Caracterizare Moara cu noroc

Ioan Slavici, reprezentant de seamă al perioadei Marilor Clasici,

s-a individualizat în literatură prin viziunea moralizatoare abordată în
majoritatea creațiilor sale epice, autorul putând fi considerat un
deschizător de drumuri în ceea ce privește nuvela psihologică.
Nuvela este o specie literară aparținând genului epic în proză,
cu o acțiune bine concentrată, structurată pe un singur fir narativ,
scrisă din perspectiva unui narator obiectiv și omniscient, cu un
număr redus de personaje, în care atenția este concentrată asupra
construcției personajului principal.
O capodoperă a acestui tip de proză este nuvela „Moara cu
noroc”, publicată în 1881 învolumul de debut „Novele din popor”.
Tema susține caracterul realist al operei, dar și pe cel psihologic:
efectele nefaste și dezumanizate ale dorinței de învuțire, în contextul
societății ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Titlul, element
paratextual prin care este anticipată realitatea, are conotații
simbolice, ironice și tragice, putând fi interpretat contrariul: fosta
moară, devenită cârciumă - Moara cu noroc -, reprezintă un topos în
care personajele vor sfârși tragic, „norocul” dovedindu-se, în timp, a
fi ghinion.
Problematica nuvelei este complexă și se poate stabili din mai
multe perspective. Conflictul exterior prezintă încercarea lui Ghiță de
a-și schimba statutul social, însă pentru asta se confruntă cu
personajul antagonist, Lică Sămădăul. În centrul nuvelei este situat
confilctul de ordin psihologic trăit de Ghiță care este sfâșiat de
dorințe puternice, dar contradictorii(rațiune-pasiune): să rămână om
cinstit pe de o parte, și să se îmbogățească alături de Lică, pe de altă
parte.
 Acțiunea nuvelei, structurată pe 17 capitole, se desfășoară în
decursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă:
de la Sfântul Gheorghe la Paște.
Dimensiunea spațială este reprezentată de așezarea la răscruce
de drumuri a cârciumei de la Moara cu noroc, izolată și înconjurată
de pustietăți întunecoase, loc pe unde treceau turme de porci spre și
dinspre Ineu.
Opera este scrisă din perspectiva narativă obiectivă de către un
narator omniscient, ce creează impresia că știe tot ce se întâmplă,
fapt ce rezultă din multitudinea detaliilor referitoare la cadrul acțiunii
și la trăirile interioare ale personajelor.
În expozițiune este prezentat Ghiță, care ia în arendă cârciuma
de la Moara cu noroc. Treburile merg bine la început, până la apariția
lui Lică Sămădăul care îi dă de înțeles că dacă vrea să rămână aici
trebuie să devină complicele lui, fapt ce constituie intriga. Jefuirea
arândașului și uciderea femeii în negru îl forțează pe Ghiță să depună
mărturie mincinoasă în fața justiției pentru a-l apăra pe Lică. Dupa
condamnarea lui Săilă și Buză Ruptă, protagonistul dorește să-l
denunțe pe Lică, însă banii oferiți de acesta îl fac să renunțe. Punctul
culminant al nuvelei coincide cu momentul în care Ghiță ajunge pe
ultima treaptă a degradării morale. Străpuns de gelozie, acesta se
duce la Pintea și-l dă în vileag pe Lică, prezentându-i dovezile. Întors
la cârciumă o omoară pe Ana, iar la comanda lui Lică, Reuț îl împușcă
pe Ghiță și dă foc hanului. Deznodământul prezintă incendiul de la
Moara cu noroc, sinuciderea lui Lică dar și prezența bătrânei care
crede că un fulget i-a omorât pe toți. Astfel, Slavici sancționează
moral toate personajele care au avut afaceri cu răul, iar focul care
mistuie hanul are o funcție simbolică, purificând locul atâtor
întâmplări rele.
Unul dintre personajele reprezentative ale acestei nuvele este
cârciumarul Ghiță, personaj prin intermediul căruia autorul a
evidențiat drama unui individ care încearcă să-și depășească statutul
social, exercitându-se asupra lui tentația înavuțirii. Protagonistul
textului poartă numele desacralizat al Sfântului Gheorghe, drama
psihologică pe care o trăiește fiind concretizată prin trei înfrângeri,
pierzând pe rând încrederea în sine, încrederea celorlalți și
încrederea Anei, soția lui.
Din punct de vedere al statutului social, personajul este urmărit
în evoluție. La începutul nuvelei, din dialogul cu bătrâna rezultă
dorința de afirmare a personajului. El consideră umilitoare postura de
cizmar, întrevăzând în posibilitatea mutării la Moara cu noroc șansa
unui câștig rapid, și totodată oportunitatea de a fi respectat în sat.
Odată mutat la cârciumă, câștigul începe să apară, dar în scurt timp
Ghiță începe să devină conștient de faptul că ascensiunea lui socială
este posibilă numai prin tovărășia cu Lică Sămădăul.
În plan psihologic, personajul este surprins în mai multe etape
ale existenței sale. Dacă la începutul nuvelei este o fire hotărâtă,
susținând în fața bătrânei, cu fermitate, necesitatea mutării la Moara
cu noroc, pe parcursul operei, odată cu intrarea în scenă a lui Lică
Sămădăul, acest statornicism începe să se diminueze. Pentru acesta,
două încep să fie stările definitorii în relația cu Lică, și anume frica,
respectiv obsesia. Frica de Sămădău îl fac să meargă la Ineu să
cumpere două pistoale, doi câini și o slugă, iar când Lică vine a doua
oară la han, echilibrul de forțe începe să se destrame.
În acest episod semnificativ pentru conturarea personalității lui
Ghiță, Lică vine însoțit de oamenii săi și intră pe poarta din spate,
comentariul lui Ghiță evidențiind teama față de Sămădău: „Ăștia nu
prea îmi par oameni buni”. Antagonistul îmblânzește câinii și văzând
împotrivirea lui Ghiță, îi cere cheile de la sertarul cu bani pentru a-i
lua o sumă însemnată drept garanție. Bun cunoscător de oameni, Lică
știe cum să utilizeze slăbiciunile celorlalți. Astfel, se folosește de
patima lui Ghiță pentru bani spre a-l atrage pe acesta în afacerile lui
necurate.
 Slăbiciunea pe care o are față de bani, îl face pe Ghiță să
capituleze în fața Sămădăului, acesta împigându-și soția, cu bună-
știință, în brațele Sămădăului, atunci când Lică vine într-o zi la han și
dorește să danseze cu Ana, aceasta refuzându-l: „Joacă, muiere;
parcă are să-ți ia ceva din frumusețe”.
Sub aspect moral, Slavici urmărește în ceea ce-l privește pe
Ghiță, parcurgerea unui proces de alteritate. Dacă la început, intenția
lui de a se muta la Moara cu noroc pentru a scăpa de sărăcie și
pentru a asigura un trai mai bun familiei sale este una lăudabilă, pe
parcurs, sub influența nefastă a lui Lică Sămădăul, Ghiță începe să se
pervertească moral. Odată ce acceptă semnele turmelor de porci de
la Lică, ascunzând acest lucru soției sale, înstrăinarea de aceasta
devine un proces iremediabil. Personajul începe să devină duplicitar,
iar pentru a-l apăra pe Lică depune mărturie mincinoasă la proces.
O altă secvență ilustrativă în caracterizarea lui Ghiță este cea în
care personajul principal ajunge pe ultima treaptă a degradării
morale. Orbit de furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe
Lică, își aruncă soția drept momeală în brațele Sămădăului. Speră
până în ultimul moment că Ana va rezista influenței malefice a lui
Lică, însă dezgustată de lașitatea lui Ghiță care se înstrăinase de ea și
de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieste lui Lică,
deoarece, spune ea, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică este „om”, pe
cand Ghiță „nu e decât o femeie îmbrăcată în haine bărbătești”.
Destinul personajului este unul tragic, prin intermediul acestuia
naratorul sancționând, într-o viziune educativă încălcarea moralei.
Ghiță este conturat în nuvelă prin intermediul unor mijloace
moderne precum analiza psihologică și introspecția psihologică.
Slavici utilizează monologul interior, tehnică prin care personajul se
confruntă cu propria conștiință și își afirmă patima nestăvilită pentru
bani. Ghiță vizualizează „banii grămadă înaintea sa” și are aceeași
reacție ca a oricărui împătimit în acest sens: i se împăienjenesc ochii.
Rolul lui Lică nu este de a sădi în sufletul lui Ghiță dragostea pentru
bani, ci de a declanșa o pornire care există deja în structura interioară
a acestuia, însă în stare latentă. Brus, acesta se simte încolțit de doua
tentințe divergente, precum personajul unei tragedii antice: pasiune
(„de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an, doi capul
în primejdie”) și datorie („Avea însă nevastă și copii și nu putea să
facă ce-i plăcea”).
În opinia mea, Ghiță reprezintă unul din cele mai reprezentative
personaje din literatura românească, deoarece Slavici ilustrează prin
intermediul acestuia fatalitatea iminentă a obsesiei pentru înavuțire.
Opera este bazată pe cunoașterea sufletului omenesc, fiind un
argument pentru cumpătare și păstrarea măsurii în toate.
În concluzie, prin personajul principal Ghiță, autorul a evidențiat
într-o viziune moralizatoare, frământările pe care le are un suflet
aparent simplu care se zdruncină moral odată ce intră în contact cu o
forță mai puternică decât cea a lui.