ENIGMA OTILIEI de G.
Călinescu
Enigma Otiliei - Adept al legăturii romanului cu viaţa modernă,
susţinând deci inspiraţia din mediul urban, G.Călinescu afirma în 1933 că, sub
raportul formulei epice, nu modelul lui Proust este necesar pentru romanul
românesc, ci acela tolstoian şi balzacian: Tipul firesc de roman românesc este
deocamdată acela obiectiv. Acest roman trebuia să fie interesat de cazurile
individuale în măsura în care ele se transfigurează artistic în tipuri: Psihologia
unui individ n-a devenit articeşte interesantă decât când a intrat într-un tip.
Criticul îşi manifesta astfel, o dată mai mult, adeziunea constantă la clasicismul
care, era preocupat de caractere: avarul, ipocritul, impostorul, mizantropul etc.
Este un roman de sinteză estetică în care realismului obiectiv de
factură balzaciană i se asociază elemente caracteristice altor modele estetice
ce (clasicist, romantic și modern). Este însă și un roman de problematică
morală, un roman de dragoste și un bildungsroman, surprizând etapele
devenirii celor 2 adolescenți, Felix și Otilia.
ENIGMA OTILIEI (1938) - roman realist – obiectiv, doric
(conform taxonomiei lui N. Manolescu) cu elemente tradiționaliste și
moderniste.
Tema romanului: existența societății burgheze bucureștene în primul sfert al
secolului trecut. Această temă fundamentală se dezvoltă în trei arii tematice:
tema moștenirii, a paternității și a iubirii. Se poate identifica și tema
parvenirii în măsura în care toate personajele (cu excepția lui Pascalopol)
năzuiesc să pătrundă într-o sferă socială superioară prin îmbogățire, prin
căsătorie sau prin afirmarea profesională.
Naraţiune heterodiegetică Discursul narativ (narațiune heterodiegetică) se
realizează dintr-o perspectivă omniscientă, prin apelul la timpuri verbale
trecute (timpul narării este ulterior timpului „istoriei”. Ubicuitatea naratorului
reiese din descrierea detaliată a mediului în care trăiesc personajele, din
cunoaştere gândurilor acestora, a sentimentelor, din citirea gândurilor
personajelor etc.
Compoziţia romanului este clasică: toate cele 20 de capitole se succed
.
cronologic. Axa uni timp obiectiv, derulat lent la început, apoi într-un ritm tot
mai accelerat, este marcată obsesiv prin sintagme temporale cu care debutează
mai toate capitolele: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1901”, „A doua zi,
„Pe la începutul lunii august”, „În martie”...Principiul simetriei și cel al
circularității, care guvernează intrarea și ieșirea î și din universul ărții, sunt
evidente în secvențele cu care se deschide și se sfârșește romanul. Cele două
tablouri care au același decor – casa din strada Antim – evidențiază și o tehnică
a contrastului. Ele propun un motiv de mare modernitate: cel al lui Nimeni.
Replica lui Costache are putere de destin. Ea se încarcă în final de o tristețe
existențială, de sensuri adânci privind trecerea prin lume a „omului fără
însușiri”, fără sens și fără a lăsa urme.
Incipitul romanului, construit pe principiul captatio benevolentae, fixează nu
numai cronotopul, dar şi personajele implicate în acţiune, autorul optând
pentru descrirea cu funcţie simbolică. De aceea, descrierea minuţioasă a
cadrului fizic depăşeşte funcţia strict decorativă, asigurând o strânsă legătură
cu viaţa şi cu întâmplările derulate. Astfel, deviza lui Balzac „Spune-mi unde
locuieşti ca să-ţi spun cine eşti”, poate fi aplicată cu succes şi în analiza operei
romnacierului român. Descrirea casei lui moş Costache dezvăluie trăsături ale
proprietarului, cum ar fi zgârcenia, neglijenţa, snobismul, deoarece „o casă
este un document sociolog şi moral” (N. Manolescu) manifestările lui moş
Costache îl înscriu pe o traiectorie ce oscilează întgre comic şi grotesc, dar în
acelaşi , timp, prin încercările repetate de a-şi schimba caracterul, eroul se
defineşte complex, ca personaj tragic, diferenţiindu-se astfel de prototipul
clasic al avarului. În casa acestuia din urmă, Felix va întâlni, în chiar seara
sosirii, pe cei care vor juca un rol important în viaţa lui: Otilia, Pascalopol,
Aglae, Simion, Aurica.
Arta narativă împletește formule narative realist-balzaciene (narator –demiurg,
viziune omniscientă) cu modalități moderne (sondează psihologii,
deplasând accentul de pe evenimentul exterior pe cel interior)
- epicul propriu-zis este relativ redus, substituit de dramatic;
dialogurile ;i monologurile sunt prezente în proporție impresionantă;
- limbajul eroilor, precum și cel al naratorului, e încărcat de termeni
citadini, de neologisme,de termeni abstracți, de referințe culturale;
- descierile sunt realizate în același limbaj citadin cult.
Finalul romanului comprimă timpul, rezumând un deceniu din existența
personajelor, în contrast cu timmpul destul de lent până atunci al
narațiunii. El are funcția de epilog, vorbind despre cariera și căsătoria
fericită
CMI a lui Felix, despre arivismul lui Stănică Rațiu, despre despărțirea
Otiliei de Pascalopol. În decorul casei din strada Antim, acum cu adevărat
părăsită, ecoul vorbelor lui moș Costache, răsunând în amintirea lui Felix,
are putere de adevăr tragic, părând rostite de destinul însuși.
37
■ACŢIUNEA Romanicerul urmăreşte două planuri, care se împletesc pe
întreaga durată a acţiunii. Planul epic principal – social - urmărește
destinul clanului familial Giurgiuveanu, Tulea, Rațiu. El se ordonează în
jurul istoriei moștenirii și dezvoltă tema paternității, fiind dinamizat de un
conflict economic. Al doilea plan narativ e centrat pe tema iubirii,
urmărind povestea de iubire dintre Felix și Otilia, eroii surprinși în
devenire, în confruntarea cu lumea și cu ei înșiși; i se adaugă Leonida
Pascalopol, care trăiește revelațiile unei iubiri târzii. Conflictul acestui plan
este interior - un conflict psihologic, care se rezolvă prin opțiunea
clasicilor: triumful rațiunii asupra pasiunii.
Planul erotic propune o dezbatere pe o temă general umană. Iubirea este
problematizată prin diversitatea și complexitatea situațiilor de viață surprinse.
Povestirea romantică dintre cei doi adolescenți urmărește monografic dilemele
primei iubiei, de la fascinația atracției spontane la incertitudinile sentimentului deja
cristalizat, de la inițierea erotică la opțiunea lucidă care pune capăt idilei. Sfârșitul
acestei povești de dragoste vorbește despre caracterul iluzoriu al libertății de a-și
asuma iubirea într-o lume în care totul este determinat de mecanismul economic și
social. Otila înțelege atotputernicia acestui mecanism, de aceea renunță la visul
fericirii prin iubire.
Idila celor doi merită câteva disocieri: Otilia nu este iubita lui Felix, ci
reprezentarea lui, ideea lui de femninitate, cum afirmă şi autorul o posibilitate a
existenţei sale. Vorbind cu partenera lui sentimentală, tânărul se adresează, de fapt,
imaginii sale idealizate. Imperturbabil, romancierul notează fugitiv reacţia
adolescentului după o incursiune în camera fetei: Felix se simţi mai aproape de
Otilia , aici, în odaie, decât lângă fata însăşi. Weissman îi sesizează paradoxul
sufletesc: Orice femeie are iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea
lui ca o apariţie luminoasă. Planul social urmăreşte problema unei moşteniri
vânate de oameni fără scrupule, motiv frecvent în proza realistă a secolului al XIX-
lea. Posesor al unei mari averi obţinute prin mijloace pe care Felix le descoperă
treptat cu uimire, Costache Giurgiuveanu este un avar care trăieşte într-o casă
dărăpănată, ia bani de la Felix şi este „mirat ca de o ipoteză absurdă” de ideea de a
restitui banii care i-au fost daţi din greşeală de către Pascalopol. Fizionomia şi
mediul în care trăieşte îl caracterizează, la modul balzacian pe Costache
Giurgiuveanu. G. Călinenscu este interesat de avar în ipostaza lui paternă: moş
Costache este umanizat de dragostea pentru Otilia, care totuşi nu-l poate hotărî să
renunţe la bani, punându-şi în practică intenţia de a-i trece pe numele ei, şi
moştenirea intră în mâna lui Stănică Raţiu.
Subiectul este linear: în primele capitole, desfășurarea epică este lentă,
rezultând din însumarea unor „dosare de existență” care fixează tipuri
psihologice bine determinate; mișcarea epică se precipită brusc în ultimele
trei capitole.
Felix Sima, pare şi el o proiecţie a autorului, prin preocupările
comune. Orfan, Felix caută adăpost în casa tutorelui său, Costache
Giurgiuveanu, care-i administra averea moştenită de la părinţi până la
majorat.
Portretul fizic sugerează distincţie şi delicateţe, dar şi hotărâre:
„un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean...
Dintre trăsăturile morale reţinem în primul rând ambiţia de a
se realiza în viaţă. Felix dovedeşte o maturitate surprinzătoare
în alegera celei mai potrivite cariere. Astfel, deşi iubea literatura,
evită acest domeniu nesigur, conştient fiind că talentul este decisiv
pentru un literat, pe când în medicină e convins că va izbândi
prin studiul asiduu, prin muncă perseverență.
Felix este un tânăr idealist, cu principii nobile: „să-mi fac o
Educaţie de om. Voi fi ambiţios nu orgolios.”. Crede în visele sale
şi luptă să şi le îndeplinească. Este rănit de lipsa de interes pe care
o dovedesc colegii şi familia sa faţă de realizările sale- de
exemplu nimeni nu-l laudă pentru articolul ce i s-a publicat
într-o revistă franceză, Aglae îl condamnă că s-a înscris
la universitate în loc să-şi găsească o slujbă- dar nu se dă bătut.
În relaţia cu Otilia, Felix îşi analizează cu luciditate sentimentele şi când
înţelege că e îndrăgostit de ea, nu ezită prea mult şi-i mărturiseşte acesteia
intenţiile sale. Este un tânăr în căutare de certitudini, şi de aceea este
descumpănit de răspunsul evaziv al fetei ca şi de plecările ei neaşteptate.
Privit din perspectiva acestui personaj romanul „Enigma Otiliei
apare ca un bildungsroman, deoarece urmăreşte formarea lui
Felix, evoluţia lui, de la tânărul timid, uimit de meschinăria lumii
bucureştene, până la medicul strălucit, celebru.