1 Statutul femeii in literatura romana

STATUTUL FEMEII IN LITERATURA ROMANA

-Ardeleanu Dragos – Clasa X B-

Ardeleanu Dragos Page 1

 2 Statutul femeii in literatura romana

-Introducere-

Considerata sursa a fericirii si in acelasi timp izvor de

suferinta femeia este cea care i-a inspirat pe marii creatori ai lumii
inca din cele mai vechi timpuri.Cazuti prada frumusetii si
farmecelor feminine sculptori,pictori,muzicieni si nu in ultimul rand
maestri ai cuvantului au dat nastere unor minunate opere de arta.
Astfel,in literatura romana sunt foarte multe
personaje feminine memorabile.Apropeatoate sunt
figuri ale fortei,cu gesturi si decizi
puternice,dominatoare,coplesitoare chiar si atunci
cand actioneaza delicat.In literatura romana femeia a
fost privita din mai multe puncte de
vedere:fiica,sora,tanara indragostita, au considerat-o
cauza tuturor relelor,poate si pentru ca “femeia e
mereu schimbatoare si nestatornica” si “este inceputul tuturor
pacatelor”.(Liviu Rebreanu)
Tipologiile din literatura romana sunt diverse,redau
personaje de basm,taranci,boieroaice si regine,femei din mediu
rural si din urban,de diferite varste,cu aspiratii si ocupatii diferite.
De multe ori imaginile din literatura sunt acelea de femei
victime ale sotilor,familiei,cu virtuti mici,care sunt tratate ca
bunuri,sunt irationale,intuitive,capricioase,interesate.Multe din
femeile din literatura sunt niste umbre care insotesc barbatii cu rol
activ in istorie,cultura,profesie.
Astfel,un element comun al eroinelor din prozele secolului al
XIX-lea si al XX-lea este dorinta de asi depasi conditia
limitata,sufocata,intr-o “tara a barbatilor”.Asa a aparut in literatura
romana Ela Ghiorghidiu din “ Ultima noapte de dragoste,Intaia
noapte de razboi” de Camil Petrescu.

Ardeleanu Dragos Page 2

 3 Statutul femeii in literatura romana

Caracterizarea Otiliei- “Enigma Otiliei” de George Calinescu

  
          Opera literara "Enigma Otiliei" de George Calinescu este un roman modern, citadin, balzacian si
realist. Opera se incadreaza in curentul realist deoarece intalnim trasaturi specifice. O prima trasatura
este cronotopul bine precizat. Actiunea incepe in anul 1909, in luna iulie, pe strada Antim. O alta trasatura
este tehnica detaliului. Aceasta este folosita in redarea arhitecturii caselor, dar si in prezentarea
personajelor. O ultima trasatura este incadrarea personajelor in tipuri umane. De exemplu, Costache
Giurgiuveanu reprezinta tipul avarului.
    Otilia este personajul eponim al romanului si reprezinta misterul feminitatii adolescentine.Din punct de
vedere social, Otilia este fiica adoptiva a lui Costache Giurgiuveanu si este studenta la Conservator. Este
inzestrata cu un temperament de artista, studiaza cu placere pianul, citeste carti si reviste fratuzesti si
este indiferenta in ceea ce priveste averea lui mos Costache.
          Elementul care ii defineste cel mai bine personaltatea Otiliei este misterul feminitatii. Ilustrative in
acest sens devin nenumaratele scene in care Otilia apare alaturi de Felix. Una din aceste secvente este
accea din capitolul al VIII-lea, in care Felix ii marturiseste Otiliei ca o iubeste prin intermediul unei scrisori.
Fata nu reactioneaza in niciun fel la declaratia de dragoste a lui Felix, asa ca tanarul fuge de acasa. Otilia
il cauta peste tot cu trasura, iar cand il gaseste in parc asezat pe o banca incarcata cu zapada,
comportamentul Otiliei este la fel de neclar si de misterios ca intotdeauna, lasand in sufletul lui Felix
dezamagire si nedumerire. O alta scena semnificativa este ultima intalnire dintre Felix si Otilia, inaintea
plecarii ei din tara cu Pascalopol. Otilia percepe iubirea in felul aventuros al artistului, cu daruire si
libertate absolute, in timp ce Felix are despre dragoste pareri romantice, el fiind gata sa astepte oricat in
virtutea promisiunii ca, la un moment dat, se va casatori cu Otilia. Dandu-si seama de aceasta diferenta,
dar si de faptul ca ar putea reprezenta o pierdica in calea realizarii profesionale a lui Felix, Otilia il
paraseste pe tanar si alege siguranta calatoriei cu Pascalopol.
        Initial, romanul se numea "Parintii Otiliei", rezultand ideea paternitatii, insa, la cererea editorului,
George Calinescu schimba titlul in "Enigma Otiliei". Otilia este un personaj eponim, ilustrand sufletul
complicat al femeii, imposibil de incadrat intr-un tipar.Perspectiva narativa este obiectiva, naratorul fiind
omniscient si omniprezent. Uneori, naratorul este substituit de Felix Sima, care are rol de personaj
reflector.
        Portretul fizic, relatat direct prin ochii lui Felix, ca personaj-martor, şi construit prin tehnica detaliului,
sugerează trăsăturile morale proprii feminităţii: delicateţe, tinereţe, farmec, cochetărie, distincţie,
ingenuitate: „... un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subţirică,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă
pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat...”.
        Definită, indirect, prin felul de a fi, prin fapte, acţiuni, gesturi, vorbe şi gânduri, Otilia este un personaj
complex şi rotund cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, apoi trecând brusc de
la o stare la alta, împrăştiată şi visătoare, deseori dovedind în mod surprinzător luciditate şi tact.
      Este un amestec ciudat de atitudine copilăroasă şi matură în acelaşi timp: aleargă desculţă prin iarba
din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este
profund raţională şi matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot căsători,
dovedind o au tocu noaste re desăvârşită a propriei firi: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc
repede, sufăr când sunt contrariată”.
       Finalul romanului este deschis în privinţa destinului Otiliei, modernismul personajului constând şi în
faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se ţesuse în jurul ei, Pascalopol însuşi conchizând că, după
atâţia ani, pentru el, Otilia rămăsese „o enigmă”. Fotografia pe care o priveşte Felix dezvăluie o „femeie
frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică”, ci avea un aer de platitudine feminină,
care nu mai semăna cu imaginea din conştiinţa lui. De aici reiese că Otilia este un personaj modern, plin
de contradicţii.
      In concluzie Otilia din opera literara “Enigma Otiliei” scrisa de George Calinescu este un personaj
complex construit atat prin metode traditionale cat si prin metode moderne.

Ardeleanu Dragos Page 3

 4 Statutul femeii in literatura romana

             
Caracterizarea Aglaei-“Enigma Otiliei” de George Calinescu
    
       Opera literara "Enigma Otiliei" de George Calinescu este un roman modern, citadin, balzacian si realist. Opera
se incadreaza in curentul realist deoarece intalnim trasaturi specifice. O prima trasatura este cronotopul bine precizat.
Actiunea incepe in anul 1909, in luna iulie, pe strada Antim. O alta trasatura este tehnica detaliului. Aceasta este
folosita in redarea arhitecturii caselor, dar si in prezentarea personajelor. O ultima trasatura este incadrarea
personajelor in tipuri umane. De exemplu, Costache Giurgiuveanu reprezinta tipul avarului.
        Aglae Tulea „baba absolută, fără cusur în rău” este sora lui moş Costache, soţia lui Simion Tulea şi mamă a trei
copii: Olimpia, Aurica şi Titi. Este un personaj tipic balzacian, construit pe o singură trăsătură fundamentală: răutatea.
Ea nu se schimbă de-a lungul întregului roman, fiind consecventă cu propria structură interioară.
          Portretul fizic  este detaliat si are semnificatii indirecte pentru portretul moral, fiind conturat in mod direct, tot
prin ochii lui Felix, in ipostaza de personaj-martor: „Era o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul
negru  pieptănat bine într-o coafură japoneză. Faţa era gălbicioasă, gura şi buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi
acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii erau bulbucaţi ca şi aceia ai bătrânului, cu
care semăna puţin, şi avea de altfel aceeaşi mişcare moale a pleoapelor. Era îmbrăcată cu bluză de mătase neagra
cu numeroase cerculeţe, strânsă la gât cu o mare agrafă de os şi sugrumată la mijloc cu un cordon de piele în care
se vedea prinsă de un lănţişor urechea unui cesuleţ de aur”. Vestimentaţia pretenţioasă trădează intenţia de a
impune, de a face impresie. Buzele subţiri şi nasul coroiat sugerează răutatea, iar ochii bulbucaţi şi privirea
pătrunzătoare sugerează o veşnică stare de pândă, dorinţa de a şti, de a vedea, de a controla totul. Prima impresie
urâtă pe care o provoacă lui Felix se leagă de limbajul ei, ce caracterizează perfect femeia crescută la mahala şi
educată la periferia oraşului.
        Din punct de vedere carcateriologic,Aglae Tulea este un personaj imobil(nu sufera transformari sufletesti pe
intreaga durata a evenimentelor).Cel mai elocvent ne este dezvaluita psihologia ei prin procedeele caracterizarii
indirecte,specifice discursului narativ.Inca de la inceput isi defineste menirea,aceea de a-i ataca indirect pe cei din
jur.Cunoscandu-l pe Felix,se adreseaza malitios lui Costache:”N-am stiut:faci azil de orfani”,fara a omite sa-o
ofenseze si pe ceilalti:”O sa aiba Otilia cu cine se distra,ce zici,Pascalopol?”.Prezenţa continuă a Aglaei în casa lui
moş Costache e motivată, la prima vedere, de gradul de rudenie şi de poziţia casei, familiei Tulea, aflată în imediata
vecinătate a casei Giurgiuveanu, dar mai ales, de dorinţa aprigă, chiar nestăpânită, a femeii de a pune mâna pe
averea bătrânului. Ea este convinsă că numai banii pot aduce stabilitatea unei familii şi-i doreşte cu atâta putere încât
tot restul se estompează.
        Prin caracterizare indirecta,prin fapte,gesturi,se contureaza fiecare parte a personalitatii personajului. Gesturile,
mimica, limbajul si intreg comportamentul, evidentiaza, indirect, o femeie needucata, acra si vulgara, limitata in
gandire si, ca toti membrii familiei Tulea, lipsita total de fantezie si de capacitate creativa.
         Comportamentul sau este un alt mijloc de caracterizare indirecta. Aglae conduce peste tot. În propria casă îl
tine din scurt pe Simion, face şi desface căsătoriile  copiilor,   întoarce  totul  după  bunul  ei  plac.   Işi abandonează
sora într-un spital, îşi internează soţul în ospiciu, nu e deloc impresionată de atacurile lui moş Costache. Când i se
face rău lui Simion, Aglae se dovedeşte a fi din nou veninoasă, rea prin vorbe: „A mâncat ca un bivol. Asta e tot”.
Personajul alunecă nu o dată spre comic. Dorind să intre cât mai repede în stăpânirea averii, sau măcar a unei părţi
a ei, între Aglae şi moş Costache se iscă o adevărată luptă. Sub pretextul că vrea să cumpere medicamente, ea
încearcă să-i ia cheile, iar bătrânul „holbă ochii şi-şi muşcă buzele, fără sunet. Cu mâna strânse şi mai tare cheile.
Aglae întinse mâna şi dădu să i le apuce.”Asediul casei bătrânului era condus tot de ea: „Luă comanda casei,
ajutându-se de Marina, propria lui servitoare[...] Stănică vru neapărat să doarmă în salonul cu scrinul, Aglae în
sufragerie. Servitoarea Aglaei fu consemntă să se culce la intrare, pe prag. Astfel, după terminarea  mesei  care 
dură  foarte  mult, toată  casa  fu  ocupată  milităreşte  de  cele  şapte persoane (Stănică, Olimpia, Aglae, Aurica, Titi,
doctorul, servitoarea) încât nici o mişcare nu era cu putinţă fără trecere prin odaia cuiva”. Scena in care ea isi
pazeste fratele bolnav de teama pierderii averii, o face grotesca:,,— Aici e casa fratelui meu, si eu sunt unica lui sora.
Nimic nu se misca aici in casa si nimeni nu s-atinge de nimic. Trebuie sa stam aici sa pazim, n-o sa lasam in ca
a un bolnav fara simtire, care nu vede, n-aude, cu straini in casa.“ Aversiunea Aglaei faţă de Otilia e mărturisită
direct. Fata i se pare o „zănatică” şi-i recomandă făţiş lui Pascalopol să-şi caute de nevastă o fată cuminte şi aşezată,
sugerând vizibil un portret asemănător cu cel al propriei fiice. Neavând nici o înclinaţie, nici o preocupare, nici măcar
toleranţă pentru înclinaţia artistică a Otiliei, muzica pianului o agasează:”– Grozav de agasant pianul ăsta! : Otilio! dă-
l încolo de pian, ştii că mă enervează! : Ori ştii să cânţi, ori nu. Pianul cere talent... Didina cânta bine!”
    In concluzie Aglae din opera literara “Enigma Otiliei” scrisa de George Calinescu este un personaj complex.

          

Ardeleanu Dragos Page 4

 5 Statutul femeii in literatura romana

Caracterizarea Auricai- “Enigma Otiliei” de George Calinescu

       Opera literara "Enigma Otiliei" de George Calinescu este un roman modern, citadin, balzacian si
realist. Opera se incadreaza in curentul realist deoarece intalnim trasaturi specifice. O prima trasatura
este cronotopul bine precizat. Actiunea incepe in anul 1909, in luna iulie, pe strada Antim. O alta trasatura
este tehnica detaliului. Aceasta este folosita in redarea arhitecturii caselor, dar si in prezentarea
personajelor. O ultima trasatura este incadrarea personajelor in tipuri umane. De exemplu, Costache
Giurgiuveanu reprezinta tipul avarului.
       Aurica Tulea reprezinta una dintre ipostazele tipologiei feminine din roman. Naratorul omniscient ne-
o prezinta la inceputul operei, in expozitiune, cu ocazia partidei de carti din casa lui mos Costache
Giurgiuveanu. Perspectiva relatarii, in aceasta scena, este transferata personajului-reflector Felix Sima,
iar modalitatea de introducere in actiune a eroinei o constituie portretul fizic, axat pe detaliul fizionomie
semnificativ, caracteristic: "Felix privi sfios la aceea pe care o chema Aurica. Era o fata cam de treizeci de
ani, cu ochii proeminenti ca si ai Aglaei, cu fata prelunga, sfarsind intr-o barbie ca un ac, cu tample mari
incercuite de doua siruri de cozi impletite".
               Prin corelarea fizionomiei cu caracterul, dupa modelul balzacian, naratorul realizeaza o plastica
descriere a fetei batrane, din tiparele careia personajul nu va mai iesi pana la incheierea romanului.
Categoria umana in care se inscrie - prin tipizare - personajul, functioneaza coercitiv, inchistandu-i
psihologia, astfel incat "avem in fata o umanitate redusa la esenta: clara, nu profunda. Fiecare erou e,
categorial, perfect, dar are putina individualitate" (Nicolae Manolescu). in portretul Auricai Tulea,
elementele care inlesnesc aceasta "reducere la esenta" sunt trasaturile fetei: ochii bulbucati, obrajii
prelungi, barbia ascutita "ca un ac", tamplele dizgratioase. Ca si in portretizarea Aglaei, naratorul
accentueaza fiecare amanunt fizionomie printr-un determinant atributiv (epitet ori comparatie) care nu are
functia de a individualiza, ci de a tipiza, de a include in categorie, expresivitatea descrierii constand in
"excesul de defecte" (Nicolae Manolescu). Efectul estetic obtinut este, fara indoiala, unul comic.
          Portretul fizic are menirea de a transforma personajul astfel caracterizat, de la inceput, intr-o
prezenta memorabila. Privirea plina de "avida curiozitate" cu care Aurica il fixeaza pe Felix, precum si
gestul de a-i intinde la buze "o mana arcuita", devin emblematice, adaugandu-se insusirilor care
ilustreaza fara echivoc tipologia "fetei batrane". De altfel, Otilia -fata de care Aurica este conceputa prin
antiteza - nu va intarzia sa-i atraga, prieteneste, tanarului luarea aminte: ,Sa te feresti de ea, ca umbla sa
se marite si se-ndragosteste de cine-i iese in cale". Portretul fizionomie din expozitiune, impreuna cu
aceasta fraza de avertizare, au o valoare anticipa-tiva, prefigurand comportamentul viitor al Auricai fata
de Felix.
            Ca si Aglae, Titi ori Simion Tulea, Aurica actioneaza si reactioneaza, confruntata cu anumite
situatii, din instinct, se adapteaza la nivelul purului automatism, neavand o conceptie morala a vietii si nici
capacitatea motivarii propriilor acte. Ceea ce-i canalizeaza toate energiile interioare este obsesia
maritisului, fixata pe o psihologie rudimentara. Aceasta obsesie ii alimenteaza vesnica ura fata de cei
care, neinteresati, nu raspund "asalturilor" ei asidue (este cazul lui Felix) si vesnica invidie fata de fetele
care, dupa cum crede ea, au "noroc", realizand mariaje mai mult ori mai putin reusite. Complexata, pe
Otilia o priveste, in mod eronat, din pur automatism, ca pe o rivala, eternul obstacol in calea implinirii
visurilor ei maritale. Posibilitatea adoptarii Otiliei de catre mos Costache i se pare o "enormitate
detestabila", de fapt o sperie perspectiva in care Otilia ar beneficia de avere si de o pozitie sociala
onorabila, fapt care, in convingerea Auricai, ar face-o mult mai atragatoare pentru barbati
                Ca si in cazul celorlalte personaje construite dupa modelul lui Balzac, este remarcabila tehnica
prin care autorul selecteaza si combina amanunte distinctive (reprezentate de situatii, gesturi, replici,
comportament) necesare tipizarii.

Ardeleanu Dragos Page 5

 6 Statutul femeii in literatura romana

Caracterizarea Anei – “Moara cu Noroc” de Ioan Slavici

Ana reprezinta personajul feminin principal din Moara cu Noroc. Portretul ei fizic depinde
de sufletul barbatului care o iubeste, care sculpteaza in cuvinte u model clasic al feminitatii:
"Ana era tanara si frumoasa, Ana era frageda si subtirica, Ana era sprintena si mladioasa."
Evolutia ei se desfasoara pe doua planuri: in familie - mama si sotie iubitoare, deschisa,
devotata; - iar in contact cu lumea exterioara, mai ales cu Lica, la inceput tremuratoare, si apoi
razbunatoare si apoi apriga. Cand sotul hotaraste plecarea la moara, mama Anei se opune, mai
ales ca "Ana imi parea prea tanara, asezata, oarecum prea blanda la fire si-mi vine sa rad cand
mi-o inchipuiesc carciumarita".
In evolutia Anei, momentul aparitiei lui Lica la moara este o cumpana. Fascinata de
prezenta lui, Ana ramane "privind ca un copil uimit". Femeia intuieste primejdia si actioneaza cu
disperare la transformarile sotului ei. Indurerata si zbuciumata, Ana inregistreza fiecare gest si
nuanta din vocea si din tacerile lui Ghita, dorind sa-i fie de folos acestuia. Dar el o respinge,
izolandu-se. In jurul Anei se tese o plasa nevazuta, plasa destinului malefic. E semnificativa
scena in care Ghita il invata pe copil sa calareasca pe Cula, cainele cel mare. Ana ii priveste cu
groaza, isi simte copilul in primejdie, dar nu vrea sa-si supere sotul, si cand acesta renunta la
jocul cel cumplit, Ana insasi va aseza copilul pe caine, invingandu-si teama de mama din iubire
pentru sot.Ea este un exemplu de daruire si devotament. Desele vizite ale lui Lica la moara o
fac pe Ana sa fie "muncita de ganduri grele care o imbatranira oarecum intr-un singur ceas".
Instrainarea ei fata de Ghita se accentueaza pe masura ce cei doi barbati se leaga tot
mai mult. Evolutia sinuoasa a personajului traverseaza pe rand ingrijorarea, nedumerirea,
spaima, revolta, infruntarea si sila fata de Lica, pe care il refuza la inceput, cand o invita la joc.
Dar Ghita staruie si ea cedeaza pentru a-i face pe plac sotului: "Ana isi calca pe inima si se dete
la joc. La inceput se vedea ca a fost prinsa de sila", dar, treptat, incepea sa-i placa. Lica are
asupra ei puterea unei vraji.
Sensibila, fragila, vazandu-si barbatulinstrainandu-se de ea, Ana se va intoarce spre
pacat cu o forta egala cu cea a puritatii ei interioare, o forta devastatoare, care o face sa-i
afirme: "Tu esti om, Lica, iar Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti."
Disperarea Anei se mistuie in suflet si rareori cuvintele ii vin pe buze: "Tu ma omori, Ghita, ma
seci de viata, ma chinuiesti, ma lasi sa ma omor eu din mine."
Cutremurat din strafunduri, sufletul ei se ofileste vazand si intelegand ca sotul ei face afaceri
necinstite cu Lica. Femeia incearca sa afle adevarul: "Trebuie sa aflu adevarul de dragul copiilor
mei, daca nu de alta!" Ghita mijloceste o intalnire a Anei cu Lica si-l duce la moara pe jandarmul
Pintea. Sacrificarea Anei are dramatismul sacrificarii unui ideal.
Apropiera de Lica se face atat datorita atractiei malefice a acestuia, cat si datorita
dorintei de razbunare a sotiei inselate in increderea ei nestramutata in sot. Ana il paraseste in
disperarea iubirii convertite in ura. E greu de stabilit cat e de vinovata sau nevinovata. Ea insasi
nu intelege bine care e pacatul ei. Uciderea Anei de catre Ghita devine o pedeapsa a divinitatii
pentru ca Ana a incalcat legea crestineasca a cununiei poate din prea mare si prea profunda
iubire pentru un sot care n-a mai fost capabil sa asculte freamatul sufletului ei.

Ardeleanu Dragos Page 6

 7 Statutul femeii in literatura romana

Caracterizarea Anei – “Ion” de Liviu Rebreanu

Ana întruchipează destinul femeii din  mediul rural, adânc stratificat şi stăpânit de o mentalitate pe măsură,
ea reprezentând  „două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii.” Ana, fata lui Vasile Baciu, se detaşează
încă din primele pagini ale romanului, în momentul horei, alături de Florica şi în contrast cu ea. Prin cele două apariţii
feminine, autorul prefigurează, de fapt, cele două „glasuri” între care va oscila Ion: „glasul pământului” şi „glasul
iubirii”. Astfel, dacă Ana are faţa „lunguiaţă, arsă de soare, cu o întipărire de suferinţe”, Ion văzând-o ca pe o fată
slăbuţă şi „urâţică”, Florica este fata frumoasă, cu „obrajii ca piersica şi ochii albaştri ca cerul de primăvară.” Dar, in
timp ce Florica este săracă, Ana „are case, şi locuri, şi vite multe”, iar acest lucru este singurul care va conta, la
început, pentru flăcăul sărac din Pripas.
Profilul Anei dezvăluie, implicit, viaţa grea a acesteia. Ea este orfană de mamă, iar tatăl, stăpân al unori mari
întinderi de pământ, ursuz, căzut în patima băuturii, vede în Ana un duţman care îi poate ştirbi proprietatea prin
căsătorie. Trăind într-un astfel de mediu familial, Ana manifestă firesc tendinţa de evadare, iar calea pe care o alege
este pe cât de frumoasă, pe atât de tragică: iubirea. Se remarcă astfel frumuseţea ei morală, puterea cu care,
nesocotind barierele sociale – Ana, fata bogată, Ion, sărăntocul din Pripas – înfruntă jignirilr şi brutalităţile tatălui, apoi
ale bărbatului său. Trăieşte permanent în iluzie, nutreşte o dragoste profundă pentru Ion, crezând că acesta poate
să-i ofere ceea ce-şi doreşte: salvarea prin iubire. De aceea, la horă, când Ion „o strânge la piept cu mai multă
gingăţie, dar şi mai prelung”, privirea ei „luceşte cu bucurie”, şoptind cu un dulce reproş: „Dă-mi drumul, Ionică, zău,
dă-mi drumul!”
Ca un bun cunoscător al psihologiei feminine, Rebreanu surprinde zvârcolirile Anei în setea ei de dragoste,
profunzimea sentimentelor, ajungând să-şi dăruiască fecioria celui pe care îl numeşte „norocul” ei. Dezvelindu-i
treptat, prin mijloace indirecte de caracterizare, universul interior, observându-i gesturile, reacţiile, înfăţişarea fizică în
diferite împrejurări, limbajul, adesea plat, prozatorul realizează treptat un profil uman, tulburător prin profunzime şi
autenticitate, învăluit într-o aură tragică. La individualizarea Anei participă şi reacţiile pe care le provoacă în
comportamentul lui Ion, ca şi ipostazele contrastante în care apare. Din scena horei chiar, prin comentariul
naratorului, aflăm că lui Ion „nu-i fusese dragă Ana... dar avea locuri şi case şi vite multe.” Privind-o pe delniţă, ea îi
pare „slăbuţă” şi „urâţică”, întrebându-se: „Cum să-ţi fie dragă?” O urmăreşte cu privirea şi se mustră: „Uite pentru
cine răbd ocări şi sudălmi”. Opusă Anei, Florica, prin frumuseţea şi spontaneitatea ei, smulge flăcăului mărturisirea:
„În inima mea...tot tu ai rămas crăiasă.”
În dorinţa lui Ion de a avea pământ, ce devine Ana este cunoscut. „Odată criza erotică trecută – arată G.
Călinescu- ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate.” Soarta Anei este una dramatică, nu cu mult
diferită de a oricărei femei de la ţară. Drama Ion-Ana poate fi privită ca dramă a căsniciei ţărăneşti. În numele
dragostei, Ana devine victima violenţelor, a brutalităţilor fizice şi verbale ale tatălui şi ale soţului. Prozatorul pune în
lumină, cu un autentic realism, condiţia de inferioritate a femeii, date fiind prejudecăţile de care este stăpânită
societatea vremii. Acestora li se adaugă împrejurarea în care Ion, dominat de „glasul pământului”, abia în ziua nunţii
înţelege că : „împreună cu pământul trebuie să primească şi pe Ana”, adaos tragic la bunurile materiale obţinute prin
căsătorie. La nuntă, Ana va trebui să accepte faptul că Ion nu o iubeşte, murmurând îndurerată: „Norocul meu,
norocul meu!”
Din desfăşurarea evenimentelor se desprinde, în mod indirect, faptul că raţiunea de a fi a Anei prin iubire
încetase. Existenţa i se mai justifică doar prin ceea ce critica literară observase că i-a fost hărăzit femeii în societatea
vremiiaducătoare de zestre, născătoare de prunci, braţe de muncă. Adevărată „Mater dolorosa schingiuită”, după
cum afirma Tudor Vianu, Ana „îşi poartă pruncul la pieipt în rătăcirile ei”, iar în final se spânzură. Gestul Anei este
consecinţa pustiului ei sufletesc, după prăbuşirea suportului moral care i-a fost iubirea. În moarte, Ana se scufundă
„cu o plăcre grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare”. Eu
văd în acest deznodământ tragic un mod de a pedepsi o lume încremenită sufleteşte în dorinţa meschină de „a
avea”; Ana nu mai poate suporta condiţia ei de „obiect al negocierii” şi se sinucide.
Întruchipare a durerii nesfârşite născute din „vina” de a fi iubit cu toată năvala tinereţii ei, Ana este
reprezentativă pentru condiţia femeii din satul românesc, într-un moment social-istoric bine determinat.

Ardeleanu Dragos Page 7

 8 Statutul femeii in literatura romana

Caracterizarea Elei – “Ultima noapte de dragoste” de Camil Petrescu

Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta
sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al
cărui crez nu face concesii sentimentului. „Cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul
asupra celuilalt”. Ela nu este o individualitate distinctă, o personalitate transparentă, deoarece este în
permanentă dependenţă de bărbatul ei.
I ubirea lor se născuse din orgoliul lui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă
studentă de la Litere şi el, student la filozofie, era „măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea
pentru mine, pentru că eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că
acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”
Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei care este descrisă în mod
direct de personajul-narator: „ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar”. Ela, profund îndrăgostită
de Ştefan, este capabilă de sacrificiu şi de devotament numai pentru a sta mai mult timp cu iubitul. Deşi
„avea oroare de matematici”, îl însoţea pe Ştefan la cursurile din care ea nu înţelegea nimic, „numai ca să
fim împreună [...] şi asculta, o oră pe săptămână, serioasă şi cuminte ca un căţeluş, principiile generale
ale calculului diferenţial”.
Trăsăturile morale ale eroinei moderne transpar numai indirect, prin răsfrângerea lor în afara
conştiinţei bărbatului iubit, aflat în căutarea certitudinii dacă această femeie întruchipează iubirea ideală.
De altfel, relatarea poveştii de dragoste consemnată de Ştefan în jurnalul de front începe cu această
incertitudine a lui: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o-colegă de la Universitate şi bănuiam că mă
înşeală”.
Căsătoria soţilor Gheorghidiu este liniştită la început, mai ales că duc o viaţă modestă, aproape
de sărăcie, bucuriile lor fiind „excursia la Moşi şi ştrengăria de a ne da în căluşei, de a mânca floricele şi a
bea un ţap de bere”, iubirea fiind singura lor avere. Moştenirea neaşteptată pe care unchiul Tache o lasă
lui Ştefan Gheorghidiu surprinde pe toată lumea şi schimbă radical căsnicia cuplului, viaţa mondenă
căpătând pentru Ela importanţă primordială.
Ştefan descoperă că soţia sa este subjugată de problemele pragmatice şi că în procesul care
urmează între rude din cauza testamentului ambiguu, ea ţine cu îndârjire ca soţul său să nu renunţe la
niciun procent din moştenire. Ştefan este uimit de această atitudine a soţiei sale, pe care ar fi vrut-o
„mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie ea protejată, nu
să intervină atât de energic, interesată”. Ştefan este dezgustat de comportamentul delicatei Ela, care,
spre surprinderea lui, este capabilă să lovească „aprig cu coatele”.
Egoistă şi impertinentă, Ela se arată îngrijorată pentru viitorul ei în cazul în care el ar muri în
război, îi aminteşte cu neruşinare că ea l-a iubit şi atunci când era sărac, apoi îi pretinde să treacă pe
numele ei „o parte din lirele englezeşti de la Banca Generală”. Ştefan îl vede în Câmpulung pe domnul G,
nu se mai îndoieşte că „venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant” şi se hotărăşte să-i omoare pe
amândoi. Locotenent-colonelul pe care-l întâlneşte întâmplător îl obligă să se întoarcă la regiment, aşa că
nu-şi duce la îndeplinire planul de răzbunare împotriva celor doi presupuşi amanţi.
Rănit şi spitalizat, Ştefan Gheorghidiu se întoarce în Bucureşti, este primit de Ela cu amabilitate şi
„o serie întreagă de demonstraţii, care altădată m-ar fi înnebunit de emoţie şi plăcere”, arătându-se
excesiv de grijulie. El se simte acasă, lângă Ela, înstrăinat definitiv, gândind nepăsător: „sunt obosit, mi-e
indiferent chiar dacă e nevinovată” şi-i propune să se despartă, deşi cândva „aş fi putut ucide pentru
femeia asta [...] aş fi fost închis din cauza ei, pentru crimă”. Îşi dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi
putut „găsi alta la fel”, Ela i se pare acum banală, ca o reproducere a unui tablou original, „ceva uscat,
fără viaţă”.
Ela este un personaj modern, puternic individualizat în literatura romanescă prin faptul că nu
apare ca personalitate distinctă, cititorul fictiv (naratorul) percepând-o prin mijlocirea personajului-narator
subiectiv, care nu-i acordă femeii nicio şansă de a se dezvinovăţi. Naratarul nu are acces la opinia Elei
privind dragostea lor şi n-are cum să cunoască punctul de vedere al acesteia în ceea ce priveşte
intensitatea sentimentelor sau propria loialitate, aspiraţiile şi concepţia femeii.

Ardeleanu Dragos Page 8

 9 Statutul femeii in literatura romana

 In opinia mea,personajele feminine din literatura romana,in unele opere

fiind chiar personaje principale, au un rol foarte important in evolutia
literaturii, femeia fiind vazuta in foarte multe ipostaze pe parcusul
secolelor.

Ardeleanu Dragos Page 9