Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

Opera „Povestea lui Harap Alb” publicată în „Convorbiri literare” (1877) este un basm cult,
capodoperă a prozei de inspiraţie folclorică „[...] este o lume aparte...opusă cotidianului, o lume în care voința
omului nu cunoaște limite. Basmul pornește de la realitate, dar se desprinde de ea, trecând în suprareal ” (Mihai
Pop și Pavel Ruxăndoiu)
BASMUL este o specie epică amplă (în proză / în versuri) care dezvoltă categoria estetică a fabulosului / a miracu-
losului, având un singur plan narativ, o acţiune convenţională, la care participă personaje purtătoare ale unor valori
morale; propune o lume idealizată în care se consumă aventura eroică a protagonistului care luptă pentru apărarea,
recuperarea şi impunerea unor valori morale: binele, adevărul, dreptatea, frumosul, curajul etc.
Tema basmului, triumfului binelui asupra răului, frecventă în epica populară a fabulosului, este dublată de tema
iniţierii şi a maturizării treptate a eroului (bildungsroman).
Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea episoadelor fiind redată prin înlănţuire. Coordonatele acţiunii sunt vagi,
sugerate prin atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei din formula iniţială: „Amu cică era odată într-o ţară un
crai, care avea trei feciori…”. Însă naratorul inovează formula iniţială, punând povestea pe seama spuselor altcuiva
(cică, se spune). Formulele mediane se înscriu într-un ritual al naraţiunii, dând fluenţă şi cursivitate discursului. Mai
întâi metafora drumului, atât de cunoscută la Creangă: „ Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă,
realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi întreţine curiozitatea cititorului.
De asemenea, subiectul este redat pe paradigma basmică propusă de teoreticianul rus Vladimir Propp în studiul
„Morfologia basmului”.Cinci dintre funcțiile proppiene se pliază pe cele cinci momente ale subiectului.Astfel,
expozițiunea corespunde situației inițiale de echilibru: „Amu cică era odată un craiu care avea trei feciori ”;
intriga – lipsa: „Împăratu Verde n-avea feciori”;desfășurarea acțiunii- acțiunea de remediere a lipsei se
realizează prin probe directe(proba tatălui la pod și proba Spânului la fântână) și probe indirecte: Probele
Împăratului Verde: aducerea sălăților din grădina ursului, aducerea pietrelor nestemate din pădurea cerbului,
aducerea fetei Împăratului Roș; probele Împăratului Roș: casa de aramă(ajutat de Gerilă), ospățul
pantagruelic( ajutat de Setilă și Flămânzilă), alegerea macului de nisip(ajutat de crăiasa furnicilor); probele fetei
împăratului Roș: păzirea(Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă), identificarea(crăiasa albinelor) și aducerea celor trei smicele
de măr dulce, a apei vii și a apei moarte(calul); punctul culminant- lupta de remediere a lipsei: Spânul îl omoară
pe Harap-Alb după ce află că a fost descoperit; calul îl omoară pe Spân, iar fata îl învie pe fiul de crai;
deznodământul-recompensa se realizează prin refacerea hierogamică și prin primirea statutului de împărat și
succesor.
Timpul pierde acea situare expresă a acţiunii în „illo tempore”, părând mai apropiat de timpul povestirii, de
narator şi de presupuşii săi ascultători. În incipit există două mărci temporale, „amu” (timpul discursului, prin care
se pătrunde în spaţiul narativ) şi „odată” (timpul fabulei, care îşi diminuează rolul de proiecţie a acţiunii în sfera
mitică).
Spaţiul este precizat, de asemenea, de la început: două împărăţii situate la antipozi, nemaicomunicând între ele.
„Tărâmul de altundeva” este ambivalent, spaţiu de evaziune şi căutare de sine. Când eroul pleacă, fuge sau e
smuls din spaţiul intimităţii obişnuite, aceasta se întâmplă, de regulă, pentru a pătrunde într-un teritoriu iniţiatic,
marcat de rituri şi de ritmuri cu un simbolism foarte bogat. Spaţiu al iniţierii, tărâmul de altundeva poate fi şi cel al
unei profunde regresiuni şi al unei căutări a sinelui, a identităţii.
Incipitul „Amu, cică era odată” apelează la formula consacrată, dar o personalizează prin regionalismul fonetic
şi prin suprimarea clişeului „ca niciodată, pe când…” care proiectează eposul în timp fabulos.
Cele opt episoade narative sunt marcate textual prin formula mediană „ se cam duc la împărăţie, Dumnezeu să
ne ţie, că cuvântul din poveste înainte mult mai este” (care apare de 7 ori).
Finalul: formula de încheiere particularizată prin nota de umor şi prin „coborâre în real” („..ş-un păcat de
povestariu, .fără bani în buzunariu…Iar pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă.”)
Formula finală fixează, în spaţiul naraţiunii, împlinirea destinului eroului, dar identifică şi poziţia naratorului faţă de
cele relatate. Cititorul receptează imaginea fabuloasă a nunţii, observând în acelaşi timp şi retragerea naratorului
din spaţiul povestirii, care semnifică deplasarea treptată de la basm la realitate.

AMM 1
 Structura este specifică basmului popular: planul realului şi cel al fabulosului se suprapun „Fabulosul este
umanizat, este coborât în realitatea lumii ţărăneşti”

Caracterizarea personajelor
Măiestria inegalabilă a lui Ion Creangă, numit pe bună-dreptate „Homer naţional” se remarcă şi la nivelul
realizării personajelor literare, prin deplasarea interesului de la generic la individual. S-a remarcat cum Creangă
face din eroii basmelor sale tipuri individualizate, introducând în mediul şi comportamentul lor circumstanţele,
obiectele, obiceiurile, în genere, substanţa vieţii sufleteşti umane.
Personajul principal, eponim, Harap-Alb are o autenticitate umană, neîncadrându-se în tipologia voinicului
din poveste, deoarece nu săvârşeşte nimic spectaculos, nu are însuşiri supranaturale specifice unui Făt-Frumos.
Astfel, în opinia lui G. Călinescu, acesta este un personaj real şi nu fabulos, pe care îl aseamănă cu un flăcău de
la ţară. Caracterizat direct de către narator, dar mai ales indirect, prin acţiune ori limbaj, protagonistul
basmului se individualizează prin gest şi cuvânt.
Observăm că protagonistul nu este menţinut în sfera abstractă a idealităţii. El este încărcat cu cele mai
multe atribute sufleteşti, nu pentru a-i amplifica și complica, ci pur și simplu pentru a-l umaniza. Pe această
traiectorie, personajul se individualizează, capătă o biografie din elemente poate pierdute de basm. În termenii lui
Forster, Harap-Alb este un personaj rotund, o fiinţă complexă, cu defecte şi calităţi, ce suportă progresul unei
iniţieri.
Privită din perspectiva protagonistului, povestea devine un veritabil roman de aventuri, pe parcursul căruia
asistăm la formarea unei perosnalităţi uman, un bildungsroman. Călătoria eroului, văuztă ca un ritual de iniţiere se
dovedeşte o înscenare a unor „profesionişti”: tatăl, calul, Sfânta Duminică, Spânul, Împăratul Roşu. Sfânta
Duminică este cea care descifrează sensul „muncilor” lui Harap-Alb: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi
căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul.” Vasile
Lovinescu consideră drumul lui Harap-Alb „un pelerinaj spre Unitate”, căci obiectul căutării este restabilirea ordinii
iniţiale a unei lumi căzute în haos. Prin acest fapt, eroul apare c aun „Phoenix, ca un Renovator MUndi” (Vasile
Lovinescu).
Construit într-o manieră diferită de eroul basmelor populare, Harap-Alb este un tânăr incapabil să înfrunte
de unul singur viaţa, şi de aceea el îl joacă, inconştient, propriul rol, acela de novice. Eroul nu mai colindă lumea în
căutare de fapte vitejeşti, fiindcă adevăratul său scop este desăvârşirea spirituală. Tocmai, pentru că este lispsit de
experienţă, Harap-Alb se lasă înşelat de aparenţe. În realitate, lupta este o coincidentia oppositorum, fiindcă
Harap-Alb devine Spânul, iar Spânul devine Harap-Alb.
Pe de altă parte, însuşi numele protagonistului, format din 2 nonculori, uneşte în el binele şi rău,
întunericul şi lumina, atribute ale sacralităţii. Folosind acest antroponim, Creangă individualizează un tip uman ce se
detaşează de basmul popular. Oximoronul – apelativ reprezintă, în viziunea lui V. Lovinescu „un Yin şi Yang
autohton”, predestinat să refacă ordinea iniţială, dar numele simbolizează şi evoluţia personajului de la statutul de
slugă la acela de stăpân.
Personajul negativ, antagonist, Spânul adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la logica
firescului. Inteligenţa vicleană, înzestrată cu o mare forţă de persuasiune îi dictează orice gest. Oricât ar părea de
paradoxal, Spânul nu poate avea o biografie. Asemenea lui Mefisto el nu este om. De aceea, înfăţişarea de om
însemnat este una de împrumut, fiind vorba aici de cunoscuta tehnică a deghizării spiritului luciferic în fiinţă umană.
El are şi rolul iniţiatorului, fiind un rău necesar, după cum observă însuşi calul: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe
lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…”.
Impresia de dialog dintre narator şi naratar potenţează oralitatea scrierii, cea mai importantă trăsătură a
stilului lui Creangă, astfel încât Povestea lui Harap – Alb pare scrisă nu pentru a fi citită, ci pentru a fi spusă.
Zoe Dumitrescu – Buşulenga susţine că „povestea se spune însoţită de gesturi, mimică şi comentarii, fiind adresată
colectivităţii de ascultători”. Întrebările frecvente adresate naratarului, trecerea de la persoana I la persoana a II-a,
exclamaţiile, adresările directe, interjecţia „iacă”, expresiile idiomatice, repetiţiile, toate acestea dau un pronunţat
caracter oral povestirii, iar naturaleţea zicerii este marea izbândă a lui Creangă. Alţi indici ai oralităţii sunt:
expresiile onomatopeice, interjecţiile şi verbele imitative (haţ, alelei, trosc), zicerile tipice („toate ca toate”),
expresiile populare (vorba ceea), interogaţii şi exclamaţii, fraze ritmate („De-ar şti pruncul ce-ar păţi, dinainte s-ar
păzi”), rime şi asonanţe, dativul etic („Şi mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”).

AMM 2
 O altă particularitate a operei sale o constituie antropomorfizarea fantasticului, deoarece Creangă nu
înfăţişează lumi inexistente şi personaje neverosimile. Toposul acestor poveşti este satul atemporal, încremenit
parcă în tradiţia lui. Astfel, scriitorul substituie personajele tradiţionale de basm cu făpturi umane obişnuite, ale
căror atitudini nu sunt maiestuoase, ci familiare, ţărăneşti. De exemplu, Harap – Alb plânge când îl dojeneşte
părintele său, se dovedeşte slab de înger când se duce în Pădurea Cerbului. De asemenea, însoţitorii lui Harap –
Alb se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte, având asemănări cu ţăranii din Humuleşti. În concluzie,
umanizarea fantasticului se realizează prin: substituirea personajelor tradiţionale de basm cu făpturi umane
obişnuite; tendinţa de gigantizare şi homerizare, de supradimensionare a realului şi prin insinuarea umorului în
textul epic.
Ca trăsătură fundamentală a operei lui Creangă se remarcă şi umorul, realizat nu numai la nivelul limbajului, ci
şi la acela al conţinutului. Sursele acestuia sunt: exprimarea mucalită („ intră buluc în ogradă… care de care mai
chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi oghelele după dânşii ”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit pe
meleagurile acestea pentru bunătatea lui nemaipomenită ”) , zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!… Te-aş vârî în sân,
dar nu încapi de urechi”), poreclele şi apelativele caricaturale („ Buzilă”), diminutivele cu valoare augmentativă
(„buzişoare”, „băuturică”), expresiile şi vorbele de duh („ Dă-i cu cinstea, să piară ruşinea”), caracterizările pitoreşti,
scenele comice etc.
Discursul este puternic formalizat, marcat de formule specifice (iniţiale, mediane, finale), de clişee
lingvistice (calul năzdrăvan zboară ca vântul şi ca gândul).
Perspectiva narativa
Naratorul omniscient alternează cu ipostaza uniscientă. Se proiectează frecvent în text ca narator
auctorial, ca observator (secvenţe descriptive: tablou, portret / secvenţe de observare morală/ psihologică a eroilor),
ca reflector (inserţii de tip reflexiv / funcţia de interpretare). Îşi asumă toate cele trei funcţii ale naratorului
(narativă, de regie și de interpretare).
Consider că în „Povestea lui Harap-Alb” se remacă o totală libertate de a înfăţişa viaţa ca o comedie şi pe
oameni ca pe nişte actori, Harap-Alb fiind un „homo duplex”, un personaj cu spectaculoase căderi şi înălţări,
pentru care răul este necesar în viaţă pentru a-şi cunoaşte propriile limite.
Deşi este un basm, acest roman popular şi picaresc este şi o epopee parodică de anvergura celor din
literatura universală şi română (Iliada – Homer, Ţiganiada – Ioan Budai Deleanu). Basmul dă un preţ mai mare
vieţii, ne face să ne gândim la condiţia umană. De aceea, prin conotaţiile sale multiple, Povestea lui Harap – Alb
este cel mai complex basm, este „povestea destinului uman” (Nicolae Manolescu), iar poveştile lui Creangă sunt o
„divina comedie” prin suflul lor epopeic.

AMM 3