzi, berberi, hispanici. Instituirea hegemoniei politice arabe a
determinat şi o hegemonie culturală arabă, prin religie şi limbă. În cuprinsul Califatului Arab
erau integrate teritorii şi populaţii diverse ca etnie, limbă, cultură. De aceea, nu exista o structură
unitară, fiind necesare ample măsuri pentru a da unitate acestui colos politic.
În cadrul Califatului Abbasid s-au stabilit contacte economice, culturale, artistice şi
religioase între zone foarte diferite. Unele structuri statale au dobândit un rol distinct şi au
început să respecte tot mai puţin autoritatea califală centrală. Astfel, membrii familiei
Omeiazilor, care au putut scăpa din masacrul de la 747, s-au refugiat în Spania sub conducerea
lui Abd-er-Rahman şi au pus bazele unui emirat cu sediul la Cordoba, devenit mai apoi califat,
cu o existenţă de peste două veacuri.
În Egipt avea să se impună dinastia Fatimizilor (969-1171); în Tunisia şi Algeria –
dinastia Aghlabizilor (800-909); în Maroc – dinastia Idrisizilor (808-930). În părţile răsăritene
ale Califatului de Bagdad s-au instituit anumite dinastii, astfel, în Transoxiana – dinastia
Samanizilor (819-999), în Chorasan – dinastia Tahiriţilor (821-873), în vreme ce în Afganistan s-
au afirmat Saffarizii (871-901).
Aceste fenomene au fost de natură să şubrezească unitatea politică a Califatului arab de
Bagdad, autoritatea acestuia fiind recunoscută doar formal. Odată cu secolul al IX-lea, un rol tot
mai important îl vor dobândi vechii turci, selgiucizii. În secolul al X-lea, iranienii au instituit
dinastia Buwaihizilor (932-1055). Turcii selgiucizi vor reveni în forţă în secolul al XII-lea.
Deşi califatul arab se afla în secolele IX-X în plin proces de dezmembrare, arabii au
continuat şi au intensificat incursiunile şi cuceririle în bazinul occidental şi cel oriental al
Mediteranei. Expansiunea lor a fost favorizată şi de anarhia din statele rezultate din
dezmembrarea imperiului carolingian, de slăbirea Imperiului Bizantin. Flotele de corsari şi oştile
din statele arabe din N Africii au cucerit Creta în 826 şi au început cucerirea Siciliei în 827; au
trecut mai apoi la cucerirea sudului Italiei (840 – Bari; 837 – Neapole; 847 – Roma). Regiunile
din sudul Franţei au avut de suferit de pe urma incursiunilor corsarilor arabi. În secolul al X-lea,
arabii deţineau şi unele trecători din Alpii apuseni, ca Garde Freinet, prin care controlau
circulaţia între Italia şi Franţa.
În Mediterana orientală şi în Orientul Apropiat, ofensiva arabă a fost oprită în secolul al
X-lea de Imperiul Bizantin, care a recucerit Creta în 961 şi în parte, Siria, Palestina şi Irakul.
3
 Istoria relaţiilor internaţionale (II) – Curs 4
Lumea arabă în cadrul relaţiilor internaţionale (secolele VII-XIII)

În Mediterana occidentală, normanzii debarcaţi în sudul Italiei la începutul secolului al

XI-lea, au izgonit, până către finele aceluiaşi secol, pe arabi din peninsulă şi din Sicilia, iar
pisanii şi genovezii au curăţat, în aceeaşi epocă, Marea Tireniană de corsarii arabi.
Slăbirea şi destrămarea califatului de la Bagdad au creat condiţii prielnice ocupării
succesive a celei mai mari părţi a sale de către cuceritorii străini (turcii selgiucizi – Iranul şi
Irakul, Siria, Palestina, Armenia şi în urma bătăliei de la Manzikert (1071), aproape întreaga
Asie Mică). S-a format, astfel, în Orientul Apropiat o dualitate turco-arabă; după restrângerea
stăpânirilor cruciate din a doua jumătate a secolului al XII-lea, a avut loc o refacere parţială şi
temporară a unităţii califatului prin unirea Egiptului, Siriei şi Irakului sub stăpânirea lui Salah-
ad-Din (Saladin) (1174-1193); după moartea sa, statul lui Saladin s-a destrămat din nou, fiind
împărţit între urmaşii săi.
În 1258, mongolii au cucerit Iranul şi Irakul, iar cu prilejul ocupării Bagdadului (1258),
au înlăturat ultimul calif abbasid, El Mostasim; se punea astfel capăt existenţei califatului, limitat
de altfel de multă vreme numai la rolul de instituţie religioasă supremă a islamului.
***
Societatea şi statul arab în perioada califatului Omeiazilor şi Abbasizilor. Cuceririle
arabe au avut ca urmare formarea unui stat imens, alcătuit din populaţii felurite şi deosebite. În
timpul stăpânirii arabe, o serie de tehnici agricole şi meşteşugăreşti din Egipt, Siria, Irak, Persia
sau din India şi China s-au răspândit ca urmare a intensificării schimburilor comerciale, în
întreaga lume arabă. În ţările cu vechi tradiţii agricole, ca Irakul, Egiptul, Spania a continuat să
se dezvolte agricultura, uneori irigată, cultivându-se cereale, orez, produse de grădinărie, pomi
fructiferi, duzi pentru creşterea viermilor de mătase. În ţinuturile cu păşuni din Arabia, Persia,
Irak, Siria, Spania erau crescute turme de vite, cămile, cai, măgari, oi, capre. Meşteşugurile s-au
dezvoltat îndeosebi în marile centre urbane din Persia, Irak, Siria şi Spania. Meşteşugarii s-au
remarcat în tehnica construcţiilor civile şi religioase, îndeosebi palate şi moschei, ridicate în
marile centre urbane ale lumii arabe, ca Damasc, Bagdad, Ispahan, Buhara, Samarkand,
Cordoba, Toledo. În califat erau produse în mari cantităţi pânzeturi fine de in şi bumbac, ţesături
de lână, de păr de cămilă, arme din oţeluri rezistente şi tăioase, adesea bogat împodobite (la
Damasc sau la Toledo), ceramică fină, sticlărie, podoabe.
S-a înregistrat o intensificare a comerţului în califatul arab, prin mijlocirea marilor oraşe
Samarkand, Buhara, Ispahan, Bagdad, Damasc, Mosul, Basra, Alexandria, Cordoba, Toledo.
Negustorii din califat făceau un imens negoţ extern, mai ales exportând în Europa apuseană, în
Imperiul Bizantin, în statele slave şi scandinave, până în India şi China variate şi însemnate
cantităţi de produse (ţesături, arme, sticlărie, podoabe, mirodenii, fructe exotice). Trebuie
menţionată şi desfăşurarea negoţului de tranzit (numeroase caravane care transportau produsele
de export ale Chinei, Indiei sau Indoneziei spre Imperiul Bizantin, Europa centrală şi apuseană).
Datorită balanţei excedentare a comerţului exterior al califatului, exportul depăşind
considerabil importul, a taxelor vamale şi a câştigurilor realizate de negustorii arabi în negoţul
extern şi de tranzit, în califat a pătruns o mare cantitate de metal preţios. Acest lucru a asigurat
monedei de aur şi de argint arabe un rol de căpetenie în circulaţia bănească a vremii. În secolele
VIII-X, dirhemul arab era moneda precumpănitoare a lumii orientale şi circula în Imperiul
Bizantin, în Occident, în lumea slavă şi chiar în cea scandinavă.

Un aspect important al politicii arabe este cel privitor la Spania şi Sicilia. După trecerea
Gibraltarului (711) şi înfrângerea vizigoţilor conduşi de regele Roderic, arabii au atacat şi
dincolo de Pirinei până în valea Loarei. Aveau să fie înfrânţi la Poitiers (732), de către Carol
Martel. Emiratul arab din Spania s-a caracterizat printr-o înfloritoare cultură şi civilizaţie.
Starea de anarhie ce s-a manifestat după secolul al XI-lea, când s-au impus peste 20 de
mici emirate, a favorizat mişcarea de eliberare desfăşurată de creştini, cunoscută sub denumirea
de Reconquista. Dominaţia musulmano-arabă s-a exercitat în Spania până în 1492, când a căzut
ultimul bastion, emiratul Granadei. Arabii au stăpânit şi Sicilia (902-1091), afirmând aici o
înfloritoare civilizaţie.
4
 Istoria relaţiilor internaţionale (II) – Curs 4
Lumea arabă în cadrul relaţiilor internaţionale (secolele VII-XIII)

Succesele arabilor pe plan militar şi-au găsit explicaţii clare şi în Coran, care justifica
războiul sfânt (djihadul). Necredincioşii, adică cei care nu erau islamici, erau îndemnaţi să treacă
la islamism, astfel dobândind drepturi egale cu cei din comunitatea islamică. În caz de refuz, se
apela la război. Ei deveneau pradă ce putea fi împărţită între arabi. Populaţiile ce se supuneau
fără luptă puteau să-şi exercite libere cultul, însă trebuiau să plătească un impozit de toleranţă,
numit djizya şi un impozit funciar şi pe bunuri imobiliare – haradj (haraci).
Cultura şi ştiinţa specifice arabilor au avut un rol deosebit în istoria umanităţii. Aceste
descoperiri au contribuit într-o măsură însemnată şi la dezvoltarea europeană. Unele personalităţi
europene s-au format în medii cultural-ştiinţifice arabe.
Arabii au fost intermediarii şi transmiţătorii ştiinţei antice vreme de peste cinci veacuri.
Europenii au preluat tehnologii înalte prin intermediul arabilor: busola, praful de puşcă, inventat
de chinezi şi folosit de arabi; hârtia, de asemenea descoperită de chinezi, a fost introdusă de arabi
spre sfârşitul secolului al XII-lea în Sicilia; cea dintâi moară de vânt a fost construită la începutul
secolului al VII-lea în timpul califului Omar. Importantul rol jucat de o serie de oraşe din Spania
sau Italia, precum Toledo şi Palermo s-a manifestat în traduceri în limba arabă a unor vechi
opere greceşti.
Unii regi creştini din Europa s-au înconjurat de oameni de cultură arabi. Au fost efectuate
multe traduceri din arabă în greacă, latină, ebraică, prin aceasta arabii dovedindu-se adevăraţi
mijlocitori. Ştiinţa şi cultura specifice arabilor au înrâurit semnificativ cultura europeană.

Marea stăpânire arabă concretizată într-un întins imperiu de tipul califatului s-a
concretizat şi printr-o experienţă proprie în planul relaţiilor diplomatice. Califatul a cuprins
întinse teritorii de la Atlantic – Spania până în partea de vest a Indiei şi China, precum şi zona
Caucaz, Asia mijlocie şi nordul Africii. În acest întins areal geografic, arabii au practicat un
comerţ de anvergură, au utilizat moneda arabă, ce a circulat pe întregul cuprins al lumii vechi. În
plan diplomatic, arabii s-au remarcat prin relaţii cu China, cu statele europene şi africane.
Capitala Califatului Omeiad, Damascul, era unul dintre cele mai vestite centre economice,
culturale şi diplomatice ale vremii. În practica lor diplomatică, arabii au preluat elemente din
diplomaţiile bizantină şi persană.
În vremea Abbasizilor în diplomaţie s-a afirmat experienţa persană. Califii abbasizi
dispuneau de un Divan, numit şi Minister al Corespondenţei de Stat, cu atribuţii largi privind
relaţiile externe. Instituţiile administrative şi diplomatice, ceremonialul ce însoţea aparatul
diplomatic, soliile au fost prezentate într-o serie de izvoare memoriale datând din secolele X-XI.
Descrierile lui Abbu Beihaki prezintă modul de constituire a soliilor, documentele ce
trebuiau prezentate, formularul diplomatic al actelor, formele de salut, atitudinea solilor, darurile
ce trebuiau să însoţească acţiunile diplomatice, anumite recomandări pentru soli privitoare la
atitudinea lor în timpul tratativelor, rigoarea şi fermitatea în ceea ce priveşte hotărârile, modul de
deplasare al solilor, ceremonialul primirii lor. întregul ceremonial trebuia să impresioneze:
„Solul trebuie să fie îndrăzneţ în discuţii, dar să nu pălăvrăgească prea mult, să fi călătorit mult,
să ştie puţin din fiecare ştiinţă, să fie dotat cu memorie bună, să fie prevăzător, să aibă înfăţişare
agreabilă şi o purtare demnă. Dacă pe lângă aceasta, el e şi un om învăţat şi de o vârstă
venerabilă, e cu atât mai bine”. Chiar dacă statul unde mergea se dovedeaa fi duşman era
interzisă jignirea interlocutorilor.
Pe lângă scopuri bine precizate, suveranii care trimiteau misiuni diplomatice, urmăreau şi
scopuri tainice. Ele priveau cadrul fizico-geografic, starea căilor de comunicaţie, surse de
alimentare cu apă şi hrană, posibilităţi de deplasare în zonă.
Era bine ca diplomaţii să ştie de ce oştire dispunea statul respectiv, modul şi nivelul de
echipare a oastei, ţinuta militarilor, modul de desfăşurare a ceremoniilor şi ospeţiilor, obiceiurile
şi eticheta de la curte, care erau relaţiile dintre membrii casei imperiale, fie între ei, fie cu
supuşii, ce atitudini afişau suveranul şi curtea sa în anumite momente ale dialogului; trimişii
oficiali trebuiau să observe dacă supuşii erau mulţimiţi, să vadă dacă suveranul era înconjurat de
oameni loiali şi culţi şi dacă preferă anumite jocuri distractive.
5
 Istoria relaţiilor internaţionale (II) – Curs 4
Lumea arabă în cadrul relaţiilor internaţionale (secolele VII-XIII)

Aceste aspecte au fost consemnate în veacul al XI-lea în Tratatul Siaset-name, al

vizirului Nizam-al-Mulk, care se găsea în fruntea regatului selgiucid. Din consemnările făcute,
se poate lesne observa şi vehicularea unor practici bizantine, folosirea unor europeni de către
arabi.
Diplomaţia arabă a dat dovadă de eficienţă şi rafinament. Legăturile arabilor cu state
precum Imperiul Bizantin, Persia, Iranul, regatele din Europa Apuseană sunt deosebit de
elocvente pentru perioada cruciadelor, a confruntărilor militare cu creştinii.
Elemente ale diplomaţiei orientale arabe au pătruns şi în Occident, mai ales prin
intermediul statelor musulmane europene, prin structurile politice pe care le-au creat şi
administrat, prin cultul islamic, prin dreptul islamic, prin rolul şi locul jucate de Califatul Arab în
cadrul relaţiilor economice, culturale, politice şi militare. Europenii, bizantinii, persanii, chinezii,
turcii au trebuit să ţină seama de realităţile arabe şi să le includă în obiectivele lor geostrategice.

Aportul arabilor la civilizaţia şi cultura Europei s-a făcut prin canalul Spaniei şi al
Siciliei;
- introducerea sistemului de irigaţie;
- au introdus în Spania şi în Sicilia, de unde s-au răspândit şi în restul Europei specii
necunoscute în agricultură, pomicultură, horticultură (orez, cânepa, bumbacul, dudul alb,
curmalul, gutuiul, portocalul, lămâiul, caisul, piersicul, rodiul, pepenele galben, susanul,
trestia de zahăr, sparanghelul);
- manufactura mătăsii, a bumbacului, a lânii, a hârtiei au asigurat ocupaţia a mii de
locuitori şi o puternică dezvoltare a comerţului;
- cele mai mari şi mai frumoase oraşe din Europa erau cele din Spania musulmană;
- viaţa intelectuală şi culturală din cele două ţări aflate sub ocupaţie islamică era infinit
superioară celei din restul Europei (şcoli publice, la Cordoba – universitate încă din
secolul al X-lea, biblioteci);
- au fost transmiţători, în unele cazuri, chiar salvatori ai ştiinţei antichităţii (operele
ştiinţifice ale Antichităţii în limba greacă, chiar dacă mai existau în bibliotecile unor
mănăstiri, zăceau acolo necunoscute şi nefolosite, în primul rând din cauza necunoaşterii
în Occident a limbii greceşti); au fost cei care au dat exemplul unei valorificări şi al unei
analize critice a moştenirii culturii antice;
- busola, folosită mai întâi de arabi în navigaţie, praful de puşcă (invenţie chineză),
fabricarea hârtiei introdusă de arabi în Spania în secolul al XII-lea şi difuzată de acolo în
restul Europei; prima moară de vânt – construită către anul 610 din ordinul califului
Omar;
- influenţe în arhitectura din Sicilia şi Spania: ferestre duble, arce de diferite genuri,
creneluri, cupole, arcade sau bolţi poligonale şi segmentare, suprafeţe traforate, decoraţie
policromă cu ceramică emailată, arcul în formă de potcoavă, apărut mai întâi în 709, în
moscheea Omeiazilor din Damasc; arcul trilobat a fost preluat în arhitectura gotică; arcul
dantelat şi arcul ascuţit (originar din Irak); influenţa arabă şi în obiecte de artizanat
artistic: textile, ceramică, obiecte de sticlă, legături de cărţi în piele;
- în Spania: marea moschee din Cordoba („pădurea” de coloane terminate în dublu arc,
marmura roşie şi neagră) şi palatul Alhambra (din Granada, Andaluzia, capitala Spaniei
musulmane din secolul al XII-lea şi până în 1493, singura construcţie maură rămasă
intactă până azi, compus din Palatul aurit, Seraiul, Palatul Leilor şi Grădina Paradisului);
- influenţe în literatura europeană (Dante, în Divina Comedie, s-a inspirat din Cartea
urcării la cer, operă populară din secolul al IX-lea, care descria experienţa mistică a lui
Mohamed şi viziunile sale asupra Paradisului şi Infernului);
- influenţe în fondul lexical al diferitelor ştiinţe sau în vocabularul cotidian: zenit, nadir,
azimut, algebră, algoritm, cifră, zero, alchimie, alcool, elixir, aval, azur, cafea, carafă,
caravană, damasc, fanfară, hazard, fes, iasomie, lăută, talisman, tarif, turban, zahăr, zar;
-
6
 Istoria relaţiilor internaţionale (II) – Curs 4
Lumea arabă în cadrul relaţiilor internaţionale (secolele VII-XIII)

- meşteşugul ţesutului – una din preocupările de seamă ale acestei lumi; viermi de mătase,
ţesătorii de mătase; arabii au aclimatizat viermii de mătase în Spania, apoi în Sicilia,
aducându-i din Persia, unde existau crescătorii sistematice, organizate la curtea şahului
după modelul crescătoriilor chineze, patria lor de baştină;
- s-au remarcat şi în arta prelucrării cristalelor, a cioplirii şi tăierii lor, a cioplirii pietrelor
scumpe; cel mai frumos dintre tezaurele rămase de la arabi se află la palatul San Marco
din Veneţia; meşteşugul vaselor emailate în Spania (Malaga, Xantiva, Manissa,
Valencia);
- arme la Almeria, Murcia, Sevilla, Toledo, Granada;
- au fost primii care i-au informat pe europeni cu privire la Extremul Orient.