12. 1. Caracteristica generală a civilizaţiei şi culturii arabe.

În secolele VII-VIII e.n. arabii din triburi necunoscute din peninsula Arabia de până atunci
creează un mare imperiu, ce se întindea de la hotarele Indiei şi Chinei până în Franţa, dovedindu-
se a fi nu numai cuceritori, dar şi organizatori talentaţi.
Încă din perioada preislamică, arabii (acest termen este tradus diferit – hoinar, nomad, deşert,
călăreţ iscusit) au intrat în contact cu cultura mai dezvoltată din ţările vecine – Siria, Palestina,
Persia – prin mijlocirea comunităţilor de sirieni, greci, evrei, persani, statorniciţi în peninsulă sau
prin călătoriile făcute de negustorii arabi peste hotare. Cea mai veche relatare despre populaţia
Peninsulei Arabia apare în Vechiul Testament, dar fără a se indica numele de arab. Pentru prima
oară termenii (aribi, arabu, urbi) se întâlnesc în inscripţiile asiro-babilonene din sec. IX î.e.n., iar
în inscripţiile persane din sec. VI î.e.n. apare şi numele ţării – Arabaja.
În perioada descompunerii relaţiilor gentilico-tribale şi apariţiei relaţiilor feudale în spaţiul
arab nu exista un centru politic recunoscut de către majoritatea populaţiei. Contradicţiile sociale,
mai ales printre orăşeni, s-au intensificat. În mersul acestui proces are loc şi separarea cultelor.
Dar credinţa în mai multe divinităţi împiedica unirea tuturor triburilor într-un popor.
Soluţionarea acestei crize se putea efectua numai pe calea elaborării ideilor noi orientate spre
unirea triburilor, formarea unui cult monoteist. Acest proces s-a putut realiza pe baza a noii
religii cu caracter monoteist – cum este Islamul, fondatorul căruia este Muhammed.
Muhammed s-a născut în (570-632) la Mecca, oraş cunoscut musulmanilor drept Umm la
Qura. Cetatea era venerată şi în cultura preislamică, după cum scria Ptolomeu, pentru că aici se
afla Kabba, o piatră neagră despre care se spunea că este de origine cerească. Ulterior, s-a spus
că piatra a fost adusă de îngerul Gabriel şi a fost dăruită profetului Abraham. Gabriel i-a adus şi
lui Muhammed darul revelaţiei, prin care i-au fost transmise legile Coranului, cartea despre care
musulmanii spun că a fost dedicată direct de Allah. Datorită onestităţii sale exemplare şi a
corectitudinii lui locuitorii din Mecca l-au poreclit pe Muhammed El-Emin, adică cel onest, cel
integru.
La vârsta de 40 de ani în 610 el s-a retras din Mecca pentru a medita într-o peşteră pe muntele
Hira, unde a avut loc primul mare eveniment al Islamului. Într-o zi, pe când stătea în peşteră el a
auzit o voce, a îngerului Gavriil, care i-a poruncit: „Citeşte!” În numele Domnului cuvintele a
ceea ce prezintă acum primele 5 versete ale capitolului 96 din Coran, cuvinte care îl proclamă pe
Dumnezeu creator al omului şi sursa întregii ştiinţe. Muhammed a divulgat experienţa lui numai
soţiei şi cercului apropiat. Deşi a avut mai multe revelaţii care proclamau unicitatea
Dumnezeului universal, adepţii lui nu creşteau la număr.
După moartea unchiului său şi a primei soţii el a început revelaţia mai intens deşi mulţi nu-l
acceptau, de aceea a fost nevoit să părăsească Mecca în 622. El a sosit în oraşul Medina, care
marchează începutul erei islamice şi un nou mod de viaţă pentru Muhammed şi musulmani.
Locuitorii Medinei l-au recunoscut drept profet al său, lider religios şi politic. De aceea anul 622
este socotit începutul stilului calendaristic musulman.
Calităţile excepţionale ale lui Muhammed au impresionat mult pe mediniţi, încât triburile
rivale şi aliaţii lor la 15 martie 624 au pornit contra păgânilor din Mecca fiind învinşi. După mai
multe bătălii musulmanii s-ai reîntors în 630 în Mecca, devenind principalul centru al Islamului,
iar Muhammed profetul lui. Se formează statul teocratic musulman, numit Califatul Arab, şi
primul lui conducător este Muhammed care a încetat din viaţă la 8 iunie 632, fiind îngropat în
Medina şi mormântul lui este un important loc sfânt.
Califii, urmaşii lui Muhammed, au creat în scurt timp un uriaş imperiu. Deja către secolul al
VIII-lea arabii au supus Palestina, Siria, Egiptul, Iran, Irac, o parte din teritoriul Transkaukaziei,
Asia Mijlocie, Africa de Nord, Spania. Marele imperiu arab s-a dezvoltat rapid. Au apărut
departamente specializate, se dezvoltă căile de comunicaţie, comerţul. Trupele de mercenari
conduse de ofiţeri bine instruiţi apără unitatea vastului imperiu, dar nu sunt în stare sa anihileze
tendinţele separatiste apărute în sec. XI. Treptat hegemonia politică arabă se transformă într-o
hegemonie culturală.
Arabii s-au făcut vestiţi prin meşteşugurile lor. Erau cunoscute în lumea întreagă ţesăturile de
mătase, bumbac şi lână, covoarele, obiectele de sticlă de mare preţ, parfumurile, fabricarea
hârtiei (Samarcand, Bagdad). Industria alimentară era controlată de funcţionari speciali, inclusiv
şi comerţul. Cu comerţul se ocupau de obicei creştinii, evreii, persanii şi musulmanii. Serviciul
poştal, era bine organizat, folosindu-se porumbeii.
Statul arab avea o puternică organizare politică şi administrativă. Sursa întregii puteri politice
era califul. În numele său conducerea social-administrativă o efectuau un prim-ministru (vizir),
un judecător (gadi), un general (emir). Dar califul rămânea un conducător absolut (civil, militar
şi religios). La straja intereselor acesteia stătea poliţia. Dreptul islamic (şaria) nu era un
ansamblu sistematic organizat de legi şi de practici juridice , sfera sa este mult mai largă,
cuprinzând prescripțiile etice, de comportare socială, de higienă şi de ritual religios. Sentinţele
erau pronunţate de califi sau de guvernatorii provinciilor. Mai târziu au apărut gadii (judecătorii).
În popor se practica „legea talionului”. Erau pedepsite furturile, sinuciderile, adulterul. Poligamia
era limitată de Coran, la 4 soţii. Coranul a interzis uciderea fetelor nou-născute, precum şi
căsătorii cu rude apropiate. Era interzis împrumutul cu dobândă. Furtul se pedepsea cu tăierea
mâinii drepte, tâlhăria – cu moartea. Era pedepsită specula. Aşadar, marele imperiu arab s-a
dezvoltat furtunos, influențând asupra mai multor ţări, valorificând tot o dată cultura multor
popoare străine.