POVESTEA LUI HARAP-ALB

de Ion Creangă
=caracterizarea protagonistului=

,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
“Convorbiri literare’’ în anul 1877. Din perspectiva încadrării în specia literară, avem de-a
face cu o creație epică în proză în care personaje neobișnuite participă la evenimente
supranaturale în luptă cu forțe nefaste, pe care le înving in final.
Titlul basmului prefigurează interpretarea operei ca bildungsroman, căci antroponimul
cu valoare de oximoron - Harap-Alb - poartă sugestia unui traseu al devenirii, al maturizării,
al trecerii de la “harap”- condiția de rob al Spânului - la “alb”- condiția nobilă de împărat,
posesor al unor valori etice dobândite prin experiență.
Motivele narative sunt specifice basmului și pun în valoare etapele evoluției
protagonistului: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, jurământul,
probele, demascarea și pedepsirea răufăcătorului, moartea și învierea, recuperarea
prejudiciului, răsplata, căsătoria etc.
Acțiunea se desfășoară linear, prin înlănțuirea secvențelor narative, folosindu-se
procedeul compozițional al triplicării (seturi de câte trei) în cazul probelor pe care eroul le are
de trecut din ordinul Spânului.
Personajele (oameni, dar și “ființe himerice” având comportament omenesc)
îndeplinesc, prin rapoarte la erou, o serie de funcții: antagonist (Spânul), ajutoare
(Sf.Duminică, calul, cei cinci giganți – Setilă, Flămânzilă, Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăți-
Lungilă), donatori (craiul, Sf.Duminică, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor), ca în basmul
popular, dar sunt individualizate, iar fantasticul - umanizat. Dintre acestea, se remarcă
personajul principal - Harap-Alb, prin raportare la care opera poate fi interpretată ca un
bildungsroman, căci eroul parcurge de-a lungul acțiunii un traseu inițiatic, o cale către
maturizare, către statutul de împarat, iar Spânul este, în acest context, un rău necesar, un fel de
maestru spiritual fără voie.
Ca statut social, moral și psihologic, Harap-Alb este protagonistul basmului,
personajul principal pozitiv, fiul cel mic al craiului și nepotului împăratului Verde. Deși
întruchipează binele, el este un erou atipic de basm, deoarece este lipsit de însușiri
supranaturale, fiind construit realist, ca o ființă complexă, care învață din greșeli și
progresează. Statutul inițial al eroului este cel de neinițiat. Mezinul craiului este naiv, nu știe
să distingă adevărul de minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de aparențe. Are nevoie
de experiența vieții spre a dobândi înțelepciune. Se deosebește de frații săi încă de la început,
prin bunătate, calitate răsplătită de sfaturile Sfintei Duminici, după ce o miluiește cu un ban.
Deși are calitățile necesare pentru un viitor împărat, în viziunea autorului, acestea nu sunt
evidențiate de la început, ci și le descoperă prin intermediul probelor la care este supus,
dovedind milă, bunătate, generozitate, capacitatea de a deosebi aparența de esență, prietenie,
responsabilitate, respectarea jurământului, curaj, înțelepciune etc. Evident că toate acestea
ilustrează consecințele benefice ale eredității și ale educației alese: ”Omul de soi bun se
cunoaște sub orice strai.” (George Călinescu).
Trăsăturile sale reies predominant în mod indirect, din fapte, gesturi și vorbe, din
relațiile cu celelate personaje, însă există și câteva secvențe în care el este caracterizat direct
de către narator (”fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”), de către verișoarele
sale (”au început a vorbi între ele că Harap-Alb, sluga lui, are o înfățișare mult mai plăcută
și seamănă a fi mult mai omenos”), de către Sf. Duminică ce apreciază ”puterea milosteniei
și inima ta cea bună” sau îl dojenește, spunându-i că este ”slab de înger, mai fricos decât o
femeie”, la acestea adăugându-se și autocaracterizarea – ”din copilăria mea sunt deprins a
asculta de tata”.
Modul în care evoluează personajul central al basmului se evidențiază la nivelul
diferitelor episoade sau secvențe narative, dintre care semnificative sunt cele care delimitează
traseul inițiatic al eroului. Astfel, deși tatăl său îl avertizează să se ferească de omul spân (ca
și de omul roș), crăișorul, rătăcindu-se în pădurea-labirint, încalcă interdicția paternă și își ia
drept călăuză un spân (e adevarat că după trei înfățișări ale acestuia și după naiva concluzie
“aiasta-i țara spânilor”). Episodul coborârii în fântână surprinde lipsa de experiență a
tânărului, prin caracterizarea directă făcută de narator: ”fiul craiului, boboc în felul său la
trebi de aieste…”. Această naivitate face posibilă supunerea prin vicleșug și schimbul de
identitate pecetluit prin jurământul “pe ascuțișul paloșului” (sugestie a unui cod al conduitei
cavalerești) să-i dea ascultare “până când îi muri și iar îi învia”. De asemenea, acesta este
momentul în care eroul devine, din ”fiu al craiului”, Harap-Alb.
Dacă acest episod marchează începutul parcursului inițiatic, în mod simetric se
situează scena decapitării eroului de către Spân, marcând coborârea în infern sau moartea
inițiatică, urmată de înviere și refacerea echilibrului universal prin pedepsirea răufăcătorului și
răsplata protagonistului, cu alte cuvinte ultima treaptă a inițierii (dobândirea statutului râvnit,
acela de împărat). De menționat că atitudinea Spînului este pe nedrept vindicativă, având în
vedere că, deși Harap-Alb se îndrăgostise pe parcurs de fata împăratului Roș, rămâne onest,
își respectă jurământul și nu îi dezvăluie acesteia adevărata sa identitate, pe care însă ea o
intuiește.
Din aceste două secvențe, ca și din întreaga suita de probe trecute cu succes de erou,
reiese că cei doi - protagonistul și antagonistul - se construiesc pe baza unei serii de opoziții
dintre Bine și Rău: om de onoare - ticălos, om de origine nobilă - slugă, cinstit – necinstit, de
altfel opoziții specifice basmului.
Prin urmare, experiența umilitoare de rob aflat la dispoziția unui stăpân nedrept și
toate încercările dificile care derivă de aici conferă basmului un caracter didactic, moralizator,
formulat ca atare chiar de Sf. Duminică, devenită astfel un simbol al înțelepciunii populare:
”Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei
crede celor asupriți și necăjiți, pentru că acum știi ce e necazul.”