CIVILIZAȚIA ISLAMICĂ

În primele decenii ale secolului al VII-lea, intensificarea procesului de destrămare a

relaţiilor gentilice și de formare a claselor sociale a creat premizele apariţiei statului arab. În
acţiunea de consacrare a societăţii, pe plan ideologic, și de accelerare a formării statului unificat
prin unirea triburilor arabe un rol deosebit l-a avut mahomedanismul sau islamismul.
Apariţia islamismului a fost pregătită de existenţa în credinţele arabe preislamice, a
concepţiei despre o zeitate principală – Allah, ca și de influența concepţiilor mozaice și creştine
despre o zeitate unică Jahve si Dumnezeu . Însă, islamismului – aşa cum a apărut el în Arabia – a
fost iniţial o puternică reacţie împotriva politeismului pe de o parte, și a dominaţiei străine pe de
altă parte. A însemnat o radicală reformă religioasă, dar și o trezire la viața istorică a unei
populaţii relativ sărace. De aceea s-au conturat două elemente principale: unul religios propriu-
zis, considerat ca revelaţie, și unul uman, caracterizat prin dorinţa de eliberare și de expansiune.
În secolul al VII-lea, pe vremea bunului rege merovingian Dagobert, un arab din deșert
va propovădui o nouă religie. Povestea acestui beduin devenit profet și conducătorul unei
comunități al carei elan va tulbura lumea, poate fi considerată o adevarată epopee.
În doar patru veacuri din secolul al VII-lea d.Hr și până în jurul anului 1000, civilizația
islamică avea să cunoască o dezvoltare extraordinară.
Islamul, este numele dat religiei aparute in urma revelatiilor si invataturilor lui Mahomed
si este considerata una din marile religii ale lumii, beneficiind de peste un miliard de adepti.
Islamul, mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mahomed prin mijlocirea arhanghelului
Gavril, s-a născut la Mecca în Arabia, la începutul sec.VII d Hr., fiind ultima dintre religiile
monoteiste.
“Islam” este un cuvânt arab, care - printre altele - înseamna: pace, salut, ascultare,
loialitate, credință, supunere la voia Creatorului Universului.
Istoria de început a Islamului a gravitat în jurul unui singur personaj central: Mohamed
(Cel preaslăvit, Cel lăudat), care s-a născut în jurul anului 570 d.Hr. în orașul Mecca din Arabia
și a murit în anul 632. Rămas orfan la o vârstă frageda, Mahomed a fost crescut de unchiul său
Abu Talib și de soția acestuia Fatima, care s-au ocupat și de educația lui. Datorită onestității și
corectitudinii sale exemplare, locuitorii din Mecca l-au poreclit al-Amin (Cel onest, Cel integru).
Calitățile sale morale erau atât de mult elogiate, încât o negustoreasă văduvă, bogată din Meca,
Khadija, i-a propus să-l ia sub protecția sa. După un timp, aceasta l-a cerut în căsătorie pe acesta,
care a acceptat. La 30 de ani, Mahomed a început să mediteze, punându-și diverse întrebări
despre autenticitatea lui Dumnezeu, a cultului practicat de arabi, al cărui centru era la Mecca. La
vârsta de 40 de ani, Mohamed are o revelatie: îngerul Gavril (respectiv o entitate din lumea
spirituală) i se arăta, spunându-i că el este Mesagerul Domnului. După câtva timp, revelațiile în
stare de transă se succed în mod regulat și profetul primește comunicări din cealaltă lume (în
numele Creatorului Suprem Allah) de a anunța mesaje lumii.
Mahomed a înființat o comunitate religioasă din puținii discipoli și membrii familiei sale,
dar aceasta nu a devenit populară în oraș.
Bunăstarea orașului se datora mai ales pelerinilor care veneau la piatra Kaba, sanctuar
dedicat unui număr de circa 360 de zei și spirite diferite, să se închine acestora.
Însă noul profet a declarat că orice zeu sau spirit este fals, iar situația a devenit așa de
periculoasă încât în 622 Mahomed și puținii săi discipoli au trebuit să părăsească orașul.
 Până la moartea profetului, survenită în 632, aproape toată peninsula Arabică se închinase
în fața islamului.
Unul din obiectivele însemnate ale învăţăturii lui Mahomed a fost unirea triburilor arabe,
pentru a cărei realizare, Mahomed şi urmaşii săi au îndemnat la solidaritate între musulmani şi a
urmărit să atenueze contradicţiile sociale din societatea arabă şi neînţelegerile dintre triburi.
Aceştia au proclamat "războiul sfânt" – djihad –împotriva nemusulmanilor, folosindu-l,
ca o diversiune menită să abată masele sărăcite şi exploatate de la lupta socială şi ca un mijloc de
a uni toţi arabii prin organizarea unor războaie de pradă şi cucerire de mari proporţii.
Deoarece Mahomed nu a desemnat un succesor, au apărut conflicte între rude, iar
izbucnirea revoltelor, răscoalelor și a războaielor civile au tulburat liniștea peninsulei. Acestea au
luat sfârșit printr-o înțelegere între adepții profetului.
Credincioșii au fost adunați de Omar pentru a desemna succesorul, locțiitorul profetului-
califul, care să fie iman(șef religios) și emir(comandant militar). Au fost aleși succesiv patru
califi drepți din cercul sǎu intim. Primii doi erau socrii profetului, iar ultimii doi, ginerii săi.
Califatul Omeiad- Muawyia este ales calif, ce își stabilește capitală la Damasc, fondând
dinastia Omeiazilor, rămasă la putere până în 750, a cărei succesiune era doar în interiorul
aceluiași clan, iar centrul puterii era Siria, iar reședința era Damascul. Succesiunea nu este din
tată în fiu, ci are loc în interiorul clanului între frați și veri.
Califatul Abbasid - Al-Mansur se remarcă ca fondatorul Imperiului Abbasid. Acesta a
securizat Califatul Abbasid, fratele sǎu, Abu al-Abbas , exterminând tot omeiazii, cu excepția
prințului Abd al-Rahman. Fiul sǎu al-Mahdi a stabilit domnia dinastică și absolutǎ a califilor, cu
islamul sunnit ca religie de stat. A suprimat revoltele interne, însă a pierdut Spania în 756, când
s-a fondat Califatul Córdoba . În anul 762 a stabilit noua capitală la Bagdad, la granița dintre
lumea arabă și cea persană, devenind centrul culturii, științei și artei islamice, prosperând ca un
oraș comercial în secolele următoare.
Califatul Fatimid - În anul 909 d.Hr , apare Dinastia Șiită a Fatimiziilor (era o dinastie ce
se trăgea din Califul Ali și Fatimah , fiica Profetului) , dinastie apărută în Tunisia , unde preiau
controlul și își stabilesc capitala la Kairouan . Ei devein cea mai mare amenințare a Califatului
Abbasid de la Bagdad . În anul 969 , Fatimizii preiau controlul Siriei și cuceresc Egiptul , unde
întemeiază un contra-califat , numit Califatul Fatimid , cu capitala la noul oraș apărut , Cairo .
Califul al-Muizz (953-975) și Califul al-Aziz (975-996) , transformă orașul Cairo într-un centru
științific și cultural , iar între anii 970-972 este construită Moscheea Șiită al-Azhar , și un centru
islamic al misionarismului șiit . În timpul Califului al-Hakim (996-1021) , Califatul Fatimid are
de suferit , deoarece între anii 1017-1020 apăruse o sectă a druiziilor ce îl venerau ca zeu , astfel
creiând tulburări în rândul comunității șite . Între anii 1036-1037 , Califatul Fatimid , ce trecea
printr-un grav declin economic , pierde Siria în favoarea Selgiucizilor . În anul
1171 , Sultanul Saladin reușește să cucerească Califatul Fatimid și să pună capăt dinastiei lor ,
datorită schismei religioase și politice apărută în cadrul acestuia în anul 1094 .
Califatul Córdoba - a fost un stat din peninsula Iberică (Al-Andalus) și Africa de Nord
cu capitala în orașul Córdoba, stat existent între 929 și 1031. Această perioadă s-a caracterizat
printr-o remarcabilă înflorire a comerțului și a culturii; multe dintre capodoperele artistice ale
Iberiei musulmane s-au construit în această perioadă, inclusiv celebra Mare Moschee din
Córdoba. În ianuarie 929, Abd-ar-Rahman al III-lea s-a proclamat calif în locul titlului de Emir
de Córdoba .
Marele Imperiu Selgiuc - În anul 950 , Selgiuc , un mare lider turcoman , unește
majoritatea triburilor și formează Dinastia Turcilor Selgiucizi , ce migrează spre vest . Acești
turci practicau o religie șamanică . În anii 960 , turcii selgiucizi se convertesc la islamismul
sunnit , sub influența Samanizilor . După procesul de islamizare , turcii devin vasali ai Califilor
Abbasizi de la Bagdad , având roluri de mercenari sau ocupând funcții publice de administratori
și guvernatori .Selgiucizii înaintează spre Niishapur , și după victoria asupra Ghaznavizilor , sub
conducerea lui Toghrul Beg , turcii selgiucizi cuceresc în anul 1042 vestul Iranului , în 1052
avansează în Shiraz , și în 1054 preiau controlul Azerbaidjanului și Kuzestanului . În anul 1157 ,
Imperiul Selgiucid este distrus sub presiunea luptelor interne cu dinastiile irakiene , siriene și
palestiniene , a invaziilor catolice venite din Europa Apuseană și a rivalilor din Dinastia Turcă a
Hozem-șahiilor . Doar câțiva reușesc să îi înfrângă pe bizantinii din Anatolia și să se stabilească
acolo formând un emirat cu capitala la Konya , independent de Imperiul Selgiucid , dar dispare
în anul 1279 sub atacurile invadatorilor mongoli .
Dinastia Ayyubidă și Mamelucii - după căderea Imperiului Selgiucid , Califatul Fatimid se
destramă și el sub presiunea războaielor civile . Saladin (Salah ad-Din Ayyubi) , un general
fatimid din Egipt , de origine kurdă (turco-iraniană) , reușește ca în anul 1171 să
cucerească Cairo și să-i înlăture pa Fatimizii șiți . Înființează Dinastia Ayyubizilor și se
proclamă Sultan al Egiptului , înființând și Sultanatul Ayyubid .
Politica lui Saladin se caracterizează prin tactici remarcabile , abilitate de negociere și
generozitate cavalerească , fiind respectat chiar și în Occident . Saladin negociază cu armata celei
de-a Treia Cruciade , condusă de Richard I Inimă de Leu , și îi convinge pe cruciați să pună capăt
asediului Iersualimului fară succes de altfel , în anul 1192 , demonstrând faptul că Saladin a fost
unul dintre cei mai mari conducători islamici care a trăit vreodată .
Islamul asigură o unitate politică-efemeră, dar și o unitate religioasă reală în pofida
diviziunilor și schismelor, musulmanii având elemente comune: coranul, doctrina, lăcașurile de
cult, instituțiile religioase. Se petrece o sinteză culturală, fiind impusă limba și cultură arabă,
exceptând Persia și India.