La sate incepe colectivizarea agriculturii insotita de eliminarea

nemiloasa a opozantilor. In acelasi timp Stalin impune socializarea

tuturor mijloacelor de productie si a schimburilor comerciale si impune
o planificare rigida in sistemul economic orientata in mod prioritar catre
dezvoltarea industriei grele fiind vorba de instaurarea unei societati fara
clase sociale.
Partidul Comunist Român a desfășurat, în perioada 1949–1962, procesul
de colectivizare. Acest proces a dus la confiscarea aproape în totalitate a
proprietăților agricole private din țară și comasarea lor în ferme agricole
administrate de stat, țăranul român fiind transformat în muncitor la stat.
Numeroși țărani, în general cei înstăriți, s-au opus colectivizării, astfel că
autoritățile comuniste au recurs la represiuni violente, deportări, arestări
și confiscări ale întregii averi a celor vizați. Colectivizarea agriculturii s-
a produs pe fondul fărâmițării marilor și ulterior micilor proprietăți
agrare, dar și a crizei agriculturii din perioada războiului. Comuniștii
erau convinși că micile proprietăți agricole sunt nerentabile. Aceștia
considerau că soluția o reprezenta numai exploatarea agricolă pe
suprafețe mari și că statul este sigurul care are forța de a gestiona
proprietăți mari și să le administreze eficient

Sistemul cotelor
Regimul comunist a introdus regimul cotelor pentru ai forța pe țăranii
înstăriți să-și abandoneze pământul, să-i ruineze, dar și pentru a
compensa lipsa de alimente din orașe și necesitatea plății de despăgubiri
de război Uniunii Sovietice. Sistemul cotelor presupunea ca țăranii să
predea statului o parte semnificativă din producția gospodăriilor lor,
uneori mai mare decât producția. De cele mai multe ori, țăranii erau
lăsați doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, iar uneori nici cu
acesta
2
Categoria de „dușman al poporului” face parte din lexicul totalitar. Ceea
ce nu se putea obține pe bază de presiune politică, îngenuncherea
oricărei opoziții, a tradițiilor pluraliste, a gândirii libere, se obținea prin
stigmatizare propagandistică, prin înscenări judiciare și prin ghilotină.
Atunci când dușmanul este extern, acesta este, într-un anumit fel,
reprezentabil, dar când este intern, tinde să nu mai fie reprezentat, ci
difuz - o umbră, o fantomă. De aici și excesele paranoice în sistemele
totalitare. Psihologic vorbind, se produce un proces compensatoriu care
hiper-reprezintă („dușmanii sunt peste tot”). Secolul XX a produs
această ideologizare și polarizare completă a politicii (la dreapta sau la
stânga), iar vechea distincție dintre dușman și criminal s-a estompat.
Acest nou dușman criminalizat în cadrul limbajului totalitar a fost
dezumanizat. Lucru valabil, putem afirma azi, nu doar pentru stalinism
și nazism, ci și pentru perioada Războiului Rece. Noile expresii politice
ale mulțimilor, partidele de masă cu un puternic conținut ideologic
(fascist și comunist) au fost semnele pătrunderii violenței în societate și
în politică. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a produs (ca element de noutate, în
secolul trecut) a fost continuarea războiului în cadrul păcii, în interiorul
ordinii de stat.
Economia si viata oamenilor in vremea lui Stalin
Stalin era obsedat că va fi înlăturat de un atac din afară. Ca să se menţină
la putere, comunismul avea nevoie de industrie grea. Resursele au fost
luate din agricultură. Dar în 1931-1932, planurile intensive de
colectivizare au dus la o catastrofă umanitară de proporţii, în Ucraina,
dar şi în multe regiuni ale Rusiei. Armand Goșu, istoric: „Stalin avea
nevoie de acele grâne să le vândă şi să cumpere mașini și utilaje din
Germania pentru a construi industria grea. Asta ar fi, să spunem, un
răspuns foarte pe scurt și de înțeles pentru toată lumea (...). Foametea a
fost sau nu indusă? Foametea, și dacă nu a fost indusă, în momentul în
care a aflat despre foamete, Stalin nu a făcut nimic ca să salveze
milioane de oameni de la moarte. Fără îndoială este o crima
extraordinară ce a săvârșit Stalin. Că au fost 6, că au fost 7 milioane, că
au fost direcționate exclusiv pe Ucraina sau au fost şi alte regiuni ale
Uniunii Sovietice care au fost afectate de foamete...”
În satele care altădată aprovizionau Europa, oamenii mureau cu sutele de
mii pe săptămână. În oraşele Ucrainei, oameni cădeau pe stradă, erau
strânşi cu grămezile şi aruncaţi în gropi comune. Vârful dezastrului a
fost, se pare, în iunie 1932, când potrivit istoricilor ucrainieni, mureau
zilnic 30 de mii de oameni. Cu toate acestea, liderii sovietici nu şi-au
întrerupt vacanţa de la ţărmul Mării Negre. În paralel, muncitorii aveau
de îndeplinit norme de lucru uriaşe. Oboseala şi lipsa de perspectivă s-au
resimţit repede, inclusiv în rândul responsabililor şi directorilor de
întreprinderi. Dacă nu izbuteau să îndeplinească planul, riscau să fie
acuzaţi de sabotaj, iar urmările puteau fi închisoarea sau lagărul de
muncă.