Prof. dr.

Cristina Raica

ENIGMA OTILIEI

(roman interbelic, obiectiv, modern, balzacian, citadin, realist)

de George Călinescu

George Călinescu (19 iunie 1899, Bucureşti – 12 martie 1965, Otopeni...65 ani) a fost
critic literar, istoric, profesor universitar, eseist, prozator, dramaturg şi poet. Călinescu a susţinut
necesitatea apariţiei, în literatura română, a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea
teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, argumentând că
literatura trebuie să fie în legătură cu „sufletul uman”.

În romanul Enigma Otiliei (1938), George Călinescu depăşeşte realismul clasic, creează
caractere dominate de o singură trăsătură definitorie, realizând tipologii (avarul, arivistul),
modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza
personajelor, înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creaţia
lui Balzac.

Balzacianismul este prezent prin tema romanului, care ilustrează imaginea burgheziei
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea nimicitoare a
banului. Acţiunea romanului este construită în jurul averii lui moş Costache Giurgiuveanu,
motivul literar al moştenirii, concentrând faptele şi reacţiile personajelor interesate mai mult
sau mai puţin de banii şi bunurile bătrânului. De altfel, Balzac a concentrat forţa distrugătoare a
banului în dictonul: „Zeul la care se închină toţi este banul”.

Ideea paternităţii este nucleul epic al romanului, fapt confirmat de Călinescu însuşi,
care-şi intitulase iniţial romanul Părinţii Otiliei. Influenţa balzaciană reliefează ideea că
degradarea relaţiilor din cadrul familiei duce la degradarea întregii societăţi.

Ca şi în romanele lui Balzac, relaţiile interfamiliale sunt conflictuale şi degradate.

Sentimentele paterne ale lui Costache Giurgiuveanu pentru Otilia sunt învinse de avariţia
personajului şi pentru că nu poate asigura „fe-fe-fetiţei” viitorul, ea este nevoită să se mărite cu
Pascalopol. Acesta, la rândul lui, nu-şi defineşte foarte bine sentimentele faţă de Otilia, nu poate
distinge „ce e patern şi ce e viril” în relaţia sa cu tânăra. Legătura familială a Aglaei cu fratele ei,
Costache, se degradează profund din cauza averii acestuia, distrugând orice afectivitate fraternă
între cei doi. Menajul Olimpia-Stănică Raţiu se rezumă la discursuri fade despre familie şi
societate, tema dizertaţiilor emfatice fiind paternitatea, teoria demagogică prin care Stănică
stoarce bani de la oricine. Aurica şi-ar dori o familie, dar alergând disperată după bărbaţi, nu
reuşeşte să-şi întemeieze un cămin. De asemenea, relaţiile din cadrul familiei Tulea sunt total
deteriorate: Aglae stăpâneşte cu autoritate destinele copiilor ei, Simion, ca tată şi soţ, este
incapabil şi dezinteresat de a fi „cap de familie”.
 Detaliul încadrează cu precizie acţiunea în timp şi spaţiu: „Într-o seară, de la începutul
lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece” [...] în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii
Apostoli...”, iar descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu „zidăria era crăpată şi scorojită [...]
un grilaj înalt şi greoi ruginit şi căzut puţin pe spate...” are implicaţii caracterologice pentru
proprietar. Construirea personajelor se bazează, de asemenea, pe tehnica detaliului pentru
descrierea fizionomiei, coafurii, îmbrăcămintei, gesturilor, timbrului vocii, creionând un portret
complex: fizic, moral şi în mişcare.

Romanul întruneşte, aşadar, spiritul balzacian, cu elemente de factură romantică,

definindu-se în esenţă roman modern, realist şi obiectiv. Introspecţia şi luciditatea analizei
psihologice a personajelor se definesc prin psihologii derutante (Otilia), degradări psihice, ca
alienarea, senilitatea (Simion), consecinţe ereditare (Aurica o moşteneşte pe Aglae, iar Titi pe
Simion).

Ca orice roman, Enigma Otiliei este o specie a genului epic în proză, cu acţiune
complexă, organizată pe mai multe planuri narative, cu puternice conflicte şi o intrigă
complicată, la care participă numeroase personaje bine individualizate şi construite în spirit
modern de Călinescu. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează
direct prin descriere şi tehnica detaliului, iar indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe,
prin dialog, monolog interior, introspecţie auctorială.

Perspectiva narativă este modernă şi defineşte punctul de vedere al naratorului

omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a treia.
Tot în modernism se înscrie şi existenţa celui de-al doilea narator (homodiegetic), Felix, care,
în ipostaza de martor al evenimentelor, este mediator între naratorul obiectiv şi cititorul fictiv
(naratarul), făcându-i acestuia cunoştinţă cu personajele şi întâmplările acţiunii, prin relatare la
persoana a treia.

Semnificaţia titlului. Otilia este un personaj tipic de feminitate enigmatică pentru toate
personajele romanului. Relativismul (subiectivismul) cu care este privită din mai multe
unghiuri de vedere, foarte diferite, asociază în mod fericit puritatea cu farmecul natural al
vârstei, Otilia fiind de o tulburătoare seriozitate sau zvăpăiată ca o fetiţă, ceea ce conferă o
atracţie cuceritoare personajului. Surprinzătoare şi fascinantă prin amestecul unui farmec
juvenil cu o maturitate profundă, „enigma Otiliei” se naşte, mai ales, în mintea lui Felix, care
nu-şi poate explica nicidecum comportamentul fetei, care întruchipează natura contradictorie a
sufletului feminin. Îndrăgostit total de Otilia, Pascalopol o admiră şi o preţuieşte, dar nici el nu
poate descifra în profunzime reacţiile fetei, confirmându-i lui Felix, în finalul romanului: „A fost
o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.

Romanul nu are fir epic, fiind structurat pe două planuri care se întrepătrund şi se
determină reciproc. Primul plan priveşte destinul tânărului Felix Sima, care, înainte de a-şi
face o carieră strălucită de medic, parcurge criza erotică iminentă la vârsta adolescenţei, iar
celălalt plan ilustrează istoria unei moşteniri, în jurul căreia romancierul construieşte imaginea
societăţii burgheze din Bucureşti, de la începutul secolul al XX-lea, aflate în plină degradare
morală sub forţa distrugătoare a banului.

Perspectiva temporală este înlănţuită şi cronologică, bazată pe relatarea evnimentelor

în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acela al caselor, străzilor,
locurilor concrete (Bucureşti, Iaşi, câmpia Bărăganului) şi unul imaginar închis, prin care se
conturează trăirile interioare ale personajelor.

Romanul debutează cu momentul în care Felix Sima, un tânăr de vreo optsprezece ani,
absolvent al Liceului Internat, soseşte de la Iaşi pe strada Antim din Bucureşti, acasă la Costache
Giurgiuveanu. Felix este fiul doctorului Iosif Sima, care decedase, adolescentul venind în
capitală ca să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină. Fiind orfan, este lăsat în grija tutorelui
său, Costache Giurgiuveanu.

Costache Giurgiuveanu, personajul central al romanului, este prezentat naratarului

prin intermediul lui Felix în ipostaza de personaj-narator (narator homodiegetic), care vede un
bătrânel clipind mărunt şi cu un glas răguşit, care-i şopteşte: „Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni
aici, nu cunosc...”. Tot prin ochii lui Felix sunt prezentate aproape toate personajele adunate în
jurul mesei, jucând table şi cărţi: Costache, Otilia Mărculescu, Leonida Pascalopol, Aglae,
Aurica şi Simion Tulea, tânărul descriind detaliat fizionomia, coafura, îmbrăcămintea,
gesturile şi comportamentul lor, cu sugestive trimiteri caracteriale.

Atunci când Felix merge la familia Tulea, cititorul ia cunoştinţă, tot prin intermediul
personajului –narator, despre aspectul casei, preocupările şi obiceiurile locatarilor.

Alt plan epic este reprezentat de iubirea adolescentină a lui Felix pentru Otilia, care-i
reproşează acesteia familiaritatea excesivă faţă de moşierul Pascalopol. Ea crede că Felix este
prea tânăr şi nerăbdător şi îl sfătuieşte să nu se gîndească la iubire „înainte de a-şi face o carieră
strălucită”. Felix se înscrie la facultate, deşi Agale se arată sceptică în ceea ce priveşte
posibilităţile materiale şi intelectuale ale tânărului orfan. Conflictul dintre Otilia şi familia Tulea
evoluează, tânăra fiind deseori bârfită şi jignită, întrucât Aglae se temea ca fata să nu fie înfiată
de Costache şi ea să piardă astfel moştenirea averii fratelui său.

Un plan narativ secundar urmăreşte familia lui Stănică Raţiu.

Evenimentele se precipită, secvenţele narative se înlănţuie alternativ, ilustrând diferite

planuri ale acţiunii. Otilia pleacă, brusc, cu Pascalopol la Paris, fără să spună nimănui, iar Felix
este deznădăjduit şi nedumerit, aşteptând în fiecare zi o scrisoare sau o veste de la ea. Aglae face
o criză de nervi şi Aurica, vânătă de invidie, consideră că Otilia este o stricată, fiindcă a plecat
„fără ruşine cu un bărbat în străinătate?”. Stănică îi face cunoştinţă lui Felix cu Georgeta, o
curtezană întreţinută de un general bătrân, pe care tânărul o vizitează pentru a se consola de
plecarea Otiliei. Simion Tulea se simte din ce în ce mai rău, însă Felix îşi dă seama că bătrânul
nu mai e în toate minţile. Aurica făcea turnee pe Calea Victoriei în căutare de bărbaţi, iar pe
Olimpia şi pe Aglae nu le interesa boala lui Simion. Prin intervenţia unui doctor, bătrânul este
internat la un sanatoriu de boli nervoase, unde este definitiv abandonat de întreaga familie.

După întoarcerea celor doi de la Paris, Costache adună materiale de la demolări, ca să-i
construiască Otiliei o casă, dar face un atac cerebral. Aglae preia comanda, vine urgent cu
Aurica, Olimpia şi, bineînţeles, Stănică, în strada Antim, să vegheze ca nimeni să nu se atingă de
nimic.

Giurgiuveanu îşi revine miraculos după criză, refuză să întocmească un testament sau să
o înfieze pe Otilia, care-i coase un săculeţ din pânză de cort. Costache îşi va ascunde aici banii,
însă face o nouă criză şi e găsit pe duşumea de Otilia şi de Felix, care o trimit imediat pe Marina
după doctor. Aceasta se duce mai întâi la Aglae şi„într-o clipă, toată ceata vine în marş spre locul
întâmplării”. Stănică pândise permanent de la geamul odăii lui Costache şi bătrânul şopteşte
înspăimântat, presimţind parcă ce avea să se întâmple: „ochii, ochii!”. Stănică o trimite pe Otilia
să ia aer şi, rămânând singur cu bătrânul, îi fură pachetul cu bani. Bătrânul holbează ochii şi, cu o
sforţare supraomenească, se dă jos din pat şi strigă cu un urlet „gutural, plângător”: „banii, ba-
banii, pu-pungaşule!”, apoi se prăbuşeşte pe podea. Stănică pune pachetul sub cămaşă, se duce s-
o ia pe Aurica şi se întorc împreună în casa lui Costache, pe care îl găsesc mort.

Finalul romanului consemnează destinele personajelor. Otilia se căsătorise cu Pascalopol

în străinătate, apoi divorţase şi devenise „nevasta unui conte, aşa ceva”. Felix ajunsese profesor
universitar, medic de prestigiu şi autor de tratate de medicină, se căsătorise „într-un chip [...]
strălucit” şi frecventa un cerc de persoane influente. Stănică Raţiu se însurase cu Georgeta, care,
deşi nu-i născuse vreun fiu, avea protectori importanţi. El era proprietarul unui bloc de locuinţe
şi patrona „tripouri şi cercuri de morfinomani”. Mînat de amintiri, Felix se duce pe strada Antim.
Casa lui Moş Costache era înnegrită de vreme şi părea nelocuită, cu poarta legată cu un lanţ şi
curtea năpădită de scaieţi. El îşi aminteşte de seara când venise pentru prima oară aici, i se pare
că vede chipul chel al lui moş Costache şi-i răsună limpede în urechi cuvintele de atunci: „Aici
nu stă nimeni!”.

Tipurile de personaje atestă realismul romanului, prin aceea că fiecare erou este
dominat de o trăsătură de caracter definitorie, dar Călinescu depăşeşte valenţa clasică prin faptul
că le conferă în plus o dimensiune socială şi una psihologică: Costache Giurgiuveanu este
întruchiparea avarului, Stănică Raţiu este tipul parvenitului (arivistului), Aglae este „baba
absolută fără cusur în rău”, Titi – tipul retardatului, Aurica – fata bătrână, Felix este definit
de către autor ca „martor şi actor”, iar Otilia, eternul feminin enigmatic. Astfel, avariţia lui
Costache învinge atitudinea afectuoasă faţă de Otilia, parvenitismul lui Stănică se
argumentează prin furtul banilor lui Costache, deoarece, pentru el, banii reprezintă viaţa, iar
comportamentul, gesturile şi atitudinea lui Pascalopol conturează, indirect, un om generos,
rafinat, cu gusturi desăvârşite, elegant şi mărinimos. Otilia şi Felix reprezintă cuplul erotic,
care nu se împlineşte tot din cauze pecuniare, fiecare dintre ei urmându-şi propriul destin.
 Caracterizarea lui Felix

Felix Sima, numit de Călinescu „martor şi actor”, deschide romanul prin descrierea
casei lui Costache Giurgiuveanu, privită în detaliu şi îl încheie simetric cu aceeaşi imagine a
clădirii văzute din perespectiva eroziunii timpului. Structura epică plasează în centrul acţiunii
formarea personalităţii lui Felix, de aceea opera poate fi considerată un bildungsroman.

Doctorul Iosif Sima din Iaşi murise şi-l lăsase pe băiat în grija tutorelui Costache
Giurgiuveanu, căruia Felix obişnuia să-i spună „unchiul”, deoarece sora tatălui fusese prima lui
soţie, care decedase demult. După moartea părinţilor, Felix moştenise „o casă cam veche, dar
solidă şi rentabilă” şi „un oarecare depozit de bani”, pe care le administra moş Costache de un
an, de când băiatul rămăsese orfan. După terminarea liceului, timp în care locuise la internat,
tânărul venise la Bucureşti, la unchiul său, ca să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină.

Portretul fizic, realizat direct de naratorul omniscient, sugerează, prin detaliile

descrierii, trăsăturile morale, între care voinţa şi ambiţia, precum şi o distincţie nativă a
personajului: „faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină”, cu „şuviţe mari de păr ce-i
cădeau de sub şapcă”, obrazul de „culoare măslinie”, iar nasul „de o tăietură elenică” îi dădea o
„notă voluntară”: „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, [...] strânsă
bine pe talie cu un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un
aer bărbătesc şi elegant”.

Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele, conturează indirect, încă de la primele

pagini ale romanului, o fire raţională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudine, o fire analitică
şi un spirit de observaţie foarte dezvoltat, conturând în spirit modernist personajul-
intelectual.

De la prima întâlnire, Felix simte pentru Otilia o simpatie spontană, care se transformă
în iubire, fiind chinuit de lupta ce se dă în sufletul său între a crede bârfele clanului Tulea şi a
păstra o dragoste pură pentru fată. Îl descumpăneşte comportamentul derutant al Otiliei, nu-şi
poate explica schimbările bruşte de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Plecarea
Otiliei la Paris cu Pascalopol îl deznădăjduieşte, însă nu renunţă la carieră, ba dimpotrivă, eşecul
în dragoste îl maturizează, Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă
putere.

Mediul ambiant este un procedeu artistic de caracterizarare indirectă a personajului

realist, Felix înscriindu-se în tipologia societăţii burgheze de la începutul secolului al XX-lea.
Lucid şi raţional, el înţelege că într-o societate degradată în esenţele ei morale, dragostea nu
mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devine o afacere pentru supravieţuire şi nu o împlinire a
iubirii.
 În relaţiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual distins, situându-se
deasupra superficialităţii şi meschinăriei lumii burgheze, conducându-se după un cod superior
de norme etice: „să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios”. Perseverent şi
inteligent, Felix învaţă şi face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm şi
tenace, munceşte cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut în medicină, publică un studiu
de specialitate într-o revistă franceză şi, cu îndârjire şi preocupare pentru cariera sa, devine
un medic vestit şi bogat, un specialist de notorietate, profesor universitar, o autoritate
medicală, căsătorindu-se, potrivit ambiţiei sale, cu fata unei personalităţi politice a vremii, care-i
asigură intrarea în lumea bună a Bucureştiului.

Deoarece ne prezintă evoluţia lui Felix de la adolescenţă la maturitate, romanul poate fi

considerat un bildungsroman.

Ipostaza de personaj-martor este definită printr-o serie de observaţii pe care Felix le

face prin descrierea detaliată a exterioarelor (străzi, clădiri), a interioarelor (case, încăperi) ori a
înfăţişării personajelor, prin tehnica detaliului, sugerând, indirect, trăsăturile caracteriale
comune locuitorilor străzii ori locatarilor respectivelor imobile.

„”