Matematică și Topografie

Cuprins
I. Matematică
1) Etimologie
2) Limabajul matematic
3) Matematica privită ca știință
4) Istoria Matematicii
5) Cantitate
II. Topografie
1) Etimologie
2) Instrumente pentru măsurători în topografie
3) Geodezia
4) Puncte topografice
5) Harta topografică
6) Scări topografice
 Matematica

Cuvântul matematică își are originea în cuvântul grecesc máthēma, care însemna
„învățare”, „studiu”, „știință”, la rândul lui provenind din verbul manthanein, „a
învăța”.Termenul mathema a căpătat încă din perioada clasică și sensul precis de
„studiu matematic”.
Studiul structurii se bazează în mod generic pe teoria numerelor: inițial studiul
numerelor naturale, numere pare, numere impare apoi numere întregi, continuând cu
numere raționale și în sfârșit numere reale, întotdeauna corelate cu operațiile
aritmetice între acestea, toate acestea făcând parte din algebra elementară.
Investigarea în profunzime a acestor teorii și abstractizarea lor a dus în final la
algebra abstractă care studiază printre altele inele și corpuri, structuri care
generalizează proprietățile numerelor în sensul obișnuit. Conceptul indispensabil în
fizică de vector, generalizat în sensul de spațiu vectorial și studiat în algebra lineară
este comun studiului structurii și studiului spațiului.
În zilele noastre, toate științele utilizează rezultatele muncii matematicienilor și multe
alte domenii sunt generate de matematica însăși. De exemplu, fizicianul Richard
Feynman, a inventat formularea mecanicii cuantice sub forma integralelor de drum
folosind o combinație între descoperiri de natură matematică, intuiții fizice și teoria
stringurilor, o teorie științifică încă în dezvoltare care încearcă să unifice cele 4 forțe
fundamentale din natură, continuând să inspire noi ramuri ale matematicii.
Unele ramuri ale matematicii sunt singurele relevante pentru domeniile pe care
le-au inspirat și se aplică în continuare pentru rezolvarea problemelor viitoare.
Adeseori însă, matematica inspirată de către un domeniu s-a dovedit utilă în multe
altele și a reunit problematica generală a conceptelor matematice. Ca în multe alte
domenii, explozia de informații din știință a dus la specializări în matematică. O
diferență majoră este între matematica pură și matematica aplicată: cei mai mulți
matematicieni își fac cercetările separat într-unul din aceste domenii iar alegerea
finală este făcută odată cu terminarea studiilor.
Câteva domenii din matematica aplicată au fuzionat cu domenii care prin tradiție erau
din afara ei și au devenit astfel discipline noi, cum ar fi statistica, cercetarea
operațională, și știința calculatoarelor.
 Matematica folosește un limbaj propriu. Anumiți termeni din limbajul curent, cum ar fi
grup, inel sau corp pot avea un înțeles diferit în limbajul matematic. Mai des însă,
termenii sunt inventați și introduși în funcție de necesități: izomorfism, topologie,
iterație etc. Numărul relativ mare al termenilor noi sau cu înțeles schimbat face ca
înțelegerea matematicilor avansate de către nespecialiști să fie dificilă.
Mulți filozofi cred că, neputând fi demonstrată experimental, matematica nu poate
fi o știință după definiția dată de Karl Popper. În anii 1930, lucrări importante de
logică matematică au arătat că matematica nu poate fi redusă la logică și Karl
Popper a tras concluzia că „cele mai multe teorii matematice sunt, ca și cele din fizică
și biologie, deductive: ca urmare, matematica pură, în cele din urmă, devine mult mai
aproape de științele naturii ale căror ipoteze sunt presupuneri, așa cum s-a observat
recent”. Alți gânditori, printre care Imre Lakatos, au afirmat că matematica însăși
falsifică realitatea.
Intuiția și experimentele au, de asemenea, roluri importante în formularea
ipotezelor, atât în matematică, cât și în (alte) științe. Matematica experimentală
continuă să capete o importanță tot mai mare între științele matematice, în acest
sens, computerizarea și simularea jucând roluri tot mai importante în științe și în
matematică, slăbind astfel obiecțiile potrivit cărora matematica nu ar utiliza metode
științifice.

Istoria Matematicii
Matematica greacă a fost cu mult mai sofisticată decât matematicile provenite de la
culturile anterioare. Toate dovezile rămase din perioada premergătoare celei greceşti
ne arată folosirea unui raţionament inductiv, care constă în observaţii repetate care
duc ulterior la stabilirea unor afirmaţii. Spre deosebire, matematicienii greci foloseau
raţionamentul deductiv. Aceştia foloseau logica pentru a trage concluzii din definiţii şi
axiome folosind rigoarea matematică în demonstrarea afirmaţiilor.
Thales folosea geometria pentru a rezolva probleme, cum ar fi calculul înalţimii unei
piramide sau distanţa de la o navă până la mal. El a fost primul care a folosit
raţionamentul deductiv aplicat în geometrie. De aceea este recunoscut ca primul
matematician cu adevărat şi primul căruia i se atribuie o descoperire matematică.

          Pitagora a întemeiat Şcoala Pitagoreică, a cărei doctrină era bazată pe ideea
că matematica guverna universul şi al cărei motto era "Totul este număr". Şcoala
Pitagoreică a introdus termenul de matematică şi a început studiul matematicii ca
obiect în sine. La această şcoală s-a dat prima demonstraţie a Teoremei lui Pitagora,
deşi teorema fusese cunoscută ca enunţ cu mult înainte; totodată s-a demostrat
existenţa numerelor iraţionale.
Aristotel (384—c.322 I.C.) a fost primul care a scris legile logicii, iar Euclid (c. 300
I.C.) este primul care utilizează un format folosit în matematică şi astăzi, şi anume
definiţie, axiomă, teoremă şi demonstraţie. El a studiat de asemenea conicele.
Cartea sa, "Elemente", era cunoscută pe scară largă în Vest până la mijlocul
secolului al 20-lea. Pe lângă teoreme de geometrie, Elementele includ demonstraţia
faptului că rădăcina pătrată a lui 2 este iraţională şi faptul că există o infinitate de
numere iraţionale.
Cel mai vechi obiect matematic este Osul Lebombo, descoperit in munţii Lebombo
din Africa de Sud şi datează din anii 35.000 I.C. El are 29 de incizii realizate într-un
peroneu de babuin. De asemenea, artefacte preistorice descoperite în Africa şi
Franţa, datând din perioada 35.000 - 20.000 I.C. sugerează tentative primitive de
măsurare a timpului.  Osul Ishango, descoperit în apropierea izvoarelor Nilului ( în
nord-estul statului Congo) are în jur de 20.000 ani vechime şi prezintă o serie
de incizii pentru numărare dispuse pe trei coloane de-a lungul osului. Interpretări ale
acestui os sunt legate de şiruri de numere prime sau de calendarul de şase luni.
Studiul cantității începe cu numerele (mai întâi cu numerele naturale și întregi) și cu
operațiile aritmetice. Alte proprietăți ale întregilor sunt studiate de teoria numerelor,
din care au apărut unele rezultate cunoscute, precum Marea teoremă a lui Fermat,
dar și unele teoreme încă nerezolvate: teoria numerelor prime gemene și Conjectura
Goldbach.
Pe măsură ce sistemul de numerație a avansat, numerele întregi au fost considerate
un subset al numerelor raționale, care la rândul său sunt conținute de mulțimea
numerele reale. Numerele reale sunt folosite la reprezentarea funcțiilor continue. Mai
târziu au fost introduse numerele complexe, urmate de numerele hipercomplexe:
cuaternion, octonion.

Topografie
Topografia (topos = suprafață terestră sau loc, grafos = descriere grafică precisă,
bazată pe măsurători) este o ramură a științelor măsurătorilor terestre. Aceasta se
ocupă cu efectuarea de măsurători asupra unor suprafețe de teren, unități
cadastrale, forme de relief ori a altor elemente, cu studiul metodelor de măsurat,
precum și cu analiza instrumentarului și aparaturii necesare desfășurării activităților.
Rezultatele măsurătorilor topografice se concretizează în întocmirea hărților,
planurilor topografice, la diferite scări de proporție, precum și ale profilelor ori
tabelelor cu date masurate.
Valorile măsurate în topografie sunt de tipul unghiurilor orizontale și unghiurilor
verticale formate de laturile a două aliniamente obținute între puncte vecine  și a
distanțelor dintre puncte, adică a laturilor unghiurilor. În procesul de stabilire a poziției
punctelor topografice se pornește de la valorile măsurate ale unor puncte ce aparțin
rețelelor geodezice.
Instrumente pentru măsurători în Topografie
Teodolitul : Teodolitele sunt instrumente care permit citirea directă și foarte precisă a
unghiurilor (până la 1 sec.) și sunt folosite în special în geodezie și astronomie.
Tahimetrul este un instrument topografic folosit în planimetrie, nivelment și
tahimetrie, atât pentru lucrări principale cât și pentru ridicări de detaliu, cu ajutorul
său măsurându-se unghiurile, distanțele și diferențele de nivel
Nivela topografică este un instrument optic sau electronic de mare precizie folosit la
măsurarea directă, pe teren, a diferențelor de înălțime între două puncte prin citirea
unei mire sau prin decodarea unui semnal reflectat de o baliză electronică, radio sau
laser, folosit în efectuarea măsurătorilor topografice sau trasarea cotelor din planul
topografic în teren.
Stația totală este un instrument utilizat în măsurătorile topografice; mai concret este o
combinație între clasicul teodolit și un instrument electronic de măsurare a
distanțelor. Poate include și un mic calculator care pe lângă capabilitatea de stocare
poate oferi și calcule extrem de precise.

Teodolit Tahimetru Wild în muzeul minelor din Madrid

Stație totală

Începuturile măsurătorilor terestre în România pot fi localizate începând din secolul al

XVIII-lea, când s-au executat determinări de longitudini și latitudini asupra orașelor
București și Târgoviște de către astronomul și ecleziastul român de origine greacă
Hrisant Nottara și de către astronomul italia de origine dalmată Ruggiero Giussepe
Boscovich pentru orașele Galați și Iași în anul 1772 și pentru București și Târgoviște
în anul 1776.
Începutul secolului al XIX-lea înregistrează un eveniment deosebit în dezvoltarea
măsurătorilor terestre românești și anume atât în Moldova, prin Gheorghe Asachi
(1813), cât și în Muntenia, prin Gheorghe Lazăr (1818), s-a introdus pentru prima
dată topografia ca obiect de studiu în învățământul românesc. De numele lor și al
elevilor lor se leagă, practic, primele măsurători topografice efectuate pe baze
științifice. De la Gheorghe Lazăr a rămas și un manual intitulat „Trigonometria cu
ridicarea de planuri topografice”, care a apărut în anul 1821.
Geodezia are ca obiect măsurarea și reprezentarea planetei Pământ și a câmpului
gravitațional al acestuia, într-un spațiu tridimensional, în funcție de timp.Geodezia
surprinde variațiile temporale ale formei, dimensiunilor și câmpului gravitațional ale
planetei noastre. Acest tip de studiu se extinde în ultima perioadă și asupra altor
corpuri cerești care prezintă interes pentru oameni.Ca știință, geodezia s-a dezvoltat
în ultimii 350-400 de ani, în corelație cu astronomia geodezică, geodezia cosmică,
geodezia inerțială, gravimetria geodezică și geodezia propriu-zisă.
Puncte Topografice
Prin puncte caracteristice înţelegem o serie de puncte topografice, care raportate pe
planuri redau în mod fidel detaliile topografice de pe teren, din care, se menţionează:
o schimbările de aliniament ale limitelor de teren;
o schimbările de direcţie ale căilor de comunicaţie;
o conturul diferitelor clădiri;
o axul podurilor, drumurilor şi apelor;
o punctele cele mai joase şi cele mai înalte ale terenului;
o punctele care reprezintă schimbări de pantă.
Prin alegerea punctelor caracteristice se realizează o geometrizare a figurilor
neregulate din teren, care uşurează atât reprezentarea lor pe plan, cât şi efectuarea
calculului suprafeţelor. Aceste contururi redau cu multă fidelitate linia sinuoasă şi
reprezintă avantajul că pot fi determinate în plan orizontal sau în plan vertical, faţă de
un sistem de referinţă.
Harta topografică este reprezentarea grafică convenţională a unei suprafeţe terestre
mari, care ţine seama de forma curbă a Pământului, pe baza folosirii unei proiecţii
cartografice. Din punct de vedere al conţinutului, hărţile topografice redau în mod
generalizat detaliile planimetrice şi nivelitice ale suprafeţei topografice, prin diferite
semne convenţionale. Hărţile se întocmesc la scări mai mici de 1:20 000.
Scări topografice
Lungimile măsurate pe teren, reduse la orizont, se reprezintă pe hărţi şi planuri prin
reducerea lor de un număr de ori. Scara topografică este raportul constant dintre o
distanţă măsurată pe hartă sau pe plan şi corespondenta distanţei orizontale din
teren, ambele fiind exprimate în aceeaşi unitate de măsură. Din punct de vedere
practic, se folosesc două feluri de scări: numerice şi grafice.
Scara numerică se exprimă sub forma unei fracţii ordinare (1/N) sau sub forma unei
împărţiri (1:N). La scările de micşorare folosite în topografie, numărătorul este
întotdeauna egal cu o unitate (unu), iar numitorul (N) este un număr întreg şi pozitiv,
care arată de câte ori distanţele orizontale din teren sunt mai mari decât distanţele
corespunzătoare, reprezentate pe harta sau planul respectiv. Cu alte cuvinte,
numitorul scării (N) indică de câte ori s-au micşorat lungimile din teren pentru a fi
transpuse pe plan sau hartă. Dacă numitorul scării (N) este mic, scara planului este
mare şi invers.
Scara grafică este o reprezentare grafică a scării numerice care după modul cum se
obţine construcţia grafică este de trei tipuri.
a) Scara grafică simplă fără talon se reprezintă sub forma unei linii divizate în
intervale egale, numerotate progresiv începând de la zero, în sensul de la
stânga la dreapta
b) Scara grafică simplă cu talon reprezintă o scară grafică simplă la care în
stânga originii, se construieşte talonul, adică încă un interval (modul), împărţit
într-un număr de diviziuni corespunzător preciziei cerute, iar în continuare se
construieşte scara propriu-zisă, în funcţie de scara numerică şi de baza scării.
c) Scara grafică transversală sau compusă derivă din scara grafică simplă cu
talon, în urma completării acesteia cu 10 linii paralele echidistante.

Bibliografie
 https://www.wikipedia.org/
 https://www.ct.upt.ro - Topografie