D.

Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue

Cursul 1

Acţiunea de a măsura a apărut din cele mai vechi timpuri, odată cu apariţia numerelor. De fapt, numerele au
fost inventate tocmai din dorinţa omului de a măsura lucrurile. În zilele noastre, majoritatea obiectelor studiate
ı̂n ştiinţă au asociată măcar o măsură. Aceste măsuri sunt definite pentru a compara obiectele de acelaşi tip şi
pentru studiul proprietăţilor lor.
Noţiunea matematică de măsură este destinată să reprezinte concepte din lumea fizică cum ar fi lungimea,
aria, volumul, masa, sarcina electrică, etc. Obiectele care urmează să fie măsurate sunt reprezentate ca mulţimi,
iar măsura este interpretată ca o funcţie aditivă de mulţimi, adică, valoarea atribuită reuniunii a două mulţimi
disjuncte este suma valorilor atribuite fiecăreia. Exemple concrete de măsuri şi de metode de calcul a măsurii
anumitor mulţimi sunt cunoscute ı̂ncă din antichitate. Astfel de concepte au fost considerate pentru prima dată
de către grecii antici, ca parte a dezvoltării unui sistem de numeraţie.
O teorie deliberată şi sistematică a apărut ı̂nsă pentru prima dată ı̂n a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
ı̂n cadrul calculului integral dezvoltat de către Newton şi Leibniz. Teorema fundamentală a calculului integral,
care poartă numele celor doi mari matematicieni şi care conectează integrala cu derivata, a oferit un instrument
nou şi puternic de calcul şi a fost utilă ı̂n studiul proprietăţilor unor funcţii ce erau interpretate ca măsuri. Astfel,
graficul unei funcţii a fost folosit pentru a descrie frontiera unei mulţimi a cărei măsură este integrala funcţiei
respective.
În secolul al XIX-lea, datorită ı̂ntr-o foarte mare măsură cercetărilor lui Fourier ı̂n studiul propagării căldurii,
cercetări ce au condus la necesitatea integrării unor funcţii mai complicate decât cele considerate până atunci,
s-a pus problema reexaminării noţiunilor de funcţie, continuitate, integrală şi derivată. La acest program au
luat parte unii dintre cei mai importanţi matematicieni ai vremii. Munca lor a condus la o definiţie generală
a integralei, dată de către Bernhard Riemann ı̂n mijlocul secolului XIX, şi, de asemenea, la conştientizarea că
teorema fundamentală a calculului integral, precum şi alte teoreme importante, utilizate pe scară largă, nu mai
erau valabile fără anumite ipoteze. De asemenea, a condus la luarea ı̂n considerare a unor mulţimi mult mai
complicate decât cele considerate mai ı̂nainte, mulţimi care nu erau descrise prin condiţii geometrice sau fizice
intuitive, sau prin expresii analitice, cum ar fi de exemplu mulţimea punctelor de discontinuitate a anumitor
funcţii. Ca urmare, ı̂n contextul noilor funcţii şi mulţimi studiate, teoria măsurii şi integrării folosite la acea
vreme nu mai era suficientă. Astfel, ı̂n a doua jumătate a secolului al XIX-lea matematicienii au fost preocupaţi
mai ales de căutarea unei noţiuni adecvate de măsură cât şi a unui nou tip de integrală, care să rezolve problemele
apărute. Aceste deziderate au fost atinse abia ı̂n ultimii ani ai secolului XIX când matematicianul Émile Borel a
introdus ı̂n cele din urmă o noţiune de măsură pe dreapta reală, pe deplin acceptată şi care urma să conducă la
una dintre cele mai frumoase şi mai utilizate teorii din matematică, respectiv Teoria măsurii. Dezvoltarea acestei
teorii, precum şi aplicaţiile sale ulterioare ı̂n aproape fiecare ramură din analiză şi ı̂n alte domenii, constituie una
dintre cele mai importante părţi ale istoriei matematicii secolului XX.
În 1898 Borel a extins noţiunea de lungime a intervalelor la o măsură definită pe o clasă mai largă de
submulţimi de numere reale, care avea proprietăţile dorite. Acestea sunt astăzi numite măsura Borel şi respectiv
mulţimile Borel. Până atunci, măsurile considerate erau privite ca funcţii de mulţime finit aditive. Ideea nouă
şi revoluţionară a lui Borel a fost noţiunea de numărabil aditivitate. O funcţie definită pe o familie de mulţimi
este numărabil aditivă dacă valoarea atribuită reuniunii unui şir infinit de mulţimi disjuncte este suma valorilor
atribuite fiecărei mulţimi ı̂n parte. Borel a considerat pentru ı̂nceput familia tuturor intervalelor de numere reale
pe care a definit funcţia lungimea intervalului. El a procedat apoi recursiv, mărind pas cu pas domeniul de
definiţie al funcţiei prin adăugarea la fiecare etapă a mulţimilor a căror complemente au fost definit anterior sau
a mulţimilor care se reprezintă ca o reuniune de mulţimi disjuncte definite anterior. Familia rezultată ı̂n final
este ı̂nchisă ı̂n raport cu complementul şi ı̂n raport cu reuniunile numărabile, iar măsura rezultată este numărabil
aditivă. În prezent, familiile de mulţimi ı̂nchise ı̂n raport cu diferenţa şi reuniunile numărabile se numesc clanuri
boreliene.
În stadiul incipient al dezvoltării Teoriei măsurii, o contribuţie majoră a avut-o matematicianul Henri Le-
besgue. În celebra sa teză de doctorat, publicată ı̂n 1902 (şi considerată una dintre cele mai valoroase lucrări
ştiinţifice scrise vreodată de un matematician), Henri Lebesgue a simplificat şi extins definiţia măsurii Borel şi a
dezvoltat o nouă teorie a integrării, pe care se bazează o mare parte din analiza actuală. Mai ı̂ntâi el a considerat
doar submulţimi ale intervalului unitate. Deoarece o mulţime deschisă se poate reprezenta ca reuniunea unui şir
de intervale deschise disjuncte, el a definit măsura unei astfel de mulţimi ca suma lungimilor acestor intervale.
Deoarece o mulţime ı̂nchisă este complementara unei mulţimi deschise, măsura ei a fost definită ca diferenţa din-
tre 1 şi măsura complementarei sale. În continuare Lebesgue a definit măsura exterioară a unei mulţimi oarecare
ca marginea inferioară a măsurilor tuturor mulţimilor deschise care o conţin şi, de asemenea, măsura interioară
a unei mulţimi ca marginea superioară a măsurilor tuturor mulţimilor ı̂nchise conţinute ı̂n ea. Apoi a introdus

1
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

noţiunea de mulţime măsurabilă pentru acele mulţimi care au măsura exterioară egală cu măsura interioară, iar
valoarea lor comună a fost numită măsura mulţimii respective. El a arătat că familia mulţimilor măsurabile
conţine mulţimile Borel, iar măsura sa coincide cu măsura Borel pe mulţimile Borel. De asemenea, a arătat că
noua măsură este numărabil aditivă şi familia mulţimilor măsurabile este o σ−algebră. În continuare, Lebesgue
a extins această măsură la ı̂ntreaga mulţime a numerelor reale şi, prin analogie, a introdus măsuri similare ı̂n
spaţii euclidiene de dimensiune mai mare, pentru a reprezenta aria ı̂n plan, volumul ı̂n spaţiul 3-dimensional, etc.
Pentru construcţia noii integrale, el a definit mai ı̂ntâi integrala unei funcţii pozitive ca măsura (bidimen-
sională) a subgraficului ei, apoi a definit integrala unei funcţii oarecare ca diferenţa dintre integrala părţii sale
pozitive şi integrala părţii sale negative. În continuare a introdus noţiunea de funcţie măsurabilă pentru acele
funcţii cu proprietatea că imaginea inversă a unui interval este o mulţime măsurabilă şi a arătat că funcţiile
măsurabile şi mărginite sunt integrabile. Astfel, el a extins integrala Riemann la o clasă mai largă de funcţii.
După verificarea proprietăţilor algebrice elementare ale integralei, Lebesgue a demonstrat un rezultat important,
cu foarte multe consecinţe ı̂n analiză şi anume teorema convergenţei dominate: dacă un şir de funcţii măsurabile,
absolut dominate de o funcţie integrabilă, converge la o funcţie f , atunci f este integrabilă şi integrala ei este
limita integralelor. Pentru dimensiuni superioare, integrala a fost definită ı̂ntr-o manieră asemănătoare.
În 1904 Lebesgue şi-a ı̂ndreaptat atenţia spre procesul de diferenţiere. Spunem că o proprietate are loc
aproape peste tot dacă mulţimea punctelor ı̂n care aceasta nu este adevărată are măsura nulă. Pentru ı̂nceput,
Lebesgue a stabilit graniţa integrabilităţii Riemann arătând că o funcţie mărginită pe un interval este integrabilă
Riemann dacă şi numai dacă este continuă aproape peste tot. Apoi a demonstrat că o funcţie monotonă, şi, prin
urmare, suma sau diferenţa a două funcţii monotone, este derivabilă aproape peste tot. În continuare, a arătat
că integrala nedefinită a unei funcţii este derivabilă aproape peste tot şi derivata sa este egală aproape peste
tot cu funcţia. În cele din urmă, el a caracterizat toate funcţiile care pot fi exprimate ca integrale nedefinite:
acestea coincid cu funcţiile absolut continue, noţiune introdusă anterior de Giuseppe Vitali. O funcţie este absolut
continuă dacă variaţia sa totală pe o mulţime deschisă tinde la zero atunci când măsura mulţimii respective tinde
la zero. Cum o funcţie cu variaţie mărginită se poate reprezenta ca diferenţa a două funcţii monotone, rezultă
că este derivabilă aproape peste tot. Cu toate acestea, integrala nedefinită a derivatei sale nu coincide ı̂n general
cu ea. Diferenţa este caracterizată prin faptul că derivata ei este zero aproape peste tot. Funcţiile cu această
proprietate se numesc singulare. Astfel, Lebesgue a arătat că o funcţie cu variaţie mărginită poate fi descompusă
ı̂n suma dintre o funcţie absolut continuă şi o funcţie singulară, aceasta fiind faimoasa teoremă de descompunere
a lui Lebesgue. Apoi a demonstrat că funcţiile absolut continue sunt exact funcţiile cu variaţie mărginită care
sunt egale cu integrala nedefinită a derivatei lor.
În concluzie, Henri Lebesgue a stabilit bazele unei teorii a măsurii şi integrării care a lărgit sfera de calcul
ı̂ntr-o măsură de neimaginat ı̂nainte de el şi care a adus libertatea de a opera cu integrale, derivate, şi limite cu
un minim de restricţii.
Ulterior, August Radon şi Maurice Fréchet au prezentat noi generalizări ale noţiunii de măsură, iar Constantin
Carathéodory a introdus ı̂n 1918 o teorie axiomatică a măsurii, fapt ce a permis extinderea ariilor de aplicabilitate
ale acestei teorii.

1 Clase de mulţimi

În cursul ”Teoria măsurii şi integrala Lebesgue” vom discuta succint despre o teorie axiomatică a măsurii, vom
defini şi studia conceptul de funcţie măsurabilă, apoi vom defini şi studia un nou tip de integrală, mai generală
decât integrala Riemann, respectiv integrala Lebesgue.
Să considerăm spre exemplu mulţimea {1, 2, 3, ..., n}. O măsură potrivită pentru aceasta este numărul de
elemente. Numărul de elemente poate fi ı̂nsă considerat doar pentru mulţimile finite. Mulţimilor infinite le
putem atribui măsura ∞ sau, pentru rafinare, trebuie să căutăm un alt mod de măsurare a lor. Pentru intervale
de numere reale, de exemplu, este mai potrivit să folosim ca măsură lungimea intervalului: λ((a, b]) = b−a. Dacă
dorim să măsurăm mulţimi mai complicate, vom extinde această funcţie mai ı̂ntâi la reuniuni finite de intervale
disjuncte.
O primă observaţie pe care o putem face este faptul că o măsură trebuie să fie o funcţie care asociază unei
mulţimi un număr. Proprietatea fundamentală a acestor funcţii, µ : C → [0, ∞), este numită aditivitate şi constă
ı̂n µ(A ∪ B) = µ(A) + µ(B) atunci când A ∩ B = ∅. Prin urmare, se impune să cerem ca domeniul de definiţie al
funcţiei µ să fie o familie de mulţimi ı̂nchisă la reuniuni finite. În continuare vom defini şi studia o serie de clase
de mulţimi care vor juca rolul de domeniu de definiţie pentru funcţiile ”măsură”.

Pentru o mulţime nevidă X, vom nota cu P(X) familia tuturor părţilor sale.

Definiţia 1.1 Fie X ̸= ∅.

a) O familie nevidă S de submulţimi ale lui X se numeşte semiinel (sau semi-clan) de mulţimi dacă:

2
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

1. ∀A, B ∈ S, A ∩ B ∈ S,
2. ∀A, B ∈ S cu A ⊆ B, ∃C0 , C1 , C2 , ..., Cn ∈ S a.ı̂. Ci \Ci−1 ∈ S, ∀i = 1, n şi A = C0 ⊆ C1 ⊆ ... ⊆ Cn = B.
b) O familie nevidă C de submulţimi ale lui X se numeşte inel (sau clan) de mulţimi dacă:
1. ∀A, B ∈ C, A ∪ B ∈ C,
2. ∀A, B ∈ C, A\B ∈ C.
c) O familie nevidă A de submulţimi ale lui X se numeşte algebră de mulţimi dacă:
1. A este inel de mulţimi,
2. X ∈ A.
d) O familie nevidă L de submulţimi ale lui X se numeşte latice de mulţimi dacă:
1. ∀A, B ∈ L, A ∪ B ∈ L,
2. ∀A, B ∈ L, A ∩ B ∈ L,
3. ∅ ∈ L.

Observaţia 1.2 Condiţia (2) a semiinelului ne spune de fapt că pentru orice două mulţimi A, B din S, cu
A ⊆ B, mulţimea B\A se poate reprezenta ca o reuniune finită de mulţimi disjuncte din S. De asemenea, din
condiţia (2) a semiinelului mai rezultă că ∅ ∈ S (se aplică (2) pentru A ⊆ A, unde A este o mulţime oarecare a
semiinelului).

Exerciţiul 1.3 Fie X ̸= ∅.

1. P(X) şi {∅, X} sunt algebre de mulţimi, respectiv cea mai mare şi cea mai mică algebră de părţi ale lui X,
ı̂n sensul relaţiei de incluziune.
2. Dacă X = R, atunci S = {(a, b] | a, b ∈ R, a < b} ∪ {∅} este un semiinel de mulţimi care nu este inel.
∪n
3. Dacă X = R, atunci C = {A ⊆ R | ∃{(ai , bi ]}i∈1,n a.ı̂. A = (ai , bi ] şi (ai , bi ] ∩ (aj , bj ] = ∅ pentru i ̸=
i=1
j} ∪ {∅} este un inel care nu este algebră.
4. Dacă X este o mulţime infinită, atunci C = {A ⊆ X|A este finită} este un inel care nu este algebră.
5. Dacă X este o mulţime infinită, atunci A = {A ⊆ X|A sau cA este finită} este o algebră de mulţimi.

Exerciţiul 1.4 Fie X ̸= ∅ şi L o latice de submulţimi ale lui X. Atunci familia S = {A \ B | A, B ∈ L} este
un semiinel.

Propoziţia 1.5 Fie X ̸= ∅ şi C ⊆ P(X) un inel de mulţimi. Atunci:

a) ∅ ∈ C;
∪
n
b) ∀A1 , ..., An ∈ C, Ai ∈ C;
i=1
c) ∀A, B ∈ C, A∆B ∈ C;
d) ∀A, B ∈ C, A ∩ B ∈ C;
∩
n
e) ∀A1 , ..., An ∈ C, Ai ∈ C.
i=1

Demonstraţie. a) C ̸= ∅ ⇒ ∃A ∈ C ⇒ ∅ = A\A ∈ C.
∪
n
b) Demonstrăm prin inducţie matematică. Considerăm afirmaţia P (n) : ∀A1 , ..., An ∈ C, Ai ∈ C.
i=1
Din proprietăţile inelului rezultă că P (2) este adevărată.
∪
n ∪
n+1 ∪
n
Presupunem că P (n) este adevărată şi fie ∀A1 , ..., An+1 ∈ C. Atunci Ai ∈ C şi deci Ai = ( Ai )∪An+1 ∈ C.
i=1 i=1 i=1
∗
Prin urmare P (n) ⇒ P (n + 1) şi atunci P (n) este adevărată ∀n ∈ N .
c) Fie ∀A, B ∈ C. Atunci A\B, B\A ∈ C şi deci A∆B = (A\B) ∪ (B\A) ∈ C.
d) Fie ∀A, B ∈ C. Atunci A ∪ B, A∆B ∈ C şi deci A ∩ B = (A ∪ B)\(A∆B) ∈ C.
e) Se demonstrează prin inducţie după n folosind (d).

Observaţia 1.6 Prin urmare, orice inel este semiinel şi latice. De asemenea, orice inel este parte stabilă ı̂n
raport cu diferenţa simetrică şi intersecţia. Mai mult avem:

Exerciţiul 1.7 Fie X ̸= ∅ şi C ⊆ P(X) un inel de mulţimi. Atunci (C, ∆, ∩) este un inel algebric.

3
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

Exerciţiul 1.8 Fie X ̸= ∅ şi A ̸= ∅ o familie de submulţimi ale lui X. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
a) A este o algebră de mulţimi.
b) A are proprietăţile:
1) ∀A, B ∈ A, A ∪ B ∈ A;
2) ∀A ∈ A, cA ∈ A;
3) ∅ ∈ A.
c) A are proprietăţile:
1) ∀A, B ∈ A, A\B ∈ A;
2) X ∈ A.

Propoziţia 1.9 Orice intersecţie nevidă de inele(algebre) este un inel(algebră).

∩
Demonstraţie. Fie X ̸= ∅ şi fie {Cγ }γ∈Γ o familie arbitrară de inele din P(X) astfel ı̂ncât Cγ ̸= ∅.
∩ γ∈Γ
Notăm Cγ cu C. Dacă A, B ∈ C, atunci A, B ∈ Cγ , ∀γ ∈ Γ şi cum fiecare Cγ este un inel, rezultă că
γ∈Γ
A ∪ B, A\B ∈ Cγ , ∀γ ∈ Γ. Deci A ∪ B, A\B ∈ C. Prin urmare C este un inel.
Dacă fiecare Cγ este o algebră, atunci X ∈ Cγ , ∀γ ∈ Γ şi deci X ∈ C.

Definiţia 1.10 Fie X ̸= ∅ şi F ⊆ P(X), F ̸= ∅. Se numeşte inelul generat de familia F mulţimea
∩
C(F) = C.
C inel
F ⊆C

Deoarece C(F) este o intersecţie nevidă de inele, este inel. C(F) este cel mai mic inel, ı̂n sensul relaţiei de
incluziune, care conţine pe F. Analog se defineşte algebra generată de familia F.

Propoziţia 1.11 Fie X ̸= ∅ şi F, F1 , F2 ⊆ P(X) nevide. Atunci avem:

a) F ⊆ C(F);
b) F = C(F) ⇔ F inel de mulţimi;
c) F1 ⊆ F2 ⇒ C(F1 )⊆ C(F2 ).

Demonstraţie. a) Rezultă imediat din definiţie.

b) Dacă F = C(F), cum C(F) este un inel, rezultă că F este un inel.
Presupunem acum că F este un inel de mulţimi. Cum F ⊆ F , rezultă că C(F) ⊆ F . Deoarece F ⊆ C(F), obţinem
că F = C(F).
c) Cum F1 ⊆ F2 ⊆ C(F2 ) şi C(F2 ) este un inel, obţinem că C(F1 )⊆ C(F2 ).

Teorema 1.12 Fie X ̸= ∅ şi S ⊆ P(X) un semiinel de mulţimi. Atunci

{ }
∪n
C(S) = A ⊆ X| ∃{Ai }i=1,n ⊆ S astfel ı̂ncât A = Ai şi Ai ∩ Aj = ∅ pentru i ̸= j .
i=1
{ }
∪
n
Demonstraţie. Fie C = A ⊆ X| ∃{Ai }i=1,n ⊆ S astfel ı̂ncât A = Ai şi Ai ∩ Aj = ∅ pentru i ̸= j şi vom
i=1
arăta că C este inel de mulţimi. Fie A, B ∈ C nevide.

∪
m
A ∈ C ⇒ ∃A1 , A2 , ..., Am ∈ S astfel ı̂ncât A = Ai şi Ai ∩ Ai′ = ∅ pentru i ̸= i′
i=1
∪n
B ∈ C ⇒ ∃B1 , B2 , ..., Bn ∈ S astfel ı̂ncât B = Bj şi Bj ∩ Bj ′ = ∅ pentru j ̸= j ′
j=1

∪
m ∪
n
Dacă A ∩ B = ∅, atunci Ai ∩ Bj = ∅, ∀i ∈ 1, m, ∀j ∈ 1, n, şi deci A ∪ B = Ai ∪ Bj ∈ C. Deci avem:
i=1 j=1

∀A, B ∈ C cu A ∩ B = ∅, A ∪ B ∈ C. (1)
Folosind (1), se demonstrează prin inducţie că:

4
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

∪
p
∀{Mi |i ∈ 1, p} ⊆ C aşa ı̂ncât Mi ∩ Mj = ∅ pentru i ̸= j, rezultă Mi ∈ C. (2)
i=1

Pe de altă parte, deoarece Ai , Bj ∈ S şi S este semiinel, rezultă Ai ∩ Bj ∈ S.

Dacă (i, j), (i′ , j ′ ) ∈ {1, ..., m} × {1, ..., n} astfel ı̂ncât (i, j) ̸= (i′ , j ′ ) (adică i ̸= i′ sau j ̸= j ′ ), atunci
{
Ai ∩ Ai′ = ∅, dacă i ̸= i′
(Ai ∩ Bj ) ∩ (Ai′ ∩ Bj ′ ) ⊆ ⇒ (Ai ∩ Bj ) ∩ (Ai′ ∩ Bj ′ ) = ∅.
Bj ∩ Bj ′ = ∅, dacă j ̸= j ′

∪
m ∪
n
Prin urmare avem A ∩ B = (Ai ∩ Bj ) ∈ C şi deci
i=1 j=1

∀A, B ∈ C, A ∩ B ∈ C. (3)
Folosind (3), se demonstrează prin inducţie că:

∩
p
∀{Mi |i ∈ 1, p} ⊆ C, Mi ∈ C. (4)
i=1

Fie acum P, Q ∈ S. Deoarece S este un semiinel rezultă:

}
P ∩Q∈S
⇒ ∃C0 , C1 , ..., Cp ∈ S astfel ı̂ncât Ci \Ci−1 ∈ S, ∀i = 1, p şi P ∩ Q = C0 ⊆ C1 ⊆ ... ⊆ Cp = Q.
P ∩Q⊆Q

Rezultă atunci Q\P = Q\(P ∩ Q) = (C1 \C0 ) ∪ (C2 \C1 ) ∪ ... ∪ (Cp \Cp−1 ) ∈ C. Prin urmare avem:

∀P, Q ∈ S, Q\P ∈ C. (5)

(5) (4) ∩
n
Cum Ai , Bj ∈ S, ∀i ∈ 1, m, ∀j ∈ 1, n ⇒ Ai \Bj ∈ C, ∀i ∈ 1, m, ∀j ∈ 1, n ⇒ (Ai \Bj ) ∈ C, ∀i ∈ 1, m.
j=1
∪
m ∪
n ∪
m ∩
n ∩
n ∩
n
Deoarece A\B = Ai \ Bj = (Ai \Bj ) şi (Ai \Bj ) ∩ (Ai′ \Bj ) ⊆ Ai ∩ Ai′ = ∅ pentru i ̸= i′ , din
i=1 j=1 i=1 j=1 j=1 j=1
(2) rezultă că A\B ∈ C. Prin urmare avem:

∀A, B ∈ C, A\B ∈ C. (6)

Deoarece A ∪ B = (A\B) ∪ (B\A) ∪ (A ∩ B), iar A\B, B\A ∈ C (din (6)) şi A ∩ B ∈ C (din (3)), din (2) obţinem
că A ∪ B ∈ C. Deci avem:

∀A, B ∈ C, A ∪ B ∈ C. (7)
Din (6) şi (7) obţinem că C este un inel. Cum S ⊆ C rezultă

C(S) ⊆ C. (8)
∪
m
Fie acum A ∈ C şi fie A1 , A2 , ..., Am ∈ S astfel ı̂ncât A = Ai şi Ai ∩ Aj = ∅ pentru i ̸= j.
i=1
Cum S ⊆ C(S) şi C(S) este un inel, avem că Ai ∈ C(S), ∀i = 1, m şi deci, A ∈ C(S). Prin urmare

C ⊆ C(S). (9)

Din (8) şi (9) rezultă C(S) = C.

Exemplul 1.13 Fie X = R şi S = {(a, b] | a, b ∈ R, a < b} ∪ {∅}. Deoarece S este un semiinel de mulţimi
rezultă:
{ }
∪
n
C(S) = A ⊆ R | ∃ {(ai , bi ]}i=1,n ⊆ S astfel ı̂ncât A = (ai , bi ] şi (ai , bi ] ∩ (aj , bj ] = ∅ pentru i ̸= j ∪ {∅}.
i=1

Exerciţiul 1.14 Fie X ̸= ∅ şi L ⊆ P(X) o latice de mulţimi. Atunci avem:

{ }
∪
n
C(L) = A ⊆ X| ∃{Ai , Bi }i=1,n ⊆ L astfel ı̂ncât A = (Ai \ Bi ) şi (Ai \ Bi ) ∩ (Aj \ Bj ) = ∅ pentru i ̸= j .
i=1

5
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

Definiţia 1.15 Fie X ̸= ∅ şi un şir de submulţimi (An )n∈N ⊆ P(X).

∪
1) Şirul (An )n∈N se numeşte monoton crescător (sau ascendent) dacă An ⊆ An+1 , ∀n ∈ N. În acest caz An
n∈N
se numeşte limita şirului şi o vom nota cu lim An .
∩ Şirul (An )n∈N se numeşte monoton descrescător (sau descendent) dacă An ⊇ An+1 , ∀n ∈ N. În acest caz
2)
An se numeşte limita şirului şi o vom nota cu lim An .
n∈N
∪∩
3) Se numeşte limita inferioară a şirului (An )n∈N mulţimea Ak , pe care o notăm cu lim inf An .
n k≥n
∩∪
4) Se numeşte limita superioară a şirului (An )n∈N mulţimea Ak , pe care o notăm cu lim sup An .
n k≥n

∩ ∪
Observaţia 1.16 Fie (An )n∈N ⊆ P(X) un şir de mulţimi şi fie Cn = Ak , Dn = Ak , ∀n ∈ N. Atunci
k≥n k≥n
(Cn ) este ascendent cu lim Cn = lim inf An , iar (Dn ) este descendent cu lim Dn = lim sup An .

Propoziţia 1.17 Fie X ̸= ∅ şi C ⊆ P(X) un inel de mulţimi. Dacă (An )n∈N ⊆ C, atunci există un şir
(Bn )n∈N ⊆ C astfel ı̂ncât:
1) B∪n ⊆ An , ∀n
∪ ∈ N;
2) Bn = An ;
n∈N n∈N
3) Bm ∩ Bn = ∅ pentru m ̸= n.
∪
n−1
Demonstraţie. 1) Definim B0 = A0 şi Bn = An \ Ak , ∀n ∈ N∗ . Atunci avem B0 ∈ C şi ∀n ∈ N∗ :
k=0
} ∪
n−1
(Ak ) ⊆ C
⇒ Ak ∈ C ⇒Bn ∈ C.
C inel
k=0

Deci (Bn ) ⊆ C. ∪ ∪
De asemenea avem Bn ⊆ An , ∀n ∈ N, de unde rezultă Bn ⊆ An .
∪ n∈N n∈N
2) Fie un x ∈ An . Atunci mulţimea {n ∈ N | x ∈ An } ̸= ∅ şi cum mulţimea numerelor naturale este bine
n∈N
∪
ordonată, există n0 = min{n ∈ N | x ∈ An }. Atunci x ∈ An0 şi x ̸∈ Ak , ∀k < n0 , adică x ∈ Bn0 . Deci x ∈ Bn .
∪ ∪ ∪ ∪ n∈N
Prin urmare An ⊆ Bn , care implică Bn = An .
n∈N n∈N n∈N n∈N ( )
∪
n−1 ∪
n−1
3) Fie m, n ∈ N, m ̸= n. Presupunem că m < n. Atunci Am ⊆ Ak şi deci Bm ∩Bn ⊆ Am ∩ An \ Ak = ∅,
k=0 k=0
de unde obţinem că Bm ∩ Bn = ∅.

Definiţia 1.18 Fie X ̸= ∅.

a) O familie A ⊆ P(X) se numeşte δ−inel dacă:
1. A este inel de mulţimi,
∩
2. ∀(An )n∈N ⊆ A, An ∈ A.
b) O familie A ⊆ P(X) se numeşte σ−inel (sau clan borelian) dacă:
1. A este inel de mulţimi,
∪
2. ∀(An )n∈N ⊆ A, An ∈ A.
c) O familie A ⊆ P(X) se numeşte σ-algebră dacă:
1. A este σ-inel de mulţimi,
2. X ∈ A.

Exerciţiul 1.19 Fie X ̸= ∅.

1) Atunci P(X) şi {∅, X} sunt σ−algebre, respectiv cea mai mare şi cea mai mică σ−algebră de părţi ale lui X,
ı̂n sensul relaţiei de incluziune.
2) Dacă X este o mulţime nenumărabilă atunci A = {A ⊆ X | card(A) ≤ ℵ0 } este un σ−inel, dar nu este
σ−algebră.
3) Dacă X este o mulţime infinită atunci A = {A ⊆ X | card(A) ≤ ℵ0 sau card(cA) ≤ ℵ0 } este o σ−algebră.

6
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

Propoziţia 1.20 Orice σ−inel este un δ−inel.

∪
Demonstraţie. Fie o mulţime nevidă X şi A ⊆ P(X) un σ−inel. Fie un şir (An )n∈N ⊆ A şi A = An .
n
Deoarece A este σ−inel, rezultă că A ∈ A şi A \ An ∈ A, ∀n. Atunci avem:
( )
∩ ∪ ∩
A\ An = (A\An ) ∈ A ⇒ A\ A\ An ∈ A.
n n n
| ∩ {z ∩ }
A∩ An = An
n n
∩
Deci An ∈ A şi deci A este un δ−inel.
n

Corolar 1.21 Fie X o mulţime nevidă şi A ⊆ P(X) un σ−inel. Atunci:

i) Pentru orice şir monoton (crescător sau descrescător) (An ) ⊆ A avem lim An ∈ A.
ii) Pentru orice şir (An ) ⊆ A avem lim inf An , lim sup An ∈ A.

Exerciţiul 1.22 Orice intersecţie nevidă de δ−inele (σ−inele, σ−algebre) este un δ−inel (σ−inel, σ−algebră).

Definiţia 1.23 Fie X ̸= ∅ şi F ⊆ P(X), F ̸= ∅.

a) Se numeşte δ−inelul generat de familia F mulţimea
∩
δ(F) = D.
D δ−inel
F ⊆D

b) Se numeşte σ−inelul generat de familia F mulţimea

∩
σ(F) = S.
S σ−inel
F ⊆S

c) Se numeşte σ−algebra generată de familia F mulţimea

∩
A(F) = A.
A σ−algebra
F ⊆A

Din Exerciţiul 1.22 rezultă că δ(F) este un δ−inel. δ(F) este cel mai mic δ−inel, ı̂n sensul relaţiei de incluziune,
care conţine pe F. De asemenea, σ(F) este cel mai mic σ−inel care conţine pe F, iar A(F) este cea mai mică
σ−algebră care conţine pe F.

Exerciţiul 1.24 Fie X ̸= ∅ şi F, F1 , F2 ⊆ P(X) nevide. Atunci avem:

1) F ⊆ σ(F);
2) F = σ(F) ⇔ F este σ−inel;
3) F1 ⊆ F2 ⇒ σ(F1 ) ⊆ σ(F2 ).
Proprietăţi similare avem şi pentru δ−inele şi σ−algebre.

Exerciţiul 1.25 Fie X ̸= ∅ şi D ⊆ P(X) un δ−inel de mulţimi. Atunci

{ }
∪
σ(D) = A ⊆ X| ∃{An }n∈N ⊆ D astfel ı̂ncât A = An .
n∈N

Definiţia 1.26 Fie X ̸= ∅. O familie nevidă M ⊆ P(X) se numeşte familie monotonă dacă pentru orice şir
monoton (An ) ⊆ M avem lim An ∈ M.

Exerciţiul 1.27 Au loc următoarele:

a) Orice σ−inel este o familie monotonă.
b) Dacă o familie monotonă este inel atunci aceasta este şi σ−inel.

Exerciţiul 1.28 Orice intersecţie nevidă de familii monotone este o familie monotonă.

7
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

Definiţia 1.29 Fie X ̸= ∅ şi F o familie nevidă de submulţimi ale lui X. Se numeşte familia monotonă generată
de F mulţimea ∩
M(F) = M.
M familie monotonă
F ⊆M

Din Exerciţiul 1.28 rezultă că M(F) este cea mai mică familie monotonă, ı̂n sensul relaţiei de incluziune, care
conţine pe F.

Exerciţiul 1.30 Fie X ̸= ∅ şi F, F1 , F2 ⊆ P(X) nevide. Atunci avem:

1) F ⊆ M(F);
2) F = M(F) ⇔ F este familie monotonă;
3) F1 ⊆ F2 ⇒ M(F 1 ) ⊆ M(F 2 ).

Teorema 1.31 Fie X ̸= ∅ şi E ⊆ P(X) o algebră de mulţimi. Atunci M(E) = A(E).
Demonstraţie. Deoarece A(E) este un σ−inel, A(E) este o familie monotonă şi cum E ⊆ A(E) rezultă că
M(E) ⊆ A(E). Pentru a arăta incluziunea inversă vom arăta mai ı̂ntâi că M(E) este o algebră.
Fie A ∈ E şi fie L(A) = {E ∈ P(X)|E \ A ∈ M(E), A \ E ∈ M(E), E ∪ A ∈ M(E)}. Cum E este o algebră şi
E ⊆ M(E), rezultă că ∀E ∈ E, E ∈ L(A). Prin urmare E ⊆ L(A) (şi deci L(A) ̸= ∅). Observăm de asemenea că
E ∈ L(A) ⇔ A ∈ L(E). Cum M(E) este o familie monotonă, rezultă imediat că L(A) este o familie monotonă
şi ı̂ntrucât E ⊆ L(A), obţinem că M(E) ⊆ L(A). De aici rezultă: E ∈ M(E) ⇒ E ∈ L(A) ⇒ A ∈ L(E).
Prin urmare, dacă E ∈ M(E), atunci A ∈ L(E), ∀A ∈ E. Deci E ⊆ L(E) şi deci M(E) ⊆ L(E). Cum
M(E) ⊆ L(E), ∀E ∈ M(E), din definiţia lui L(E), urmează că M(E) este un inel. Deoarece X ∈ E ⊆ M(E),
rezultă că M(E) este o algebră. Din Exerciţiul 1.27(b) obţinem atunci că M(E) este o σ−algebră şi prin urmare
A(E) ⊆ M(E).

X ̸= ∅. Se numeşte topologie pe X, orice familie nevidă τ ⊆ P(X) astfel ı̂ncât:

Definiţia 1.32 Fie ∪
1) ∀(Ai )i∈I ⊆ τ, Ai ∈ τ ,
i∈I
2) ∀A, B ∈ τ, A ∩ B ∈ τ ,
3) X, ∅ ∈ τ .
În acest caz (X, τ ) se numeşte spaţiu topologic.

Fie (X, τ ) un spaţiu topologic. Elementele lui τ se numesc mulţimi τ −deschise. O mulţime A ⊆ X se numeşte
τ −ı̂nchisă dacă cA este τ −deschisă. Notăm Fτ = {F ⊆ X| F este τ −ı̂nchisă}.

Definiţia 1.33 Dacă (X, τ ) este un spaţiu topologic, A(τ ) se numeşte σ−algebra mulţimilor τ −boreliene şi se
notează cu Bτ .

Exerciţiul 1.34 Fie (X, τ ) un spaţiu topologic. Atunci Bτ = A(Fτ ) = A(C(τ )) = A(C(Fτ )).

Exerciţiul 1.35 Fie (X, ∥·∥) un spaţiu normat finit dimensional, τ topologia normei şi Kτ familia submulţimilor
τ −compacte. Atunci Bτ = A(Kτ ).

Exerciţiul 1.36 Fie X = R şi următoarele familii de mulţimi:

τ0 = topologia uzuală a lui R,
I1 = {(a, b) | a, b ∈ R, a < b},
I2 = {(a, b) | a, b ∈ Q, a < b},
I3 = {(a, b] | a, b ∈ R, a < b},
I4 = {[a, b) | a, b ∈ R, a < b},
I5 = {[a, b] | a, b ∈ R, a ≤ b},
Atunci avem Bτ0 = A(I 1 ) = A(I 2 ) = A(I 3 ) = A(I 4 ) = A(I 5 ).
Cu notaţiile de la exerciţiul precedent, vom determina ı̂n continuare cardinalul familiei Bτ0 . Pentru aceasta vom
utiliza teorema următoare, a cărei demonstraţie poate fi citită ı̂n lucrarea [2], vol.1, pag.120.

Teorema 1.37 (teorema lui Hewitt şi Stromberg) Fie X ̸= ∅, F ⊆P(X) aşa ı̂ncât ∅ ∈ F şi card(F) =
α ≥ 2. Atunci card(A(F)) ≤ αℵ0 .

Teorema 1.38 Cardinalul mulţimii Bτ0 este egal cu puterea continuului.

8
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

Demonstraţie. Puterea continuului este numărul cardinal c = card(R) = card(P(N)) = 2ℵ0 .

Considerăm funcţia f : Q × Q → I2 ∪ {∅}, definită prin

 {x ∈ R | a < x < b}, a < b
f (a, b) = {x ∈ R | b < x < a}, b < a , ∀(a, b) ∈ Q × Q.

∅, a = b

Deoarece f este surjectivă, obţinem:

card(I2 ) ≤ card(I2 ∪ {∅}) ≤ card(Q × Q) = card(Q) · card(Q) = ℵ0 · ℵ0 = ℵ0 . (10)

Pe de altă parte, {(−1, n)| n ∈ N} ⊆ I2 şi deci

ℵ0 = card({(−1, n)| n ∈ N}) ≤ card(I2 ). (11)

Din (10) şi (11) rezultă card(I2 ) = ℵ0 . Atunci, din Exerciţiul 1.36 şi Teorema 1.37 rezultă
ℵ0
card(Bτ0 ) = card(A(I 2 )) ≤ (card(I2 )) = ℵℵ0 0 .

Totodată avem ( )ℵ 0
2 ≤ ℵ0 ≤ 2ℵ0 ⇒ 2ℵ0 ≤ ℵℵ0 0 ≤ 2ℵ0 = 2ℵ0 ·ℵ0 = 2ℵ0 ⇒ ℵℵ0 0 = 2ℵ0 = c.
Prin urmare obţinem:
card(Bτ0 ) ≤ c. (12)
Deoarece {(0, b)| b ∈ R∗+ } ⊆ τ0 ⊆ Bτ0 , rezultă

c = card({(0, b)| b ∈ R∗+ }) ≤ card(Bτ0 ) (13)

Atunci, din (12) şi (13) obţinem card(Bτ0 ) = c.

9
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 2 FUNCŢII DE MULŢIME

Cursul 2

2 Funcţii de mulţime
Fie X ̸= ∅ şi C ⊆ P(X) o familie arbitrară de mulţimi. O funcţie φ : C → [0, ∞] se va numi funcţie de mulţime.

Definiţia 2.1 Fie φ : C → [0, ∞] o funcţie de mulţime.

1) Spunem că φ este finită dacă φ(A) < ∞, ∀A ∈ C. ∪
2) Funcţia φ se numeşte σ−finită dacă ∀A ∈ C, ∃(An )n∈N ⊆ C astfel ı̂ncât A = An şi φ(An ) < ∞, ∀n ∈ N.
n∈N
3) Funcţia φ se numeşte izotonă dacă ∀ A, B ∈ C cu A ⊆ B, avem φ(A) ≤ φ(B).
4) Funcţia φ se numeşte substractivă dacă ∀ A, B ∈ C cu A ⊆ B, B \ A ∈ C şi φ(A) < ∞, avem φ(B \ A) =
φ(B) − φ(A).
∪
n
5) Funcţia φ se numeşte finit aditivă dacă ∀{Ai |i ∈ 1, n} ⊆ C cu Ai ∩ Aj = ∅ pentru i ̸= j şi Ai ∈ C, avem
i=1
( )
∪
n ∑
n
φ Ai = φ(Ai ).
i=1 i=1

6) ∪Funcţia φ se numeşte numărabil aditivă (sau σ-aditivă) dacă ∀(An )n∈N ⊆ C cu Am ∩ An = ∅ pentru m ̸= n
şi An ∈ C, avem
n∈N ( ) ∞
∪ ∑
φ An = φ(An ).
n∈N n=0

∪
n
7) Funcţia φ se numeşte finit subaditivă dacă ∀{Ai |i ∈ 1, n} ⊆ C cu Ai ∈ C, avem
i=1
( )
∪
n ∑
n
φ Ai ≤ φ(Ai ).
i=1 i=1
∪
8) Funcţia φ se numeşte numărabil subaditivă (sau σ-subaditivă) dacă ∀(An )n∈N ⊆ C cu An ∈ C, avem
n∈N
( ) ∞
∪ ∑
φ An ≤ φ(An ).
n∈N n=0

9) Funcţia φ se numeşte continuă pe şiruri ascendente dacă ∀(An )n∈N ⊆ C, un şir ascendent cu lim An ∈ C,
n→∞
( )
∃ lim φ (An ) = φ lim An .
n→∞ n→∞

10) Funcţia φ se numeşte continuă pe şiruri descendente dacă ∀(An )n∈N ⊆ C, un şir descendent astfel ı̂ncât
lim An ∈ C şi ∃n0 ∈ N cu φ (An0 ) < ∞,
n→∞
( )
∃ lim φ (An ) = φ lim An .
n→∞ n→∞

Exerciţiul 2.2 Fie X ̸= ∅, C ⊆ P(X) şi φ : C → [0, ∞] o funcţie de mulţime.

1. Dacă φ este finit aditivă şi ∅ ∈ C aşa ı̂ncât φ(∅) < ∞, atunci φ(∅) = 0.
2. Dacă φ este finit aditivă, atunci φ este substractivă.
3. Dacă C este inel, atunci φ este finit aditivă dacă şi numai dacă ∀A, B ∈ C astfel ı̂ncât A ∩ B = ∅, φ(A ∪ B) =
φ(A) + φ(B).
4. Dacă C este inel şi φ este finit aditivă, atunci φ este izotonă.
5. Presupunem că ∅ ∈ C şi φ(∅) = 0. Dacă φ este numărabil aditivă (subaditivă), atunci φ este finit aditivă
(subaditivă).

10
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 2 FUNCŢII DE MULŢIME

Teorema 2.3 Fie C inel de mulţimi şi φ : C →[0, ∞] o funcţie de mulţime finit aditivă.
1. Dacă φ este continuă pe şiruri ascendente, atunci φ este numărabil aditivă.
2. Dacă pentru orice şir descendent (An ) ⊆ C cu lim An = ∅ avem lim φ(An ) = 0, atunci φ este numărabil
n→∞
aditivă.
3. Dacă φ este numărabil subaditivă, atunci φ este numărabil aditivă.
∪
Demonstraţie. 1. Fie (An )n∈N ∈ C aşa ı̂ncât An ∈ C şi An ∩ Am = ∅, pentru n ̸= m. Atunci şirul
n
∪
n ∪ ∑
n
Bn = Ak , ∀n ∈ N, este ascendent şi lim Bn = An . Deoarece φ este finit aditivă, φ(Bn ) = φ(Ak ) şi cum
k=0 n k=0
∪ ∑
n ∞
∑
φ este continuă pe şiruri ascendente rezultă φ( An ) = φ(lim Bn ) = lim φ(Bn ) = lim φ(Ak ) = φ(Ak ).
n→∞ n→∞
n k=0 k=0
Deci φ este numărabil aditivă.
∪ ∪
2. Fie (An )n∈N ∈ C aşa ı̂ncât An ∈ C şi An ∩ Am = ∅, pentru n ̸= m. Fie A = An şi definim şirurile
n n
∪
n
Bn = Ak , Cn = A \ Bn , ∀n ∈ N. Atunci (Bn ), (Cn ) ⊆ C, (Bn ) este un şir ascendent, iar (Cn ) este un şir des-
k=0 ∩ ∩ ∪ ∪
cendent. În plus avem lim Cn = Cn = (A \ Bn ) = A \ Bn = A \ An = A \ A = ∅. Atunci, din ipoteză
n n n n
obţinem lim φ(Cn ) = 0.
n→∞
Pe de altă parte, A = Bn ∪ Cn , iar Bn ∩ Cn = ∅. Cum φ este finit aditivă, avem φ(A) = φ(Bn ) + φ(Cn ) =
∑n ∑
n
φ(Ak ) + φ(Cn ), ∀n ∈ N. Trecând la limită ı̂n această egalitate, obţinem că φ(A) = lim φ(Ak ) +
k=0 n→∞
k=0
∞
∑
lim φ(Cn ) = φ(Ak ). Deci φ este numărabil aditivă.
n→∞
k=0
∪
3. Presupunem că φ este numărabil subaditivă şi fie (An )n∈N ∈ C aşa ı̂ncât An ∈ C şi An ∩ Am = ∅, pentru
n
∪
n ∪
n ̸= m. Fie Bn = Ak , ∀n ∈ N şi fie A = An . Deoarece φ este finit aditivă, rezultă că este izotonă şi cum
k=0 n
∑
n ∞
∑
Bn ⊆ A avem: φ(Ak ) = φ(Bn ) ≤ φ(A), ∀n ∈ N. Prin urmare φ(An ) ≤ φ(A).
k=0 n=0
∞
∑ ∞
∑
Deoarece φ este numărabil subaditivă, are loc şi inegalitatea inversă, φ(A) ≤ φ(An ), şi deci φ(A) = φ(An ).
n=0 n=0
Prin urmare φ este numărabil aditivă.

Teorema 2.4 (Teorema I de prelungire) Fie X ̸= ∅, S ⊆ P(X) un semiinel şi φ : S → [0, ∞] o funcţie de
∑
n ∪
n
mulţime aşa ı̂ncât φ(∅) = 0. Definim funcţia µ : C(S) →[0, ∞] prin µ(A) = φ(Ai ), ∀A = Ai ∈ C(S), unde
i=1 i=1
{Ai }i=1,n ⊆ S cu Ai ∩ Aj = ∅, pentru i ̸= j.
1. Dacă φ este finit aditivă, atunci funcţia µ este bine definită, este finit aditivă şi este unica funcţie finit aditivă
λ : C(S) → [0, ∞] astfel ı̂ncât λ|S = φ.
2. Dacă φ este numărabil aditivă, atunci µ este numărabil aditivă.
Demonstraţie. 1. Din Teorema 1.12 avem că
{ }
∪
n
C(S) = A ⊆ X| ∃{Ai }i=1,n ⊆ S astfel ı̂ncât Ai ∩ Aj = ∅, pentru i ̸= j, şi A = Ai .
i=1

∪
n
Prin urmare, dacă A ∈ C(S), există {Ai }i=1,n ⊆ S astfel ı̂ncât Ai ∩ Aj = ∅, pentru i ̸= j, şi A = Ai .
i=1
∑
n
Deci ∃ φ(Ai ) ∈ [0, ∞]. Arătăm ı̂n continuare că µ este bine definită, adică numărul µ(A) nu depinde de
i=1
reprezentanţii A1 , ..., An ai lui A. Fie deci A ∈ C(S) şi fie A1 , ..., An ∈ S cu Ai ∩ Ai′ = ∅, pentru i ̸= i′ , şi
∪n ∪
m
A= Ai . Fie de asemenea, B1 , ..., Bm ∈ S cu Bj ∩ Bj ′ = ∅, pentru j ̸= j ′ , şi A = Bj .
i=1 j=1

11
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 2 FUNCŢII DE MULŢIME

∪
m ∪
m
Atunci, pentru fiecare i ∈ 1, n avem: Ai = Ai ∩ A = Ai ∩ Bj = (Ai ∩ Bj ), iar Ai ∩ Bj ∈ S, ∀j ∈ 1, m, şi
j=1 j=1
∪
m
(Ai ∩ Bj ) ∩ (Ai ∩ Bj ′ ) = ∅, pentru j ̸= j ′ . Cum (Ai ∩ Bj ) = Ai ∈ S, iar φ este finit aditivă pe S, rezultă
j=1
∑
m
φ(Ai ) = φ(Ai ∩ Bj ).
j=1
∪
n ∪
n
Analog, pentru fiecare j ∈ 1, m avem: Bj = Bj ∩ A = Bj ∩ Ai = (Bj ∩ Ai ), iar Bj ∩ Ai ∈ S, ∀i ∈ 1, n, şi
i=1 i=1
∑
n
(Bj ∩ Ai ) ∩ (Bj ∩ Ai′ ) = ∅, pentru i ̸= i′ . Deci φ(Bj ) = φ(Bj ∩ Ai ).
i=1
∑
n ∑
n ∑
m ∑
m ∑
n ∑
m
Prin urmare, φ(Ai ) = φ(Ai ∩ Bj ) = φ(Bj ∩ Ai ) = φ(Bj ). Rezultă că µ(A) nu depinde de
i=1 i=1 j=1 j=1 i=1 j=1
reprezentanţii lui A şi deci funcţia µ este bine definită.
Arătăm că µ este finit aditivă. Cum C(S) este un inel, este suficient să arătăm că ∀A, B ∈ C(S) cu A ∩ B = ∅,
µ(A ∪ B) = µ(A) + µ(B). Fie deci A, B ∈ C(S) aşa ı̂ncât A ∩ B = ∅. Există atunci A1 , ..., An ∈ S astfel
∪n
ı̂ncât Ai ∩ Ai′ = ∅, pentru i ̸= i′ , şi A = Ai , respectiv există B1 , ..., Bm ∈ S astfel ı̂ncât Bj ∩ Bj ′ = ∅,
i=1
∪
m ∪
n ∪
m
pentru j ̸= j ′ , şi B = Bj . Atunci avem A ∪ B = Ai ∪ Bj şi Ai ∩ Bj = Ai ∩ Ai′ = Bj ∩ Bj ′ = ∅,
j=1 i=1 j=1
pentru orice i, i′ ∈ 1, n şi orice j, j ′ ∈ 1, m cu i ̸= i′ , j ̸= j ′ şi i ̸= j. Prin urmare, din definiţia lui µ avem
∑n ∑ m
µ(A ∪ B) = φ(Ai ) + φ(Bj ) = µ(A) + µ(B). Deci µ este finit aditivă.
i=1 j=1
Deoarece S ⊆ C(S), din definiţia lui µ rezultă că µ(A) = φ(A), ∀A ∈ S şi deci µ|S = φ. Fie λ : C(S) → [0, ∞] o
funcţie de mulţime finit aditivă astfel ı̂ncât λ|S = φ. Fie A ∈ C(S). Atunci există {Ai }i=1,n ⊆ S astfel ı̂ncât Ai ∩
∪n
Aj = ∅, pentru i ̸= j, şi A = Ai . Din ipoteză, λ|S = φ şi deci λ(Ai ) = φ(Ai ), ∀i ∈ 1, n. Deoarece λ este finit
i=1
∑
n ∑
n
aditivă rezultă: λ(A) = λ(Ai ) = φ(Ai ) = µ(A). Prin urmare λ = µ.
i=1 i=1

2. Presupunem că φ este numărabil este numărabil aditivă. Fie (An )n∈N ⊆ C(S) astfel ı̂ncât
∪ aditivă şi arătăm că µ ∪
Am ∩ An = ∅, pentru m ̸= n, şi An ∈ C(S). Fie A = An . Pentru orice n ∈ N, deoarece An ∈ C(S), există
n∈N n∈N
∪
pn
{Anj }j=1,pn ⊆ S astfel ı̂ncât Anj ∩ Anj′ = ∅, pentru j ̸= j ′ , şi An = Anj . De asemenea, deoarece A ∈ C(S),
j=1
∪
p ∑
p
există {Bi }i=1,p ⊆ S astfel ı̂ncât Bi ∩ Bi′ = ∅, pentru i ̸= i′ , şi A = Bi . Atunci µ(A) = φ(Bi ).
i=1 i=1
∪ ∪ ∪ ∪
pn ∪ ∪
pn
Pentru orice i ∈ 1, p avem: Bi = Bi ∩ A = Bi ∩ An = (Bi ∩ An ) = (Bi ∩ Anj ) = (Bi ∩ Anj ).
n∈N n∈N n∈N j=1 n∈N j=1
Deoarece S este semiinel, Bi ∩ Anj ∈ S, ∀n ∈ N, ∀j ∈ 1, pn .
Fie n, m ∈ N şi j ∈ 1, pn , j ′ ∈ 1, pm aşa ı̂ncât (n, j) ̸= (m, j ′ ). Deci n ̸= m sau j ̸= j ′ . Dacă n ̸= m, atunci
′
j ′ ) ⊆ Aj ∩ Aj ′ ⊆ An ∩ Am = ∅. Dacă n = m, atunci j ̸= j şi deci (Bi ∩ Aj ) ∩ (Bi ∩ Aj ′ ) ⊆
(Bi ∩ Anj ) ∩ (Bi ∩ Am n m n n

Aj ∩ Aj ′ = ∅.
n n

∪ ∪
pn
′
Prin urmare, (Bi ∩ Anj ) ∩ (Bi ∩ Am j′ ) = ∅, pentru (n, j) ̸
= (m, j ), şi (Bi ∩ Anj ) = Bi ∈ S.
n∈N j=1
∞ ∑
∑ pn
Deoarece φ este numărabil aditivă, rezultă atunci că φ(Bi ) = φ(Bi ∩ Anj ).
n=0 j=1
∑
p ∑ ∞ ∑
p ∑ pn ∑∞ ∑ pn ∑
p
Atunci obţinem µ(A) = φ(Bi ) = φ(Bi ∩ Anj ) = φ(Bi ∩ Anj ).
i=1 i=1 n=0 j=1 n=0 j=1 i=1
∪
p ∪
p
Pe de altă parte, pentru orice n ∈ N şi orice j ∈ 1, pn , avem Anj = A ∩ Anj = ( Bi ) ∩ Anj = (Bi ∩ Anj ). De
i=1 i=1

12
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 2 FUNCŢII DE MULŢIME

∪
p
asemenea, avem (Bi ∩ Anj ) = Anj ∈ S şi (Bi ∩ Anj ) ∩ (Bi′ ∩ Anj ) ⊆ Bi ∩ Bi′ = ∅, pentru i ̸= i′ . Deoarece φ este
i=1
∑
p
numărabil aditivă şi φ(∅) = 0, φ este şi finit aditivă şi deci φ(Anj ) = φ(Bi ∩ Anj ). Prin urmare rezultă:
i=1
∞ ∑
∑ pn ∑
p ∞ ∑
∑ pn ∞
∑
µ(A) = φ(Bi ∩ Anj ) = φ(Anj ) = µ(An ). Deci µ este numărabil aditivă.
n=0 j=1 i=1 n=0 j=1 n=0

Definiţia 2.5 Fie X ̸= ∅ şi C ⊆ P(X) un inel de mulţimi. O funcţie de mulţime µ : C →[0, ∞] se numeşte
măsură (pe C) dacă:
1) µ este numărabil aditivă,
2) ∃A ∈ C astfel ı̂ncât µ(A) < ∞.

Definiţia 2.6 Fie X ̸= ∅ şi C ⊆ P(X) un inel de mulţimi. O măsură µ pe C se numeşte probabilistică dacă
X ∈ C şi µ(X) = 1.

Exerciţiul 2.7 1) Fie X o mulţime infinită şi µ : P(X) →[0, ∞], definită prin
{
card(A), A este finită
µ(A) = , ∀A ∈ P(X).
∞, A este infinită

µ este o măsură şi µ este σ-finită dacă şi numai dacă X este numărabilă.
2) Fie X o mulţime nevidă şi x ∈ X. Definim funcţia de mulţime µx : P(X) →[0, 1] prin
{
1, x ∈ A
µx (A) = , ∀A ∈ P(X).
0, x ̸∈ A

µx este o măsură probabilistică.

3) Fie X o mulţime infinită, A = {A ⊆ X|A sau cA este finită} şi µ : A → [0, ∞], definită prin
{
0, A este finită
µ(A) = , ∀A ∈ A.
1, cA este finită

µ este o măsură (probabilistică) dacă şi numai dacă X este nenumărabilă.

Teorema 2.8 Fie X ̸= ∅, C ⊆ P(X) un inel de mulţimi şi µ : C → [0, ∞] o măsură. Atunci avem:
1) µ(∅) = 0,
2) µ este finit aditivă,
3) µ este izotonă,
4) µ este substractivă,
5) µ este numărabil subaditivă,
6) µ este continuă pe şiruri ascendente,
7) µ este continuă pe şiruri descendente.
∈ C astfel ı̂ncât µ(A) < ∞. Fie şirul A0 = A şi
Demonstraţie. 1) Din proprietatea (2) a măsurii, există A ∪
∗
An = ∅, ∀n ∈ N . Atunci An ∩ Am = ∅, pentru n ̸= m, şi An = A ∈ C. Cum µ este numărabil aditivă,
n
∪ ∞
∑ ∞
∑ ∞
∑
rezultă µ(A) = µ( An ) = µ(An ) = µ(A0 ) + µ(An ) = µ(A) + µ(∅). Deoarece µ(A) < ∞, obţinem
n∈N n=0 n=1 n=1
∞
∑
µ(∅) = 0. Prin urmare µ(∅)( lim n) = 0 şi deci, µ(∅) = 0.
n→∞
n=1

(2) rezultă din (1) şi Exerciţiul 2.2(5). De asemenea, (3) şi (4) rezultă din (2) şi Exerciţiul 2.2.
∪
5) Fie (An )n∈N ⊆ C astfel ı̂ncât An ∈ C. Din Propoziţia 1.17, există un şir (Bn )n∈N ⊆ C astfel ı̂ncât
∪ ∪ n∈N
∪ ∪
Bn ⊆ An , ∀n ∈ N, An = Bn şi Bn ∩ Bm = ∅, pentru n ̸= m. Atunci avem: µ( An ) = µ( Bn ) =
n∈N n∈N n∈N n∈N
∞
∑ ∞
(3) ∑
µ(Bn ) ≤ µ(An ).
n=0 n=0

6) Fie (An )n∈N ⊆ C un şir ascendent astfel ı̂ncât lim An ∈ C. Definim şirul B0 = A0 şi Bn = An \ An−1 , ∀n ∈ N∗ .

13
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 2 FUNCŢII DE MULŢIME

∪
n ∪ ∪
Atunci avem: (Bn )n∈N ⊆ C, Bk = An , ∀n, Bn = An = lim An ∈ C şi Bn ∩ Bm = ∅, pentru n ̸= m.
k=0 n∈N n∈N
∪ ∞
∑ ∑n ∪
n
Prin urmare µ(lim An ) = µ( Bn ) = µ(Bn ) = lim µ(Bk ) = lim µ( Bk ) = lim µ(An ).
n→∞ n→∞ n→∞
n∈N n=0 k=0 k=0
∩
7) Fie (An )n∈N ⊆ C un şir descendent astfel ı̂ncât lim An ∈ C şi ∃n0 ∈ N cu µ(An0 ) < ∞. Cum lim An = An ,
n
rezultă µ(lim An ) ≤ µ(An ) ≤ µ(An0 ) < ∞, ∀n ≥ n0 .
Considerăm şirul Bn = An0 \ An , ∀n ≥ n0 . Cum An ⊇ An+1 , ∀n ≥ n0 , rezultă
∪ Bn ⊆ Bn+1∪, ∀n ≥ n0 . Deci
∪
(Bn )n≥n0 ⊆ C şi este un şir ascendent. Mai mult, avem: lim Bn = Bn = (An0 \ An ) = (An0 ∩ CAn ) =
n≥n0
∩ ∩ n≥n0 n≥n0
An 0 ∩ C An = An 0 \ An = An0 \ lim An . Prin urmare, folosind proprietatea de substractivitate, obţinem:
n≥n0 n≥n0
µ(lim Bn ) = µ(An0 \ lim An ) = µ(An0 ) − µ(lim An ). De asemenea, folosind proprietatea de continuitate a măsurii
pe şiruri ascendente şi proprietatea de substractivitate, obţinem: µ(lim Bn ) = lim µ(Bn ) = lim µ(An0 \ An ) =
n→∞ n→∞
lim (µ(An0 ) − µ(An )) = µ(An0 ) − lim µ(An ). Deci avem µ(An0 ) − µ(lim An ) = µ(An0 ) − lim µ(An ) şi ţinând
n→∞ n→∞ n→∞
seama că µ(An0 ) < ∞, rezultă µ(lim An ) = lim µ(An ).
n→∞

Exerciţiul 2.9 Fie X ̸= ∅, C ⊆ P(X) un σ-inel, µ : C → [0, ∞] o măsură şi fie un şir (An ) ⊆ C. Atunci avem:
1) µ(lim inf An ) ≤ lim inf µ(An ); ∪
2) Dacă există n0 ∈ N aşa ı̂ncât µ( Ak ) < ∞, atunci µ(lim sup An ) ≥ lim sup µ(An );
k≥n0
∞
∑
3) Dacă µ(An ) < ∞, atunci µ(lim sup An ) = 0.
n=0

Observaţia 2.10 Orice măsură finită µ pe un inel de mulţimi, induce o topologie ”metrică” pe acel inel, ı̂n raport
cu care operaţiile de reuniune şi intersecţie sunt funcţii uniform continue. Funcţia considerată este d(A, B) =
µ(A∆B). Aceasta este simetrică şi verifică inegalitatea triunghiulară, dar nu ı̂ndeplineşte prima condiţie a
metricilor, deoarece, ı̂n general, µ(A∆B) = 0 nu implică A = B (vezi de exemplu măsura Lebesgue definită ı̂n
paragraful 5). Există ı̂nsă măsuri care ı̂ndeplinesc şi această condiţie (de exemplu prima măsură din Exerciţiul
2.7) şi pentru care funcţia d este o metrică. Pentru a rezolva problema ı̂n general, vom proceda astfel:

Exerciţiul 2.11 Fie X ̸= ∅, C ⊆ P(X) un inel de mulţimi, µ : C →[0, ∞] o măsură finită. Definim relaţia:

∀A, B ∈ C, A ∼ B ⇔ µ(A∆B) = 0.

Avem următoarele:
1) ∼ este o relaţie de echivalenţă pe C.
Pentru orice A ∈ C, fie A b = {B ∈ C | B ∼ A}, clasa de echivalenţă a mulţimii A relativ la relaţia ∼, şi fie
b b
mulţimea C = {A | A ∈ C}.
2) Funcţia ( )
d : Cb × Cb → [0, ∞), d A,
b B
b = µ (A∆B)

b
este bine definită şi este o metrică pe C.
3) Funcţia ( ) ( )
ρ : Cb × Cb × Cb × Cb → [0, ∞)
(( ) ( )) ( ) ( )
ρ A,b B
b , A c′ , B
c′ b A
= d A, c′ + d B,
b B
c′ .

b b
( pe)C × C.
este bine definită şi( este o metrică
)
b b b
4) Funcţiile φ, ψ : C × C, ρ → C, d definite prin:
( )
b B
φ A, b =A\∪ B,
( )
b B
ψ A, b =A\∩ B,

sunt uniform continue.

14
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 3 MĂSURI EXTERIOARE

Definiţia 2.12 Se numeşte spaţiu măsurabil o pereche ordonată (X, A), unde X este o mulţime nevidă, iar A
este o σ-algebră de părţi ale lui X. În acest caz, elementele lui A se numesc mulţimi A-măsurabile.

Definiţia 2.13 Se numeşte spaţiu cu măsură un triplet ordonat (X, A, µ), unde (X, A) este un spaţiu măsurabil,
iar µ este o măsură pe A.

Definiţia 2.14 Un spaţiu cu măsură (X, A, µ) se numeşte spaţiu probabilistic dacă µ este o măsură probabi-
listică. În acest caz, σ-algebra A se numeşte câmp de evenimente, elementele sale se numesc evenimente, X
se numeşte evenimentul sigur, iar ∅ se numeşte evenimentul imposibil. Pentru un eveniment E ∈ A, µ(E) se
numeşte probabilitatea evenimentului E.

3 Măsuri exterioare
În acest paragraf vom introduce o funcţie de mulţime, numită măsură exterioară, care are doar o parte din
proprietăţile unei măsuri, dar care este definită pe mulţimea tuturor părţilor unei mulţimi date. Vom arăta apoi
că, pornind de la o măsură exterioară arbitrară, se poate construi o σ−algebră de mulţimi pe care restricţia
măsurii exterioare respective este o măsură.

Definiţia 3.1 Fie X ̸= ∅. O funcţie de mulţimi µ : P(X) →[0, ∞] se numeşte măsură exterioară (pe X) dacă
1) µ este izotonă,
2) µ este numărabil subaditivă,
3) µ(∅) = 0.

Observaţia 3.2 Din Exerciţiul 2.2 rezultă că orice măsură exterioară este finit subaditivă, iar din Teorema
2.3(3), orice măsură exterioară şi finit aditivă este o măsură.
∪
Fie X ̸= ∅, C ⊆ P(X) o familie de submulţimi ale lui X astfel ı̂ncât există un şir (En ) ⊆ C cu X = En şi
n∈N
fie µ : C →[0, ∞] o funcţie arbitrară de mulţime. Definim funcţia µ∗ : P(X) → [0, ∞] prin:
{∞ }
∑ ∪
µ∗ (A) = inf µ(An ) | (An )n∈N ⊆ C astfel ı̂ncât A ⊆ An .
n=0 n∈N

∪ ∪
Observaţia 3.3 1) Deoarece ∃(En ) ⊆ C cu X = En , atunci pentru orice A ∈ P(X) avem A ⊆ X = En
∞
{∞ n∈N } n∈N
∑ ∑ ∪
şi deci µ(En ) ∈ µ(An ) | (An )n∈N ⊆ C astfel ı̂ncât A ⊆ An .
n=0 {∞ n=0 }
n∈N
∑ ∪
Deci mulţimea µ(An ) | (An )n∈N ⊆ C astfel ı̂ncât A ⊆ An este nevidă şi cum este minorată de către 0,
n=0 n∈N
există marginea ei inferioară. Prin urmare, funcţia µ∗ este bine definită.

∪ X ∈ C (ı̂n particular, dacă C este o algebră), atunci luăm En = X, ∀n ∈ N şi deci ∃(En ) ⊆ C cu
2) Dacă
X= En .
n∈N
∪
3) Condiţia ∃(En ) ⊆ C cu X = En nu este ı̂ndeplinită ı̂nsă pentru orice inel. De exemplu, dacă X este o
n∈N
mulţime nenumărabilă, atunci familia C = {A ⊆ X | A este finită} este un inel, iar X nu se poate reprezenta ca
o reuniune numărabilă de mulţimi din C.

Teorema 3.4 Funcţia µ∗ are următoarele proprietăţi:

1) µ∗ este izotonă;
2) µ∗ este numărabil subaditivă;
3) Dacă ∀ε > 0, ∃A ∈ C astfel ı̂ncât µ(A) < ε, atunci µ∗ (∅) = 0;
4) Dacă ∀ε > 0, ∃A ∈ C astfel ı̂ncât µ(A) < ε, atunci µ∗ (A) ≤ µ(A), ∀A ∈ C.

15
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 3 MĂSURI EXTERIOARE

∗ ∗
Demonstraţie. 1) Trebuie să arătăm că ∀A, B ∈ P(X) cu A ⊆ B avem ∪ µ (A) ≤ µ (B).
Fie A, B ∈ P(X) cu A ⊆ B şi fie (Bn )n∈N ⊆ C astfel ı̂ncât B ⊆ Bn . Cum A ⊆ B, rezultă că µ∗ (A) ≤
∞
{∞ n∈N }
∑ ∑ ∪
∗
µ(Bn ) şi deci µ (A) ≤ inf µ(Bn ) | (Bn )n∈N ⊆ C astfel ı̂ncât B ⊆ Bn = µ∗ (B).
n=0 n=0
∞
(
n∈N
) ∞
∑ ∪ ∑
2) Fie un şir (An )n∈N ⊆ P(X). Dacă µ∗ (An ) = ∞, inegalitatea µ∗ An ≤ µ∗ (An ) este evidentă.
n=0 n∈N n=0
∞
∑
Presupunem deci că µ∗ (An ) < ∞. Atunci, oricare ar fi n ∈ N, µ∗ (An ) < ∞. Fie ε > 0.
n=0
Din definiţia lui µ∗ rezultă:
∪ ∞
∑ ε
∀n ∈ N, ∃(Ank )k∈N ⊆ C astfel ı̂ncât An ⊆ Ank şi µ(Ank ) < µ∗ (An ) + .
2n+2
k∈N k=0

∞ ∑
∑ ∞ ∑∞ ∑∞ ∑∞ ∑∞
ε ε
Sumând aceste condiţii, obţinem: µ(Ank ) ≤ µ∗ (An ) + n+2
= µ ∗
(A n ) + < µ∗ (An ) + ε.
2 2
n=0k=0 ( n=0 ) n=0
∞ ∑∞
n=0 n=0
∪ ∪ ∪ ∪ ∑
Pe de altă parte, An ⊆ Ank şi deci µ∗ An ≤ µ(Ank ).
( n∈N ) n∈N∞k∈N n∈N n=0k=0 ( ) ∞
∪ ∑ ∪ ∑
Prin urmare µ∗ An < µ∗ (An ) + ε şi cum ε > 0 a fost luat arbitrar, obţinem µ∗ An ≤ µ∗ (An ).
n∈N n=0 n∈N n=0
Deci µ∗ este numărabil subaditivă.
ε
3) Fie un ε > 0. Din ipoteză rezultă că ∀n ∈ N, ∃An ∈ C astfel ı̂ncât µ(An ) < n+2 .
2
∑∞ ∑∞ ∪
ε
Sumând aceste relaţii, după n ∈ N, obţinem µ(An ) ≤ n+2
< ε. Cum ∅ ⊆ An , rezultă µ∗ (∅) ≤
n=0 n=0
2
n∈N
∑∞
µ(An ) < ε. Deci µ∗ (∅) < ε, ∀ε > 0 şi atunci µ∗ (∅) = 0.
n=0

4) Fie A ∈ C. Dacă µ(A) = ∞, inegalitatea este evidentă. Presupunem că µ(A) < ∞ şi fie un ε > 0.
ε ∪
Notăm A0 = A. Din ipoteză, ∀n ∈ N∗ , ∃An ∈ C astfel ı̂ncât µ(An ) < n+1 . Atunci avem A ⊆ An şi deci
2
n∈N
∑∞ ∑∞ ∞
∑
∗ ε ε
µ (A) ≤ µ(An ) = µ(A0 ) + µ(An ) ≤ µ(A) + n+1
= µ(A) + < µ(A) + ε.
n=0 n=1 n=1
2 2
Prin urmare, µ∗ (A) < µ(A) + ε, ∀ε > 0, de unde rezultă µ∗ (A) ≤ µ(A).

Observaţia 3.5 Din teorema anterioară rezultă:

1) În condiţiile date, dacă funcţia de mulţime µ satisface condiţia
∀ε > 0, ∃A ∈ C astfel ı̂ncât µ(A) < ε (numită condiţia (α))
atunci µ∗ este o măsură exterioară pe X cu proprietatea µ∗ ≤ µ pe C. În acest caz, µ∗ se va numi măsura
exterioară indusă de µ.

2) Dacă ∅ ∈ C şi µ(∅) = 0, atunci condiţia (α) este evident ı̂ndeplinită.

{ }
∏
n
∗
Exerciţiul 3.6 Fie X = R (n ∈ N ), S =
n
(ai , bi ] | ai , bi ∈ R cu ai < bi , ∀i ∈ 1, n şi fie f : R → R o
i=1
funcţie crescătoare şi continuă la dreapta. Definim funcţia de mulţime λf : S → [0, ∞] prin
( n )
∏ ∏n
λf (ai , bi ] = (f (bi ) − f (ai )).
i=1 i=1

Să se arate că funcţia λf are proprietatea (α).

16
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 3 MĂSURI EXTERIOARE

( )
∪ ∏
n
Întrucât Rn = (−m, m] , funcţia λ∗f este bine definită, iar din Teorema 3.4 obţinem că λ∗f este o
m∈N∗ i=1
măsură exterioară pe Rn .
Dacă luăm de exemplu f (x) = x, ∀x ∈ R, atunci, pentru n = 1, λf ((a, b]) reprezintă lungimea intervalului
(a, b], pentru n = 2, λf ((a1 , b1 ] × (a2 , b2 ]) reprezintă aria dreptunghiului (a1 , b1 ] × (a2 , b2 ], iar pentru n = 3,
λf ((a1 , b1 ] × (a2 , b2 ] × (a3 , b3 ]) reprezintă volumul paralelipipedului (a1 , b1 ] × (a2 , b2 ] × (a3 , b3 ].

∪ (Teorema II de prelungire) Fie X ̸= ∅ şi fie C ⊆ P(X) un inel de mulţimi aşa ı̂ncât ∃(En ) ⊆
Teorema 3.7
C cu X = En . Dacă µ : C →[0, ∞] este o măsură, atunci µ∗ este o măsură exterioară pe X care prelungeşte
n∈N
pe µ, adică µ∗ |C = µ.
∪
Demonstraţie. Deoarece ∃(En ) ⊆ C cu X = En , funcţia µ∗ este bine definită.
n∈N
Cum C este inel, rezultă că ∅ ∈ C şi µ(∅) = 0. Din Observaţia 3.5 rezultă atunci că µ∗ este o măsură exterioară
pe X. Arătăm ı̂n continuare că µ∗ |C = µ, adică µ∗ (A) = µ(A), ∀A ∈ C.
∗
Fie A ∈ C. Din Teorema 3.4(4) avem că ∪ µ (A) ≤ µ(A). Pentru
∪ a arăta inegalitatea inversă, considerăm un şir
arbitrar (An )n∈N ⊆ C astfel ı̂ncât A ⊆ An . Atunci A = (A ∩ An ), unde A ∩ An ∈ C, ∀n, şi deci avem:
n n
( ) ∞ ∞
∪ µ numărabil ∑ ∑
µ(A) = µ (A ∩ An ) ≤ µ(A ∩ An ) ≤ µ(An ).
subaditivă
n∈N n=0 n=0
∪
Cum (An ) a fost ales arbitrar ı̂n C, cu A ⊆ An , rezultă
n∈N
{ ∞
}
∑ ∪
µ(A) ≤ inf µ(An ) | (An )n∈N ⊆ C cu A ⊆ An = µ∗ (A).
n=0 n∈N

Prin urmare µ∗ (A) = µ(A).

Exerciţiul 3.8 Fie X ̸= ∅ şi µ : P(X) → [0, ∞] o măsură exterioară pe X. Atunci µ∗ = µ.

17
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 3 MĂSURI EXTERIOARE

Cursul 3

Definiţia 3.9 Fie X ̸= ∅ şi µ : P(X) → [0, ∞] o măsură exterioară pe X. O mulţime A ∈ P(X) se numeşte
µ-măsurabilă dacă:
∀T ∈ P(X), µ(T ) = µ(T ∩ A) + µ(T ∩ cA).

Observaţia 3.10 Cum pentru orice A, T ∈ P(X) avem

T = T ∩ X = T ∩ (A ∪ cA) = (T ∩ A) ∪ (T ∩ cA)

şi cum µ este finit subaditivă, rezultă

µ(T ) ≤ µ(T ∩ A) + µ(T ∩ cA).

Prin urmare, pentru a arăta că A este o mulţime µ-măsurabilă, este suficient să arătăm inegalitatea:

µ(T ) ≥ µ(T ∩ A) + µ(T ∩ cA), ∀T ∈ P(X). (14)

Mai mult, cum inegalitatea (14) este ı̂ndeplinită dacă µ(T ) = ∞, va fi suficient să o demonstrăm doar pentru
mulţimile T ∈ P(X) cu µ(T ) < ∞.
În cele ce urmează, dacă µ : P(X) → [0, ∞] este o măsură exterioară pe X, vom nota prin Mµ clasa tuturor
mulţimilor µ−măsurabile.

Teorema 3.11 Fie X ̸= ∅ şi µ : P(X) →[0, ∞] o măsură exterioară pe X. Clasa mulţimilor µ−măsurabile,
Mµ , este o algebră de mulţimi.

Demonstraţie. Din Exerciţiul 1.8, este suficient să arătăm că:

1) ∀A, B ∈ Mµ , A ∪ B ∈ Mµ ,
2) ∀A ∈ Mµ , cA ∈ Mµ ,
3) ∅ ∈ Mµ .

1) Fie A, B ∈ Mµ . Atunci avem:

∀T ∈ P(X), µ(T ) = µ(T ∩ A) + µ(T ∩ cA) (15)

∀T ∈ P(X), µ(T ) = µ(T ∩ B) + µ(T ∩ cB) (16)

Fie o mulţime arbitrară T ∈ P(X). Pentru T , din (15) obţinem:

µ(T ) = µ(T ∩ A) + µ(T ∩ cA). (17)

Aplicând (16) pentru T := T ∩ cA obţinem:

µ(T ∩ cA) = µ(T ∩ cA ∩ B) + µ(T ∩ cA ∩ cB) = µ(T ∩ cA ∩ B) + µ(T ∩ c(A ∪ B)).

Înlocuind ı̂n (17) rezultă

µ(T ) = µ(T ∩ A) + µ(T ∩ cA ∩ B) + µ(T ∩ c(A ∪ B)). (18)

În (15) luăm acum T := T ∩ (A ∪ B) şi obţinem:

µ(T ∩ (A ∪ B)) = µ(T ∩ (A ∪ B) ∩ A) + µ(T ∩ (A ∪ B) ∩ cA) = µ(T ∩ A) + µ(T ∩ cA ∩ B).
Înlocuind ı̂n (18) rezultă:

µ(T ) = µ(T ∩ (A ∪ B)) + µ(T ∩ c(A ∪ B)).

18
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 3 MĂSURI EXTERIOARE

Cum mulţimea T ∈ P(X) a fost arbitrară, rezultă A ∪ B ∈ Mµ .

2) Dacă A ∈ Mµ , atunci ∀T ∈ P(X), µ(T ) = µ(T ∩ A) + µ(T ∩ cA) = µ(T ∩ ccA) + µ(T ∩ cA). Prin urmare
cA ∈ Mµ .

3) Fie T ∈ P(X). Deoarece T ∩∅ = ∅ ⇒ µ(T ∩∅) = 0, avem µ(T ) = µ(T ∩X) = µ(T ∩c∅) = µ(T ∩c∅)+µ(T ∩∅).
Deci ∅ ∈ Mµ .

În concluzie, Mµ este o algebră.

Lema 3.12 Fie X ̸= ∅ şi µ : P(X) →[0, ∞] o măsură exterioară. Atunci, pentru orice (An )n∈N ⊆ Mµ astfel
ı̂ncât Am ∩ An = ∅, pentru m ̸= n, avem
( ( )) ∞
∪ ∪ ∑
An ∈ Mµ şi ∀T ∈ P(X), µ T ∩ An = µ(T ∩ An ). (19)
n n∈N n=0

Demonstraţie. Pentru orice n ∈ N, considerăm afirmaţia:

P (n) : ∀(Ai )i∈0,n ⊆ Mµ astfel ı̂ncât Ai ∩ Aj = ∅, pentru i ̸= j, avem:
( ( n ))
∪ ∑n
∀T ∈ P(X), µ T ∩ Ai = µ(T ∩ Ai ).
i=0 i=0

Vom demonstra prin inducţie că P (n) este adevarată pentru orice n ∈ N.
Fie A0 , A1 , două mulţimi µ−măsurabile, aşa ı̂ncât A0 ∩ A1 = ∅. Cum A0 este µ−măsurabilă, rezultă
∀T ∈ P(X), µ(T ) = µ(T ∩ A0 ) + µ(T ∩ cA0 ). (20)
Fie T ∈ P(X) o mulţime arbitrară. Luând ı̂n (20) T := T ∩ (A0 ∪ A1 ) obţinem:
µ(T ∩(A0 ∪A1 )) = µ(T ∩(A0 ∪A1 )∩A0 )+µ(T ∩(A0 ∪A1 )∩cA0 ) = µ(T ∩A0 )+µ(T ∩A1 ∩cA0 ) = µ(T ∩A0 )+µ(T ∩A1 )
(ı̂n care am utilizat: A0 ∩ A1 = ∅ ⇒ A1 ⊆ cA0 ⇒ A1 ∩ cA0 = A1 ).
Prin urmare, ∀A0 , A1 ∈ Mµ , cu A0 ∩ A1 = ∅, avem µ(T ∩ (A0 ∪ A1 )) = µ(T ∩ A0 ) + µ(T ∩ A1 ), ∀T ∈ P(X),
adică P (1) este adevărată.
Presupunem acum că P (n) este adevărată pentru un n arbitrar şi fie (Ai )i∈0,n+1 ⊆ Mµ astfel ı̂ncât Ai ∩ Aj = ∅,
( ( n ))
∪ ∑ n
pentru i ̸= j. Cum P (n) este adevărată, avem că µ T ∩ Ai = µ(T ∩ Ai ), ∀T ∈ P(X).
i=0 i=0 ( n )
∪n ∪
n ∪
n+1 ∪
Întrucât Mµ este o algebră, Ai ∈ Mµ şi cum Ai ∩ An+1 = ∅ şi Ai = Ai ∪ An+1 , aplicând
(
i=0 (n+1 )) (
i=0 (( n ) i=0)) (
i=0 ( n ))
∪ ∪ ∪
P (1), obţinem: ∀T ∈ P(X), µ T ∩ Ai =µ T∩ Ai ∪ An+1 =µ T∩ Ai + µ(T ∩
i=0 i=0 i=0
∑
n ∑
n+1
An+1 ) = µ(T ∩ Ai )) + µ(T ∩ An+1 ) = µ(T ∩ Ai ).
i=0 i=0
Prin urmare P (n + 1) este adevărată şi atunci P (n) este adevărată pentru orice n ∈ N.
Demonstrăm mai departe că relaţia (19) este adevărată.
∪ ∪
n
Fie (An )n∈N ⊆ Mµ astfel ı̂ncât Am ∩ An = ∅, pentru m ̸= n, şi fie A = An şi Bn = Ai , ∀n ∈ N.
n∈N i=0
Întrucât Mµ este o algebră, Bn ∈ Mµ , ∀n ∈ N.
Deoarece propoziţia P (n) este adevărată pentru orice n, obţinem:
∑
n
∀n ∈ N, ∀T ∈ P(X), µ(T ∩ Bn ) = µ(T ∩ Ai ). (21)
i=0

Pe de altă parte, deoarece Bn ∈ Mµ , rezultă

∀T ∈ P(X), µ(T ) = µ(T ∩ Bn ) + µ(T ∩ cBn ). (22)
Fie T ∈ P(X) o mulţime arbitrară. Din (21) şi (22) obţinem:
∑
n
µ(T ) = µ(T ∩ Bn ) + µ(T ∩ cBn ) = µ(T ∩ Ai ) + µ(T ∩ cBn ). (23)
i=0

19
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 3 MĂSURI EXTERIOARE

Dar Bn ⊆ A ⇒ cA ⊆ cBn ⇒ T ∩ cA ⊆ T ∩ cBn ⇒ µ(T ∩ cA) ≤ µ(T ∩ cBn ) şi atunci, din (23) rezultă:

∑
n
µ(T ) ≥ µ(T ∩ Ai ) + µ(T ∩ cA), ∀n ∈ N. (24)
i=0

Trecând la limită ı̂n (24), cu n → ∞, obţinem:

∞
∑
µ(T ) ≥ µ(T ∩ An ) + µ(T ∩ cA). (25)
n=0
( )
∪ ∪
Deoarece µ este numărabil subaditivă şi T ∩ A = T ∩ An = (T ∩ An ), rezultă
n∈N n∈N

∞
∑
µ(T ∩ A) ≤ µ(T ∩ An ) (26)
n=0

Atunci, din (25) şi (26) obţinem

µ(T ) ≥ µ(T ∩ A) + µ(T ∩ cA),
care este o condiţie suficientă pentru ca A să fie o mulţime µ−măsurabilă. Deci A ∈ Mµ .
În continuare, luând ı̂n (25) T := T ∩ A, obţinem
∞
∑ ∞
∑
µ(T ∩ A) ≥ | ∩A
µ(T ∩ A ∩ An ) + µ(T {z∩ cA}) = µ(T ∩ An ). (27)
| {z }
n=0 An ∅ n=0

Atunci, din (26) şi (27) rezultă ( )

∪ ∞
∑
µ T∩ An = µ(T ∩ An ).
n∈N n=0

Teorema 3.13 Fie X ̸= ∅ şi µ : P(X) → [0, ∞] o măsură exterioară pe X. Atunci Mµ este o σ−algebră, iar
restricţia µ|Mµ este o măsură pe clasa Mµ .
Demonstraţie. Din Teorema 3.11 rezultă că Mµ este o algebră.
Fie un şir (An )n∈N ⊆ Mµ . Din Propoziţia 1.17 rezultă că
∪ ∪
∃(Bn )n∈N ⊆ Mµ astfel ı̂ncât Bn = An şi Bn ∩ Bm = ∅, pentru n ̸= m.
n∈N n∈N
∪ ∪
Atunci, din Lema 3.12 rezultă că Bn ∈ Mµ şi deci An ∈ Mµ . Prin urmare Mµ este σ−algebră.
n∈N n∈N
Arătăm mai departe că µ este o măsură pe Mµ . Fie un şir (An )n∈N ⊆ Mµ astfel ı̂ncât An ∩ Am = ∅, pentru
n ̸= m. Din Lema 3.12 avem:
( ) ∞
∪ ∑
∀T ∈ P(X), µ T ∩ An = µ(T ∩ An ).
n∈N n=0
( ) ∞
∪ ∑
Luând T := X, obţinem µ An = µ(An ). Deci µ este numărabil aditivă.
n∈N n=0
Deoarece µ(∅) = 0 < ∞, rezultă că µ este o măsură pe Mµ .

Teorema∪3.14 (Teorema III de prelungire) Fie X ̸= ∅ şi C un inel de părţi ale lui X astfel ı̂ncât ∃(En ) ⊆ C
cu X = En . Dacă µ : C →[0, ∞] este o măsură pe C, atunci Mµ∗ este o σ-algebră astfel ı̂ncât A(C) ⊆ Mµ∗
n∈N
e : Mµ∗ → [0, ∞] aşa ı̂ncât µ
şi există o măsură µ e|C = µ.

20
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 3 MĂSURI EXTERIOARE

Demonstraţie. Din Teorema II de prelungire (Teorema 3.7), lui µ ı̂i asociem măsura exterioară µ∗ cu proprie-
tatea că µ∗ |C = µ. Lui µ∗ ı̂i asociem mulţimea Mµ∗ care este o σ−algebră, iar µ∗ |Mµ∗ este o măsură (conform
Teoremei 3.13). Fie µ e = µ∗ |Mµ∗ .
Vom arăta ı̂n continuare că C ⊆ Mµ∗ . Pentru aceasta fie A ∈ C şi fie T ∈ P(X) aşa ı̂ncât µ∗ (T ) < ∞. Atunci,
din definitia lui µ∗ , pentru un ε > 0, ∃(An ) ⊆ C astfel ı̂ncât
∪ ∞
∑
T ⊆ An şi µ(An ) < µ∗ (T ) + ε. (28)
n∈N n=0

Cum A, An ∈ C şi C este un inel, avem că An ∩ A ∈ C şi An ∩ cA = An \A ∈ C. Deoarece µ∗ |C = µ, rezultă atunci
că µ∗ (An ∩ A) = µ(An ∩ A) şi µ∗ (An ∩ cA) = µ(An ∩ cA).
Pe de altă parte
( ) ( )
∪ ∪
∗ ∗ ∗ ∗ ∗ ∗ ∗
µ (T ) = µ (T ∩ X) = µ (T ∩ (A ∪ cA)) ≤ µ (T ∩ A) + µ (T ∩ cA) ≤ µ (An ∩ A) + µ (An ∩ cA) ≤
n∈N n∈N
∞
∑ ∞
∑ ∞
∑ ∞
∑ ∞
∑
µ∗ (An ∩ A) + µ∗ (An ∩ cA) = µ(An ∩ A) + µ(An ∩ cA) = [µ(An ∩ A) + µ(An ∩ cA)] =
n=0 n=0 n=0 n=0 n=0
∞
∑ ∞
∑ (28)
µ (An ∩ (A ∪ cA)) = µ(An ) < µ∗ (T ) + ε.
n=0 n=0

Obţinem astfel
µ∗ (T ) ≤ µ∗ (T ∩ A) + µ∗ (T ∩ cA) < µ∗ (T ) + ε
şi cum ε > 0 a fost luat arbitrar, obţinem µ∗ (T ) = µ∗ (T ∩ A) + µ∗ (T ∩ cA). Prin urmare

µ∗ (T ) = µ∗ (T ∩ A) + µ∗ (T ∩ cA), ∀T ∈ P(X) cu µ∗ (T ) < ∞,

ceea ce este suficient pentru ca A ∈ Mµ .
Deci C ⊆ Mµ∗ şi cum Mµ∗ este o σ−algebră, rezultă că A(C) ⊆ Mµ∗ . De asemenea, pentru orice A ∈ C, avem
e(A) = µ∗ (A) = µ(A). În consecinţă, µ
µ e ı̂ndeplineşte condiţiile teoremei.

Observaţia 3.15 1. Măsura µ e, construită ı̂n demonstraţia teoremei de mai sus, se numeşte prelungirea Ca-
rathéodory a măsurii µ, iar metoda folosită pentru construcţia ei se numeşte procedeul Carathéodory.
2. Deoarece A(C) ⊆ Mµ∗ , µ e este şi o prelungire a măsurii µ la A(C).

e este unică.
În continuare vom stabili condiţii suficiente ı̂n care prelungirea µ
∪
Propoziţia 3.16 Fie X ̸= ∅, C ⊆ P(X) un inel astfel ı̂ncât ∃(En ) ⊆ C cu X = En şi fie µ : C →[0, ∞] o
n∈N
măsură σ−finită. Dacă A ⊆ P(X) este o σ-algebră aşa ı̂ncât C ⊆ A ⊆ Mµ∗ , atunci măsura µ
e|A este σ−finită.
Demonstraţie.
∪ Deoarece µ este
∪ σ−finită,
∪ pentru fiecare En ∈ C, există (Ank )k∈N ⊆ C a.ı̂. µ(Ank ) < ∞, ∀k ∈ N
şi En = Ank . Atunci X = e(Ank ) = µ(Ank ) < ∞, ∀k, n ∈ N. Prin urmare, ∀A ∈ A, avem
Ank , iar µ
k∈N
∪ ∪ n∈N k∈N
A=A∩X = (A ∩ Ank ), unde {A ∩ Ank }k,n∈N ⊆ A şi µ
e(A ∩ Ank ) ≤ µ
e(Ank ) < ∞, ∀k, n ∈ N. Deci µ
e|A este
n∈N k∈N
σ−finită.

Teorema 3.17 (Teorema∪de unicitate a prelungirii Carathéodory) Fie X ̸= ∅, C ⊆ P(X) un inel astfel
ı̂ncât ∃(En ) ⊆ C cu X = En şi fie µ : C →[0, ∞] o măsură σ−finită. Dacă A ⊆ P(X) este o σ-algebră aşa
n∈N
ı̂ncât C ⊆ A ⊆ Mµ∗ , atunci µ
e|A este unica măsură care prelungeşte pe µ la A.
Demonstraţie. Fie ν : A → [0, ∞] o altă măsură pe A astfel ı̂ncât ν|C = µ. Deci
∀A ∈ C, µ
e(A) = µ(A) = ν(A). (29)
∪
e(A) < ∞ şi fie ε > 0. Deoarece µ∗ (A) = µ
Fie A ∈ A cu µ e(A) < ∞, ∃(An ) ⊆ C astfel ı̂ncât A ⊆ An şi
n∈N

∞
∑
e(A) + ε.
µ(An ) < µ (30)
n=0

21
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 3 MĂSURI EXTERIOARE

∪ ∪
Din Propoziţia 1.17, pentru şirul (An ) ⊆ C, există un şir (Bn ) ⊆ C aşa ı̂ncât Bn = An , Bn ⊆ An , ∀n ∈ N
∪ n∈N n∈N
şi Bm ∩ Bn = ∅, pentru m ̸= n. Fie B = Bn . Atunci B ∈ A şi
n∈N
( ) ∞ ∞ ∞
( )
∪ ∑ (29) ∑ (29) ∑ ∪
e(B) = µ
µ e Bn = e(Bn ) =
µ µ(Bn ) = ν(Bn ) = ν Bn = ν(B).
n∈N n=0 n=0 n=0 n∈N

Deci
∞
∑
e(B) = ν(B) =
µ µ(Bn ). (31)
n=0

Cum Bn ⊆ An , ∀n ∈ N, rezultă µ(Bn ) ≤ µ(An ), ∀n ∈ N şi deci

∞
∑ ∞
∑ (30)
e(B) =
µ µ(Bn )≤ e(A) + ε.
µ(An ) < µ
n=0 n=0

Atunci
e(B) < µ
µ e(A) + ε. (32)
∪
Din A ⊆ An = B rezultă
n∈N
(31) (32)
ν(A) ≤ ν(B) = µ e(A) + ε.
e(B) < µ
e(A) + ε şi cum ε > 0 a fost luat arbitrar, obţinem
Deci ν(A) < µ

ν(A) ≤ µ
e(A). (33)

Prin urmare, am demonstrat că

∀E ∈ A cu µ
e(E) < ∞, avem ν(E) ≤ µ
e(E). (34)

Revenim acum la mulţimile A şi B de mai sus. Din (32) avem µe(B) < µe(A) + ε şi cum µ
e(A) < ∞, rezultă că
e(B \ A) = µ
µ e(B) − µe(A) < ε. Deci µ e(B \ A) < ∞ şi cum B \ A ∈ A, din (34) obţinem ν(B \ A) ≤ µ
e(B \ A).
Cum µe(B \ A) < ε, rezultă ν(B \ A) < ε. Deoarece A ⊆ B, avem:
(31)
e(A) ≤ µ
µ e(B) = ν(B) = ν(A ∪ (B\A)) = ν(A) + ν(B\A) < ν(A) + ε.

e(A) < ν(A) + ε şi cum ε > 0 a fost luat arbitrar, obţinem
Prin urmare µ

e(A) ≤ ν(A).
µ (35)

e(A).
Din (33) şi (35) obţinem ν(A) = µ
În concluzie, am demonstrat că

∀A ∈ A cu µ
e(A) < ∞, avem ν(A) = µ
e(A). (36)

Fie acum A ∈ A cu µ
e(A) = ∞. Cum µ este σ−finită, din Propoziţia 3.16 rezultă că µ
e|A este σ−finită şi deci
∪
∃(An ) ⊆ A astfel ı̂ncât A = e(An ) < ∞, ∀n ∈ N.
An şi µ
n∈N
∪ ∪
Din Propoziţia 1.17, pentru şirul (An ) ⊆ A, există (Bn ) ⊆ A aşa ı̂ncât Bn = An , Bn ⊆ An , ∀n ∈ N şi
n∈N n∈N
Bm ∩ Bn = ∅, pentru m ̸= n. Cum Bn ⊆ An , rezultă µ
e(Bn ) ≤ µ
e(An ) < ∞, şi atunci, din (36) deducem că

e(Bn ), ∀n ∈ N.
ν(Bn ) = µ (37)

Atunci avem: ( ) ∞ ∞
( )
∪ ∑ (37) ∑ ∪
ν(A) = ν Bn = ν (Bn ) = e(Bn ) = µ
µ e Bn e(A).
=µ
n∈N n=0 n=0 n∈N

Am demonstrat că
∀A ∈ A cu µ
e(A) = ∞, avem ν(A) = µ
e(A). (38)
Prin urmare, din (36) şi (38) rezultă că ∀A ∈ A, ν(A) = µ
e(A) şi deci ν = µ
e|A .

22
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 3 MĂSURI EXTERIOARE

Observaţia 3.18 Dacă măsura µ (pe inelul C) nu este σ-finită, pot exista mai multe prelungiri ale lui µ la A(C).
De exemplu, să considerăm X o mulţime infinită şi C un inel de submulţimi ale lui X aşa ı̂ncât orice mulţime
nevidă din C este infinită (un exemplu de astfel de inel este cel din Exerciţiul 1.3(3)). Fie funcţia de mulţime
µ : C → [0, ∞], definită prin {
0, pentru A = ∅
µ(A) = , ∀A ∈ C.
∞, pentru A ̸= ∅
Este evident că µ este numărabil aditivă şi deci este o măsură. Observăm de asemenea că µ nu este σ-finită.
Fie acum µ1 : P(X) → [0, ∞], definită prin
{
0, pentru A = ∅
µ1 (A) = , ∀A ∈ P(X)
∞, pentru A ̸= ∅

şi fie µ2 prima măsură din Exerciţiul 2.7. Atunci µ1 şi µ2 sunt măsuri care prelungesc pe µ la P(X) (deci şi la
A(C)), iar µ1 ̸= µ2 .

Observaţia 3.19 Dacă aplicăm procedeul Carathéodory prelungirii Carathéodory a unei măsuri, nu obţinem o
prelungire ”mai bună”, la o clasă mai amplă de mulţimi, ci se obţine tot prelungirea Carathéodory.
∪
Teorema 3.20 Fie X ̸= ∅, C ⊆ P(X) un inel astfel ı̂ncât ∃(En ) ⊆ C cu X = En şi fie µ : C →[0, ∞] o
n∈N
măsură. Atunci (e e
µ)∗ = µ∗ şi µ
e=µ
e.
Demonstraţie. Vom ∪ µ)∗ = µ∗ . Pentru aceasta, fie A ∈ P(X) şi fie un şir (An )n∈N ⊆
demonstra mai ı̂ntâi că (e
Mµ∗ astfel ı̂ncât A ⊆ An . Deoarece µ∗ este o măsură exterioară, obţinem că:
n∈N
( ) ∞ ∞
∪ ∑ ∑
∗ ∗
µ (A) ≤ µ An ≤ µ∗ (An ) = e(An )
µ
n∈N n=0 n=0
∪
Cum şirul (An ) a fost luat arbitrar ı̂n Mµ∗ , cu A ⊆ An , obţinem:
n∈N
{ ∞
}
∑ ∪
µ∗ (A) ≤ inf e(An ) | (An )n∈N ⊆ Mµ∗ cu A ⊆
µ An µ)∗ (A).
= (e (39)
n=0 n∈N
∪
Fie acum (An )n∈N ⊆ C astfel ı̂ncât A ⊆ µ)∗ este o măsură exterioară şi pentru orice E ∈ C
An . Deoarece (e
n∈N
µ)∗ (E) = µ
avem (e e(E) = µ(E), rezultă:
( ) ∞ ∞ ∞
∪ ∑ ∑ ∑
∗ ∗
µ) (A) ≤ (e
(e µ) An ≤ µ)∗ (An ) =
(e e(An ) =
µ µ(An ).
n∈N n=0 n=0 n=0
∪
Cum şirul (An ) a fost luat arbitrar ı̂n C, cu A ⊆ An , obţinem:
n∈N
{ ∞
}
∑ ∪
µ)∗ (A) ≤ inf
(e µ(An )| (An )n∈N ⊆ C cu A ⊆ An = µ∗ (A). (40)
n=0 n∈N

µ)∗ (A) = µ∗ (A) şi cum mulţimea A a fost luată arbitrar ı̂n P(X), obţinem (e
Din (39) şi (40) rezultă că (e µ)∗ = µ∗ .
Prin urmare M(eµ)∗ = Mµ∗ şi atunci µ e
e = (e ∗
µ) |M(µ) ∗
= µ |Mµ∗ = µe.
e ∗

Observaţia 3.21 Prin procedeul Carathéodory, plecând de la o măsură µ pe inelul C, am obţinut că A(C) ⊆
Mµ∗ ⊆ P(X). Se pune atunci firesc ı̂ntrebarea dacă incluziunile sunt stricte? De asemenea, dacă A(C) este
inclusă strict ı̂n Mµ∗ , ce mulţimi mai conţine Mµ∗ pe lângă cele din A(C)? Pot fi reprezentate acestea folosind
mulţimile din A(C)? Vom răspunde la aceste ı̂ntrebări ı̂n paragrafele următoare.

23
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 4 MĂSURI COMPLETE

4 Măsuri complete
Definiţia 4.1 Fie X ̸= ∅ şi C ⊆ P(X) un inel de mulţimi. O măsură µ : C →[0, ∞] se numeşte completă dacă

∀A ∈ C cu µ(A) = 0, P(A) ⊆ C.

Propoziţia 4.2 Fie X ̸= ∅ şi µ : P(X) →[0, ∞] o măsură exterioară pe X. Atunci µ

e = µ|Mµ este o măsură
completă.
Demonstraţie. Fie A ∈ Mµ astfel ı̂ncât µ
e(A) = 0. Fie B ⊆ A şi fie T ∈ P(X) o mulţime arbitrară. Atunci
avem:
T ∩ B ⊆ B ⊆ A ⇒ µ(T ∩ B) ≤ µ(A) = 0,
de unde rezultă că µ(T ∩ B) = 0. Prin urmare

µ(T ) ≥ µ(T ∩ cB) = µ(T ∩ cB) + µ(T ∩ B),

fapt ce determină că B este µ−măsurabilă. Cum B a fost luată arbitrar ı̂n P(A), rezultă că P(A) ⊆ Mµ şi deci
e este o măsură completă.
µ

Definiţia 4.3 Fie X ̸= ∅, C ⊆ P(X) un inel de mulţimi şi µ : C →[0, ∞] o măsură. O mulţime A ∈ C se
numeşte µ−neglijabilă dacă µ(A) = 0.

Exerciţiul 4.4 Fie X ̸= ∅, A ⊆P(X) un σ−inel şi µ : A →[0, ∞] o măsură. Notăm cu I familia mulţimilor
µ−neglijabile, adică I = {I ∈ A | µ(I) = 0}. Fie A = {A ⊆ X| ∃A ∈ A, ∃I ∈ I astfel ı̂ncât A∆A ⊆ I}. Au loc
următoarele:

1. I este un σ−inel.

2. A = {A∆B| A ∈ A, B ∈ P(X) astfel ı̂ncât ∃I ∈ I cu B ⊆ I}.

3. A ⊆A.
4. Dacă µ este o măsură completă atunci A =A.

5. A este un σ−inel.
6. Fie A ∈ A şi A1 , A2 ∈ A, I1 , I2 ∈ I astfel ı̂ncât A∆A1 ⊆ I1 şi A∆A2 ⊆ I2 . Atunci A1 ∆A2 ∈ I şi
µ(A1 ) = µ(A2 ).

Observaţia 4.5 Punctul (6) din Exerciţiul 4.4 ne asigură că este bine definită funcţia µ : A → [0, ∞],

µ(A) = µ(A), ∀A ∈ A şi A ∈ A astfel ı̂ncât ∃I ∈ I cu A∆A ⊆ I.

Teorema 4.6 (Teorema IV de prelungire) Fie X ̸= ∅, A ⊆P(X) un σ−inel şi µ : A →[0, ∞] o măsură.
Funcţia µ, definită mai sus, este o măsură completă pe A aşa ı̂ncât µ|A = µ.
Demonstraţie. Din punctul (5) al Exerciţiului 4.4, rezultă că A este un σ−inel. Arătăm ı̂n continuare că µ
este numărabil aditivă. Fie un şir (An )n∈N ⊆ A astfel ı̂ncât Am ∩ An = ∅, pentru m ̸= n.
Pentru fiecare n ∈ N, deoarece An ∈ A, există An ∈ A şi In ∈ I astfel ı̂ncât An ∆An ⊆ In . Deci µ(An ) =
µ(An ), ∀n ∈ N.
Considerăm şirul (Bn )n∈N , definit prin:

∪
n−1
B0 = A0 şi Bn = An \ Ak , ∀n ∈ N∗ .
k=0
∪ ∪
Din Propoziţia 1.17 avem că (Bn )n∈N ⊆ A, Bn ⊆ An , ∀n ∈ N, Bn = An şi Bm ∩ Bn = ∅, pentru m ̸= n.
n∈N n∈N
Obţinem atunci: ( ) ( )
∪
n−1 ∪
n−1 ∪
n ∪
n
An ∆Bn = An \ Ak ∆ An \ Ak ⊆ (Ak ∆Ak ) ⊆ Ik .
k=0 k=0 k=0 k=0

24
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 4 MĂSURI COMPLETE

∪
n
Din Exerciţiul 4.4(1), I este un inel şi cum I0 , I1 , ...., In ∈ I, obţinem că Ik ∈ I. Atunci avem:
k=0

∪
n

An ∆Bn ⊆ Ik ∈ I  Ex. 4.4(6)
⇒ µ(An ) = µ(Bn )
k=0 

An ∆An ⊆ In ∈ I

Prin urmare
µ(An ) = µ(Bn ), ∀n ∈ N. (41)
De asemenea, au loc următoarele:
( ) ( ) 
∪ ∪ ∪( ) ∪ 
An ⊆ An ∆An ⊆ 

An ∆ In 


 ( ) ( )
n∈N n∈N } n∈N
∪
n∈N 

I este σ − inel ∪ ∪ ∪
⇒ In ∈ I ⇒ An ∈ A şi µ An =µ An .
(In )n∈N ⊆ I 

} n∈N 
 n∈N n∈N n∈N
A este σ − inel ∪ 

⇒ An ∈ A 

(An )n∈N ⊆ A 
n∈N

Atunci rezultă:
( ) ( ) ( ) ∞ ∞ ∞
∪ ∪ ∪ ∑ (41) ∑ ∑
µ An =µ An =µ Bn = µ(Bn ) = µ(An ) = µ(An ).
n∈N n∈N n∈N n=0 n=0 n=0

Deci µ este numărabil aditivă.

Pentru orice A ∈ A avem A∆A = ∅ ∈ I, de unde deducem că A ∈ A. Deci A ⊆A şi ∀A ∈ A, µ(A) = µ(A).
Prin urmare µ este o măsură pe A şi µ|A = µ.
Arătăm ı̂n continuare că µ este completă. Fie A ∈ A astfel ı̂ncât µ(A) = 0. Atunci există A ∈ A şi I ∈ I cu
A∆A ⊆ I. Deoarece µ(A) = µ(A) = 0, rezultă că A ∈ I şi deci A ∪ I ∈ I.
Întrucât A∆A ⊆ I, rezultă A = A∆(A∆A) ⊆ A ∪ I. Atunci, ∀B ⊆ A, avem B∆∅ = B ⊆ A ∪ I ∈ I şi deci
B ∈ A. În consecinţă, µ este o măsură completă.

Observaţia 4.7 În condiţiile teoremei anterioare, A se numeşte completatul lui A, iar µ se numeşte completata
lui µ. Dacă µ este o măsură completă, atunci A = A şi µ = µ.

Propoziţia 4.8 Fie X ̸= ∅ şi A ⊆P(X) un σ−inel. Dacă µ : A →[0, ∞] este o măsură σ−finită, atunci µ este
o măsură σ−finită.
Demonstraţie. Fie A ∈ A. Atunci ∃A ∪∈ A, ∃I ∈ I aşa ı̂ncât A∆A ⊆ I. Deoarece µ este σ−finită, pentru
A ∈ A, ∃(An )n∈N ⊆ A astfel ı̂ncât A = An şi µ(An ) < ∞, ∀n ∈ N.
n∈N
Atunci avem ( )
∪ ∪( )
A = A∆(A∆A) = An ∆(A∆A) ⊆ An ∆(A∆A) .
n∈N n∈N
) (
Fie An = An ∆(A∆A), ∀n ∈ N. Deoarece An ∆An = An ∆ An ∆(A∆A) = A∆A ⊆ I, avem că An ∈ A şi
( ) ( ) ( ) ∪
µ An = µ(An ) < ∞. Atunci A ∩ An ∈ A şi deci µ A ∩ An ≤ µ An < ∞. Cum A = (A ∩ An ), rezultă că
n∈N
µ este o măsură σ−finită.

Teorema 4.9 (Teorema de structură a mulţimilor măsurabile) Fie X ̸= ∅, A ⊆ P(X) o σ−algebră şi
µ : A →[0, ∞] o măsură σ−finită. Atunci Mµ∗ = A şi µ
e = µ.

Demonstraţie. Din Teorema III de prelungire (vezi Teorema 3.14) avem A ⊆ Mµ∗ . Fie A ∈ A. Rezultă că

∃A ∈ A, ∃I ∈ I astfel ı̂ncât A∆A ⊆ I.

e = µ∗ |Mµ∗ este o măsură completă. Deoarece A∆A ⊆ I şi µ

Din Propoziţia 4.2 obţinem că µ e(I) = µ(I) = 0,
rezultă atunci că A∆A ∈ Mµ∗ . Cum A ∈ A ⊆ Mµ∗ şi A = A∆(A∆A), rezultă A ∈ Mµ∗ .

25
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 4 MĂSURI COMPLETE

Prin urmare
A⊆ Mµ∗ (42)
Arătăm acum incluziunea inversă. Fie A ∈ Mµ∗ aşa ı̂ncât µ
e(A) < ∞.
Atunci, ∀n ∈ N, ∃ (Ank )k∈N ⊆ A astfel ı̂ncât

∪ ∞
∑ 1
A⊆ Ank şi e(A) +
µ (Ank ) < µ . (43)
n+1
k∈N k=0
∩∪
Fie acum B = Ank . Cum A este o σ−algebră şi Ank ∈ A, ∀n, k ∈ N, obţinem că B ∈ A. De asemenea,
∪n k
deoarece A ⊆ Ank , ∀n ∈ N, rezultă A ⊆ B. Atunci avem:
k
( ) ∞ ∞
∪ ∑ ∑ (43) 1
e(A) ≤ µ
µ e(B) ≤ µ
e Ank ≤ e (Ank ) =
µ e(A) +
µ (Ank ) < µ , ∀n ∈ N.
n+1
k∈N k=0 k=0

Am obţinut deci
1
e(A) ≤ µ
µ e(B) < µ
e(A) + , ∀n ∈ N.
n+1
Trecând la limită ı̂n ultima relaţie cu n → ∞, obţinem că µ
e(A) = µ
e(B). Prin urmare,

∀A ∈ Mµ∗ cu µ
e(A) < ∞, ∃B ∈ A aşa ı̂ncât A ⊆ B şi µ
e(A) = µ
e(B). (44)

Fie din nou A ∈ Mµ∗ cu µ e(A) < ∞. Atunci, din (44) există B ∈ A aşa ı̂ncât A ⊆ B şi µ
e(A) = µ
e(B). Deoarece
e(A) < ∞, rezultă µ
µ e(B\A) = µ
e(B) − µ
e(A) = 0 şi deci putem aplica relaţia (44) pentru mulţimea B\A ∈ Mµ∗ .
Obţinem atunci că

∃C ∈ A astfel ı̂ncât B\A ⊆ C şi µ

e(B\A) = µ
e(C). (45)
e(C) = 0 şi deci C ∈ I. Cum A∆B = B\A ⊆ C ∈ I, obţinem A ∈ A. Deci
Rezultă µ(C) = µ

∀A ∈ Mµ∗ cu µ
e(A) < ∞, A ∈ A. (46)
Fie acum A ∈ Mµ∗ cu µ
e(A) = ∞. Cum µ este σ−finită, din Propoziţia 3.16 rezultă că µ
e este o măsură σ−finită,
de unde deducem că
∪
∃(An )n∈N ⊆ Mµ∗ astfel ca A = e(An ) < ∞, ∀n ∈ N.
An şi µ
n∈N
∪
Din relaţia (46) obţinem că ∀n ∈ N, An ∈ A. Cum A este un σ−inel şi A = An , rezultă A ∈ A.
n∈N
Prin urmare, am demonstrat că ∀A ∈ Mµ∗ , A ∈ A, adică

Mµ∗ ⊆ A. (47)

Atunci, din (42) şi (47) obţinem Mµ∗ = A.

Întruncât µ este o măsură σ−finită, rezultă că prelungirea Carathéodory la Mµ∗ este unică şi deci µ
e = µ.

Observaţia 4.10 În condiţiile teoremei de mai sus, dacă A ∈ Mµ∗ , atunci ∃A ∈ A, ∃I ∈ I aşa ı̂ncât A∆A ⊆ I
şi deci

A = A∆(A∆A \A) = (A\I1 ) ∪ I2 , unde A ∈ A, iar I1 şi I2 sunt µ-neglijabile.

| {z }) = (A\I1 ) ∪ (I|1{z }
I1 I2

Prin urmare, Mµ∗ = {(A\I1 ) ∪ I2 | A ∈ A, I1 , I2 ∈ I}.

26
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 5 MĂSURI REGULATE

Cursul 4

5 Măsuri regulate
O altă proprietate importantă pe care o pot avea măsurile este proprietatea de regularitate. Aceasta permite să
aproximăm măsura unei mulţimi cu măsuri ale unor mulţimi cu o structură mai simplă.

Definiţia 5.1 Fie (X, τ ) un spaţiu topologic. ∪

1. O mulţime F ∈ P(X) se numeşte de tip Fσ dacă există (Fn )n∈N ⊆ Fτ aşa ı̂ncât F = Fn .
∩
n∈N
2. O mulţime G ∈ P(X) se numeşte de tip Gδ dacă există (Gn )n∈N ⊆ τ aşa ı̂ncât G = Gn .
n∈N

Observaţia 5.2 Mulţimile de tip Fσ şi mulţimile de tip Gδ sunt τ -boreliene.

Fie (X, τ ) un spaţiu topologic şi fie A ⊆ P(X) o σ-algebră aşa ı̂ncât τ ⊆ A.

Definiţia 5.3 Fie µ : A → [0, ∞] o măsură pe A.

1. Măsura µ se numeşte τ -regulată exterior dacă ∀A ∈ A, µ(A) = inf {µ(D) | D ∈ τ şi A ⊆ D}.
2. Măsura µ se numeşte τ -regulată interior dacă ∀A ∈ A, µ(A) = sup{µ(F ) | F ∈ Fτ şi F ⊆ A}.
3. Măsura µ se numeşte τ -regulată dacă este τ -regulată exterior şi interior.

Observaţia 5.4 Dacă µ este τ -regulată exterior, măsura unei mulţimi A-măsurabile poate fi aproximată cu
măsuri ale mulţimilor τ -deschise ce conţin mulţimea respectivă, iar dacă µ este τ -regulată interior, măsura unei
mulţimi A-măsurabile poate fi aproximată cu măsuri ale mulţimilor τ -ı̂nchise conţinute ı̂n mulţimea respectivă.

Propoziţia 5.5 Dacă µ : A → [0, ∞] este o măsură σ-finită şi τ -regulată exterior, atunci
∀A ∈ A şi ∀ε > 0, ∃D ∈ τ astfel ı̂ncât A ⊆ D şi µ(D\A) < ε.

Demonstraţie. Fie A ∈ A şi presupunem mai ı̂ntâi că µ(A) < ∞. Cum µ(A) = inf{µ(D) | D ∈ τ şi A ⊆ D},
pentru un ε > 0, există D ∈ τ astfel ı̂ncât A ⊆ D şi µ(D) < µ(A) + ε. Deoarece µ(A) < ∞, obţinem
µ(D\A) = µ(D) − µ(A) < ε. Prin urmare

∀A ∈ A cu µ(A) < ∞ şi ∀ε > 0, ∃D ∈ τ, astfel ı̂ncât A ⊆ D şi µ(D\A) < ε. (48)
∪
Fie acum A ∈ A astfel ı̂ncât µ(A) = ∞. Deoarece µ este σ-finită, există (An )n∈N ⊆ A aşa ı̂ncât A = An şi
n∈N
ε
µ(An ) < ∞, ∀n ∈ N. Fie ε > 0. Atunci, ∀n ∈ N, din (48), ∃Dn ∈ τ astfel ı̂ncât An ⊆ Dn şi µ (Dn \An ) < n+2 .
∪ ∪ ∪ ∪ 2
Fie D = Dn . Avem D ∈ τ şi A ⊆ D. Deoarece D\A = Dn \ An ⊆ (Dn \An ), rezultă:
n∈N n∈N n∈N n∈N
( ) ∞ ∞
∪ ∑ ∑ ε ε
µ(D\A) ≤ µ (Dn \An ) ≤ µ (Dn \An ) ≤ = < ε.
n=0 n=0
2n+2 2
n∈N

Deci,
∀A ∈ A cu µ(A) = ∞ şi ∀ε > 0, ∃D ∈ τ astfel ı̂ncât A ⊆ D şi µ(D\A) < ε. (49)
Prin urmare, din (48) şi (49),
∀A ∈ A şi ∀ε > 0, ∃D ∈ τ astfel ı̂ncât A ⊆ D şi µ(D\A) < ε.

Corolar 5.6 Dacă µ : A → [0, ∞] este o măsură σ-finită şi τ -regulată exterior, atunci µ este τ -regulată interior.

27
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 5 MĂSURI REGULATE

Demonstraţie. Fie A ∈ A şi fie mulţimea E = {µ(F ) | F ∈ Fτ şi F ⊆ A}. Deoarece ∅ ∈ Fτ şi ∅ ⊆ A, rezultă
că µ(∅) ∈ E şi deci E ̸= ∅.
Dacă F ∈ Fτ cu F ⊆ A, atunci µ(F ) ≤ µ(A) şi deci µ(A) este un majorant pentru E. Arătăm că µ(A) este cel
mai mic majorant al mulţimii E.
Deoarece A ∈ A, rezultă cA ∈ A şi aplicând propoziţia precedentă mulţimii cA, pentru un ε > 0, există D ∈ τ
astfel ı̂ncât cA ⊆ D şi µ (D\cA) < ε. Fie F = cD. Atunci F ∈ Fτ , F ⊆ A şi µ(A\F ) = µ(A∩D) = µ(D\cA) < ε.
Deoarece A = F ∪ (A \ F ), obţinem µ(A) = µ(F ) + µ(A \ F ).
Dacă µ(A) = ∞, cum µ(A \ F ) < ε, rezultă µ(A) = ∞ = µ(F ) şi atunci µ(A) ∈ E. Deci, ı̂n acest caz, µ(A) este
cel mai mare element al mulţimii E şi atunci µ(A) = sup E.
Dacă µ(A) < ∞, rezultă µ(A) = µ(F ) + µ(A \ F ) < µ(F ) + ε şi deci µ(A) este cel mai mic majorant al lui E,
adică µ(A) = sup E.

Proprietatea de mai sus poate fi reformulată astfel:

Corolar 5.7 Dacă µ : A → [0, ∞] este o măsură σ-finită, atunci µ este τ -regulată exterior dacă şi numai dacă
µ este τ -regulată.

Teorema 5.8 Dacă µ : A → [0, ∞] este o măsură σ-finită, τ -regulată şi completă, iar A ∈ P(X), atunci
următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1. A ∈ A;
2. ∀ε > 0, ∃F ∈ Fτ , ∃D ∈ τ astfel ı̂ncât F ⊆ A ⊆ D şi µ (D \ F ) < ε;
3. ∃F ∈ P(X) de tip Fσ şi ∃I ∈ A µ-neglijabilă astfel ı̂ncât A = F ∪ I;
4. ∃G ∈ P(X) de tip Gδ şi ∃I ∈ A µ-neglijabilă astfel ı̂ncât A = G \ I.
Demonstraţie. (1)⇒(2)
Presupunem că A ∈ A şi fie ε > 0. Din Propoziţia 5.5 obţinem:
ε
∃D ∈ τ astfel ı̂ncât A ⊆ D şi µ(D\A) < . (50)
2
ε
Deoarece cA ∈ A, din Propoziţia 5.5, ∃G ∈ τ astfel ı̂ncât cA ⊆ G şi µ(G\cA) < .
2
ε
Fie F = cG. Atunci F ∈ Fτ , F ⊆ A şi µ(A\F ) = µ(A ∩ G) = µ(G\cA) < .
2
Prin urmare
ε
∃F ∈ Fτ astfel ı̂ncât F ⊆ A şi µ(A\F ) < . (51)
2
Din (50) şi (51) rezultă µ(D\F ) = µ((D\A) ∪ (A\F )) = µ(D\A) + µ(A\F ) < ε.
În concluzie,
∀ε > 0, ∃F ∈ Fτ , ∃D ∈ τ astfel ı̂ncât F ⊆ A ⊆ D şi µ (D\F ) < ε.
(2)⇒(3) şi (2)⇒(4)
1 1
Pentru orice n ∈ N∗ , luând ı̂n (2) ε = , ∃Fn ∈ Fτ , ∃Dn ∈ τ astfel ı̂ncât Fn ⊆ A ⊆ Dn şi µ(Dn \Fn ) < .
∪ ∩ n n
Fie F = Fn şi G = Dn . Rezultă că F este de tip Fσ , G este de tip Gδ şi F ⊆ A ⊆ G. Cum
n∈N∗ n∈N∗
F, G ∈ Bτ ⊆ A, avem G \ F ∈ A.
∩ ∪ 1
Deoarece G\F = Dm \ Fm ⊆ Dn \Fn , ∀n ∈ N∗ , rezultă µ(G\F ) ≤ µ (Dn \Fn ) < , ∀n ∈ N∗ .
∗ ∗
n
m∈N m∈N
Trecând la limită, obţinem µ(G\F ) = 0.
Întrucât A \ F , G \ A ⊆ G \ F şi măsura µ este completă, obţinem că A \ F şi G \ A sunt µ-neglijabile. Prin
urmare A = F ∪ (A \ F ) = G \ (G \ A). Deci (3) şi (4) sunt demonstrate.
(3)⇒(1)
Presupunem că ∃F ∈ P(X) de tip Fσ şi ∃I ∈ A µ-neglijabilă astfel ı̂ncât A = F ∪ I. Întrucât F ∈ Bτ ⊆ A,
rezultă A ∈ A.
(4)⇒(1)
Presupunem că ∃G ∈ P(X) de tip Gδ şi ∃I ∈ A µ-neglijabilă astfel ı̂ncât A = G \ I. Întrucât G ∈ Bτ ⊆ A,
rezultă A ∈ A.

Observaţia 5.9 În demonstraţia teoremei de mai sus, ipotezele µ este măsură σ-finită şi τ -regulată exterior
folosesc doar ı̂n implicaţia 1 ⇒ 2, fără să utilizăm completitudinea măsurii. De asemenea, ipoteza µ măsură
completă este folosită doar ı̂n implicaţiile 2 ⇒ 3 şi 2 ⇒ 4, fără să fie nevoie de ipotezele µ măsură σ-finită şi
τ -regulată exterior.

28
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 6 MĂSURA LEBESGUE

Corolar 5.10 În condiţiile teoremei precedente avem A = {F ∪ I | F este de tip Fσ , I este µ-neglijabilă} =
{G \ I | G este de tip Gδ , I este µ-neglijabilă}.
În paragraful următor vom construi un exemplu remarcabil de măsură regulată şi anume măsura Lebesgue.

6 Măsura Lebesgue
În continuare considerăm X = R, mulţimea numerelor reale.

∪
n ∑
n
Lema 6.1 Dacă [a, b] ⊆ (ai , bi ), atunci b − a ≤ (bi − ai ).
i=1 i=1

∪
n
Demonstraţie. Deoarece a ∈ (ai , bi ), există i0 ∈ 1, n aşa ı̂ncât a ∈ (ai0 , bi0 ). Considerăm algoritmul:
i=1

pasul 0: k = 0;
pasul 1:
Dacă b ∈ (aik , bik ), atunci STOP;
∪
n
Deoarece a < bi0 < ... < bik ≤ b, avem bik ∈ [a, b] ⊆ (ai , bi ) şi deci, ∃ik+1 ∈ 1, n aşa ı̂ncât bik ∈ (aik+1 , bik+1 );
i=1
k ← k + 1;
Repetă pasul 1.

∪
n
Deoarece b ∈ (ai , bi ), există j ∈ 1, n aşa ı̂ncât b ∈ (aj , bj ) şi, prin urmare, algoritmul se va opri după m + 1
i=1
paşi, unde 0 ≤ m < n. În consecinţă avem bik ∈ (aik+1 , bik+1 ), ∀k ∈ 0, m − 1, şi deci

ai0 < a < bi0 < bi1 < ... < bim−1 ≤ b < bim .

De aici obţinem:

∑
m−1 ∑
m−1 ∑
n
b − a ≤ bim − ai0 = (bi0 − ai0 ) + (bik+1 − bik ) ≤ (bi0 − ai0 ) + (bik+1 − aik+1 ) ≤ (bi − ai ).
k=0 k=0 i=1

Fie S semiinelul {(a, b] | a, b ∈ R, a < b} ∪ {∅}. Definim funcţia de mulţime λ : S →[0, ∞] prin:
{
b − a, A = (a, b]
λ(A) = .
0, A = ∅

Teorema 6.2 Funcţia λ este numărabil aditivă pe S.

Demonstraţie.
∪ Fie un şir de mulţimi nevide (An )n∈N ⊆ S astfel ı̂ncât Am ∩ An = ∅, pentru m ̸= n, şi
not.
An = A ∈ S.
n∈N
Cum A, An ∈ S, ∀n ∈ N, rezultă că A = (a, b] şi An = (an , bn ], ∀n ∈ N. Deoarece An ⊆ A, ∀n ∈ N, avem:

a ≤ an < bn ≤ b, ∀n ∈ N. (52)

Fie n ∈ N. Deoarece Ai ∩ Aj = ∅, pentru i ̸= j, avem ai ̸= aj , pentru i ̸= j. Fără să restrângem generalitatea

putem presupune că a0 < a1 < .... < an (ı̂n caz contrar, redenumim mulţimile A0 , A1 , ..., An astfel ı̂ncât să avem
ordinea dorită). Atunci, pentru orice i ∈ 0, n − 1 avem:
}
(ai , bi ] ∩ (ai+1 , bi+1 ] = ∅
⇒ bi ≤ ai+1
ai < ai+1

şi deci
∑
n ∑
n ∑
n ∑
n−1 ∑
n−1
λ(Ai ) = (bi − ai ) ≤ (bi − ai ) + (ai+1 − bi ) = (bi − ai + ai+1 − bi ) + bn − an =
i=0 i=0 i=0 i=0 i=0
(52)
= an − a0 + bn − an = bn − a0 ≤ b − a = λ(A).

29
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 6 MĂSURA LEBESGUE

∑
n
Deci, ∀n ∈ N, λ(Ai ) ≤ λ(A) şi atunci, pentru n → ∞, obţinem:
i=0
∞
∑
λ(An ) ≤ λ(A). (53)
n=0

Vom arăta ı̂n continuare inegalitatea inversă:

∞
∑
λ(A) ≤ λ(An ). (54)
n=0
∞
∑ ∞
∑
Dacă λ(An ) = ∞, inegalitatea (54) este evidentă. Vom presupune deci că λ(An ) < ∞.
n=0 n=0
ε ε
Fie un ε > 0 şi fie c ∈ R astfel ı̂ncât 0 < c < min{b − a, }. Pentru orice n ∈ N, notăm cu ebn = bn + n+2 .
2 2
Atunci avem ∪ ∪ ∪
[a + c, b] ⊆ (a, b] = A = An = (an , bn ] ⊆ (an , ebn ).
n∈N n∈N n∈N

Întrucât mulţimea [a + c, b] este compactă, ∃n1 , ..., nk astfel ı̂ncât

k (
∪ )
[a + c, b] ⊆ anj , ebnj .
j=1

Din Lema 6.1 obţinem atunci:

k (
∑ ) ∑
∞ ( ) ∑∞ ( )
ebn − an ≤ ebn − an = ε
b − (a + c) ≤ j j bn + − an
j=1 n=0 n=0
2n+2
∑∞ ∞
∑ ∞
∑
ε ε
= (bn − an ) + = (bn − an ) + .
n=0 n=0
2n+2 n=0
2

ε ε
Mai mult, c < ⇒ b − a − < b − a − c şi deci
2 2
∞
∑ ∑∞
ε ε
b−a− < (bn − an ) + ⇒ b − a < (bn − an ) + ε.
2 n=0 2 n=0

∞
∑ ∞
∑
Cum ε > 0 a fost luat arbitrar, rezultă b − a ≤ (bn − an ), adică λ(A) ≤ λ(An ).
n=0 n=0
∞
∑
Prin urmare, din (53) şi (54), obţinem λ(A) = λ(An ) şi deci λ este numărabil aditivă.
n=0

∪
Observaţia 6.3 Întrucât R = (−n, n], ∅ ∈ S şi λ(∅) = 0, din Exerciţiul 2.2 şi Observaţia 3.5 obţinem:
n∈N

1. λ este finit aditivă pe S.

∞
∑ ∪
2. Funcţia λ∗ : P(R) → [0, ∞], λ∗ (A) = inf{ λ(An ) | (An ) ⊆ S şi A ⊆ An } este o măsură exterioară.
n=0 n∈N

Definiţia 6.4 Funcţia λ∗ se numeşte măsura exterioară Lebesgue, iar Mλ∗ se numeşte familia mulţimilor
măsurabile Lebesgue şi o notăm cu M.

Observaţia 6.5 Din Teorema 3.13 rezultă că M este o σ-algebră, iar restricţia λ∗ |M este o măsură pe M.

Teorema 6.6 (Teorema de existenţă şi unicitate a măsurii Lebesgue) Cu notaţiile de mai sus, A(S) ⊆
M şi există o unică măsură µ : M → [0, ∞] astfel ı̂ncât µ|S = λ.

30
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 6 MĂSURA LEBESGUE

Demonstraţie.
Existenţa:
Deoarece S este un semiinel şi λ(∅) = 0, iar funcţia λ este numărabil aditivă pe S, din Teorema I de prelungire
(vezi Teorema 2.4), există o unică măsură ν : C(S) → [0, ∞] astfel ı̂ncât ν|S = λ. Mai exact, ν este definită prin

∑
n ∪
n
ν(A) = λ(Ai ), ∀A = Ai ∈ C(S), unde {Ai }i=1,n ⊆ S cu Ai ∩ Aj = ∅, pentru i ̸= j. (55)
i=1 i=1
∪
Întrucât C(S) este un inel şi R = (−n, n], unde {(−n, n]}n∈N ⊆ C(S), din Teorema III de prelungire (vezi
n∈N
Teorema 3.14) obţinem că A(C(S)) ⊆ Mν ∗ şi νe = ν ∗ |Mν ∗ este o măsură pe Mν ∗ aşa ı̂ncât νe|C(S) = ν.
Cum S ⊆ C(S), avem A(S) ⊆ A(C(S)) ⊆ Mν ∗ . De asemenea, deoarece νe|C(S) = ν şi ν|S = λ, rezultă νe|S = λ.
∪
Arătăm ı̂n continuare că ν ∗ = λ∗ . Fie A ∈ P(R) şi fie (An ) ⊆ S astfel ı̂ncât A ⊆ An . Atunci rezultă:
n∈N

∞
∑ ∞
∑ ∞
∑
ν ∗ (A) ≤ ν ∗ (An ) = νe(An ) = λ(An ).
n=0 n=0 n=0

Prin urmare
∞
∑ ∪
ν ∗ (A) ≤ inf{ λ(An ) | (An ) ⊆ S şi A ⊆ An } = λ∗ (A). (56)
n=0 n∈N
∪
Fie acum (An ) ⊆ C(S) astfel ı̂ncât A ⊆ An . Din teorema de reprezentare a lui C(S) (vezi Teorema 1.12),
n∈N
∪
pn
pentru orice n ∈ N, există {Ani }i=1,pn ⊆ S astfel ı̂ncât Ani ∩ Anj = ∅, pentru i ̸= j, şi An = Ani . Atunci avem
i=1
∪ ∪ ∪
pn ∞ ∑
∑ pn ∞
∑
(55)
A⊆ An = Ani şi deci λ∗ (A) ≤ λ(Ani ) = ν(An ). Prin urmare
n∈N n∈N i=1 n=0 i=1 n=0
∞
∑ ∪
λ∗ (A) ≤ inf{ ν(An ) | (An ) ⊆ C(S) şi A ⊆ An } = ν ∗ (A). (57)
n=0 n∈N

Din (56) şi (57) obţinem ν ∗ (A) = λ∗ (A), ∀A ∈ P(R), şi deci ν ∗ = λ∗ . Urmează că Mν ∗ = M. Din cele de mai
sus avem A(S) ⊆ M. Fie µ = νe. Atunci µ este o măsură pe M astfel ı̂ncât µ|S = λ.

Unicitatea:
Fie A ⊆ P(X) o σ-algebră aşa ı̂ncât S ⊆ A ⊆ M. Atunci C(S) ⊆ A ⊆ M şi deoarece măsura ν este finită (şi deci
σ-finită), din Teorema de unicitate a prelungirii Carathéodory (vezi Teorema 3.17), obţinem că µ|A este unica
măsură care prelungeşte pe ν la A. Cum ν este unica măsură ce prelungeşte pe λ la C(S), obţinem că µ|A este
unica măsură care prelungeşte pe λ la A. În particular, pentru A = M, µ este unica măsură ce prelungeşte pe
λ la M.

Definiţia 6.7 Funcţia µ, construită ı̂n teorema de mai sus, se numeşte măsura Lebesgue (pe R).

Observaţia 6.8 În demonstraţia teoremei anterioare am arătat că ν ∗ = λ∗ . Atunci, din Teorema 3.20 obţinem
µ∗ = ν ∗ = λ ∗ .

Proprietăţile măsurii Lebesgue

Teorema 6.9 Măsura Lebesgue este σ−finită, completă şi Bτ0 ⊆ M.

∪
Demonstraţie. Deoarece ∀A ∈ M, A = A ∩ R = (A ∩ (−n, n]) şi A ∩ (−n, n] ∈ M cu µ(A ∩ (−n, n]) ≤
n∈N∗
µ((−n, n]) = λ((−n, n]) = 2n < ∞, ∀n ∈ N∗ , rezultă că măsura µ este σ-finită.

Din definiţia măsurii Lebesgue şi din Propoziţia 4.2, se obţine că µ este o măsură completă.

Din Teorema 6.6 avem că A(S) ⊆ M şi cum A(S) = Bτ0 (vezi Exerciţiul 1.36), rezultă Bτ0 ⊆ M. Altfel spus,
orice mulţime τ0 -boreliană este măsurabilă Lebesgue.

31
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 6 MĂSURA LEBESGUE

Definiţia 6.10 O mulţime A ∈ M se numeşte neglijabilă Lebesgue dacă µ(A) = 0. Notăm cu I familia
mulţimilor neglijabile Lebesgue.

Exerciţiul 6.11 Dacă A ⊆ R astfel ı̂ncât card(A) ≤ ℵ0 , atunci A ∈ Bτ0 ∩ I.

Exerciţiul 6.12 Fie a, b ∈ R, cu a < b. Atunci µ((a, b)) = µ([a, b]) = µ([a, b)) = µ((a, b]) = b − a.

Propoziţia 6.13 ∀A ∈ P(R), µ∗ (A) = inf{µ(D) | D ∈ τ0 şi A ⊆ D}.

Demonstraţie. Fie A ∈ P(R) şi fie mulţimea E = {µ(D) | D ∈ τ0 şi A ⊆ D}. Deoarece R ∈ τ0 şi A ⊆ R,
rezultă că µ(R) ∈ E şi deci E ̸= ∅.
Dacă D ∈ τ0 aşa ı̂ncât A ⊆ D, atunci µ∗ (A) ≤ µ∗ (D) = µ(D) şi deci µ∗ (A) este un minorant pentru E. Arătăm
mai departe că µ∗ (A) este cel mai mare minorant al lui E.
Dacă µ∗ (A) = ∞, atunci E = {∞} şi deci avem µ∗ (A) = inf E. Presupunem ı̂n continuare că µ∗ (A) < ∞.
Atunci, pentru un ε > 0, există (An )n∈N ⊆ S astfel ı̂ncât

∪ ∞
∑ ε
A⊆ An şi λ(An ) < µ∗ (A) + . (58)
n=0
2
n∈N

ε
Pentru fiecare n ∈ N, cum An ∈ S, presupunem An = (an , bn ] şi fie ebn = bn + n+2 .
∪ ∪ ∪ 2 ∪
Notăm cu D mulţimea (an , ebn ). Atunci D ∈ τ0 şi A ⊆ An = (an , bn ] ⊆ (an , ebn ) = D. Deci A ⊆ D.
n∈N n∈N n∈N n∈N
Deducem:
( )
∪( ) ∞
∑ (( )) ∑∞ ( ) ∑∞ (
ε )
µ(D) = µ an , ebn ≤ µ an , ebn = ebn − an = bn + − an =
n=0 n=0 n=0
2n+2
n∈N
∞
∑ ∞
∑ ∞
∑
ε ε (58)
= (bn − an ) + n+2
= λ(An ) + < µ∗ (A) + ε.
n=0 n=0
2 n=0
2

Am aratat că
∀ε > 0, ∃D ∈ τ0 astfel ı̂ncât A ⊆ D şi µ(D) < µ∗ (A) + ε,
care stabileşte că µ∗ (A) este cel mai mare minorant al lui E. Prin urmare µ∗ (A) = inf E.

Observaţia 6.14 Din propoziţia anterioară obţinem că µ(A) = µ∗ (A) = inf{µ(D) | D ∈ τ0 şi A ⊆ D}, ∀A ∈ M,
adică µ este τ0 -regulată exterior. Ţinând seama că măsura Lebesgue este σ-finită, din Corolarul 5.7 rezultă:

Teorema 6.15 Măsura Lebesgue este τ0 -regulată.

Definiţia 6.16 Fie A ⊆ R şi x ∈ R. Se numeşte translata lui A de pas x mulţimea

x + A = {x + a| a ∈ A} = {y ∈ R | y − x ∈ A}.

Exerciţiul 6.17 Fie A ∈ P(R) şi x ∈ R.

1. Dacă A ∈ S, atunci x + A ∈ S şi µ(x + A) = µ(A).

2. c(x + A) = x + cA.
3. Pentru orice T ∈ P(R), T ∩ (x + A) = x + A ∩ (−x + T ).

Teorema 6.18 (proprietatea de invarianţă la translaţii a măsurii Lebesgue) Fie x ∈ R.

1. Dacă A ∈ P(R), atunci µ∗ (x + A) = µ∗ (A).

2. Dacă A ∈ M, atunci x + A ∈ M şi µ(x + A) = µ(A).

32
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 6 MĂSURA LEBESGUE

Demonstraţie. 1. Fie A ∈ P(R) şi∪ µ∗ (x + A)∪

x ∈ R. Arătăm mai ı̂ntâi că ∪ ≤ µ∗ (A).
Fie (An )n∈N ⊆ S astfel ı̂ncât A ⊆ An . Atunci x + A ⊆ x + An = (x + An ) şi pentru fiecare n ∈ N,
n∈N n∈N n∈N
deoarece An ∈ S, avem x + An ∈ S şi µ∗ (x + An ) = µ(x + An ) = µ(An ). De aici rezultă că
∪ ∞
∑ ∞
∑
µ∗ (x + A) ≤ µ∗ ( (x + An )) ≤ µ∗ (x + An ) = µ(An ).
n∈N n=0 n=0

∞
∑ ∪
Prin urmare, µ∗ (x + A) ≤ inf{ µ(An ) | (An ) ⊆ S şi A ⊆ An } = µ∗ (A).
n=0 n∈N
Deci,
∀A ∈ P(R), ∀x ∈ R, µ∗ (x + A) ≤ µ∗ (A). (59)
Fie din nou A ∈ P(R) şi x ∈ R. Din (59), pentru A şi x obţinem µ∗ (x + A) ≤ µ∗ (A). Din (59), pentru x + A şi
−x obţinem µ∗ (A) = µ∗ (−x + x + A) ≤ µ∗ (x + A). Prin urmare µ∗ (x + A) = µ∗ (A).

2. Fie A ∈ M. Atunci avem:

∀T ∈ P(R), µ∗ (T ) = µ∗ (T ∩ A) + µ∗ (T ∩ cA). (60)

Fie T ∈ P(R). Din Exerciţiul 6.17 obţinem

T ∩ (x + A) = x + A ∩ (−x + T ) şi T ∩ c(x + A) = T ∩ (x + cA) = x + cA ∩ (−x + T ).

Atunci rezultă
µ∗ (T ∩ (x + A)) + µ∗ (T ∩ c(x + A)) = µ∗ (x + A ∩ (−x + T )) + µ∗ (x + cA ∩ (−x + T )).
Dar, din prima parte a teoremei, µ∗ (x+A∩(−x+T )) = µ∗ (A∩(−x+T )), µ∗ (x+cA∩(−x+T )) = µ∗ (cA∩(−x+T ))
şi µ∗ (−x + T ) = µ∗ (T ). Prin urmare obţinem:
(60)
µ∗ (T ∩ (x + A)) + µ∗ (T ∩ c(x + A)) = µ∗ (A ∩ (−x + T )) + µ∗ (cA ∩ (−x + T )) = µ∗ (−x + T ) = µ∗ (T )

Am demonstrat că
∀T ∈ P(R), µ∗ (T ) = µ∗ (T ∩ (x + A)) + µ∗ (T ∩ c(x + A)),
adică x + A este o mulţime măsurabilă Lebesgue. Atunci µ(x + A) = µ∗ (x + A) = µ∗ (A) = µ(A).

Observaţia 6.19 Toate rezultatele de până acum pot fi generalizate la Rn .

Observaţia 6.20 Cum am văzut ı̂n Exerciţiul 6.11, orice submulţime numărabilă de numere reale este neglijabilă
Lebesgue. Vom arăta ı̂n continuare că există şi mulţimi nenumărabile care să fie neglijabile Lebesgue. Un exemplu
ı̂n acest sens este mulţimea lui Cantor.
Considerăm funcţiile f, g : R → R definite prin
x 2
f (x) = şi g(x) = + f (x), ∀x ∈ R.
3 3
1
Deoarece |f (x) − f (y)| = |g(x) − g(y)| = |x − y|, ∀x, y ∈ R, funcţiile f şi g sunt contracţii pe (R, |·|).
3
Definim funcţia F : P(R) → P(R) prin

F (A) = f (A) ∪ g(A), ∀A ∈ P(R).

( )
2
Din definiţia lui g obţinem că F (A) = f (A) ∪ + f (A) . De asemenea, dacă A ⊆ B, atunci f (A) ⊆ f (B), de
3
unde rezultă că F este monoton crescătoare, adică A ⊆ B ⇒ F (A) ⊆ F (B).
Definim şirul (Cn )n∈N prin: C0 = [0, 1] şi Cn = F (Cn−1 ), ∀n ∈ N∗ .
Atunci avem:
1
C0 = [0, 1] şi este reuniunea a 20 intervale compacte de lungime 0 .
( ) [ ] [ ] 3
2 1 2 3
C1 = F (C0 ) = f ([0, 1])∪ + f ([0, 1]) = 0, ∪ , şi este reuniunea a 21 intervale compacte disjuncte
3 3 3 3
1
de lungime 1 .
3

33
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 6 MĂSURA LEBESGUE

( ) ([ ] [ ]) ( ([ ] [ ]))
2 1 2 2 1 2
C2 = F (C1 ) = f (C1 ) ∪ + f (C1 ) = f 0, ∪ ,1 ∪ +f 0, ∪ ,1 =
[ ] [ ] [ 3] [ ] [ 3] [ 3 ] [3 ] [3 3]
1 2 1 2 7 8 1 2 3 6 7 8 9
0, 2 ∪ 2 , ∪ , 2 ∪ 2 , 1 = 0, 2 ∪ 2 , 2 ∪ 2 , 2 ∪ 2 , 2 şi este reuniunea a 22
3 3 3 3 3 3 3 3 3 3 3 3 3
1
intervale compacte disjuncte de lungime 2 .
3
ş.a.m.d.
1
În general, Cn este reuniunea a 2n intervale compacte disjuncte de lungime n .
3
Deoarece C1 ⊆ C0 şi F este monoton crescătoare, obţinem:

C2 = F (C1 ) ⊆ F (C0 ) = C1 ⇒ C3 = F (C2 ) ⊆ F (C1 ) = C2 ⇒ ...

Prin urmare (Cn )n∈N este un şir descendent.

Definiţia 6.21 Limita şirului (Cn ) se numeşte mulţimea lui Cantor şi se notează cu C. Deci
∩
C = lim Cn = Cn .
n∈N

Exerciţiul 6.22 Mulţimea lui Cantor are următoarele proprietăţi:

1. C ∈ Fτ0 ,
2. C este τ0 -compactă,
3. µ(C) = 0,
4. Mulţimea [0, 1]\C este densă ı̂n [0, 1],
5. Cardinalul mulţimii C este puterea continuului, c.

Observaţia 6.23 Cum am văzut ı̂n Teorema 6.9, are loc incluziunea Bτ0 ⊆ M. Vom arăta ı̂n continuare că
această incluziune este strictă, adică:

Teorema 6.24 Există mulţimi măsurabile Lebesgue care nu sunt boreliene.

Demonstraţie. Deoarece Bτ0 ⊆ M, rezultă card(Bτ0 ) ≤ card(M). Din Teorema 1.38 avem card(Bτ0 ) = c.
Determinăm ı̂n continuare cardinalul lui M.
Deoarece mulţimea C este neglijabilă Lebesgue, iar măsura Lebesgue este completă, obţinem că P(C) ⊆ M.
Cum P(C) ⊆ M ⊆ P(R), rezultă card(P(C)) ≤ card(M) ≤ card(P(R)). Dar card(P(C)) = 2card(C) = 2c , iar
card(P(R)) = 2card(R) = 2c . Deci card(M) = 2c .
Întrucât c  2c , rezultă card(Bτ0 ) ̸= card(M) şi deci Bτ0 ̸= M. În consecinţă, Bτ0 ( M.

Exerciţiul 6.25 Fie o mulţime E ∈ M astfel ı̂ncât µ(E) < ∞. Definim funcţia
fE : R → [0, ∞), fE (x) = µ(E ∩ (−∞, x]), ∀x ∈ R.
Să se arate că:
1. Funçtia fE este continuă.
1
2. Dacă µ(E) = 1, atunci ∃A ∈ M aşa ı̂ncât A ⊂ E şi µ(A) = .
2

34
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 6 MĂSURA LEBESGUE

Cursul 5

Teorema 6.26 Există submulţimi ale lui R care nu sunt măsurabile Lebesgue.
Demonstraţie.
Fie mulţimea A = [0, 1], pe care definim relaţia:
∀x, y ∈ A, x ∼ y ⇔ y − x ∈ Q.
Relaţia ∼ este o relaţie de echivalenţă pe A. Atunci, pentru fiecare x ∈ A, fie
b = {y ∈ A| x ∼ y} = {y ∈ A| y − x ∈ Q} = (x + Q) ∩ A,
x
clasa de echivalenţă a lui x ı̂n raport cu relaţia ∼. { }
Cum Q este numărabilă, x b este numărabilă şi deci se poate reprezenta ca un şir: x b = r0xb, r1xb, ..., rnxb , ... . Acest
şir nu depinde de reprezentatul x al clasei, adică x ∼ y ⇔ x b = yb ⇔ rnxb = rnyb , ∀n ∈ N.
b
Pentru orice n ∈ N, considerăm mulţimea An = {rn | x ∈ A}. Întrucât două clase de echivalenţă sunt sau
x

disjuncte sau coincid,

∪ rezultă
∪ că fiecare
∪ ∪ mulţime∪ An∪ conţine
{ } câte∪ un singur element din fiecare
∪ clasă.
b b
Deoarece A = {x} ⊆ b=
x {rn } =
x x
rn = An ⊆ A, rezultă A = An .
x∈A x∈A x∈An∈N n∈Nx∈A n∈N n∈N
| {z }
An
Arătăm ı̂n continuare că măcar o mulţime An este nemăsurabilă Lebesgue. Presupunem prin absurd că toate
mulţimile An sunt măsurabile Lebesgue, adică An ∈ M, ∀n ∈ N. Dacă µ(An ) = 0, ∀n ∈ N, atunci avem:
( ) ∞
∪ ∑
1 = µ ([0, 1]) = µ(A) = µ An ≤ µ (An ) = 0, ceea ce este fals.
n∈N n=0

Deci, ∃p ∈ N astfel ı̂ncât µ (Ap ) > 0.

Cum măsura Lebesgue este invariantă la translaţii şi Ap ∈ M, rezultă
( )
1 ∗ 1
+ Ap ∈ M, ∀n ∈ N şi µ + Ap = µ (Ap ) , ∀n ∈ N∗ .
n n
{ }
1
Arătăm prin reducere la absurd că mulţimile + Ap sunt mutual disjuncte. Presupunem că
n n∈N∗
( ) ( )
1 1
∃m, n ∈ N∗ astfel ı̂ncât m ̸= n şi + Ap ∩ + Ap ̸= ∅.
n m
1 1 1 1
Atunci există a, b ∈ Ap astfel ı̂ncât + a = + b. Prin urmare a − b = − ∈ Q şi deci, a ∼ b. Cum a, b ∈ Ap
n m m n
şi Ap conţine câte un singur element din fiecare clasă, rezultă că a = b. Rezultă astfel că m = n, ceea ce vine ı̂n
contradicţie cu presupunerea făcută. Deci,
( ) ( )
1 1
+ Ap ∩ + Ap = ∅, pentru m ̸= n.
n m
∪ (1 )
Fie acum mulţimea B = + Ap . Rezultă imediat că B ∈ M şi
∗
n
n∈N

∑∞ ( ) ∑ ∞
1
µ(B) = µ + Ap = µ (Ap ) = ∞. (61)
n=1
n n=1
| {z }
>0

Pe de altă parte avem:

1
Ap ⊆ [0, 1] ⇒ + Ap ⊆ [0, 2], ∀n ∈ N∗ ⇒ B ⊆ [0, 2] ⇒ µ(B) ≤ µ ([0, 2]) = 2. (62)
n
Astfel, din (61) şi (62) rezultă o contradicţie şi deci, ∃n ∈ N pentru care mulţimea An nu e măsurabilă Lebesgue.

Observaţia 6.27 Demonstraţia de mai sus a fost făcută de către matematicianul Giuseppe Vitali ı̂n anul 1905 şi
este primul exemplu ı̂n acest sens. Ulterior au fost făcute şi alte construcţii care să justifice existenţa mulţimilor
nemăsurabile Lebesgue. Toate acestea pot fi citite ı̂n lucrarea [4].

35
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 7 MĂSURI LEBESGUE-STIELTJES

7 Măsuri Lebesgue-Stieltjes
Fie X = R, mulţimea numerelor reale.

Definiţia 7.1 O funcţie f : R → R se numeşte funcţie de distribuţie dacă f este crescătoare şi continuă la
dreapta.
Se arată la fel ca Lema 6.1 următoarea:
∪
n ∑
n
Exerciţiul 7.2 Dacă f este o funcţie de distribuţie şi [a, b] ⊆ (ai , bi ), atunci f (b) − f (a) ≤ (f (bi ) − f (ai )).
i=1 i=1

Fie S semiinelul {(a, b] | a, b ∈ R, a < b} ∪ {∅} şi f o funcţie de distribuţie. Definim funcţia de mulţime
λf : S →[0, ∞] prin: {
f (b) − f (a), A = (a, b]
λf (A) = .
0, A=∅
Observăm că pentru f = 1R , avem λf = λ. Utilizând Exerciţiul 7.2, se arată la fel ca Teorema 6.2 că:

Exerciţiul 7.3 Dacă f este o funcţie de distribuţie, atunci λf este numărabil aditivă pe S.
∪
Observaţia 7.4 Fie f este o funcţie de distribuţie. Întrucât R = (−n, n], ∅ ∈ S şi λf (∅) = 0, din Exerciţiul
n∈N
2.2 şi Observaţia 3.5 obţinem:

1. λf este finit aditivă pe S.

2. Funcţia λ∗f este o măsură exterioară pe R.

Definiţia 7.5 Dacă f este o funcţie de distribuţie, λ∗f se numeşte măsura exterioară Lebesgue-Stieltjes asociată
lui f , iar Mλ∗f se numeşte familia mulţimilor măsurabile Lebesgue-Stieltjes asociată lui f şi o notăm cu Mf .

Observaţia 7.6 Din Teorema 3.13 rezultă că Mf este o σ-algebră, iar restricţia λ∗f |Mf este o măsură pe Mf .
Pentru f = 1R , avem Mf = M.
Se arată la fel ca Teorema 6.6 următoarea:

Teorema 7.7 (Teorema de existenţă şi unicitate a măsurii Lebesgue-Stieltjes) Dacă f este o funcţie
de distribuţie, atunci A(S) ⊆ Mf şi există o unică măsură µf : Mf → [0, ∞] astfel ı̂ncât µf |S = λf .

Definiţia 7.8 Funcţia µf , dată de teorema de mai sus, se numeşte măsura Lebesgue-Stieltjes asociată funcţiei
de distribuţie f . Pentru f = 1R , µf = µ.

Observaţia 7.9 De fapt, µf este unica măsură care prelungeşte pe λf la A, pentru orice σ-algebră A cu pro-
prietatea S ⊆ A ⊆ Mf .
La fel ca pentru măsura Lebesgue avem:

Teorema 7.10 Dacă f este o funcţie de distribuţie, atunci µf este σ−finită, completă şi Bτ0 ⊆ Mf .

Exerciţiul 7.11 În ce condiţii măsura µf este τ0 -regulată, respectiv invariantă la translaţii?

Teorema 7.12 Fie A ⊆ P(R) o σ-algebră aşa ı̂ncât S ⊆ A şi fie ν : A → [0, ∞] o măsură. Există o funcţie de
distribuţie f aşa ı̂ncât ν(A) = µf (A), ∀A ∈ A ∩ Mf dacă şi numai dacă ν(A) < ∞, ∀A ∈ S.
Demonstraţie. ⇒”:
”
Presupunem că există f o funcţie de distribuţie astfel ı̂ncât ν = µf pe A ∩ Mf . Atunci

ν(A) = µf (A) = λf (A) < ∞, ∀A ∈ S.

⇐”:
”
Presupunem că ν(A) < ∞, ∀A ∈ S. Definim funcţia f : R → R, prin
{
ν ((0, x]) , x ≥ 0
f (x) = .
−ν ((x, 0]) , x < 0

36
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 8 FUNCŢII MĂSURABILE

Din ipoteză avem ν ((0, x]) < ∞, ∀x ≥ 0 şi ν ((x, 0]) < ∞, ∀x < 0 şi deci f este bine definită.
Arătăm ı̂n continuare că
∀(a, b] ∈ S, ν ((a, b]) = f (b) − f (a). (63)
Fie intervalul (a, b] ∈ S.
Dacă b ≤ 0, atunci (a, b] = (a, 0]\(b, 0], de unde deducem

ν ((a, b]) = ν ((a, 0]) − ν ((b, 0]) = −f (a) + f (b).

Dacă a < 0 < b, atunci (a, b] = (a, 0] ∪ (0, b], de unde deducem

ν ((a, b]) = ν ((a, 0]) + ν ((0, b]) = −f (a) + f (b).

Dacă 0 ≤ a, atunci (a, b] = (0, b]\(0, a], de unde deducem

ν ((a, b]) = ν ((0, b]) − ν ((0, a]) = f (b) − f (a).

Deci (63) este adevarată. Atunci, pentru a, b ∈ R cu a < b, rezultă f (b) − f (a) = ν((a, b]) ≥ 0 şi deci f este
crescătoare.
Demonstrăm acum că f este continuă la dreapta.
Fie x ∈ R şi fie (xn ) ⊆ R, un şir care tinde descrescător la x. Dacă x ≥ 0, şirul ((0, xn ])n∈N este descendent şi
lim(0, xn ] = (0, x]. Utilizând continuitatea lui ν pe şiruri descendente obţinem:

f (x) = ν ((0, x]) = ν (lim(0, xn ]) = lim ν ((0, xn ]) = lim f (xn ).

n→∞ n→∞

Dacă x < 0, cum xn → x, putem presupune că xn < 0, ∀n ∈ N, şi atunci şirul ((xn , 0])n∈N este ascendent, iar
lim(xn , 0] = (x, 0]. Utilizând continuitatea lui ν pe şiruri ascendente obţinem:

f (x) = −ν ((x, 0]) = −ν (lim(xn , 0]) = − lim ν ((xn , 0]) = lim f (xn ).
n→∞ n→∞

Deci f este continuă la dreapta ı̂n x şi cum x a fost luat arbitrar, f este continuă la dreapta.
Prin urmare f este o funcţie de distribuţie. În plus avem
(63)
ν ((a, b]) = f (b) − f (a) = λf ((a, b]) , ∀(a, b] ∈ S,

adică, ν|S = λf .
Deducem că ν prelungeşte pe λf la A, deci şi la A ∩ Mf . Cum µf este unica măsură care prelungeşte pe λf la
A ∩ Mf , rezultă că ν = µf pe A ∩ Mf .

Corolar 7.13 Dacă ν : Bτ0 → [0, ∞] este o măsură, atunci există o funcţie de distribuţie f aşa ı̂ncât ν = µf
dacă şi numai dacă ν(A) < ∞, ∀A ∈ S.

8 Funcţii măsurabile
Considerăm mulţimea R = R ∪ {−∞, ∞} şi definim funcţia V : R → P(P(R)) prin
 { }
 {V ⊆ R | ∃a, b ∈ R, a < b şi x ∈ (a, b) ⊆ V }, dacă x ∈ R
V(x) = {V ⊆ R | ∃b ∈ R, astfel ı̂ncât [−∞, b) ⊆ V} , dacă x = −∞ .

V ⊆ R | ∃a ∈ R, astfel ı̂ncât (a, ∞] ⊆ V , dacă x = ∞

V este un operator de vecinătate pe R, adică, pentru orice x ∈ R, V(x) are următoarele proprietăţi:
1. ∀V ∈ V(x), x ∈ V ;
2. Dacă V ∈ V(x) şi V ⊆ U ⊆ R, atunci U ∈ V(x);
3. ∀V1 , V2 ∈ V(x), V1 ∩ V2 ∈ V(x);
4. ∀V ∈ V(x), ∃U ∈ V(x) astfel ı̂ncât ∀y ∈ U, V ∈ V(y).
{ }
Atunci, familia de mulţimi τ0 = D ⊆ R | D ̸= ∅ şi D ∈ V(x), ∀x ∈ D ∪ {∅} este o topologie pe R aşa ı̂ncât
τ0 ⊆ τ0 . Mai mult, τ0 = {D ∩ R | D ∈ τ0 } şi τ0 ⊆ {G ∪ A | G ∈ τ0 şi A ∈ {∅, {−∞}, {∞}, {−∞, ∞}}}.

Definiţia 8.1 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil. O funcţie f : X → R se numeşte A-măsurabilă (pe X) dacă
∀D ∈ τ0 , f −1 (D) ∈ A.

37
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 8 FUNCŢII MĂSURABILE

Dacă (X, A) este un spaţiu măsurabil, vom nota cu M (X, A) mulţimea funcţiilor A-măsurabile pe X.

Definiţia 8.2 1. Dacă X = R, funcţiile M-măsurabile se mai numesc funcţii măsurabile Lebesgue.
2. Dacă (X, τ ) este un spaţiu topologic, funcţiile Bτ -măsurabile se mai numesc funcţii τ -boreliene.
3. Dacă (X, A, µ) este un spaţiu probabilistic, funcţiile A-măsurabile se mai numesc variabile aleatoare.

Definiţia 8.3 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil. O funcţie f : X → R se numeşte A-etajată dacă există
a1 , a2 , ..., an ∈ R astfel ı̂ncât f (X) = {a1 , a2 , ..., an } şi f −1 ({ai }) ∈ A, ∀i ∈ 1, n.
Dacă (X, A) este un spaţiu măsurabil, vom nota cu E(X, A) mulţimea funcţiilor A-etajate pe X.

Exemplul 8.4 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi fie χA : X → {0, 1}, funcţia caracteristică a mulţimii A ∈
P(X), adică {
1, x ∈ A
χA (x) = .
0, x ∈ cA
χA este A-etajată dacă şi numai dacă A ∈ A.

Exerciţiul 8.5 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi o funcţie f : X → R. Funcţia f este A-etajată dacă şi numai
∪
n ∑
n
dacă există a1 , ..., an ∈ R şi A1 , ..., An ∈ A astfel ı̂ncât Ai ∩ Aj = ∅, pentru i ̸= j, X = Aj şi f = aj χAj .
j=1 j=1

Exerciţiul 8.6 Fie f, g ∈ E(X, A) şi c ∈ R. Dacă funcţiile cf , f + g, f g sunt bine definite (adică nu iau valori
de tipul 0 · ∞, ∞ · 0, ∞ − ∞, −∞ + ∞), atunci cf, f + g, f g ∈ E(X, A).

Propoziţia 8.7 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil. Orice funcţie A-etajată este A-măsurabilă.
Demonstraţie. Fie f : X → R o funcţie A-etajată şi fie a1 , a2 , ..., an ∈ R astfel ı̂ncât f (X) = {a1 , a2 , ..., an } şi
f −1 ({ai }) ∈ A, ∀i ∈ 1, n. Notăm Ai = f −1 ({ai }, ∀i ∈ 1, n.
∪
Dacă D ∈ τ0 , atunci f −1 (D) = {x ∈ X| f (x) ∈ D} = Ai . Cum A este o algebră şi Ai ∈ A, ∀i ∈ 1, n,
ai ∈D
urmează că f −1 (D) ∈ A. Prin urmare f este A-măsurabilă.

Propoziţia 8.8 Fie (X, A) un ) măsurabil şi τ ⊆ P(X) o topologie pe X astfel ı̂ncât τ ⊆ A. Atunci orice
( spaţiu
funcţie continuă f : (X, τ ) → R, τ0 este A-măsurabilă.
( )
Demonstraţie. Dacă f : (X, τ ) → R, τ0 este o funcţie continuă, atunci ∀D ∈ τ0 , f −1 (D) ∈ τ şi cum τ ⊆ A,
rezultă ∀D ∈ τ0 , f −1 (D) ∈ A. Deci f este A−măsurabilă.

Teorema 8.9 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi fie f : X → R. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1. f este A-măsurabilă,
2. ∀F ∈ Fτ0 , f −1 (F ) ∈ A,
3. ∀B ∈ Bτ0 , f −1 (B) ∈ A.
Demonstraţie. 1 ⇒ 2:
Fie F ∈ Fτ0 . Deoarece cF ∈ τ0 şi f este A-măsurabilă, obţinem f −1 (cF ) ∈ A. Dar f −1 (cF ) = cf −1 (F ) şi atunci
f −1 (F ) = ccf −1 (F ) ∈ A.
2 ⇒ 1:
Fie D ∈ τ0 . Deoarece cD ∈ Fτ0 , din ipoteză obţinem f −1 (cD) ∈ A. Cum f −1 (cD) = cf −1 (D), rezultă
f −1 (D) = ccf −1 (D) ∈ A. Deci f este A-măsurabilă.
1 ⇒ 3:
Fie E = {E ⊆ R | f −1 (E) ∈ A}. Deoarece f este A-măsurabilă, rezultă că τ0 ⊆ E. Arătăm ı̂n continuare că E
este o σ-algebră. ∪ ∪ ∪
Dacă (En ) ⊆ E, atunci f −1 (En ) ∈ A, ∀n ∈ N şi atunci f −1 ( En ) = f −1 (En ) ∈ A. Deci En ∈ E.
n∈N n∈N n∈N
Dacă E1 , E2 ∈ E, atunci f −1 (E1 ), f −1 (E2 ) ∈ A şi deci f −1 (E1 \ E2 ) ∈ A. Prin urmare E1 \ E2 ∈ E.
Am arătat că E este un σ-inel. Cum f −1 (R) = X ∈ A, obţinem R ∈ E. Deci E este o σ-algebră.
Deoarece E este o σ-algebră şi τ0 ⊆ E, urmează că Bτ0 = A(τ0 ) ⊆ E. De aici obţinem că ∀B ∈ Bτ0 , B ∈ E, adică
f −1 (B) ∈ A.
3 ⇒ 1:
Întrucât τ0 ⊆ Bτ0 , implicaţia este evidentă.

38
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 8 FUNCŢII MĂSURABILE

Teorema 8.10 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi fie f : X → R. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1. f este A-măsurabilă,
2. ∀D ∈ τ0 , f −1 (D) ∈ A şi {f −1 ({−∞}) , f −1 ({∞})} ⊆ A,
3. ∀B ∈ Bτ0 , f −1 (B) ∈ A şi {f −1 ({−∞}) , f −1 ({∞})} ⊆ A.

Demonstraţie. 1 ⇒ 2:
Cum f este A-măsurabilă, f −1 (D) ∈ A, ∀D ∈ τ0 şi cum τ0 ⊆ τ0 , rezultă că f −1 (D) ∈ A, ∀D ∈ τ0 .
Deoarece {−∞} ∈ Fτ0 , din Teorema 8.9 obţinem că f −1 ({−∞}) ∈ A. Analog obţinem că f −1 ({∞}) ∈ A.
2 ⇒ 1:
Fie D ∈ τ0 . Atunci există G ∈ τ0 şi A ∈ {∅, {−∞}, {∞}, {−∞, ∞}} astfel ı̂ncât D = G ∪ A. Atunci f −1 (D) =
f −1 (G ∪ A) = f −1 (G) ∪ f −1 (A). Din ipoteză, f −1 (G), f −1 (A) ∈ A şi atunci f −1 (D) ∈ A.
1 ⇒ 3:
Dacă f este A-măsurabilă, din Teorema 8.9 obţinem că f −1 (B) ∈ A, ∀B ∈ Bτ0 . Cum τ0 ⊆ τ0 , rezultă Bτ0 ⊆ Bτ0
şi deci f −1 (B) ∈ A, ∀B ∈ Bτ0 .
Din (2) obţinem {f −1 ({−∞}) , f −1 ({∞})} ⊆ A.
3 ⇒ 2:
Întrucât τ0 ⊆ Bτ0 , implicaţia este evidentă.

Teorema 8.11 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi f : X → R. Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1. f este A−măsurabilă,
2. ∀α ∈ R, f −1 ([−∞, α)) ∈ A,
3. ∀α ∈ R, f −1 ([α, ∞]) ∈ A,
4. ∀α ∈ R, f −1 ((α, ∞]) ∈ A,
5. ∀α ∈ R, f −1 ([−∞, α]) ∈ A.
Demonstraţie. Vom demonstra mai ı̂ntâi că 2 ⇔ 3 ⇔ 4 ⇔ 5.
2 ⇒ 3:
−1
Fie α ∈ R. Atunci, din ipoteză,( f ([−∞,)α)) ∈ A.( )
Deoarece f −1 ([α, ∞]) = f −1 R \ [−∞, α) = f −1 R \ f −1 ([−∞, α)) = X \ f −1 ([−∞, α)) = cf −1 ([−∞, α)),
rezultă că f −1 ([α, ∞]) ∈ A.
3 ⇒ 4: ∪ ∪
Fie α ∈ R. Dacă α = −∞, atunci (α, ∞] = (−∞, ∞] = [−n, ∞] şi deci f −1 ((α, ∞]) = f −1 ([−n, ∞]) ∈ A.
n∈N n∈N
Dacă α = ∞, atunci (α, ∞] = (∞, [∞] = ∅ şi ]deci f −1 ((α, ∞]) = ∅ ∈ A. ([ ])
∪ 1 ∪ 1
−1 −1
Dacă α ∈ R, atunci (α, ∞] = α + , ∞ , de unde rezultă f ((α, ∞]) = f α + ,∞ ∈ A.
n n
n∈N∗ n∈N∗
4 ⇒ 5:
Se arată la fel ca 2 ⇒ 3.
5 ⇒ 2:
Se arată la fel ca 3 ⇒ 4.
În consecinţă, am arătat că 2 ⇔ 3 ⇔ 4 ⇔ 5. Vom demonstra ı̂n continuare echivalenţa acestora cu (1).
1 ⇒ 2:
Presupunem că f este A-măsurabilă, adică f −1 (D) ∈ A, ∀D ∈ τ0 . Atunci ∀α ∈ R, deoarece [−∞, α) ∈ τ0 ,
rezultă f −1 ([−∞, α)) ∈ A.
2 ⇒ 1:
Fie D ∈ τ0 . Dacă D = ∅, atunci f −1 (D) = ∅ ∈ A.
Dacă D ̸= ∅, atunci, din teorema de structură a mulţimilor deschise din topologia τ0 a lui∪R, există un şir de
intervale deschise {(an , bn )}n∈N astfel ı̂ncât (am , bm ) ∩ (an , bn ) = ∅, pentru m ̸= n, şi D = (an , bn ).
n∈N
Pentru orice n ∈ N, avem: f −1 ((an , bn )) = f −1 ([−∞, bn ) ∩ (an , ∞]) = f −1 ([−∞, bn )) ∩ f −1 ((an , ∞]).
Din (2), f −1 ([−∞, bn )) ∈ A. Pe de altă parte 2 ⇔ 4 şi atunci f −1 ((an , ∞]) ∈ A. Rezultă că f −1 ((an , bn )) ∈
A, ∀n ∈ N. ∪ ∪
Deoarece f −1 (D) = f −1 ( (an , bn )) = f −1 (an , bn ), obţinem atunci că f −1 (D) ∈ A.
n∈N n∈N
Deoarece 2 ⇔ 5, avem f −1 ({−∞}) = f −1 ([−∞, −∞]) ∈ A.
Deoarece 2 ⇔ 3, avem f −1 ({∞}) = f −1 ([∞, ∞]) ∈ A.
Prin urmare sunt ı̂ndeplinite condiţiile din Teorema 8.10(2) şi atunci f este A-măsurabilă.

39
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 8 FUNCŢII MĂSURABILE

Teorema 8.12 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil, f, g : X → R două funcţii A-măsurabile şi c ∈ R. Dacă funcţiile
f + g, c · f, f · g sunt bine definite (adică nu iau valori de tipul ∞ − ∞, −∞ + ∞, 0 · ∞, ∞ · 0), atunci:
1. f + g este A-măsurabilă,
2. c · f este A-măsurabilă,
3. f 2 este A-măsurabilă,
4. f · g este A-măsurabilă.
Demonstraţie.
Deoarece f şi g sunt A-măsurabile, acestea satisfac caracterizările din Teorema 8.11.

1. Deoarece f + g este bine definită, nu ia valori de tipul ∞ − ∞. Fie α ∈ R. Distingem următoarele cazuri:
−1
Dacă α = −∞, atunci (f + g) ([−∞, −∞)) = ∅ ∈ A.
−1
Dacă α = ∞, atunci (f + g) ([−∞, ∞)) = {x ∈ X| f (x) + g(x) < ∞} = {x ∈ X| f (x) < ∞ şi g(x) < ∞} =
{x ∈ X| f (x) < ∞} ∩ {x ∈ X| g(x) < ∞} = f −1 ([−∞, ∞)) ∩ g −1 ([−∞, ∞)) ∈ A.
Presupunem acum că α ∈ R. Atunci
−1
(f + g) ([−∞, α)) = {x ∈ X|f (x) + g(x) < α} = {x ∈ X|f (x) + g(x) < α şi g(x) ̸= −∞} ∪ {x ∈ X|g(x) = −∞}
Dacă f (x) + g(x) < α şi g(x) ̸= −∞, atunci f (x) < α − g(x) şi deci există rx ∈ Q astfel ı̂ncât f (x) < rx <
−1 −1
α − g(x).
∪ Cum f (x) < rx şi g(x) < α − rx , obţinem x ∈ f ([−∞, rx )) ∩ g ((−∞, α − rx )). Prin urmare avem
−1 −1
x∈ f ([−∞, r)) ∩ g ((−∞, α − r)). Am demonstrat că
r∈Q
∪
{x ∈ X|f (x) + g(x) < α şi g(x) ̸= −∞} ⊆ f −1 ([−∞, r)) ∩ g −1 ((−∞, α − r)) .
r∈Q
∪
Arătăm ı̂n continuare incluziunea inversă. Dacă x ∈ f −1 ([−∞, r)) ∩ g −1 ((−∞, α − r)), atunci există r ∈ Q
r∈Q
astfel ı̂ncât x ∈ f −1 ([−∞, r)) ∩ g −1 ((−∞, α − r)). Atunci f (x) < r şi −∞ < g(x) < α − r. Deci f (x) + g(x) < α
şi g(x) ̸= −∞. Rezultă
∪
f −1 ([−∞, r)) ∩ g −1 ((−∞, α − r)) ⊆ {x ∈ X|f (x) + g(x) < α şi g(x) ̸= −∞}.
r∈Q

Atunci are loc egalitatea:

∪
{x ∈ X|f (x) + g(x) < α şi g(x) ̸= −∞} = f −1 ([−∞, r)) ∩ g −1 ((−∞, α − r)) ,
r∈Q

de unde rezultă
 
−1
∪
(f + g) ([−∞, α)) =  f −1 ([−∞, r)) ∩ g −1 ((−∞, α − r)) ∪ g −1 (−∞).
r∈Q

−1
Cum f şi g sunt A-măsurabile, f −1 ([−∞, r)) , g −1 ((−∞, α − r)) ∈ A, ∀r ∈ Q, de unde (f + g) ([−∞, α)) ∈ A.
−1
Deci, ∀α ∈ R, (f + g) ([−∞, α)) ∈ A şi atunci, din Teorema 8.11 obţinem că f + g este A-măsurabilă.

2. Deoarece c · f este bine definită, nu ia valori de tipul 0 · ∞.

Dacă c = 0, atunci c · f = 0. Deci c · f este funcţie etajată şi atunci este A-măsurabilă.
Presupunem ı̂n continuare că c ̸= 0 şi fie un α ∈ R. Deoarece
 ([ ))
 f −1 −∞, α , dacă c > 0
−1 (( α ])
(c · f ) ([−∞, α)) = c
 f −1 , ∞ , dacă c < 0
c
−1
şi f este A-măsurabilă, rezultă (c · f ) ([−∞, α)) ∈ A, ∀α ∈ R. În consecinţă, c · f este A-măsurabilă.
( )−1
3. Fie α ∈ R. Dacă α ≤ 0, atunci f 2 ([−∞, α)) = ∅ ∈ A.
( 2 )−1 −1 √ √ √
Dacă α > 0, atunci f ([−∞, α)) = |f | ([−∞, α)) = f −1 ([−∞, α)) ∩ f −1 ((− α, ∞]). Deoarece f este
√ √ ( ) −1
A-măsurabilă, avem f −1 ([−∞, α)) , f −1 ((− α, ∞]) ∈ A şi atunci f 2 ([−∞, α)) ∈ A.
În concluzie f este A-măsurabilă.
2

4. Deoarece f · g este bine definită, nu ia valori de tipul 0 · ∞ sau ∞ · 0. Considerăm mulţimea

Y = {x ∈ X| f (x) ∈ R şi g(x) ∈ R} = f −1 ((−∞, ∞)) ∩ g −1 ((−∞, ∞)) .

40
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 8 FUNCŢII MĂSURABILE

Deoarece funcţiile f şi g sunt A-măsurabile, rezultă că Y ∈ A.

Fie AY = {A ∩ Y | A ∈ A}, urma lui A pe Y . Deoarece Y ∈ A, rezultă că AY ⊆ A. Întrucât A este o σ-algebră,
AY este de asemenea o σ-algebră. Considerăm funcţiile:

f1 = f |Y şi g1 = g|Y .

Întrucât f şi g sunt A-măsurabile, pentru orice D ∈ τ0 avem f −1 (D) ∈ A şi g −1 (D) ∈ A. De aici rezultă

f1−1 (D) = f −1 (D) ∩ Y ∈ AY şi g1−1 (D) = g −1 (D) ∩ Y ∈ AY

şi deci f1 şi g1 sunt AY -măsurabile.

Pentru orice x ∈ Y , cum f1 (x), g1 (x) ∈ R, are loc identitatea
1[ 2 2
]
f1 (x) · g1 (x) = (f1 (x) + g1 (x)) − (f1 (x) − g1 (x)) ,
4
1[ 2 2
]
adică f1 · g1 = (f1 + g1 ) − (f1 − g1 ) .
4
Cum f1 şi g1 sunt AY -măsurabile, din rezultatele anterioare obţinem că f1 + g1 este AY -măsurabilă şi deci
(f1 + g1 )2 este AY -măsurabilă. De asemenea, −g1 este AY -măsurabilă, de unde rezultă f1 − g1 = f1 + (−g1 )
este AY -măsurabilă şi deci (f1 − g1 )2 este AY -măsurabilă. Atunci −(f1 − g1 )2 este AY -măsurabilă şi deci
(f1 + g1 )2 − (f1 − g1 )2 este AY -măsurabilă. Prin urmare f1 · g1 este AY -măsurabilă. În consecinţă
−1
∀α ∈ R, (f1 · g1 ) ([−∞, α)) ∈ AY

şi cum AY ⊆ A, obţinem:

∀α ∈ R, {x ∈ Y | (f · g) (x) < α} ∈ A. (64)
Fie acum α ∈ R. Atunci
−1
(f · g) ([−∞, α)) = {x ∈ X| (f · g) (x) < α} = {x ∈ Y | (f · g) (x) < α} ∪ {x ∈ X \ Y | (f · g) (x) < α} .

Notăm cu A = {x ∈ Y | (f · g) (x) < α}.

Cum {x ∈ X \ Y | (f · g) (x) < α} = {x ∈ X \ Y | (f · g) (x) = −∞}, putem scrie

{x ∈ X \ Y | (f · g) (x) < α} = B ∪ C ∪ D ∪ E

unde

B = {x ∈ X| f (x) = −∞ şi g(x) > 0} ,

C = {x ∈ X| f (x) > 0 şi g(x) = −∞} ,
D = {x ∈ X| f (x) = ∞ şi g(x) < 0} ,
E = {x ∈ X| f (x) < 0 şi g(x) = ∞} .

Deci
−1
(f · g) ([−∞, α)) = A ∪ B ∪ C ∪ D ∪ E. (65)
Din (64), A ∈ A. Deoarece f şi g sunt A-măsurabile, obţinem B = f −1 ({−∞}) ∩ g −1 ((0, ∞]) ∈ A, C =
f −1 ((0, ∞]) ∩ g −1 ({−∞}) ∈ A, D = f −1 ({∞}) ∩ g −1 ([−∞, 0)) ∈ A şi E = f −1 ([−∞, 0)) ∩ g −1 ({∞}) ∈ A.
Din (65) obţinem (f · g)−1 ([−∞, α)) ∈ A. În consecinţă, f · g este A-măsurabilă.

41
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 8 FUNCŢII MĂSURABILE

Cursul 6

Teorema 8.13 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi (fn )n∈N un şir de funcţii A-măsurabile pe X. Atunci funcţiile
f = sup fn , g = inf fn , φ = lim inf fn şi ψ = lim sup fn sunt A-măsurabile.
n∈N n∈N n→∞ n→∞

Demonstraţie. ∩ Fie α ∈ R. Pentru orice n ∈ N, fn este A-măsurabilă şi deci fn−1 ([−∞, α]) ∈ A. Întrucât
−1
f ([−∞, α]) = fn−1 ([−∞, α]), obţinem f −1 ([−∞, α]) ∈ A. Prin urmare f este A-măsurabilă.
n∈N ( ) ( )
Deoarece g = − sup (−fn ), φ = sup inf fk = sup − sup (−fk ) şi ψ = inf sup fk = − sup − sup fk , ţinând
n∈N n∈N k≥n n∈N k≥n n∈N k≥n n∈N k≥n
seama de teorema anterioră şi de faptul că funcţiile de forma lui f sunt A-măsurabile, obţinem că funcţiile g, φ
şi ψ sunt A-măsurabile.

Corolar 8.14 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil. Dacă f1 , f2 , ..., fn sunt funcţii A-măsurabile, atunci funcţia
f = sup fi este A-măsurabilă.
i=1,n

Demonstraţie. Pentru orice m > n definim funcţia fm : X → R, fm (x) = −∞, ∀x ∈ X. Deoarece fm este
A-etajată, este A-măsurabilă. Cum (fm )m∈N∗ este un şir de funcţii A-măsurabile, din Teorema 8.13 obţinem că
funcţia sup fm este A-măsurabilă. Deoarece f = sup fi = sup fm , rezultă că f este A-măsurabilă.
m∈N∗ i=1,n m∈N∗

Fie o mulţime nevidă X şi o funcţie f : X → R. Definim funcţiile f + , f − : X → R+ prin

f + = sup(f, 0),
f − = − inf(f, 0) = sup(−f, 0).

f + se numeşte partea pozitivă a funcţiei f , iar f − se numeşte partea negativă a funcţiei f .

Au loc egalităţile: f = f + − f − şi |f | = f + + f − .

Teorema 8.15 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi f : X → R o funcţie A-măsurabilă. Atunci f + , f − şi |f | sunt
A-măsurabile.
Demonstraţie. Deoarece f este A-măsurabilă, din Corolarul 8.14 rezultă că f + şi f − sunt A-măsurabile. Cum
|f | = f + + f − , obţinem că |f | este A-măsurabilă.

Definiţia 8.16 Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură. Spunem că un predicat P (x), x ∈ X, este adevărat µ-aproape
peste tot, dacă mulţimea {x ∈ X|P (x) este fals} este µ-neglijabilă. În acest caz notăm P µ-a.p.t.

Teorema 8.17 Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi două funcţii f, g : X → R astfel ı̂ncât f = g
µ-a.p.t.. Dacă f este A-măsurabilă, atunci g este A-măsurabilă.
Demonstraţie. Fie mulţimea A = {x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}. Deoarece f = g µ-a.p.t., rezultă că A ∈ A şi µ(A) = 0.
Fie D ∈ τ0 . Deoarece f este A-măsurabilă, f −1 (D) ∈ A. Avem următoarele:
( ) ( )
g −1 (D) = X ∩ g −1 (D) = (A ∪ cA) ∩ g −1 (D) = A ∩ g −1 (D) ∪ cA ∩ g −1 (D) .

Deoarece A ∩ g −1 (D) ⊆ A şi µ(A) = 0, iar µ este o măsură completă, obţinem că A ∩ g −1 (D) ∈ A.
Pe de altă parte,

cA ∩ g −1 (D) = {x ∈ cA| g(x) ∈ D} = {x ∈ cA| f (x) ∈ D} = cA ∩ f −1 (D) ∈ A.

Obţinem atunci că g −1 (D) ∈ A. Prin urmare g −1 (D) ∈ A, ∀D ∈ τ0 , adică g este A-măsurabilă.

Corolar 8.18 Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi f : X → R. Dacă f = 0 µ-a.p.t., atunci f este
A-măsurabilă.

42
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 9 TIPURI DE CONVERGENŢĂ ÎN M (X, A)

9 Tipuri de convergenţă ı̂n M (X, A)

Fie o mulţime nevidă X şi funcţiile f, fn : X → R, ∀n ∈ N.
p
Definiţia 9.1 1. Spunem că şirul (fn ) converge punctual pe mulţimea X la funcţia f , şi notăm fn −→ f , dacă
X
∀x ∈ X, fn (x) −→ f (x) ı̂n τ0 , adică

∀x ∈ X, ∀V ∈ V(f (x)), ∃nx,V ∈ N aşa ı̂ncât ∀n ∈ N cu n ≥ nx,V , fn (x) ∈ V.

p
2. Spunem că şirul (fn ) converge punctual pe X dacă există o funcţie f : X → R astfel ı̂ncât fn −→ f .
X

u
Definiţia 9.2 1. Spunem că şirul (fn ) converge uniform pe mulţimea X la funcţia f , şi notăm fn −→ f , dacă
X
∀ε > 0, ∃nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε şi ∀x ∈ X, |fn (x) − f (x)| < ε.
u
2. Spunem că şirul (fn ) converge uniform pe X dacă există o funcţie f : X → R astfel ı̂ncât fn −→ f .
X
3. Spunem că şirul (fn ) este fundamental uniform pe mulţimea X dacă ∀ε > 0, ∃nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀m, n ≥ nε
şi ∀x ∈ X, |fm (x) − fn (x)| < ε.
u
Observaţia 9.3 Dacă fn −→ f , atunci, pentru ε = 1, ∃n0 astfel ı̂ncât ∀n ≥ n0 şi ∀x ∈ X, |fn (x) − f (x)| < 1.
X
Cum această inegalitate are loc, deducem că ∀x ∈ X, fn (x) − f (x) nu poate lua valori de tipul ∞ − ∞ şi nici
valoarea ∞ sau −∞. În concluzie, f şi fn sunt finite, ∀n ≥ n0 .
De asemenea, dacă (fn ) este fundamental uniform pe X, există n0 astfel ı̂ncât fn este finită, ∀n ≥ n0 .
În concluzie, dacă şirul (fn ) converge uniform sau este fundamental uniform, fără să restrı̂ngem generalitatea
putem presupune că toate funcţiile fn sunt finite.
u p
Observaţia 9.4 Dacă fn −→ f , atunci fn −→ f .
X X

Exerciţiul 9.5 Şirul (fn ) converge uniform pe X dacă şi numai dacă (fn ) este fundamental uniform pe X.
În continuare considerăm (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă.
p
Teorema 9.6 Dacă (fn ) ⊆ M (X, A) şi fn −→ f , atunci f ∈ M (X, A).
X

p
Demonstraţie. Deoarece fn −→ f , pentru orice x ∈ X avem f (x) = lim fn (x) = lim inf fn (x) = lim sup fn (x).
X n→∞ n→∞ n→∞
Cum f = lim sup fn şi (fn ) ⊆ M (X, A), din Teorema 8.13 rezultă că f este A-măsurabilă.
n→∞

µ-a.p.t.
Definiţia 9.7 1. Spunem că şirul (fn ) converge µ-a.p.t. la funcţia f , şi notăm fn −→ f , dacă mulţimea
{x ∈ X| fn (x) ̸−→ f (x)} este µ-neglijabilă.
µ-a.p.t.
2. Spunem că şirul (fn ) converge µ-a.p.t. dacă există o funcţie f : X → R astfel ı̂ncât fn −→ f .

p µ-a.p.t.
Observaţia 9.8 Dacă fn −→ f , atunci fn −→ f .
X

µ-a.p.t.
Teorema 9.9 Dacă (fn ) ⊆ M (X, A) şi fn −→ f , atunci f ∈ M (X, A).
µ-a.p.t.
Demonstraţie. Considerăm mulţimea A = {x ∈ X| fn (x) ̸−→ f (x)}. Deoarece fn −→ f , rezultă că A ∈ A
şi µ(A) = 0. Pentru orice n ∈ N, considerăm funcţia gn : X → R definită prin
{
fn (x), dacă x ∈ cA
gn (x) = .
0, dacă x ∈ A

Fie n ∈ N. Deoarece {x ∈ X| gn (x) ̸= fn (x)} ⊆ A, µ(A) = 0 şi µ este o măsură completă, obţinem că
{x ∈ X| gn (x) ̸= fn (x)} ∈ A şi µ ({x ∈ X| gn (x) ̸= fn (x)}) = 0.

43
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 9 TIPURI DE CONVERGENŢĂ ÎN M (X, A)

Deci gn = fn µ-a.p.t. şi cum fn este A-măsurabilă, din Teorema 8.17 rezultă că gn este A-măsurabilă.
Fie funcţia g : X → R, definită prin {
f (x), dacă x ∈ cA
g(x) = .
0, dacă x ∈ A
Deoarece {x ∈ X| g(x) ̸= f (x)} ⊆ A, obţinem că µ ({x ∈ X| g(x) ̸= f (x)}) = 0. Deci g = f µ-a.p.t.
p
Deoarece ∀x ∈ cA, gn (x) = fn (x) −→ f (x) = g(x) şi ∀x ∈ A, gn (x) = 0 −→ 0 = g(x), avem gn −→ g. Cum
X
(gn ) ⊆ M (X, A), din Teorema 9.6 rezultă că g este A-măsurabilă. Cum f = g µ-a.p.t., din Teorema 8.17 obţinem
că f este A-măsurabilă.

µ-a.p.t. µ-a.p.t.
Teorema 9.10 Dacă fn −→ f şi fn −→ g, atunci f = g µ-a.p.t..
Demonstraţie. Fie mulţimile A = {x ∈ X| fn (x) ̸−→ f (x)} şi B = {x ∈ X| fn (x) ̸−→ g(x)} .
µ-a.p.t. µ-a.p.t.
Deoarece fn −→ f şi fn −→ g, rezultă că A, B ∈ A şi µ(A) = µ(B) = 0. De aici rezultă µ(A ∪ B) = 0.
Fie x ∈ c (A ∪ B). Deoarece fn (x) −→ f (x) şi fn (x) −→ g(x), iar ı̂n τ0 şirurile convergente au limită unică,
rezultă f (x) = g(x).
Prin urmare {x ∈ X| f (x) ̸= g(x)} ⊆ c (c (A ∪ B)) = A ∪ B şi cum µ (A ∪ B) = 0, iar µ este completă, obţinem
că {x ∈ X| f (x) ̸= g(x)} ∈ A şi µ ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) = 0. Deci f = g µ-a.p.t..

Presupunem ı̂n continuare că fn este finită µ-a.p.t., ∀n ∈ N.

a.u.
Definiţia 9.11 1. Spunem că şirul (fn ) converge aproape uniform la funcţia f : X → R, şi notăm fn −→ f ,
dacă
u
∀ε > 0, ∃Aε ∈ A astfel ı̂ncât µ (Aε ) < ε şi fn −→ f.
X\Aε
a.u.
2. Spunem că şirul (fn ) converge aproape uniform dacă există o funcţie f : X → R astfel ı̂ncât fn −→ f .
3. Spunem că şirul (fn ) este fundamental aproape uniform dacă ∀ε > 0, ∃Aε ∈ A astfel ı̂ncât µ(Aε ) < ε şi (fn )
este fundamental uniform pe X\Aε .
u a.u.
Observaţia 9.12 Dacă fn −→ f , atunci fn −→ f .
X

Teorema 9.13 Şirul (fn ) este convergent aproape uniform dacă şi numai dacă (fn ) este fundamental aproape
uniform.
Demonstraţie. Implicaţia directă este evidentă şi rezultă din Exerciţiul 9.5.
Presupunem ı̂n continuare că (fn ) este fundamental aproape uniform. Atunci, pentru orice k ∈ N∗ , există Ak ∈ A
1
aşa ı̂ncât µ(Ak ) < şi (fn ) este fundamental uniform pe X\Ak .
∩ k
1
Fie A = Ak . Atunci avem A ∈ A şi deoarece µ(A) ≤ µ(Ak ) < , ∀k ∈ N∗ , obţinem µ(A) = 0.
k
k∈N∗
∪
∗
Pentru orice x ∈ cA = (X\Ak ), există k ∈ N astfel ı̂ncât x ∈ X\Ak şi cum (fn ) este fundamental uniform
k∈N∗
pe X\Ak , ∃ lim fn (x) ∈ R. Definim funcţia f : X → R prin
n→∞
{
lim fn (x), dacă x ∈ cA
f (x) = n→∞ .
0, dacă x ∈ A
1 1
Fie ε > 0 şi fie k ∈ N∗ aşa ı̂ncât< ε. Atunci Ak ∈ A şi µ(Ak ) < < ε.
k k
Deoarece (fn ) este fundamental uniform pe X\Ak , pentru δ > 0, ∃nδ ∈ N astfel ı̂ncât ∀m, n ≥ nδ şi ∀x ∈ X\Ak ,
δ p
|fn (x) − fm (x)| < . Întrucât fn −→ f , trecând la limită cu m → ∞ ı̂n ultima inegalitate, obţinem ∀n ≥ nδ şi
2 X\Ak
δ u
∀x ∈ X\Ak , |fn (x) − f (x)| ≤ < δ. Deci fn −→ f .
2 X\Ak
a.u.
În concluzie, fn −→ f .

a.u.
Teorema 9.14 Dacă fn −→ f , atunci f este finită µ-a.p.t..

44
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 9 TIPURI DE CONVERGENŢĂ ÎN M (X, A)

a.u.
Demonstraţie. Deoarece fn −→ f , pentru orice k ∈ N∗ , există Ak ∈ A aşa ı̂ncât
1 u
µ(Ak ) < şi fn −→ f.
k X\Ak

∩ 1
Fie A = Ak . Atunci avem A ∈ A şi deoarece µ(A) ≤ µ(Ak ) < , ∀k ∈ N∗ , obţinem µ(A) = 0.
k
k∈N∗
u
Pentru fiecare k ∈ N, deoarece fn −→ f , f este finită pe X\Ak şi deci f este finită pe X\A. Prin urmare
X\Ak
{x ∈ X| |f (x)| = ∞} ⊆ A şi cum µ(A) = 0, obţinem că µ({x ∈ X| |f (x)| = ∞}) = 0. Deci f este finită µ-a.p.t..

a.u. µ-a.p.t.
Teorema 9.15 Dacă fn −→ f , atunci fn −→ f .
a.u.
Demonstraţie. Deoarece fn −→ f , pentru orice k ∈ N∗ , există Ak ∈ A aşa ı̂ncât
1 u
µ(Ak ) < şi fn −→ f.
k X\Ak

∩ 1
Fie A = Ak . Atunci avem A ∈ A şi deoarece µ(A) ≤ µ(Ak ) < , ∀k ∈ N∗ , obţinem µ(A) = 0.
k
k∈N∗
∪ u
Pentru orice x ∈ cA = (X\Ak ), există k ∈ N∗ astfel ı̂ncât x ∈ X\Ak şi cum fn −→ f , obţinem că
X\Ak
k∈N∗
fn (x) −→ f (x). Prin urmare, {x ∈ X| fn (x) ̸−→ f (x)} ⊆ A şi cum µ(A) = 0, iar măsura µ este completă,
rezultă că
{x ∈ X| fn (x) ̸−→ f (x)} ∈ A şi µ ({x ∈ X| fn (x) ̸−→ f (x)}) = 0.
µ-a.p.t.
Deci fn −→ f .

a.u. a.u.
Teorema 9.16 1. Dacă fn −→ f şi fn −→ g, atunci f = g µ-a.p.t..
a.u. a.u.
2. Dacă fn −→ f şi f = g µ-a.p.t., atunci fn −→ g.
a.u. a.u. µ-a.p.t. µ-a.p.t.
Demonstraţie. 1. Deoarece fn −→ f şi fn −→ g, din teorema precedentă rezultă fn −→ f şi fn −→ g, iar
din Teorema 9.10 obţinem f = g µ-a.p.t..
a.u.
2. Fie A = {x ∈ X|f (x) ̸= g(x)}. Deoarece f = g µ-a.p.t., µ(A) = 0. Fie ε > 0. Cum fn −→ f , ∃Aε ∈ A astfel
u
ı̂ncât µ(Aε ) < ε şi fn −→ f . Notăm Bε = Aε ∪ A. Atunci Bε ∈ A şi µ(Bε ) ≤ µ(Aε ) + µ(A) = µ(Aε ) < ε. Pe de
X\Aε
u
altă parte, ı̂ntrucât fn −→ f , pentru un δ > 0, ∃nδ ∈ N aşa ı̂ncât ∀n ≥ nδ şi ∀x ∈ X\Aε , |fn (x) − f (x)| < δ.
X\Aε
u
Atunci, ∀n ≥ nδ şi ∀x ∈ X\Bε , |fn (x) − g(x)| = |fn (x) − f (x)| < δ. Deci fn −→ g.
X\Bε
u a.u.
Am arătat că ∀ε > 0, ∃Bε ∈ A astfel ı̂ncât µ(Bε ) < ε şi fn −→ g, adică fn −→ g.
X\Bε

În continuare, vom nota cu F (X, A) = {f ∈ M (X, A) | f este finită µ-a.p.t.}.

Teorema 9.17 (Teorema lui Egorov) Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi finită. Dacă (fn )n∈N ⊆
µ-a.p.t. a.u.
F (X, A) şi fn −→ f , atunci fn −→ f .
Demonstraţie. Pentru orice n ∈ N, considerăm mulţimea An = {x ∈ X| |fn (x)| = ∞}. Cum fn este finită
µ-a.p.t., avem An ∈ A şi µ(An ) = 0.
µ-a.p.t.
Fie mulţimea B = {x ∈ X| ( fn (x) ̸−→
) f (x)}. Cum fn −→ f , rezultă B ∈ A şi µ(B) = 0.
∪
Considerăm mulţimea Y = An ∪ B. Din cele de mai sus obţinem că Y ∈ A şi µ(Y ) = 0.
n∈N
Pentru orice k, n ∈ N, considerăm mulţimea
{ }
1
Ek,n = x ∈ X\Y | |fm (x) − f (x)| < k , ∀m ≥ n ,
2
rescrisă sub forma  
∩ { }
1 
Ek,n = (X\Y ) ∩  x ∈ X| |fm (x) − f (x)| < k .
2
m≥n

45
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 9 TIPURI DE CONVERGENŢĂ ÎN M (X, A)

µ-a.p.t.
Deoarece fn este A-măsurabilă, ∀n ∈ N şi fn −→ f , din Teorema 9.9 rezultă că f este A-măsurabilă. Ţinând
seama de Teoremele 8.12 şi{8.15, obţinem atunci că |fm −}f | este A-măsurabilă.
1
Atunci, din Teorema 8.11, x ∈ X| |fm (x) − f (x)| < k ∈ A, ∀m ≥ n şi cum X\Y ∈ A, obţinem Ek,n ∈ A.
∪ 2
Deoarece Ek,n ⊆ X\Y, ∀n ∈ N, obţinem Ek,n ⊆ X\Y . Arătăm că are loc şi incluziunea inversă.
n∈N
Dacă x ∈ X\Y , atunci x ̸∈ Y , de unde rezultă că x ̸∈ B, adică fn (x) → f (x). Deducem că
1
∃n ∈ N astfel ı̂ncât ∀m ≥ n, |fm (x) − f (x)| < ,
2k
∪ ∪
adică x ∈ Ek,n şi atunci x ∈ Ek,m . Deci Ek,n = X\Y şi atunci
m∈N
( ) n∈N
∪
µ Ek,n = µ(X\Y ) = µ(X) − µ(Y ) = µ(X).
n∈N
∪
Pe de altă parte, deoarece Ek,n ⊆ Ek,n+1 , ∀n ∈ N, avem Ek,n = lim Ek,n şi deci
n
n∈N
( )
( ) ∪
lim µ (Ek,n ) = µ lim Ek,n = µ Ek,n = µ(X) < ∞. (66)
n→∞ n
n∈N

Din (66), pentru un ε > 0, obţinem:

( ) ε
∀k ∈ N, ∃nε,k ∈ N astfel ı̂ncât 0 ≤ µ(X) − µ Ek,nε,k <
2k+2
( )
şi cum µ Ek,nε,k < ∞, avem:
( ) ( ) ε
µ X\Ek,nε,k = µ(X) − µ Ek,nε,k < , ∀k ∈ N. (67)
2k+2
∪( )
Fie mulţimea Aε = X\Ek,nε,k . Cum fiecare Ek,nε,k ∈ A, rezultă Aε ∈ A şi
k∈N

∞
∑ ∞
( ) (67) ∑ ε ε
µ(Aε ) ≤ µ X\Ek,nε,k ≤ = < ε.
2k+2 2
k=0 k=0

Deci µ(Aε ) < ε.

1
Fie acum un δ > 0 şi fie k0 ∈ N astfel ı̂ncât k0 < δ. Notăm ı̂n continuare nε,k0 cu nδ . Fie n ≥ nδ şi
∩ 2
x ∈ X\Aε . Deoarece X\Aε = Ek,nε,k , rezultă x ∈ Ek,nε,k , ∀k ∈ N şi deci x ∈ Ek0 ,nδ . Cum n ≥ nδ , rezultă
k∈N
1
|fn (x) − f (x)| < k0 < δ. Prin urmare, am demonstrat că
2
∀δ > 0, ∃nδ ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nδ şi ∀x ∈ X\Aε , |fn (x) − f (x)| < δ,
u
adică, fn −→ f .
X\Aε
u a.u.
În concluzie, ∀ε > 0, ∃Aε ∈ A astfel ı̂ncât µ(Aε ) < ε şi fn −→ f , adică fn −→ f .
X\Aε

Observaţia 9.18 Dacă măsura spaţiului X este infinită, rezultatul din teorema lui Egorov nu mai are loc ı̂n
general. În acest sens, considerăm următorul exemplu:

Exemplul 9.19 Fie spaţiul cu măsură (N, P(N), µ), unde

{
n, pentru card(A) = n
µ(A) = , ∀A ∈ P(N).
∞, pentru card(A) = ℵ0

µ este o măsură completă, iar µ(N) = ∞.

Pentru orice n ∈ N, considerăm funcţia fn = χ{0,1,...,n} . Evident că (fn ) ⊆ F (N, P(N)). În plus, pentru orice
p
x ∈ N, fn (x) = 1, ∀n ≥ x şi atunci fn (x) −→ 1. Deci fn −→ 1.
N

46
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 9 TIPURI DE CONVERGENŢĂ ÎN M (X, A)

a.u. 1 1 u 1
Dacă presupunem că fn −→ 1, pentru ε = , există A ∈ A astfel ı̂ncât µ (A) < şi fn −→ 1. Cum µ (A) < ,
2 2 N\A 2
u
rezultă că µ(A) = 0 şi obţinem că A = ∅. Atunci fn −→ 1 şi deci, pentru δ = 1, există n ∈ N astfel ı̂ncât
N
∀m ≥ n şi ∀x ∈ N, |fm (x) − 1| < 1. Dacă luăm, de exemplu, m = n şi x = n + 1, obţinem 1 < 1; contradicţie!
a.u.
Deci fn ̸−→ 1.

Definiţia 9.20 Fie un şir (fn ) ⊆ F (X, A) şi fie f ∈ F (X, A).
µ
1. Spunem că şirul (fn ) converge ı̂n măsură la funcţia f , şi notăm cu fn −→ f , dacă

∀ε > 0, lim µ ({x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0.

n→∞

µ
2. Spunem că şirul (fn ) converge ı̂n măsură dacă există o funcţie f ∈ F (X, A) astfel ı̂ncât fn −→ f .
3. Spunem că şirul (fn ) este fundamental ı̂n măsură dacă

∀ε > 0, lim µ ({x ∈ X| |fm (x) − fn (x)| ≥ ε}) = 0.

m,n→∞

Observaţia 9.21 Dacă (X, A, µ) este un spaţiu probabilistic, convergenţa ı̂n măsură a şirurilor de variabile
aleatoare se numeşte convergenţă ı̂n probabilitate.

Teorema 9.22 (proprietăţile convergenţei ı̂n măsură) Fie şirurile (fn ), (gn ) ⊆ F (X, A) şi fie funcţiile
f, g ∈ F (X, A). Au loc următoarele:
µ µ
1. Dacă fn −→ f şi f = g µ-a.p.t., atunci fn −→ g.
µ µ
2. Dacă fn −→ f şi ∀n ∈ N, fn = gn µ-a.p.t., atunci gn −→ f .
µ µ
3. Dacă fn −→ f şi fn −→ g, atunci f = g µ-a.p.t.
µ
4. Dacă fn −→ f , atunci (fn ) este fundamental ı̂n măsură.
µ µ
5. Dacă fn −→ f , atunci pentru orice subşir (fnk ) al şirului (fn ), avem fnk −→ f .
µ µ
6. Dacă (fn ) este fundamental ı̂n măsură şi ∃ (fnk ) un subşir al şirului (fn ) aşa ı̂ncât fnk −→ f , atunci fn −→ f .
µ µ µ
7. Dacă fn −→ f şi gn −→ g, atunci fn + gn −→ f + g.
µ µ
8. Dacă fn −→ f , atunci ∀c ∈ R avem c · fn −→ c · f .
µ µ
9. Dacă fn −→ f , atunci |fn | −→ |f |.
Presupunem ı̂n continuare că µ(X) < ∞.
µ µ
10. Dacă fn −→ f , atunci fn2 −→ f 2 .
µ µ µ
11. Dacă fn −→ f şi gn −→ g, atunci fn · gn −→ f · g.
Demonstraţie. Pentru orice n ∈ N, fie mulţimile Fn = {x ∈ X| |fn (x)| = ∞}, Gn = {x ∈ X| |gn (x)| = ∞},
F = {x ∈ X| |f (x)| = ∞} şi G = {x ∈ X| |g(x)| = ∞}. Cum fn , gn , f, g sunt finite µ-a.p.t., rezultă că
( A-măsurabile
mulţimile Fn , Gn , F , G sunt ) ( şi µ(F)n ) = µ(Gn ) = µ(F ) = µ(G) = 0.
∪ ∪
Considerăm mulţimea Y = Fn ∪ Gn ∪ F ∪ G. Din cele de mai sus, obţinem că Y ∈ A şi µ(Y ) = 0.
n∈N n∈N

1. Fie ε > 0, x ∈ X \ Y şi n ∈ N. Dacă |fn (x) − f (x)| < ε şi f (x) = g(x), atunci

|fn (x) − g(x)| = |fn (x) − f (x)| < ε.

Prin urmare avem:

{x ∈ X \ Y | |fn (x) − g(x)| ≥ ε} ⊆ {x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε} ∪ {x ∈ X \ Y | f (x) ̸= g(x)} .

Cum măsura µ este izotonă şi finit subaditivă, rezultă

0 ≤ µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − g(x)| ≥ ε}) ≤ µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) + µ ({x ∈ X \ Y | f (x) ̸= g(x)}) .

Deoarece f = g µ-a.p.t., avem µ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) = 0 şi atunci µ({x ∈ X \ Y | f (x) ̸= g(x)}) = 0.
Inegalitatea de mai sus devine:

0 ≤ µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − g(x)| ≥ ε}) ≤ µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) , ∀n ∈ N. (68)
µ
Cum fn −→ f , lim µ ({x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0 şi deci lim µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0.
n→∞ n→∞
Trecând la limită ı̂n inegalitatea (68) cu n → ∞, obţinem lim µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − g(x)| ≥ ε}) = 0.
n→∞

47
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 9 TIPURI DE CONVERGENŢĂ ÎN M (X, A)

Deoarece µ(Y ) = 0, rezultă

0 ≤ lim µ ({x ∈ X| |fn (x) − g(x)| ≥ ε}) ≤ lim µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − g(x)| ≥ ε}) + µ(Y ) = 0
n→∞ n→∞

şi deci lim µ ({x ∈ X| |fn (x) − g(x)| ≥ ε}) = 0.

n→∞
µ
Cum ε > 0 a fost luat arbitrar, fn −→ g.

2. Fie ε > 0, x ∈ X \ Y şi n ∈ N. Dacă |fn (x) − f (x)| < ε şi fn (x) = gn (x), atunci

|gn (x) − f (x)| = |fn (x) − f (x)| < ε.

Prin urmare avem:

{x ∈ X \ Y | |gn (x) − f (x)| ≥ ε} ⊆ {x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε} ∪ {x ∈ X \ Y | fn (x) ̸= gn (x)} .

De aici rezultă

0 ≤ µ ({x ∈ X \ Y | |gn (x) − f (x)| ≥ ε}) ≤ µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε})+µ ({x ∈ X \ Y | fn (x) ̸= gn (x)}) .

Deoarece fn = gn µ-a.p.t., avem µ({x ∈ X| fn (x) ̸= gn (x)}) = 0 şi atunci µ({x ∈ X \ Y | fn (x) ̸= gn (x)}) = 0.
Inegalitatea de mai sus devine:

0 ≤ µ ({x ∈ X \ Y | |gn (x) − f (x)| ≥ ε}) ≤ µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) , ∀n ∈ N. (69)
µ
Cum fn −→ f , lim µ ({x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0 şi deci lim µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0.
n→∞ n→∞
Trecând la limită ı̂n inegalitatea (69) cu n → ∞, obţinem lim µ ({x ∈ X \ Y | |gn (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0.
n→∞
µ
Deoarece µ(Y ) = 0, rezultă lim µ ({x ∈ X| |gn (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0 şi cum ε > 0 a fost luat arbitrar, gn −→ f .
n→∞
ε ε
3. Fie ε > 0, x ∈ X \ Y şi n ∈ N. Dacă |f (x) − fn (x)| < şi |fn (x) − g(x)| < , atunci
2 2
|f (x) − g(x)| ≤ |f (x) − fn (x)| + |fn (x) − g(x)| < ε.

Prin urmare avem:

{ ε} { ε}
{x ∈ X \ Y | |f (x) − g(x)| ≥ ε} ⊆ x ∈ X \ Y | |f (x) − fn (x)| ≥ ∪ x ∈ X \ Y | |fn (x) − g(x)| ≥ .
2 2
De aici obţinem
({ ε }) ({ ε })
µ ({x ∈ X \ Y | |f (x) − g(x)| ≥ ε}) ≤ µ x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ +µ x ∈ X \ Y | |fn (x) − g(x)| ≥ .
2 2
(70)
µ µ
Deoarece fn −→ f şi fn −→ g, avem
({ ε }) ({ ε })
lim µ x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ = 0 şi lim µ x ∈ X| |fn (x) − g(x)| ≥ = 0.
n→∞ 2 n→∞ 2
Prin urmare,
({ ε }) ({ ε })
lim µ x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ = 0 şi lim µ x ∈ X \ Y | |fn (x) − g(x)| ≥ = 0.
n→∞ 2 n→∞ 2
Trecând la limită ı̂n inegalitatea (70) cu n → ∞, rezultă µ ({x ∈ X \ Y | |f (x) − g(x)| ≥ ε}) = 0.
Deoarece µ(Y ) = 0, obţinem µ ({x ∈ X| |f (x) − g(x)| ≥ ε}) = 0.
1
Cum ε > 0 a fost arbitrar, luând ε = (k ∈ N∗ ) obţinem
k
({ })
∗ 1
∀k ∈ N , µ x ∈ X| |f (x) − g(x)| ≥ = 0. (71)
k

Întrucât
∪ { 1
}
{x ∈ X| f (x) ̸= g(x)} = {x ∈ X| |f (x) − g(x)| > 0} = x ∈ X| |f (x) − g(x)| ≥ ,
k
k∈N∗

rezultă

48
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 9 TIPURI DE CONVERGENŢĂ ÎN M (X, A)

( })
∪ { 1
0 ≤ µ ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) = µ x ∈ X| |f (x) − g(x)| ≥ ≤
k
k∈N∗
∑∞ ({ })
1 (71)
≤ µ x ∈ X| |f (x) − g(x)| ≥ = 0.
k
k=1

Prin urmare avem

µ ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) = 0,
adică f = g µ-a.p.t.
ε ε
4. Fie ε > 0, x ∈ X \ Y şi m, n ∈ N. Dacă |fm (x) − f (x)| < şi |f (x) − fn (x)| < , atunci
2 2
|fm (x) − fn (x)| ≤ |fm (x) − f (x)| + |f (x) − fn (x)| < ε.

Prin urmare avem:

{ ε} { ε}
{x ∈ X \ Y | |fm (x) − fn (x)| ≥ ε} ⊆ x ∈ X \ Y | |fm (x) − f (x)| ≥ ∪ x ∈ X \ Y | |f (x) − fn (x)| ≥ .
2 2
De aici obţinem
({ ε }) ({ ε })
µ ({x ∈ X \ Y | |fm (x) − fn (x)| ≥ ε}) ≤ µ x ∈ X \ Y | |fm (x) − f (x)| ≥ +µ x ∈ X \ Y | |f (x) − fn (x)| ≥ .
2 2
({ (72)
µ ε })
Deoarece fn −→ f , avem lim µ x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ = 0 şi deci
n→∞ 2
({ ε })
lim µ x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ = 0.
n→∞ 2
Atunci, trecând la limită ı̂n (72) cu m, n → ∞, obţinem:

lim µ ({x ∈ X \ Y | |fm (x) − fn (x)| ≥ ε}) = 0.

m,n→∞

Deoarece µ(Y ) = 0, obţinem lim µ ({x ∈ X| |fm (x) − fn (x)| ≥ ε}) = 0 şi cum ε > 0 a fost luat arbitrar,
m,n→∞
rezultă că (fn ) este fundamental ı̂n măsură.
µ
5. Fie ε > 0 şi δ > 0. Deoarece fn −→ f , avem lim µ ({x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0 şi atunci, pentru δ,
n→∞
există nδ ∈ N, astfel ı̂ncât

∀n ≥ nδ , µ ({x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) < δ. (73)

Fie acum (fnk ) un subşir al şirului (fn ). Deoarece şirul de numere naturale (nk ) este strict crescător, avem
nk ≥ k, ∀k ∈ N. Atunci, ∀k ≥ nδ , nk ≥ nδ , iar din (73) obţinem

µ ({x ∈ X| |fnk (x) − f (x)| ≥ ε}) < δ

µ
Deci lim µ ({x ∈ X| |fnk (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0 şi cum ε > 0 a fost luat arbitrar, fnk −→ f .
k→∞

6. Fie ε > 0 şi δ > 0. Deoarece (fn ) este fundamental ı̂n măsură, pentru ε avem
({ ε })
lim µ x ∈ X| |fm (x) − fn (x)| ≥ = 0.
m,n→∞ 2
De aici, pentru δ, există k1 ∈ N aşa ı̂ncât
({ ε }) δ
∀m, n ≥ k1 , µ x ∈ X| |fm (x) − fn (x)| ≥ < . (74)
2 2
µ
Deoarece fnk −→ f , pentru ε avem
({ ε })
lim µ x ∈ X| |fnk (x) − f (x)| ≥ = 0.
k→∞ 2
De aici, pentru δ, există k2 ∈ N aşa ı̂ncât
({ ε }) δ
∀k ≥ k2 , µ x ∈ X| |fnk (x) − f (x)| ≥ < . (75)
2 2

49
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 9 TIPURI DE CONVERGENŢĂ ÎN M (X, A)

Fie k0 = max{k1 , k2 } şi fie n ≥ k0 . Cum şirul (nk ) este strict crescător, avem nk ≥ k, ∀k ∈ N şi atunci, pentru
un k ≥ k0 , rezultă nk ≥ k ≥ k0 ≥ k1 . Atunci, din (74) obţinem
({ ε }) δ
µ x ∈ X| |fn (x) − fnk (x)| ≥ < . (76)
2 2
Cum k ≥ k0 ≥ k2 , din (75) obţinem
({ ε }) δ
µ x ∈ X| |fnk (x) − f (x)| ≥ < . (77)
2 2
ε ε
Fie acum un x ∈ X \ Y astfel ı̂ncât |fn (x) − fnk (x)| < şi |fnk (x) − f (x)| < . Atunci avem:
2 2
ε ε
|fn (x) − f (x)| ≤ |fn (x) − fnk (x)| + |fnk (x) − f (x)| < + = ε,
2 2
de unde obţinem
ε ε
{x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε} ⊆ {x ∈ X \ Y | |fn (x) − fnk (x)| ≥ } ∪ {x ∈ X \ Y | |fnk (x) − f (x)| ≥ }.
2 2
Ţinând seama de (76) şi (77), de aici rezultă
ε ε
µ({x ∈ X\Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) ≤ µ({x ∈ X\Y | |fn (x) − fnk (x)| ≥ })+µ({x ∈ X\Y | |fnk (x) − f (x)| ≥ }) < δ.
2 2
Prin urmare, ∀δ > 0, ∃k0 ∈ N, astfel ı̂ncât

∀n ≥ k0 , µ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) < δ,

adică

lim µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0.

n→∞
µ
Deoarece µ(Y ) = 0, obţinem lim µ ({x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0 şi cum ε a fost luat arbitrar, fn −→ f .
n→∞
ε ε
7. Fie ε > 0, x ∈ X \ Y şi n ∈ N. Dacă |fn (x) − f (x)| < şi |gn (x) − g(x)| < , atunci
2 2
|(fn (x) + gn (x)) − (f (x) + g(x))| ≤ |fn (x) − f (x)| + |gn (x) − g(x)| < ε.

Prin urmare avem:

{ {x ∈ X \ Y | |(fn (x) + g} { − (f (x) + g(x))| ≥ ε} ⊆

n (x))
ε ε}
x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ∪ x ∈ X \ Y | |gn (x) − g(x)| ≥ .
2 2
De aici obţinem

({ µ ({x ∈ X \ Y | |(fn (x) +}) − (f (x) + g(x))| ≥ ε}) ≤

gn (x))({
ε ε })
µ x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ + µ x ∈ X \ Y | |gn (x) − g(x)| ≥ .
2 2
µ µ
Deoarece fn −→ f şi gn −→ g, avem
({ ε }) ({ ε })
lim µ x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ = 0 şi lim µ x ∈ X| |gn (x) − g(x)| ≥ =0
n→∞ 2 n→∞ 2
şi atunci
({ ε }) ({ ε })
lim µ x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ = 0 şi lim µ x ∈ X \ Y | |gn (x) − g(x)| ≥ = 0.
n→∞ 2 n→∞ 2
Urmează că
lim µ ({x ∈ X \ Y | |(fn (x) + gn (x)) − (f (x) + g(x))| ≥ ε}) = 0.
n→∞

Deoarece µ(Y ) = 0, obţinem lim µ ({x ∈ X| |(fn (x) + gn (x)) − (f (x) + g(x))| ≥ ε}) = 0 şi cum ε a fost luat
n→∞
µ
arbitrar, fn + gn −→ f + g.

8. Fie ε > 0 şi n ∈ N. Dacă c = 0, atunci {x ∈ X \ Y | |c · fn (x) − c · f (x)| ≥ ε} = ∅ şi deci

lim µ ({x ∈ X \ Y | |c · fn (x) − c · f (x)| ≥ ε}) = lim 0 = 0.
n→∞ n→∞

50
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 9 TIPURI DE CONVERGENŢĂ ÎN M (X, A)

{ }
ε
Dacă c ̸= 0, atunci {x ∈ X \ Y | |c · fn (x) − c · f (x)| ≥ ε} = x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ şi deci
|c|
({ })
ε
µ ({x ∈ X| |c · fn (x) − c · f (x)| ≥ ε}) = µ x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ .
|c|
({ })
µ ε
Deoarece fn −→ f , avem lim µ x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ = 0 şi atunci
n→∞ |c|
({ })
ε
lim µ x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ = 0.
n→∞ |c|
Prin urmare
lim µ ({x ∈ X \ Y | |c · fn (x) − c · f (x)| ≥ ε}) = 0.
n→∞

Deoarece µ(Y ) = 0, obţinem lim µ ({x ∈ X| |c · fn (x) − c · f (x)| ≥ ε}) = 0 şi cum ε a fost luat arbitrar,
n→∞
µ
c · fn −→ c · f .

9. Fie ε > 0, x ∈ X \ Y şi n ∈ N. Deoarece ||fn (x)| − |f (x)|| ≤ |fn (x) − f (x)|, rezultă

{x ∈ X \ Y | ||fn (x)| − |f (x)|| ≥ ε} ⊆ {x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε}

şi deci
0 ≤ µ ({x ∈ X \ Y | ||fn (x)| − |f (x)|| ≥ ε}) ≤ µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) .
µ
Deoarece fn −→ f , avem lim µ ({x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0 şi atunci
n→∞

lim µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ ε}) = 0.

n→∞

Prin urmare
lim µ ({x ∈ X \ Y | ||fn (x)| − |f (x)|| ≥ ε}) = 0.
n→∞
µ
Deoarece µ(Y ) = 0, obţinem lim µ ({x ∈ X| ||fn (x)| − |f (x)|| ≥ ε}) = 0 şi deci, |fn | −→ |f |.
n→∞

10. Pentru orice n ∈ N, considerăm mulţimea An = {x ∈∩

X| |f (x)| ≥ n}. Deoarece f este A-măsurabilă, An ∈ A,
∀n ∈ N. În plus avem An+1 ⊆ An , ∀n ∈ N şi lim An = An = F . Întrucât f este finită µ-a.p.t. şi µ(X) < ∞,
n∈N
rezultă lim µ(An ) = µ(lim An ) = µ(F ) = 0. Atunci, pentru un ε > 0, există n0 ∈ N astfel ı̂ncât
n→∞
ε
µ (An0 ) < . (78)
2
Fie α > 0 şi β > 0 astfel ı̂ncât β(β + 2n0 ) < α şi fie n ∈ N. Atunci, pentru orice x ∈ X \ Y cu |fn (x) − f (x)| < β
şi |f (x)| < n0 avem:
 2 
fn (x) − f 2 (x) = |fn (x) − f (x)| · |fn (x) + f (x)| = |fn (x) − f (x)| · |fn (x) − f (x) + 2f (x)| ≤
|fn (x) − f (x)| · (|fn (x) − f (x)| + 2 |f (x)|) < β (β + 2n0 ) < α.

Rezultă atunci incluziunea:

{   }
x ∈ X \ Y | fn2 (x) − f 2 (x) ≥ α ⊆ {x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ β} ∪ {x ∈ X \ Y | |f (x)| ≥ n0 },
| {z }
An0

de unde deducem
({   })
µ x ∈ X \ Y | fn2 (x) − f 2 (x) ≥ α ≤ µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ β}) + µ (An0 ) . (79)
µ
Deoarece fn −→ f , avem lim µ ({x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ β}) = 0 şi atunci
n→∞

lim µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ β}) = 0.

n→∞

Prin urmare, pentru ε, există n1 ≥ n0 astfel ı̂ncât

ε
∀n ≥ n1 , µ ({x ∈ X \ Y | |fn (x) − f (x)| ≥ β}) < . (80)
2
({   })
Atunci, pentru n ≥ n1 , din (79), (80) şi (78) obţinem µ x ∈ X \ Y | fn2 (x) − f 2 (x) ≥ α < ε.

51
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 9 TIPURI DE CONVERGENŢĂ ÎN M (X, A)

({   })
Deci, ∀ε > 0, ∃n1 ∈ N aşa ı̂ncât ∀n ≥ n1 , µ x ∈ X \ Y | fn2 (x) − f 2 (x) ≥ α < ε, adică
({   })
lim µ x ∈ X \ Y | fn2 (x) − f 2 (x) ≥ α = 0
n→∞
({   })
Deoarece µ(Y ) = 0, obţinem lim µ x ∈ X| fn2 (x) − f 2 (x) ≥ α = 0 şi cum α > 0 a fost luat arbitrar,
n→∞
µ
fn2 −→ f 2 .

11. Pentru orice n ∈ N, definim funcţiile f n , g n : X → R prin

{
fn (x), dacă x ∈ cY
f n (x) = .
0, dacă x ∈ Y
{
gn (x), dacă x ∈ cY
g n (x) = .
0, dacă x ∈ Y
Deoarece µ(Y ) = 0, f n = fn µ-a.p.t. şi g n = gn µ-a.p.t.. Întrucât fn şi gn sunt A-măsurabile, din Teorema 8.17
obţinem că f n şi g n sunt A-măsurabile. În plus, din construcţia lui Y , funcţiile f n şi g n sunt finite.
Definim de asemenea funcţiile f , g : X → R prin
{
f (x), dacă x ∈ cY
f (x) = .
0, dacă x ∈ Y
{
g(x), dacă x ∈ cY
g(x) = .
0, dacă x ∈ Y
Avem f = f µ-a.p.t. şi g = g µ-a.p.t.. Cum f şi g sunt A-măsurabile, rezultă că f şi g sunt A-măsurabile. În
plus, funcţiile f şi g sunt finite.
µ µ µ
Deoarece ∀n ∈ N, f n = fn µ-a.p.t. şi fn −→ f , din (2) rezultă că f n −→ f . Analog g n −→ g.
µ µ µ
Deoarece f n −→ f şi f = f µ-a.p.t., din (1) obţinem f n −→ f . Analog g n −→ g.
Întrucât funcţiile f n , g n , f şi g sunt finite, au loc identităţile:
1 [( )2 ( )2 ] 1 [( )2 ( )2 ]
f n · gn = f n + gn − f n − gn , f ·g = f +g − f −g . (81)
4 4
µ µ µ
Cum f n −→ f şi g n −→ g, din proprietăţile (7) şi (10) (ı̂n ipoteza µ(X) < ∞) obţinem (f n + g n )2 −→ (f + g)2 .
µ
Din (8), (7) şi (10) (ı̂n ipoteza µ(X) < ∞) obţinem (f n − g n )2 −→ (f − g)2 .
µ
Din (8), (7) şi convergenţele de mai sus obţinem (f n + g n )2 − (f n − g n )2 −→ (f + g)2 − (f − g)2 .
1[ ] µ 1[ ]
Din (8) şi convergenţa de mai sus obţinem (f n + g n )2 − (f n − g n )2 −→ (f + g)2 − (f − g)2 .
4 4
µ
Ţinând seama
{ de identităţile (81), am obţinut } că f n{ · g n −→ f · g. }
Deoarece x ∈ X| f n (x) · g n (x) ̸= fn (x) · gn (x) ⊆ x ∈ X| f n (x) ̸= fn (x) ∪{x ∈ X| g n (x) ̸= gn (x)} şi f n = fn
µ-a.p.t., g n = gn µ-a.p.t., rezultă că f n · g n = fn · gn µ-a.p.t., ∀n ∈ N. Analog obţinem f · g = f · g µ-a.p.t..
µ (2) µ (1) µ
Atunci f n · g n −→ f · g =⇒ fn · gn −→ f · g =⇒ fn · gn −→ f · g.

a.u. µ
Teorema 9.23 Fie un şir de funcţii (fn ) ⊆ F (X, A) şi fie f ∈ F (X, A). Dacă fn −→ f , atunci fn −→ f .
Demonstraţie. Fie ε > 0 şi δ > 0.
a.u. u
Deoarece fn −→ f , pentru ε, există Aε ∈ A astfel ı̂ncât µ(Aε ) < ε şi fn −→ f .
X\Aε
u
Deoarece fn −→ f , pentru δ, există ∃nδ,ε ∈ N astfel ı̂ncât
X\Aε

∀n ≥ nδ,ε , ∀x ∈ X \ Aε , |fn (x) − f (x)| < δ.

Astfel, pentru n ≥ nδ,ε avem:

{x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ δ} ⊆ c(X\Aε ) = Aε ,

de unde rezultă că

µ ({x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ δ}) ≤ µ(Aε ) < ε.

În concluzie,

∀ε > 0, ∃nδ,ε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nδ,ε , µ ({x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ δ}) < ε,

52
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 9 TIPURI DE CONVERGENŢĂ ÎN M (X, A)

adică
lim µ ({x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ δ}) = 0.
n→∞
µ
Cum δ > 0 a fost luat arbitrar, rezultă că fn −→ f .

Teorema 9.24 Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi finită, fie (fn ) ⊆ F (X, A) şi f ∈ F (X, A). Dacă
µ−a.p.t. µ
fn −→ f , atunci fn −→ f .
a.u.
Demonstraţie. Din Teorema lui Egorov (vezi Teorema 9.17), obţinem că fn −→ f , iar din teorema anterioară
µ
obţinem fn −→ f .

Observaţia 9.25 Dacă măsura spaţiului X este infinită, teorema de mai sus nu mai are loc ı̂n general. Să consi-
p µ
derăm, de exemplu, şirul (fn ) definit ı̂n Exemplul 9.19. Cum am văzut, fn −→ 1. Dacă presupunem că fn −→ 1,
N
atunci lim µ ({x ∈ N| |fn (x) − 1| ≥ 1}) = 0 şi deci, ∃n0 aşa ı̂ncât ∀n ≥ n0 , µ ({x ∈ N| |fn (x) − 1| ≥ 1}) < 1.
n→∞
Ţinând seama de definiţia măsurii µ, obţinem că ∀n ≥ n0 , {x ∈ N| |fn (x) − 1| ≥ 1} = ∅ şi deci, ∀x ∈ N,
|fn (x) − 1| < 1. Atunci, pentru x = n + 1 rezultă |0 − 1| < 1; contradicţie!

Exerciţiul 9.26 Să se arate că reciproca Teoremei 9.24 este falsă.

Teorema 9.27 (Teorema lui Riesz) Fie un şir de funcţii (fn ) ⊆ F (X, A). Dacă (fn ) este fundamental ı̂n
măsură, atunci (fn ) are un subşir convergent aproape uniform.
Demonstraţie. Deoarece (fn ) este un şir fundamental ı̂n măsură, rezultă că

∀ε > 0, lim µ ({x ∈ X| |fm (x) − fn (x)| ≥ ε}) = 0.

m,n→∞

Prin urmare, ∀ε > 0, există nε ∈ N astfel ı̂ncât

∀m, n ≥ nε , µ ({x ∈ X| |fm (x) − fn (x)| ≥ ε}) < ε.

({ })
1 1 1
Atunci, pentru ε = 0 , există n0 ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ n0 , µ x ∈ X| |fn (x) − fn0 (x)| ≥ 0 < 0.
2 ({ 2 }) 2
1 1 1
Pentru ε = 1 , ∃n1 ∈ N cu n1 > n0 , astfel ı̂ncât ∀n ≥ n1 , µ x ∈ X| |fn (x) − fn1 (x)| ≥ 1 < 1.
2 2 2
..
.
({ })
1 1 1
Pentru ε = k , ∃nk ∈ N cu nk > nk−1 , astfel ı̂ncât ∀n ≥ nk , µ x ∈ X| |fn (x) − fnk (x)| ≥ k < k.
2 2 2
Întrucât nk+1 > nk , din construcţia de mai sus obţinem
({ })
  1 1
µ  
x ∈ X| fnk+1 (x) − fnk (x) ≥ k < k , ∀k ∈ N. (82)
2 2

Pentru orice k ∈ N, considerăm mulţimea

{ }
  1
Ak = x ∈ X| fnk+1 (x) − fnk (x) ≥ k .
2

1
Deoarece funcţiile fn sunt A-măsurabile, rezultă că mulţimea Ak ∈ A, ∀k ∈ N. Din (82) avem că µ (Ak ) < k .
∪ 2
1
Fie ε > 0 şi fie k0 ∈ N astfel ı̂ncât k0 −1 < ε. Considerăm mulţimea Aε = Ak . Atunci Aε ∈ A şi
2
k≥k0
∞
∑ ∞
∑ 1 1 1
µ(Aε ) ≤ µ(Ak ) ≤ = k0 · 2 = k0 −1 < ε.
2k 2 2
k=k0 k=k0

Dacă x ∈ X\Aε , atunci x ̸∈ Ak , ∀k ≥ k0 , de unde rezultă

  1
 fn (x) − fnk (x) < k , ∀k ≥ k0 . (83)
k+1
2

53
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 9 TIPURI DE CONVERGENŢĂ ÎN M (X, A)

1
Fie δ > 0 şi fie k1 ≥ k0 astfel ı̂ncât < δ. Fie i, j ∈ N cu i, j ≥ k1 şi fie x ∈ X\Aε . Dacă i < j, atunci
2k1 −1

∞ ∞
  ∑ j−1
  ∑   (83) ∑ 1 1 1
fni (x) − fnj (x) ≤ fn (x) − fn (x) ≤ fn (x) − fn (x) ≤ = i−1 ≤ k1 −1 < δ.
k k+1 k k+1
2k 2 2
k=i k=i k=i
 
Deci, ∀i, j ∈ N cu i, j ≥ k1 şi ∀x ∈ X\Aε , fni (x) − fnj (x) < δ. Cum δ > 0 a fost luat arbitrar, rezultă că şirul
(fnk ) este fundamental uniform pe X\Aε .
Prin urmare, şirul (fnk ) este fundamental aproape uniform şi atunci, din Teorema 9.13, obţinem că (fnk ) este
convergent aproape uniform.

µ
Corolar 9.28 Fie un şir de funcţii (fn ) ⊆ F (X, A) şi f ∈ F (X, A). Dacă fn −→ f , atunci există (fnk ), un
a.u.
subşir al şirului (fn ), aşa ı̂ncât fnk −→ f .
µ
Demonstraţie. Deoarece fn −→ f , (fn ) este fundamental ı̂n măsură (vezi Teorema 9.22(4)) şi deci, din Teorema
lui Riesz există (fnk ), un subşir al şirului (fn ), aşa ı̂ncât (fnk ) este convergent aproape uniform.
µ µ
Întrucât fn −→ f , din Teorema 9.22(5), fnk −→ f .
a.u.
Întrucât (fnk ) este convergent aproape uniform., există o funcţie g : X → R astfel ı̂ncât fnk −→ g.
µ-a.p.t.
Din Teorema 9.15 obţinem fnk −→ g şi cum (fn ) ⊆ F (X, A), din Teorema 9.9 rezultă că g este A-măsurabilă.
De asemenea, din Teorema 9.14 obţinem că g este finită µ-a.p.t.. Prin urmare g ∈ F (X, A).
a.u. µ
Cum fnk −→ g, din Teorema 9.23 rezultă fnk −→ g şi atunci din Teorema 9.22(3), rezultă că f = g µ-a.p.t..
a.u. a.u.
Acum, deoarece fnk −→ g şi g = f µ-a.p.t., din Teorema 9.16(2), fnk −→ f .

Teorema 9.29 Fie un şir de funcţii (fn ) ⊆ F (X, A). Dacă (fn ) este fundamental ı̂n măsură, atunci (fn ) este
convergent ı̂n măsură.
Demonstraţie. Deoarece (fn ) este fundamental ı̂n măsură, din Teorema 9.27, există (fnk ), un subşir al şirului
a.u.
(fn ), aşa ı̂ncât (fnk ) este convergent aproape uniform. Deci, există o funcţie f : X → R astfel ı̂ncât fnk −→ f .
µ-a.p.t.
Din Teorema 9.15 obţinem fnk −→ f şi cum (fn ) ⊆ F (X, A), din Teorema 9.9 rezultă că f este A-măsurabilă.
De asemenea, din Teorema 9.14 obţinem că f este finită µ-a.p.t.. Prin urmare f ∈ F (X, A).
a.u. µ µ
Cum fnk −→ f , din Teorema 9.23 rezultă fnk −→ f şi atunci din Teorema 9.22(6), rezultă că fn −→ f .

Exerciţiul 9.30 Fie funcţia d : F (X, A) × F (X, A) → R+ , definită prin

d(f, g) = min{1, inf {α + µ ({x ∈ X| |f (x) − g(x)| ≥ α})}}, ∀f, g ∈ F (X, A).
α>0

a) Să se arate că d este o pseudo-metrică pe F (X, A), adică

1. d(f, f ) = 0, ∀f ∈ F (X, A),
2. d(f, g) = d(g, f ), ∀f, g ∈ F (X, A),
3. d(f, g) ≤ d(f, h) + d(h, g), ∀f, g, h ∈ F (X, A).
µ d
b) Fie un şir (fn ) ⊆ F (X, A) şi f ∈ F (X, A). Atunci fn −→ f ⇔ fn −→ f .
Fie un şir de funcţii (fn ) ⊆ F (X, A) şi fie f ∈ F (X, A). Diagrama următoare ilustrează relaţiile ı̂ntre tipurile
de convergenţă definite mai sus. Săgeţile roşii semnifică existenţa unui subşir care să conveargă la f ı̂n sensul
indicat de săgeată.

54
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

Cursul 7

10 Aproximări ale funcţiilor măsurabile

În acest paragraf vom aproxima funcţiile măsurabile cu funcţii etajate (care reprezintă cea mai simplă formă de
funcţii măsurabile) şi, ı̂n anumite condiţii, cu funcţii continue.

În continuare vom considera (X, A, µ), un spaţiu cu măsură completă.

Teorema 10.1 (Teorema de aproximare a funcţiilor măsurabile cu funcţii etajate) Fie f ∈ M (X, A).
1. Dacă f (X) ⊆ [0, ∞], atunci există un şir (fn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât fn (X) ⊂ [0, ∞) şi fn ≤ fn+1 , ∀n ∈ N, iar
p
fn −→ f .
X
2. Dacă f (X) ⊆ [0, M ], unde M ∈ (0, ∞), atunci există un şir (fn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât fn (X) ⊂ [0, M ] şi
u
fn ≤ fn+1 , ∀n ∈ N, iar fn −→ f .
X
{ } ∑∞
1
3. Dacă f (X) ⊆ [0, 1), există un şir (φn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât φn (X) = 0, n , ∀n ∈ N∗ , iar φn converge
2 n=1
uniform pe X la funcţia f .
p
4. Dacă f (X) ⊆ R, atunci există un şir (fn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât fn (X) ⊂ R, ∀n ∈ N şi fn −→ f .
X

Demonstraţie. 1. Pentru n = 0, fie funcţia f0 = 0.

Fie n ∈ N∗ . Pentru fiecare i ∈ 0, n2n − 1, considerăm mulţimile
([ ))
i i+1
Ei,n = f −1 , şi Fn = f −1 ([n, ∞]) .
2n 2n
Cum f ∈ M (X, A), rezultă că Ei,n , Fn ∈ A, ∀i ∈ 0, n2n − 1. În plus, Fn ∩ Ei,n = ∅, ∀i ∈ 0, n2n − 1, Ei,n ∩ Ej,n =
∅, pentru i ̸= j, şi
n2∪
n
−1
X = Fn ∪ Ei,n . (84)
i=0

Fie funcţia fn : X → [0, ∞), definită prin

{
i
, dacă x ∈ Ei,n
fn (x) = 2n .
n, dacă x ∈ Fn

Aceasta are proprietăţile: fn (X) ⊂ [0, ∞) şi fn ∈ E(X, A).

Fie x ∈ X. Dacă x ∈ Fn , atunci f (x) ≥ n şi deci fn (x) = n ≤ f (x).
i i+1 i
Dacă x ̸∈ Fn , din (84), ∃i ∈ 0, n2n − 1 aşa ı̂ncât x ∈ Ei,n . Atunci n ≤ f (x) < n şi deci fn (x) = n ≤ f (x).
2 2 2
Prin urmare fn (x) ≤ f (x), ∀x ∈ X.
Vom demonstra ı̂n continuare că şirul (fn )n∈N este monoton crescător. Fie x ∈ X şi n ∈ N. Avem următoarele:
Dacă x ∈ Fn+1 , cum Fn+1 ⊆ Fn , rezultă x ∈ Fn , de unde obţinem fn (x) = n < n + 1 = fn+1 (x).
Dacă x ∈ Fn \Fn+1 , atunci n ≤ f (x) < n + 1. Cum x ̸∈ Fn+1 , din relaţia (84) (aplicată pentru n + 1),
i i+1
∃i ∈ 0, (n + 1)2n+1 − 1 astfel ı̂ncât x ∈ Ei,n+1 , adică n+1 ≤ f (x) < n+1 . Cum n ≤ f (x), urmează că
2 2
i+1 i
n ≤ f (x) < n+1 şi deci n2 n+1
< i + 1, adică n2 n+1
≤ i. Cum fn (x) = n şi fn+1 (x) = n+1 , rezultă
2 2
fn (x) ≤ fn+1 (x).
i
Dacă x ̸∈ Fn , atunci x ̸∈ Fn+1 şi deci ∃i ∈ 0, (n + 1)2n+1 − 1 aşa ı̂ncât x ∈ Ei,n+1 . Prin urmare fn+1 (x) = n+1 .
2
i i 1 i
i i+1 + + 1
Cum x ∈ Ei,n+1 , avem n+1 ≤ f (x) < n+1 . Dacă i este număr par, atunci 2n ≤ f (x) < 2 n 2 < 2 n . Deci
2 2 2 2 2
i 1 i
x ∈ E 2i ,n şi atunci fn (x) = · n = n+1 = fn+1 (x).
2 2 2

55
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

i−1 i−1
i i+1 +1
Dacă i este număr impar, atunci 2 < n+1 ≤ f (x) < n+1 = 2 n . Deci x ∈ E i−1 ,n , de unde rezultă
2 n 2 2 2 2
i−1 1 i−1 i
fn (x) = · n = n+1 < n+1 = fn+1 (x).
2 2 2 2
În concluzie, fn (x) ≤ fn+1 , ∀x ∈ X, ∀n ∈ N, adică şirul (fn ) este monoton crescător.
Arătăm că şirul fn converge punctual la funcţia f . Fie x ∈ X.
Dacă f (x) = ∞, atunci f (x) ≥ n, ∀n ∈ N. Deci x ∈ Fn , ∀n ∈ N şi atunci fn (x) = n, ∀n ∈ N, de unde rezultă
fn (x) −→ ∞ = f (x).
Dacă f (x) < ∞, fie nx = [f (x)] + 1. Atunci, ∀n ≥ nx , x ̸∈ Fn şi deci, din (84), ∃i ∈ 0, n2n − 1 astfel ı̂ncât
i i i+1 i+1 i 1
x ∈ Ei,n . Atunci fn (x) = n şi n ≤ f (x) < n . De aici rezultă 0 ≤ f (x) − fn (x) < n − n = n .
2 2 2 2 2 2
Prin urmare,
1
0 ≤ f (x) − fn (x) < n , ∀n ≥ nx , (85)
2
de unde rezultă fn (x) −→ f (x).
p
În concluzie, fn −→ f şi deci şirul (fn ) ı̂ndeplineşte condiţiile teoremei.
X

2. Fie M ∈ (0, ∞) astfel ı̂ncât f (X) ⊆ [0, M ]. Considerăm şirul (fn ) construit ı̂n demonstraţia punctului (1).
Deoarece fn (x) ≤ f (x) ≤ M , ∀x ∈ X, ∀n ∈ N, avem fn (X) ⊂ [0, M ], ∀n ∈ N.
1
Pentru un ε > 0, fie n0 ∈ N aşa ı̂ncât n0 < ε şi fie nε = max{n0 , [M ] + 1}. Atunci, ţinând seama că
2
f (x) < ∞, ∀x ∈ X, din relaţia (85) rezultă:
1
∀n ≥ nε , ∀x ∈ X, 0 ≤ f (x) − fn (x) < < ε,
2n
u
adică fn −→ f .
X

3. Fie (fn ) şirul construit la punctul (1). Din rezultatul obţinut la punctul (2) avem că
u
fn −→ f. (86)
X

Considerăm şirul (φn ) definit prin φ0 = f0 şi φn = fn − fn−1 , ∀n ∈ N∗ .

Cum (fn ) este un şir monoton crescător, obţinem φn ≥ 0, ∀n ∈ N. Deoarece (fn ) ⊆ E(X, A), obţinem că
(φn ) ⊆ E(X, A).
Fie x ∈ X. Deoarece f (X) ⊆ [0, 1), rezultă că ∀n ∈ N∗ , x ̸∈ Fn şi atunci, din (84), ∃i ∈ 0, n2n − 1 astfel ı̂ncât
x ∈ Ei,n . În demonstraţia de la punctul (1) am arătat că


 i
, dacă i este par
fn−1 (x) = 2n .
 i − 1
 , dacă i este impar
2n
i
Cum fn (x) = , rezultă:
2n
{
0, dacă i este par
φn (x) = fn (x) − fn−1 (x) = 1
, dacă i este impar
2n
{ }
1
şi deci φn (X) = 0, n . Mai mult, avem
2

∑
n
φi (x) = (f1 (x) − f0 (x)) + (f2 (x) − f1 (x)) + ... + (fn (x) − fn−1 (x)) = fn (x) − f0 (x) = fn (x),
i=1

∑
n ∞
∑
care ı̂mpreună cu (86) antrenează că şirul φi este uniform convergent la f . Prin urmare, seria de funcţii φn
i=1 n=1
converge uniform pe X la f .

4. Presupunem f (X) ⊆ R şi fie f + , f − : X → [0, ∞], partea pozitivă, respectiv partea negativă a funcţiei f .
Atunci f = f + − f − , iar din Teorema 8.15 avem că f + şi f − sunt A-măsurabile. Aplicând punctul (1) funcţiilor

56
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

p
f + , f − , există şirurile (gn ), (hn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât gn (X) ⊂ [0, ∞), hn (X) ⊂ [0, ∞), ∀n ∈ N şi gn −→ f + ,
X
p
respectiv hn −→ f − . Fie şirul (fn ) definit prin fn = gn − hn , ∀n ∈ N.
X
p
Atunci (fn ) ⊆ E(X, A), fn (X) ⊂ R, ∀n ∈ N şi fn = gn − hn −→ f + − f − = f .
X

În continuare vom aproxima funcţiile măsurabile cu funcţii continue.

Definiţia 10.2 Un spaţiu topologic (X, τ ) se numeşte separat T4 (sau pe scurt T4 ) dacă

∀F1 , F2 ∈ Fτ cu F1 ∩ F2 = ∅, ∃D1 , D2 ∈ τ astfel ı̂ncât F1 ⊆ D1 , F2 ⊆ D2 şi D1 ∩ D2 = ∅.

Litera T, din definiţia de mai sus, provine de la cuvântul german Trennungsaxiom care ı̂nseamnă axiomă de
separaţie. Există şi alte axiome de separaţie (notate cu T0 , T1 , T2 , T3 , T3 21 , etc). Definiţiile acestora, diverse
caracterizări şi rezultate pot fi citite ı̂n [2](pag. 36).

Exemplul 10.3 Orice spaţiu metric este T4 (vezi [2] pag. 254).
Următoarele două teoreme caracterizează spaţiile separate T4 , iar pentru demonstraţia lor se poate consulta [2]
(pag. 41, 69) sau [P3] (pag. 47, 49).

Teorema 10.4 (Lema lui Urı̂son) Un spaţiu topologic (X, τ ) este separat T4 dacă şi numai dacă ∀F1 , F2 ∈ Fτ
cu F1 ∩ F2 = ∅, există o funcţie τ -continuă f : X → [0, 1] astfel ı̂ncât f (x) = 0, ∀x ∈ F1 şi f (x) = 1, ∀x ∈ F2 .

Teorema 10.5 (Teorema de prelungire a lui Tietze) Un spaţiu topologic (X, τ ) este separat T4 dacă şi nu-
mai dacă ∀F ∈ Fτ şi ∀f : F → R o funcţie τF -continuă, ∃g : X → R o funcţie τ -continuă astfel ı̂ncât g|F = f .

Teorema 10.6 (Teorema lui Borel) Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi fie τ o topologie pe X astfel ı̂ncât
τ ⊆ A, iar (X, τ ) este un spaţiu T4 . Fie µ : A → [0, ∞] o măsură σ-finită, completă şi τ -regulată. Dacă
f ∈ F (X, A), atunci ∀ε > 0, există o funcţie τ -continuă g : X → R astfel ı̂ncât µ ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) < ε.
Demonstraţie. Etapa 1. Presupunem că f (X) ⊆ [0, 1). { }
1
Deoarece f ∈ M (X, A), din Teorema 10.1(3), există un şir (φn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât φn (X) = 0, n , ∀n ∈ N∗ ,
2
∞
∑ 1
iar φn converge uniform pe X la funcţia f . Pentru fiecare n ∈ N∗ , notăm An = φ−1
n ( ).
n=1
2n
Întrucât φn ∈ E(X, A), An ∈ A.
Fie ε > 0. Deoarece µ este τ -regulată şi σ-finită, din Teorema 5.6(1⇒2), ∀n ∈ N∗ , ∃Fn ∈ Fτ , ∃Dn ∈ τ aşa ı̂ncât
ε
Fn ⊆ An ⊆ Dn şi µ (Dn \Fn ) < .
2n+1
∪
Fie mulţimea E = (Dn \Fn ). Cum τ ⊆ A, rezultă Fτ ⊆ A şi atunci Dn \Fn ∈ A, ∀n ∈ N∗ . Deci E ∈ A.
n∈N∗
∞
∑ ∞
∑
ε ε
În plus, µ(E) ≤ µ (Dn \Fn ) ≤ n+1
= < ε.
n=1 n=1
2 2
Deoarece Fn , cDn ∈ Fτ şi Fn ∩ cDn = ∅ (Fn ⊆ Dn ), ţinând seama că (X, τ ) este un spaţiu separat T4 , din lema
lui Urı̂son (vezi Teorema 10.4), există o funcţie τ -continuă gn : X → [0, 1] astfel ı̂ncât
{
0, dacă x ∈ cDn
gn (x) = .
1, dacă x ∈ Fn

∑∞
gn (x) 1 ∗ 1
Cum gn (X) ⊆ [0, 1], avem 0 ≤ n
≤ n
, ∀x ∈ X, ∀n ∈ N şi cum seria este convergentă, rezultă că
2 2 n=1
2n
∑∞ ∑∞
gn gn (x)
seria de funcţii n
converge uniform pe X. Deci este bine definită funcţia g : X → [0, 1], g(x) = .
n=1
2 n=1
2n
Cum funcţiile gn sunt τ -continue, din proprietatea de transfer de continuitate prin convergenţa uniformă, obţinem
că g este o funcţie τ -continuă.
Fie acum x ∈ cE. Atunci ∀n ∈ N∗ , x ̸∈ Dn \Fn , ceea ce este echivalent cu x ̸∈ Dn sau x ∈ Fn . Fie un n ∈ N∗ .
Dacă x ̸∈ Dn , cum An ⊆ Dn avem:
}
x ̸∈ An ⇒ φn (x) = 0 gn (x)
⇒ φn (x) = 0 = .
x ∈ cDn ⇒ gn (x) = 0 2n

57
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

Dacă x ∈ Fn , cum Fn ⊆ An avem:

}
1
x ∈ An ⇒ φn (x) = 1 gn (x)
2n ⇒ φn (x) = = .
x ∈ Fn ⇒ gn (x) = 1 2n 2n

∑∞ ∑∞
gn (x) gn (x)
Prin urmare, ∀n ∈ N∗ , φn (x) = şi deci f (x) = φn (x) = = g(x).
2n n=1 n=1
2n
Deci, ∀x ∈ cE, f (x) = g(x), de unde rezultă că

{x ∈ X| f (x) ̸= g(x)} ⊆ E.

Întrucât τ ⊆ A şi g este τ -continuă, rezultă că g ∈ M (X, A) şi deci {x ∈ X| f (x) ̸= g(x)} ∈ A. În consecinţă

µ ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) ≤ µ(E) < ε.

Deci, pentru orice ε > 0, există o funcţie τ -continuă g : X → [0, 1] aşa ı̂ncât µ ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) < ε.

Etapa 2. Presupunem că ∃M ∈ (0, ∞) astfel ı̂ncât f (X) ⊆ [0, M ).

1 1
Deci f (X) ⊆ [0, 1) şi cum f ∈ M (X, A), rezultă f ∈ M (X, A). Atunci, pentru un ε > 0, din etapa 1,
M M({ })
1
există o funcţie τ -continuă g1 : X → [0, 1] astfel ı̂ncât µ x ∈ X| f (x) ̸= g1 (x) < ε.
M
Considerăm
{ funcţia g : X}→ [0, M ], definită prin g = M g1 . Funcţia g este τ -continuă şi {x ∈ X| f (x) ̸= g(x)} =
1
x ∈ X| f (x) ̸= g1 (x) , de unde obţinem µ ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) < ε.
M
Deci, pentru orice ε > 0, există o funcţie τ -continuă g : X → [0, M ] aşa ı̂ncât µ ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) < ε.

Etapa 3. Presupunem că f (X) ⊆ [0, ∞].

Fie E = {x ∈ X| f (x) = ∞}. Deoarece f este finită µ-a.p.t., µ(E) = 0.
Pentru orice n ∈ N, considerăm mulţimea E∩
n = {x ∈ X| f (x) ≥ n}. Deoarece f este A-măsurabilă, En ∈ A. De
asemenea, En+1 ⊆ En , ∀n ∈ N, şi lim En = En = E.
n∈N
∪
Deoarece µ este σ-finită, ∃(Ak )k∈N ⊆ A aşa ı̂ncât X = Ak şi µ(Ak ) < ∞, ∀k ∈ N.
k∈N
Cum µ este τ -regulată şi σ-finită, din Teorema 5.6(1⇒2), ∀k ∈ N, ∃Dk ∈ τ astfel k ⊆ Dk şi µ(Dk \A∪
∪ ı̂ncât A∪ k ) < 1.
Atunci, ∀k, µ(Dk ) = µ(Ak ) + µ(Dk \ Ak ) < ∞. De asemenea, ı̂ntrucât X = Ak ⊆ Dk ⊆ X, X = Dk .
k∈N k∈N k∈N
Fie ε > 0 şi k ∈ N.
Deoarece şirul (En ∩ Dk )n∈N este descendent, lim(En ∩ Dk ) = E ∩ Dk şi µ(En ∩ Dk ) ≤ µ(Dk ) < ∞, ∀n ∈ N,
n
utilizând proprietatea de continuitate a măsurii pe şiruri descendente obţinem:

lim µ(En ∩ Dk ) = µ(lim(En ∩ Dk )) = µ(E ∩ Dk ) ≤ µ(E) = 0.

n→∞ n

Deci lim µ(En ∩ Dk ) = 0 şi atunci ∃n ∈ N astfel ı̂ncât

n→∞
ε
µ(En ∩ Dk ) < . (87)
2k+4
Definim funcţia fk : X → R prin {
f (x), dacă x ∈ Dk
fk (x) = .
0, dacă x ∈ cDk
Deoarece
{ {
f (x), dacă x ∈ Dk ∩ En f (x), dacă x ∈ Dk \ En
fk (x) = + ,
0, dacă x ∈ c(Dk ∩ En ) 0, dacă x ∈ c(Dk \ En )
considerăm funcţiile ϕ, ψ : X → R definite prin
{ {
f (x), dacă x ∈ Dk ∩ En f (x), dacă x ∈ Dk \ En
ϕ(x) = , ψ(x) = .
0, dacă x ∈ c(Dk ∩ En ) 0, dacă x ∈ c(Dk \ En )

Întrucât τ ⊆ A, Dk ∈ A şi deoarece f este A-măsurabilă, obţinem că fk , ϕ şi ψ sunt A-măsurabile.
Deoarece ψ(X) ⊆ [0, n), din etapa 2, există o funcţie τ -continuă gk : X → [0, n] astfel ı̂ncât

58
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

ε
µ ({x ∈ X| ψ(x) ̸= gk (x)}) < . (88)
2k+4
Dacă ϕ(x) = 0 şi ψ(x) = gk (x), deoarece fk (x) = ϕ(x) + ψ(x), rezultă fk (x) = gk (x). Prin urmare

{x ∈ X| fk (x) ̸= gk (x)} ⊆ {x ∈ X| ϕ(x) ̸= 0} ∪ {x ∈ X| ψ(x) ̸= gk (x)} = (En ∩ Dk ) ∪ {x ∈ X| ψ(x) ̸= gk (x)} .

De aici obţinem:
(87),(88) ε ε ε
µ ({x ∈ X| fk (x) ̸= gk (x)}) ≤ µ(En ∩ Dk ) + µ ({x ∈ X| ψ(x) ̸= gk (x)}) < + = (89)
2k+4 2k+4 2k+3
Fie Bk = {x ∈ X| fk (x) = gk (x)}. Deoarece gk este τ -continuă şi τ ⊆ A, gk este A-măsurabilă şi deci Bk ∈ A.
ε
Atunci, din Teorema 5.6(1⇒2), ∃Fk ∈ Fτ astfel ı̂ncât Fk ⊆ Bk şi µ(Bk \ Fk ) < k+3 . Ţinând seama de (89),
2
obţinem:
ε ε ε
µ(X \ Fk ) = µ((X \ Bk ) ∪ (Bk \ Fk )) = µ(X \ Bk ) + µ(Bk \ Fk ) < + k+3 = k+2 (90)
2k+3 2 2
∩
Fie F = Fk . Cum Fk ∈ Fτ , ∀k ∈ N, rezultă F ∈ Fτ . De asemenea, din (90) obţinem:
k∈N
∪ ∑ ∑ ε ε
µ(X \ F ) = µ( (X \ Fk )) ≤ µ(X \ Fk ) ≤ = <ε (91)
2k+2 2
k∈N k∈N k∈N

|F este τF -continuă.
Vom arăta ı̂n continuare că f∪
Fie x0 ∈ F . Cum x0 ∈ X = Dk , ∃k ∈ N astfel ı̂ncât x0 ∈ Dk . Deci F ∩ Dk ̸= ∅. Deoarece gk este continuă
k∈N
ı̂n x0 , pentru δ > 0, ∃D ∈ τ aşa ı̂ncât x0 ∈ D şi ∀x ∈ D, |gk (x) − gk (x0 )| < δ.
Cum F ⊆ Fk ⊆ Bk , obţinem gk (x) = (f χDk )(x), ∀x ∈ F şi deci gk (x) = f (x), ∀x ∈ F ∩ Dk . Fie G = D ∩ Dk .
Atunci avem: G ∈ τ , x0 ∈ G ∩ F şi ∀x ∈ G ∩ F , |f |F (x) − f |F (x0 )| = |f (x) − f (x0 )| = |gk (x) − gk (x0 )| < δ.
În concluzie, f |F este τF -continuă ı̂n x0 şi deci f |F este τF -continuă. Deoarece (X, τ ) este separat T4 , din Teorema
de prelungire a lui Tietze (Teorema 10.5), există o funcţie τ -continuă g : X → R aşa ı̂ncât g|F = f . De aici
(91)
rezultă că {x ∈ X| f (x) ̸= g(x)} ⊆ X \ F şi atunci µ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) ≤ µ(X \ F ) < ε.
Deci, pentru orice ε > 0, există o funcţie τ -continuă g : X → R aşa ı̂ncât µ ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) < ε.

Etapa 4. Presupunem că f (X) ⊆ R. Fie f + şi f − , partea pozitivă şi partea negativă a funcţiei f . Atunci
f = f + − f − şi cum f este A-măsurabilă, f + şi f − sunt A-măsurabile. De asemenea, deoarece f este finită
µ-a.p.t., funcţiile f + şi f − sunt finite µ-a.p.t.. Deci f + , f − ∈ F (X, A) şi f + (X) ⊆ [0, ∞], f − (X) ⊆ [0, ∞].
Fie un ε > 0 arbitrar. Din etapa 3, pentru ε, există funcţiile τ -continue g + , g − : X → R astfel ı̂ncât
({ ε}) ({ }) ε
µ x ∈ X| f + (x) ̸= g + (x) şi µ x ∈ X| f − (x) ̸= g − (x) < .
< (92)
2 2
Considerăm funcţia g : X → R, definită prin g = g + − g − . Cum g + şi g − sunt τ -continue, rezultă că g este
τ -continuă.
Fie x ∈ X. Dacă f + (x) = g + (x) şi f − (x) = g − (x), atunci f (x) = g(x). Prin urmare
{ } { }
{x ∈ X| f (x) ̸= g(x)} ⊆ x ∈ X| f + (x) ̸= g + (x) ∪ x ∈ X| f − (x) ̸= g − (x) ,
de unde obţinem
({ }) ({ }) (92)
µ ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) ≤ µ x ∈ X| f + (x) ̸= g + (x) + µ x ∈ X| f − (x) ̸= g − (x) < ε.
Deci, pentru orice ε > 0, există o funcţie τ -continuă g : X → R aşa ı̂ncât µ ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) < ε.

Corolar 10.7 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi fie τ o topologie pe X astfel ı̂ncât τ ⊆ A, iar (X, τ ) este un
spaţiu T4 . Fie µ : A → [0, ∞] o măsură σ-finită, completă şi τ -regulată. Dacă f ∈ F (X, A), atunci există un şir
µ
de funcţii τ -continue gn : X → R, ∀n ∈ N, astfel ı̂ncât gn −→ f .
Demonstraţie. Din Teorema lui Borel, pentru fiecare n ∈ N∗ , există o funcţie τ -continuă gn : X → R astfel
ı̂ncât
1
µ ({x ∈ X| f (x) ̸= gn (x)}) < .
n
Fie δ > 0. Cum {x ∈ X| |gn (x) − f (x)| ≥ δ} ⊆ {x ∈ X| |gn (x) − f (x)| > 0} = {x ∈ X| f (x) ̸= gn (x)}, obţinem

59
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

1
µ ({x ∈ X| |gn (x) − f (x)| ≥ δ}) ≤ µ ({x ∈ X| f (x) ̸= gn (x)}) < , ∀n ∈ N∗ ,
n
µ
de unde rezultă că lim µ ({x ∈ X| |gn (x) − f (x)| ≥ δ}) = 0. Cum δ a fost luat arbitrar, gn −→ f .
n→∞

Teorema 10.8 (Teorema lui Fréchet) Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi fie τ o topologie pe X astfel ı̂ncât
τ ⊆ A, iar (X, τ ) este un spaţiu T4 . Fie µ : A → [0, ∞] o măsură σ-finită, completă şi τ -regulată. Dacă
a.u.
f ∈ F (X, A), atunci există un şir de funcţii τ -continue hk : X → R, ∀k ∈ N, astfel ı̂ncât hk −→ f .
µ
Demonstraţie. Din Corolarul 10.7, există un şir de funcţii τ -continue gn : X → R, ∀n ∈ N, astfel ı̂ncât gn −→ f .
Din Teorema 9.22(4), şirul (gn ) este fundamental ı̂n măsură şi deci, conform Teoremei lui Riesz (teorema 9.27),
există un subşir (gnk ) ⊆ (gn ) astfel ı̂ncât (gnk ) este convergent aproape uniform. Pentru orice k ∈ N, notăm
a.u.
hk = gnk . Cum şirul (hk ) este convergent aproape uniform, există o funcţie h ∈ F (X, A) astfel ı̂ncât hk −→ h.
µ
Din Teorema 9.23 rezultă hk −→ h.
µ µ
Cum gn −→ f şi (hk ) este subşir al şirului (gn ), din Teorema 9.22(5) obţinem că hk −→ f . Atunci, din Teorema
a.u.
9.22(3) obţinem că h = f µ-a.p.t., iar din Teorema 9.16(2), hk −→ f .

Observaţia 10.9 Din Teorema lui Fréchet deducem că, ı̂n condiţiile date, orice funcţie măsurabilă şi finită
µ-a.p.t. poate fi aproximată aproape uniform cu funcţii continue.
Fie X = [a, b], ı̂nzestrat cu măsura Lebesgue µ. Cum spaţiul cu măsură ([a, b], M[a,b] , µ) ı̂ndeplineşte condiţiile
teoremei lui Fréchet relativ la topologia τ = (τ0 )[a,b] , rezultă că orice funcţie măsurabilă Lebesgue şi finită µ-a.p.t.
este limita aproape uniformă a unui şir de funcţii continue pe [a, b]. Dar, din teorema lui Weierstrass, orice
funcţie continuă pe [a, b] este limita uniformă a unui şir de polinoame. Prin urmare, orice funcţie măsurabilă
Lebesgue şi finită µ-a.p.t. este limita aproape uniformă a unui şir de polinoame şi deci poate fi aproximată aproape
uniform cu polinoame.

Exerciţiul 10.10 Fie X = [a, b] şi B = (Bτ0 )[a,b] , urma lui Bτ0 pe [a, b]. Să se arate că orice funcţie continuă
f : [a, b] → R este limita ı̂n sensul convergenţei uniforme a unui şir de funcţii B-etajate.

Teorema 10.11 (Teorema lui Luzin) Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi τ o topologie pe X astfel ı̂ncât τ ⊆ A,
iar (X, τ ) este un spaţiu T4 . Fie µ : A → [0, ∞] o măsură σ-finită, completă şi τ -regulată şi fie o funcţie
f : X → R. Atunci f ∈ F (X, A) dacă şi numai dacă ∀ε > 0, ∃F ∈ Fτ cu µ (X\F ) < ε, f (F ) ⊆ R şi f |F este
τF -continuă, unde τF este urma lui τ pe F .
Demonstraţie. ⇒”:
”
Fie un ε > 0. Din Teorema lui Borel deducem că există o funcţie τ -continuă g : X → R astfel ı̂ncât
ε
µ ({x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}) < .
2
ε
Considerăm mulţimea A = {x ∈ X| f (x) = g(x)}. Deci A ∈ A şi µ(cA) < . Cum măsura µ este τ -regulată,
2
ε
pentru ε, există F ∈ Fτ şi D ∈ τ aşa ı̂ncât F ⊆ A ⊆ D şi µ (D\F ) < .
2
ε ε
Atunci obţinem µ(X\F ) = µ ((A ∪ cA) \F ) ≤ µ (A\F ) + µ (cA\F ) ≤ µ (D\F ) + µ (cA) < + < ε.
2 2
Deoarece F ⊆ A, avem f |F = g|F şi cum g(X) ⊆ R, iar g este τ -continuă, rezultă că f (F ) ⊆ R şi f |F este
τF -continuă.
⇐”:
” 1
Din ipoteză, pentru fiecare n ∈ N∗ , există Fn ∈ Fτ aşa ı̂ncât µ (cFn ) < , f (Fn ) ⊆ R şi f |Fn este τFn -continuă.
∪ n
Fie F = Fn . Cum τ ⊆ A, avem Fτ ⊆ A şi deci F ∈ A. Prin urmare cF ∈ A şi cF ⊆ cFn , ∀n ∈ N∗ . Atunci
n∈N∗
1
µ(cF ) ≤ µ(cFn ) < , ∀n ∈ N∗ , de unde rezultă µ(cF ) = 0.
n
Dacă x ∈ F , atunci ∃n ∈ N cu x ∈ Fn şi cum f (Fn ) ⊆ R, rezultă f (x) ∈ R. Deci {x ∈ X| |f (x)| = ∞} ⊆ cF .
Deoarece µ(cF ) = 0 şi µ este o măsură completă, avem {x ∈ X| |f (x)| = ∞} ∈ A şi µ({x ∈ X| |f (x)| = ∞}) = 0,
adică f este finită µ-a.p.t.. Arătăm ı̂n continuare că f este A-măsurabilă. Fie D ∈ τ0 . Atunci

f −1 (D) = f −1 (D) ∩ X = f −1 (D) ∩ (F ∪ cF ) = (f −1 (D) ∩ F ) ∪ (f −1 (D) ∩ cF ). (93)

Fie n ∈ N∗ . Deoarece f |Fn : Fn → R este τFn -continuă, avem că f |−1
Fn (D) ∈ τFn . Dar τFn = {G ∩ Fn | G ∈ τ } ⊆ A
∪
−1 −1
−1
şi atunci f (D) ∩ Fn = f |Fn (D) ∈ A. Prin urmare f (D) ∩ F = (f −1 (D) ∩ Fn ) ∈ A.
n∈N∗

60
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 10 APROXIMĂRI ALE FUNCŢIILOR MĂSURABILE

Cum f −1 (D) ∩ cF ⊆ cF şi µ(cF ) = 0, obţinem f −1 (D) ∩ cF ∈ A.

Atunci, din (93) urmează că f −1 (D) ∈ A. Cum f −1 ({∞}) ⊆ cF şi µ(cF ) = 0, rezultă de asemenea că
f −1 ({∞}) ∈ A. Analog f −1 ({−∞}) ∈ A. În consecinţă, din Teorema 8.10 obţinem că f este A-măsurabilă.

Observaţia 10.12 Teorema lui Luzin afirmă că ı̂n condiţiile date, o funcţie A-măsurabilă admite o restricţie
continuă pe o mulţime de măsură oricât de apropiată” de măsura mulţimii de definiţie. Deci structura funcţiilor
”
măsurabile este strâns legată de cea a funcţiilor continue.

61
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

11 Integrala Lebesgue
Deşi foarte utilă, integrala Riemann are şi o serie de lipsuri, ı̂ntrucât există funcţii relativ simple care nu pot fi
integrate cu aceasta. Un exemplu este funcţia lui Dirichlet:
{
1, x ∈ [0, 1] ∩ Q
f : [0, 1] → {0, 1}, f (x) = .
0, x ∈ [0, 1] \ Q
De asemenea, ı̂n general lungimea unei curbe rectificabile nu se poate calcula cu ajutorul integralei Riemann,
aşa cum se ı̂ntâmplă ı̂n cazul curbelor netede. Reamintim că lungimea unei curbe netede γ, cu parametrizarea
x = f (t), y = g(t), t ∈ [a, b], este dată de formula

∫b √
l(γ) = (f ′ (t))2 + (g ′ (t))2 dt.
a

Deficienţele integralei Riemann sunt datorate ı̂n primul rând procedeului riemannian de sumare. În construcţia
sumelor Riemann, valorile funcţiei sunt grupate ı̂n mod forţat ı̂n raport cu o divizare impusă valorilor variabilei
şi deci depind de relaţia de ordine. Este ca şi cum am suma un număr mare de monezi de valori diferite luându-le
la rând. Dacă aceste monezi ar fi ı̂nsă grupate după valoare, sumarea lor ar fi mult mai rapidă ı̂ntrucât s-ar
reduce la numărarea monezilor din fiecare categorie şi la câteva ı̂nmulţiri şi adunări.
Analizând procedeul de integrare al lui Riemann, Lebesgue şi-a dat seama de carenţele acestuia şi a propus ı̂n
1902 un nou procedeu de integrare, mult mai general. În esenţă, procedeul lui Lebesgue se bazează pe gruparea
punctelor mulţimii de definiţie ı̂n submulţimi de puncte ı̂n care funcţia ia valori apropiate. Prin urmare trebuie
să măsurăm cumva aceste mulţimi, adică este necesară o teorie prealabilă a măsurii. Putem afirma că cele două
mari idei ale lui Lebesgue au fost: renunţarea la ordinea punctelor din mulţimea de definiţie a funcţiei şi utilizarea
unei teorii a măsurii ı̂n construcţia sumelor integrale.
Fie o funcţie mărginită f : [a, b] → R şi δ = {x0 , x1 , ..., xn } o divizare a intervalului [a, b]. Sumele Darboux,
superioară şi inferioară, se definesc prin:

∑
n
S(f, δ) = sup f (x) · (xk − xk−1 )
k=1 x∈[xk−1 ,xk ]

∑
n
S(f, δ) = inf f (x) · (xk − xk−1 ) .
x∈[xk−1 ,xk ]
k=1

Spre exemplu, pentru funcţia f : [0, 10] → R, f (x) = sin(x) + arctg(x) şi divizarea δ = {x0 = 0, x1 = 2, x2 =
4, x3 = 6, x4 = 8, x5 = 10}, sumele Darboux asociate pot fi reprezentate astfel

unde S(f, δ) este suma ariilor dreptunghiurilor colorate ı̂n gri ı̂nchis, iar S(f, δ) este suma ariilor tuturor drept-
unghiurilor (gri ı̂nchis şi gri deschis).
Funcţia f : [a, b] → R este integrabilă Riemann pe [a, b] dacă diferenţa dintre cele două sume poate fi făcută
oricât de mică pentru divizări δ suficient de fine.
Lebesgue a avut ideea de a inversa lucrurile, considerând o divizare ∆ = {y0 , y1 , ..., yn } a mulţimii valorilor
funcţiei f , deci pe axa Oy. În locul sumelor Riemann, el a considerat o sumă de forma

∑
n
σ (f, ∆) = yk · µ({x ∈ [a, b]| yk−1 ≤ f (x) < yk }),
| {z }
k=1
not. Ek

62
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

unde µ (Ek ) este măsura Lebesgue a mulţimii Ek .

1 3 5
Pentru funcţia f (x) = sin(x) + arctg(x) şi divizarea ∆ = {y0 = 0, y1 = , y2 = 1, y3 = , y4 = 2, y5 = } avem
2 2 2

Suma Lebesgue σ (f, ∆) poate fi interpretată de asemenea ca o arie deoarece y1 · µ(E1 ) este suma ariilor drept-
unghiurilor galbene, y2 · µ(E2 ) este suma ariilor dreptunghiurilor verzi, ş.a.m.d.
Funcţia f : [a, b] → R este integrabilă Lebesgue pe [a, b] dacă sumele σ (f, ∆) au limită când ∥∆∥ → 0.

Integrala Lebesgue a funcţiilor măsurabile şi nenegative

În cele ce urmează vom face următoarea convenţie de calcul: 0 · ∞ = ∞ · 0 = 0.

Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-etajată. Atunci există a1 , a2 , ..., an ∈
[0, ∞] astfel ı̂ncât f (X) = {a1 , a2 , ..., an } şi f −1 ({ai }) ∈ A, ∀i ∈ 1, n. Notând Ai = f −1 ({ai }) , ∀i ∈ 1, n, familia
∑n
{Ai | i ∈ 1, n} este o partiţie A-măsurabilă a lui X şi f = ai χAi .
i=1

Definiţia 11.1 1. Se numeşte integrala Lebesgue a funcţiei f pe mulţimea X numărul

∑
n ∫
not.
ai µ(Ai ) = f dµ.
i=1 X

∫
2. Spunem că funcţia f este integrabilă Lebesgue pe X dacă f dµ < ∞.
X
3. Fie Y ∈ A. Se numeşte integrala Lebesgue a funcţiei f pe mulţimea Y numărul
∫ ∫
not.
f · χY dµ = f dµ.
X Y
∫
4. Fie Y ∈ A. Spunem că funcţia f este integrabilă Lebesgue pe Y dacă f dµ < ∞.
Y

∑
n ∑
n ∑
n
Observaţia 11.2 1. Fie Y ∈ A. Cum f = ai χAi , avem f χY = ai χAi χY = ai χAi ∩Y + 0χcY şi deci
i=1 i=1 i=1
∫ ∫ ∑n ∑
n
f dµ = f χY dµ = ai µ(Ai ∩ Y ) + 0µ(cY ) = ai µ(Ai ∩ Y ).
Y X i=1 i=1

2. Ţinând seama de convenţia 0 · ∞ = ∞ · 0 = 0, făcută mai sus, avem

∫ ∫ ∫
f dµ = f χ∅ dµ = 0dµ = 0 · µ(X) = 0.
∅ X X

Teorema
∫ 11.3 Fie f, g : X → [0, ∞] două funcţii A-etajate. Au loc următoarele:
1. f dµ = 0 ⇔ f = 0 µ-a.p.t.
X

63
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

∫
2. Dacă A ∈ A şi µ(A) = 0, atunci f dµ = 0.
∫ ∫ ∫ A

3. (f + g) dµ = f dµ + gdµ.
∫X ∫ X X

4. (cf ) dµ = c f dµ, ∀c ∈ [0, ∞].

X X
∫ ∞ ∫
∑
5. Dacă (Ek )k∈N ⊆ A cu Ek ∩ El = ∅ pentru k ̸= l, atunci ∪
f dµ = f dµ.
Ek k=0 Ek
∫ ∫ k

6. Dacă f ≤ g, atunci f dµ ≤ gdµ.

X X

∑
n
Demonstraţie. Deoarece f ∈ E(X, A), avem f = ai χAi , unde a1 , a2 , ..., an ∈ [0, ∞] şi Ai ∈ A, ∀i ∈ 1, n aşa
i=1
∪
n
ı̂ncât Ai ∩ Ai′ = ∅, pentru i ̸= i′ , iar Ai = X.
i=1
∑
m
Deoarece g ∈ E(X, A), avem g = bj χBj , unde b1 , b2 , ..., bm ∈ [0, ∞] şi Bj ∈ A, ∀j ∈ 1, m aşa ı̂ncât Bj ∩ Bj ′ =
j=1
∪
m
∅, pentru j ̸= j ′ , iar Bj = X.
j=1
∪
1. Fie I = {i ∈ 1, n| ai ̸= 0} şi fie A = {x ∈ X| f (x) ̸= 0} = Ai .
i∈I
∫ ∑
n
Dacă f dµ = 0, atunci ai µ(Ai ) = 0, de unde obţinem ai µ(Ai ) = 0, ∀i ∈ 1, n. Prin urmare µ(Ai ) = 0, ∀i ∈ I.
X i=1
Atunci µ(A) = 0 şi deci f = 0 µ-a.p.t.
Reciproc, dacă f = 0 µ-a.p.t., atunci µ(A) = 0, de unde deducem că µ(Ai ) = 0, ∀i ∈ I. Atunci
∫ ∑
n ∑ ∑ ∑ ∑
f dµ = ai µ(Ai ) = ai µ(Ai ) + ai µ(Ai ) = ai · 0 + 0 · µ(Ai ) = 0.
X i=1 i∈I i̸∈I i∈I i̸∈I

2. Deoarece µ(A) = 0, rezultă µ(Ai ∩ A) = 0, ∀i ∈ 1, n şi atunci

∫ ∑
n
f dµ = ai µ (Ai ∩ A) = 0.
A i=1

∪
m ∪
m
3. Pentru orice i ∈ 1, n, avem Ai = Ai ∩ X = Ai ∩ Bj = (Ai ∩ Bj ) şi cum (Ai ∩ Bj ) ∩ (Ai ∩ Bj ′ ) = ∅,
j=1 j=1
∑
m ∑
n
pentru j ̸= j ′ , obţinem χAi = χAi ∩Bj . Analog, pentru orice j ∈ 1, m, avem χBj = χAi ∩Bj .
j=1 i=1
Atunci obţinem
∑
n ∑
m ∑
n ∑
m ∑
m ∑
n ∑
n ∑
m
f +g = ai χAi + bj χBj = ai χAi ∩Bj + bj χAi ∩Bj = (ai + bj ) χAi ∩Bj ,
i=1 j=1 i=1 j=1 j=1 i=1 i=1 j=1

Cum familia {Ai ∩ Bj | i ∈ 1, n, j ∈ 1, m} ⊆ A formează o partiţie a lui X, rezultă că f + g este A-etajată şi cum
este nenegativă, avem
  ( n )
∫ ∑n ∑m ∑
n ∑
m ∑m ∑
(f + g) dµ = (ai + bj ) µ (Ai ∩ Bj ) = ai  
µ (Ai ∩ Bj ) + bj µ (Ai ∩ Bj ) =
X i=1 j=1 i=1 j=1 j=1 i=1
  ( )
∑
n ∪
m ∑
m ∪
n ∑
n ∑
m ∫ ∫
ai · µ Ai ∩ Bj  + bj · µ B j ∩ Ai = ai µ (Ai ) + bj µ (Bj ) = f dµ + gdµ.
i=1 j=1 j=1 i=1 i=1 j=1 X X

4. Dacă c = 0, ţinând seama de convenţia de calcul, obţinem cf = 0. Atunci

∫ ∫ ∫
(cf )dµ = 0dµ = 0 · µ(X) = 0 = c f dµ.
X X X

64
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

∑
n
Dacă c ∈ (0, ∞), atunci avem cf = cai χAi , şi deci
i=1
∫ ∑
n ∑
n ∫
(cf ) dµ = cai µ(Ai ) = c ai µ(Ai ) = c f dµ.
X i=1 i=1 X
∪
Presupunem acum că c = ∞. Fie I = {i ∈ 1, n| ai ̸= 0} şi fie A = {x ∈ X| f (x) ̸= 0} = Ai .
i∈I
Dacă f = 0 µ-a.p.t., atunci cf = 0 µ-a.p.t. şi atunci, din (1) obţinem
∫ ∫
(cf )dµ = 0 = ∞ · 0 = c f dµ.
X X
∑
Dacă f nu este nulă µ-a.p.t., µ(A) > 0 şi cum µ(A) = µ(Ai ), există i0 ∈ I aşa ı̂ncât µ(Ai0 ) > 0. Atunci avem
∫ ∑
i∈I
∑
(cf )dµ = ∞ · ai0 · µ(Ai0 ) + ∞ · ai · µ(Ai ) = ∞ + ∞ · ai · µ(Ai ) = ∞.
X i̸=i0 i̸=i0
∫ ∫
De asemenea, deoarece f nu este nulă µ-a.p.t., din (1) obţinem că f dµ > 0 şi atunci ∞ · f dµ = ∞. Prin
X X
urmare, şi ı̂n acest caz avem
∫ ∫
(cf )dµ = c f dµ.
X X
∪
5. Fie (Ek ) ⊆ A cu Ek ∩ El = ∅, pentru k ̸= l, şi fie E = Ek . Atunci avem
k∈N
∫ ( ) ( ) ∞
∑
n ∑
n ∪ ∑
n ∪ ∑
n ∑
f dµ = ai µ (Ai ∩ E) = a i µ Ai ∩ Ek = ai µ (Ai ∩ Ek ) = ai µ (Ai ∩ Ek ) =
E i=1 i=1 k∈N i=1 k∈N i=1 k=0
∞ ∑
∑ n ∞ ∫
∑
= ai µ (Ai ∩ Ek ) = f dµ.
k=0 i=1 k=0 Ek

6. Cum am văzut ı̂n demonstraţia de la (3),

∑
n ∑
m ∑
n ∑
m
f= ai χAi ∩Bj şi g = bj χAi ∩Bj ,
i=1 j=1 i=1 j=1

unde familia {Ai ∩ Bj | i ∈ 1, n, j ∈ 1, m} ⊆ A formează o partiţie a lui X.

Fie i ∈ 1, n şi j ∈ 1, m. Dacă Ai ∩ Bj = ∅, atunci µ(Ai ∩ Bj ) = 0 şi deci ai µ(Ai ∩ Bj ) = bj µ(Ai ∩ Bj ).
Dacă Ai ∩ Bj ̸= ∅, atunci ∃x ∈ Ai ∩ Bj şi cum f ≤ g, avem ai = f (x) ≤ g(x) = bj . Prin urmare ai µ(Ai ∩ Bj ) ≤
bj µ(Ai ∩ Bj ). Atunci avem:

∫ ∑
n ∑
n ∑
m ∑
n ∑
m ∑
m ∑
n ∑
m ∫
f dµ = ai µ (Ai ) = ai µ (Ai ∩ Bj ) ≤ bj µ (Ai ∩ Bj ) = bj µ (Ai ∩ Bj ) = bj µ (Bj ) = gdµ.
X i=1 i=1 j=1 i=1 j=1 j=1 i=1 j=1 X

Observaţia 11.4 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-etajată şi fie funcţia de mulţime
∫
ν : A → [0, ∞], ν(A) = f dµ, ∀A ∈ A.
A
Din teorema anterioară, punctul (5), obţinem că ν este numărabil aditivă. Cum ν(∅) = 0 < ∞, rezultă că ν este
o măsură pe A.

Exemplul 11.5 Să considerăm spre exemplu funcţia lui Dirichlet:

{
1, x ∈ [0, 1] ∩ Q
f : [0, 1] → {0, 1}, f (x) = ,
0, x ∈ [0, 1] \ Q
unde intervalul [0, 1] este ı̂nzestrat cu măsura Lebesgue µ.
Cum mulţimea [0, 1] ∩ Q este ∫ numărabilă, aceasta este τ0 -boreliană şi neglijabilă Lebesgue şi atunci funcţia f
este M[0,1] -etajată. Deoarece f dµ = 1 · µ([0, 1] ∩ Q) + 0 · µ([0, 1] \ Q) = 0 < ∞, funcţia f este integrabilă
[0,1]
Lebesgue. Se poate arăta uşor că f nu este integrabilă Riemann.

65
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Definiţia 11.6 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-măsurabilă.

1. Se numeşte integrala Lebesgue a funcţiei f pe mulţimea X numărul
{∫ } ∫
not.
sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f = f dµ.
X X
∫
2. Spunem că funcţia f este integrabilă Lebesgue pe X dacă f dµ < ∞.
X
3. Fie Y ∈ A. Se numeşte integrala Lebesgue a funcţiei f pe mulţimea Y numărul
∫ ∫
not.
f · χY dµ = f dµ.
X Y
∫
4. Fie Y ∈ A. Spunem că funcţia f este integrabilă Lebesgue pe Y dacă f dµ < ∞.
Y
∫
Propoziţia 11.7 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-etajată. Dacă I = f dµ ı̂n sensul definiţiei 11.1, iar
∫ X

J= f dµ ı̂n sensul definiţiei 11.6, atunci I = J.

X

Demonstraţie. Deoarece f ∈ E(X, A) şi 0 ≤ f ≤ f , rezultă că I ≤ J. ∫ ∫

Fie acum s ∈ E(X, A) astfel ı̂ncât 0 ≤ s ≤ f . Atunci, din Teorema 11.3(6), obţinem că sdµ ≤ f dµ = I.
{∫ } X X

Prin urmare sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f ≤ I, adică J ≤ I. Deci I = J.

X

Propoziţia 11.8 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-măsurabilă şi fie Y ∈ A. Atunci

∫ {∫ }
f dµ = sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f .
Y Y

Demonstraţie. Fie s ∈ E(X,∫A) astfel ı̂ncât∫ 0 ≤ s ≤ f . Atunci∫ 0 ≤ s · χ∫Y ≤ f · χY şi cum s · χY ∈ E(X, A),
din definiţia 11.6, obţinem că s · χY dµ ≤ f · χY dµ, adică sdµ ≤ f dµ. Deci
X
{∫ X Y
} ∫Y
sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f ≤ f dµ. (94)
Y Y

Pe de altă parte avem

∫ ∫ {∫ }
f dµ = f · χY dµ = sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f · χY .
Y X X
∫ ∫ ∫
Dar 0 ≤ s ≤ f · χY ⇒ s = s · χY şi deci sdµ = s · χY dµ = sdµ. Cum f · χY ≤ f , rezultă
{∫ } {∫ X X Y }
sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f · χY ⊆ sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f şi atunci
X Y

∫ {∫ } {∫ }
f dµ = sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f · χY ≤ sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f . (95)
Y X Y

Din (94) şi (95) obţinem concluzia.

66
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Cursul 8

∫
Propoziţia 11.9 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-măsurabilă şi fie A ∈ A. Dacă µ(A) = 0, atunci f dµ = 0.
A

Demonstraţie.
∫ Fie o funcţie s ∈ E(X, A) astfel ı̂ncât 0 ≤ s ≤ f . Deoarece µ(A) = 0, din Teorema 11.3(2)
rezultă sdµ = 0. Atunci, din Propoziţia 11.8, obţinem
A
∫ {∫ }
f dµ = sup sdµ| s ∈ E(X, A), 0 ≤ s ≤ f = 0.
A A

∫
Corolar 11.10 Dacă funcţia f : X → [0, ∞] este A-măsurabilă, atunci f dµ = 0.
∅

Propoziţia 11.11 Fie∫f, g : X →∫ [0, ∞] două funcţii A-măsurabile. Au loc următoarele:

1. Dacă f ≤ g, atunci f dµ ≤ gdµ.
X X ∫ ∫
2. Dacă A, B ∈ A cu A ⊆ B, atunci f dµ ≤ f dµ.
A B

Demonstraţie.
∫ ∫ 1. Dacă ∫f ≤ g, atunci,{∫
pentru orice funcţie s ∈ E(X, A) cu
} 0≤∫ s ≤ f , avem 0 ≤ s ≤ g şi deci
sdµ ≤ gdµ. Atunci f dµ = sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f ≤ gdµ.
X X X X X
∫ ∫
2. Deoarece A ⊆ B, rezultă χA ≤ χB şi deci f χA ≤ f χB . Atunci, din (1) obţinem f χA dµ ≤ f χB dµ, adică
∫ ∫ X X

f dµ ≤ f dµ.
A B

∫
Propoziţia 11.12 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-măsurabilă. Atunci f dµ = 0 dacă şi numai dacă f = 0
X
µ-a.p.t.

Demonstraţie.∫ ⇒”:
” 1
Presupunem că f dµ = 0 şi fie mulţimile A = {x ∈ X| f (x) ̸= 0} şi An = {x ∈ X| f (x) ≥ }, ∀n ∈ N∗ . Cum
X ∪ n
f ∈ M (X, A), rezultă A, An ∈ A, ∀n ∈ N∗ . De asemenea, A = {x ∈ X| f (x) > 0} = An .
n∈N∗
∗ 1
Pentru fiecare n ∈ N , avem χAn ≤ f χAn ≤ f şi atunci, ţinând seama de Propoziţia 11.11,
n
∫ ∫
1 1
0 ≤ µ(An ) = χAn dµ ≤ f dµ = 0,
n X n X

de unde rezultă µ(An ) = 0. Atunci µ(A) = 0 şi deci f = 0 µ-a.p.t..

⇐”:
”
∫ că f = 0 µ-a.p.t.. Dacă s ∈ E(X, A) cu 0 ≤ s ≤ f , atunci s = 0 µ-a.p.t., iar din Teorema 11.3(1)
Presupunem
obţinem sdµ = 0. Atunci
X
∫ {∫ }
f dµ = sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f = 0.
X X

∫
Propoziţia 11.13 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-măsurabilă. Pentru orice c ∈ [0, ∞] avem (cf )dµ =
∫ X

c f dµ.
X

67
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Demonstraţie. Dacă c = 0, atunci cf = 0 şi deci

∫ ∫ ∫
(cf )dµ = 0dµ = 0 · µ(X) = 0 = c f dµ.
X X X

Dacă c ∈ (0, ∞), ţinând seama de Teorema 11.3(4), obţinem

∫ {∫ } {∫ ( }
s) s
(cf )dµ = sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ cf = sup c· dµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ ≤ f =
X { ∫ X } {∫ X c } ∫c
s s
sup c dµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ ≤ f = c · sup tdµ| t ∈ E(X, A) şi 0 ≤ t ≤ f = c f dµ.
X c c X X

Presupunem acum că c = ∞. Dacă f = 0 µ-a.p.t., atunci cf = 0 µ-a.p.t., iar din Propoziţia 11.12 obţinem
∫ ∫
(cf )dµ = 0 = ∞ · 0 = c f dµ.
X X

Fie A = {x ∈ X| f (x) ̸= 0}. Dacă f nu ∫ este nulă µ-a.p.t., atunci µ(A) > 0 şi deci cf = cf χA + cf χcA =
∞χA + 0 = ∞χA ∈ E(X, A). Prin urmare, (cf )dµ = ∞µ(A) = ∞.
X ∫ ∫
Cum f nu este nulă µ-a.p.t., din Propoziţia 11.12 obţinem f dµ > 0 şi atunci c f dµ = ∞.
∫ ∫ X X

În concluzie, şi ı̂n acest caz avem (cf )dµ = c f dµ.
X X

∫ ∫ ∫
Propoziţia 11.14 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-măsurabilă. Atunci ∀A ∈ A, f dµ = f dµ + f dµ.
X A X\A
∫ ∫ ∫ ∫ ∫
Demonstraţie. Fie s ∈ E(X, A) aşa ı̂ncât 0 ≤ s ≤ f . Avem sdµ = sdµ + sdµ ≤ f dµ + f dµ,
X A X\A A X\A
de unde obţinem:
∫ ∫ ∫
f dµ ≤ f dµ + f dµ. (96)
X A X\A

Fie acum s1 , s∫2 ∈ E(X, A)∫ aşa ı̂ncât ∫0 ≤ s1 ≤ f , 0 ∫≤ s2 ≤ f şi fie ∫funcţia s =
∫ s1 χA + s2 χcA . Atunci s ∈ E(X, A),
0 ≤ s ≤ f şi s1 dµ + s2 dµ = s1 χA dµ + s2 χcA dµ = sdµ ≤ f dµ. Trecând la supremum după
A cA X X X X
s1 şi s2 (independent) şi ţinând seama de Propoziţia 11.8, obţinem
∫ ∫ ∫
f dµ + f dµ ≤ f dµ. (97)
A X\A X
∫ ∫ ∫
Din (96) şi (97) rezultă f dµ = f dµ + f dµ.
X A X\A

Teorema 11.15 (Teorema convergenţei monotone sau Teorema lui Lebesgue-Beppo-Levi) Dacă (fn ) ⊆
p
M (X, A) este un şir de funcţii nenegative aşa ı̂ncât fn ≤ fn+1 , ∀n ∈ N şi fn −→ f , atunci
X
∫ ∫
∃ lim fn dµ = f dµ.
n→∞ X X

p
Demonstraţie. Deoarece (fn ) ⊆ M (X, A) şi fn −→ f , din Teorema 9.6 obţinem că f ∈ M (X, A). Cum funcţiile
X ∫
p
fn sunt nenegative şi fn −→ f , funcţia f este nenegativă. Prin urmare există f dµ.
X
∫ ∫ X

Cum fn ≤ fn+1 , ∀n ∈ N, din Propoziţia 11.11(1) obţinem fn dµ ≤ fn+1 dµ, ∀n ∈ N. Rezultă că
X X
∫
∃ lim fn dµ ∈ [0, ∞].
n→∞ X

68
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

∫ ∫
p
Deoarece fn ≤ fn+1 , ∀n ∈ N, şi fn −→ f , avem fn ≤ f, ∀n ∈ N, şi deci fn dµ ≤ f dµ, ∀n ∈ N. De aici rezultă
X
∫ ∫ X X

lim fn dµ ≤ f dµ. (98)

n→∞ X X

Fie Y = {x ∈ X| f (x) < ∞}. Atunci cY = {x ∫ ∈ X| f (x)∫ = ∞} şi cum

∫ f este A-măsurabilă,
∫ Y, cY ∈ A. De
asemenea, ı̂ntrucât fn ≤ fn+1 , ∀n ∈ N, avem fn dµ ≤ fn+1 dµ, fn dµ ≤ fn+1 dµ, ∀n ∈ N, de unde
∫ ∫ Y Y cY cY

∃ lim fn dµ ∈ [0, ∞] şi ∃ lim fn dµ ∈ [0, ∞].

n→∞ Y n→∞ cY
Fie s ∈ E(X, A) astfel ı̂ncât 0 ≤ s ≤ f şi fie ε ∈ (0, 1). Pentru orice n ∈ N, considerăm mulţimea An =
{x ∈ Y | fn (x) ≥ εs(x)}. Cum∪(fn ) ⊆ M (X, A) şi s ∈ M (X, A), avem An ∈ A, ∀n ∈ N.
Vom arăta ı̂n continuare că An = Y . Fie x ∈ Y . Dacă s(x) = 0, atunci fn (x) ≥ 0 = εs(x), ∀n ∈ N. Deci
n∈N
x ∈ An , ∀n ∈ N. Dacă s(x) > 0, atunci
}
εs(x) < s(x) ≤ f (x)
⇒ ∃n0 ∈ N astfel ı̂ncât εs(x) < fn0 (x) ≤ f (x) şi deci x ∈ An0 .
fn (x) ↗ f (x)
∪ ∪ ∪
Prin urmare, x ∈ An şi atunci Y ⊆ An ⊆ Y . Deci An = Y .
n∈N n∈N n∈N
Pe de altă parte, dacă x ∈ An , fn (x) ≥ εs(x) şi cum fn+1 (x) ≥ fn (x), obţinem fn+1 (x) ≥ εs(x), adică x ∈ An+1 .
Deci An ⊆ An+1 , ∀n ∈ N, şi atunci ∪
lim An = An = Y.
n∈N
∫
Fie funcţia de mulţime ν : A → [0, ∞] definită prin ν (A) = sdµ, ∀A ∈ A.
A
Din Observaţia 11.4, funcţia ν este o măsură şi atunci

∃ lim ν(An ) = ν(lim An ) = ν(Y ).

n→∞

Ţinând seama că An ⊆ Y şi fn ≥ εs pe An , din Propoziţia 11.11 obţinem

∫ ∫ ∫ ∫
fn dµ ≥ fn dµ ≥ εsdµ = ε sdµ = εν (An ) .
Y An An An
∫ ∫ ∫
Deci fn dµ ≥ εν (An ) , ∀n ∈ N, de unde rezultă lim fn dµ ≥ ε lim ν (An ) = εν(Y ) = ε sdµ.
Y n→∞ Y n→∞ Y
Cum ε ∈ (0, 1) a fost luat arbitrar, rezultă:
∫ ∫
lim fn dµ ≥ sdµ.
n→∞ Y Y

Cum s a fost luată arbitrar, rezultă:

∫ {∫ } ∫
lim fn dµ ≥ sup sdµ| s ∈ E(X, A) şi 0 ≤ s ≤ f = f dµ. (99)
n→∞ Y Y Y

În continuare, vom demonstra un rezultat similar pentru mulţimea cY . Dacă µ(cY ) = 0, din Propoziţia 11.9,
∫ ∫
lim fn dµ = 0 = f dµ.
n→∞ cY cY
∫
Dacă µ(cY ) > 0, f dµ = ∞ · µ(cY ) = ∞. Fie α ∈ (0, ∞). Pentru orice n ∈ N, fie Bn = {x ∈ cY | fn (x) ≥ α}.
cY ∪
Atunci Bn ∈ A, ∀n ∈ N. Vom arăta ı̂n continuare că Bn = cY .
n∈N
Dacă x ∈ cY , deoarece lim fn (x) = f (x) = ∞, ∃m ∈ N aşa ı̂ncât fm (x) ≥ α. Prin urmare, x ∈ Bm şi deci
∪ ∪
n→∞
cY ⊆ Bn ⊆ cY , adică Bn = cY . În plus, deoarece fn ≤ fn+1 , rezultă Bn ⊆ Bn+1 şi atunci
n∈N n∈N
∪
lim Bn = Bn = cY .
n∈N

69
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

De aici rezultă lim µ(Bn ) = µ(lim Bn ) = µ(cY ).

∫ n→∞ ∫ ∫
Întrucât fn dµ ≥ fn dµ ≥ αdµ = αµ (Bn ), trecând la limită cu n → ∞, obţinem:
cY Bn Bn
∫
lim fn dµ ≥ αµ(cY ).
n→∞ cY
∫
Cum α ∈ (0, ∞) a fost luat arbitrar, trecând la limită cu α → ∞, obţinem lim fn dµ ≥ ∞, de unde
n→∞ cY
∫ ∫
lim fn dµ = ∞ = f dµ.
n→∞ cY cY

Prin urmare avem: ∫ ∫

lim fn dµ = f dµ. (100)
n→∞ cY cY

Adunând relaţiile (99) şi (100) şi ţinând seama de Propoziţia 11.14, obţinem:
∫ (∫ ∫ ) ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
lim fn dµ = lim fn dµ + fn dµ = lim fn dµ + lim fn dµ ≥ f dµ + f dµ = f dµ.
n→∞ X n→∞ Y cY n→∞ Y n→∞ cY Y cY X

Am obţinut deci ∫ ∫
lim fn dµ ≥ f dµ. (101)
n→∞ X X

Din relaţiile (98) şi (101), rezultă egalitatea:

∫ ∫
lim fn dµ = f dµ.
n→∞ X X

Corolar 11.16 Fie f, g : X → [0, ∞] două funcţii A-măsurabile. Atunci avem

∫ ∫ ∫
(f + g) dµ = f dµ + gdµ.
X X X

Demonstraţie. Deoarece f ∈ M (X, A) şi f (X) ⊂ [0, ∞], din Teorema 10.1 (teorema de aproximare a funcţiilor
măsurabile cu funcţii etajate), există un şir (fn ) ⊆ E(X, A) astfel ı̂ncât fn (X) ⊆ [0, ∞] şi fn ≤ fn+1 , ∀n ∈ N, iar
p
fn −→ f .
X
De asemenea, deoarece g ∈ M (X, A) şi g(X) ⊂ [0, ∞], există un şir (gn ) ⊆ E(X, A) astfel ı̂ncât gn (X) ⊆ [0, ∞]
p
şi gn ≤ gn+1 , ∀n ∈ N, iar gn −→ g.
X
Pentru orice n ∈ N, considerăm funcţia hn : X → [0, ∞], hn = fn + gn . Din proprietăţile şirurilor (fn ) şi (gn )
p
obţinem că (hn ) ⊆ E(X, A), hn (X) ⊆ [0, ∞], hn ≤ hn+1 , ∀n ∈ N şi hn −→ f + g.
X
Din Teorema Lebesgue-Beppo-Levi,
∫ ∫
∃ lim fn dµ = f dµ,
n→∞
∫X ∫X
∃ lim gn dµ = gdµ,
∫
n→∞ X
∫ X
∃ lim hn dµ = (f + g)dµ.
n→∞ X X
∫ ∫ ∫
Dar din Teorema 11.3(3), (fn + gn )dµ = fn dµ + gn dµ, ∀n ∈ N, şi atunci obţinem
X X X
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
(f + g)dµ = lim (fn + gn )dµ = lim ( fn dµ + gn dµ) = lim fn dµ + lim gn dµ =
X n→∞ X ∫
n→∞ X
∫ X n→∞ X n→∞ X

= f dµ + gdµ.
X X

70
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

∞
∑ p
Corolar 11.17 Dacă (fn ) ⊆ M (X, A) este un şir de funcţii nenegative aşa ı̂ncât fn = f , atunci
X
n=0

∞ ∫
∑ ∫
fn dµ = f dµ.
n=0 X X

∑
n
Demonstraţie. Considerăm şirul sumelor parţiale Sn = fk , ∀n ∈ N. Deoarece (fn ) ⊆ M (X, A), avem
k=0
∞
∑ p
(Sn ) ⊆ M (X, A) şi cum funcţiile fn sunt nenegative, rezultă 0 ≤ Sn ≤ Sn+1 , ∀n ∈ N. Întrucât fn = f , avem
X
n=0
p
Sn −→ f şi atunci, din Teorema Lebesgue-Beppo-Levi, rezultă
X
∫ ∫
∃ lim Sn dµ = f dµ.
n→∞ X X
∫ n ∫
∑
Din Corolarul 11.16, Sn dµ = fk dµ, ∀n ∈ N, şi atunci
X k=0 X
∞ ∫
∑ n ∫
∑ ∫ ∫
fn dµ = lim fk dµ = lim Sn dµ = f dµ.
X n→∞ X n→∞ X X
n=0 k=0

Corolar 11.18 (Lema lui Fatou) Fie (fn ) ⊆ M (X, A) un şir de funcţii nenegative. Atunci
∫ ∫
lim inf fn dµ ≤ lim inf fn dµ.
X n→∞ n→∞ X

Demonstraţie. Pentru orice n ∈ N, definim funcţia gn : X → [0, ∞], gn = inf fk şi fie funcţia f : X → [0, ∞],
k≥n
definită prin f = sup gn = lim inf fn .
n∈N n→∞

Cum (fn ) ⊆ M (X, A), din Teorema 8.13 rezultă că f şi gn sunt A-măsurabile, ∀n ∈ N. În plus gn ≤ gn+1 , ∀n ∈ N
şi deci ∃ lim gn = sup gn = f .
n→∞ n∈N
Atunci, din Teorema Lebesgue-Beppo-Levi obţinem
∫ ∫
f dµ = lim gn dµ. (102)
X n→∞ X
∫ ∫
Deoarece gn ≤ fn , din Propozitia 11.11 rezultă gn dµ ≤ fn dµ şi atunci
∫ X X
∫
lim inf gn dµ ≤ lim inf fn dµ. (103)
n→∞ X n→∞ X
∫ ∫
Cum lim gn dµ = lim inf gn dµ, din (102) şi (103) obţinem
n→∞ n→∞
X X
∫ ∫ ∫
f dµ = lim inf gn dµ ≤ lim inf fn dµ.
X n→∞ X n→∞ X

Exerciţiul 11.19 Fie X = (0,∫1] ı̂nzestrat cu măsura ∫Lebesgue µ. Pentru orice n ∈ N∗ , considerăm funcţia
fn = n · χ(0, 1 ] . Să se arate că lim inf fn dµ  lim inf fn dµ. (Deci, ı̂n general, ı̂n inegalitatea stabilită prin
n
X n→∞ n→∞ X
Lema lui Fatou nu are loc egalitate.)

Corolar 11.20 Fie f : X → [0, ∞] o funcţie A-măsurabilă şi fie funcţia de mulţime
∫
ν : A → [0, ∞], ν(A) = f dµ, ∀A ∈ A.
A

Funcţia ν este o măsură pe A.

71
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Demonstraţie. Fie un şir de mulţimi (An ) ⊆ A astfel ı̂ncât Am ∩ An = ∅, pentru m ̸= n, şi fie mulţimea
∪ ∑∞ ∑∞
A = An . Atunci avem χA = χAn , de unde rezultă f · χA = f · χAn . Cum f este A-măsurabilă şi
n∈N n=0 n=0
(An ) ⊆ A, obţinem ca funcţiile f · χA şi f · χAn sunt A-măsurabile, ∀n ∈ N. Deoarece sunt şi nenegative, din
Corolarul 11.17 rezultă că
∫ ∞ ∫
∑
f · χA dµ = f · χAn dµ.
X n=0 X

Prin urmare avem

( ) ∫ ∞ ∫ ∞
∪ ∑ ∑
ν An = ∪
f dµ = f dµ = ν (An ) .
n∈N An n=0 An n=0
n
∫
Deci ν este numărabil aditivă. Deoarece ν (∅) = f dµ = 0 < ∞, funcţia ν este o măsură.
∅

Propoziţia 11.21 Fie f, g : X∫→ [0, ∞] ∫două funcţii A-măsurabile. Au loc următoarele:
1. Dacă f = g µ-a.p.t., atunci f dµ = gdµ.
∫X ∫X
2. Dacă f ≤ g µ-a.p.t., atunci f dµ ≤ gdµ.
X X

Demonstraţie. 1. Fie mulţimea A = {x ∈ X| f (x) ̸= g(x)}. Cum f şi ∫g sunt A-măsurabile,

∫ avem A ∈ A şi
cum f = g µ-a.p.t., rezultă µ(A) = 0. Atunci, din Teorema 11.9, obţinem f dµ = gdµ = 0. Prin urmare
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ A
∫ A
∫
f dµ = f dµ + f dµ = f dµ = gdµ = gdµ + gdµ = gdµ.
X A cA cA cA A cA X

2.
∫ Fie mulţimea
∫ B = {x ∈ X| f (x) > g(x)}. Atunci B ∈ A şi cum f ≤ g µ-a.p.t., rezultă µ(B) = 0. În consecinţă
f dµ = gdµ = 0 şi deci
B
∫B ∫ ∫ ∫ Prop. 11.11
∫ ∫ ∫ ∫
f dµ = f dµ + f dµ = f dµ ≤ gdµ = gdµ + gdµ = gdµ.
X B cB cB cB B cB X

Teorema 11.22 Fie (fn ) ∫⊆ M (X, A)∫ un şir de funcţii nenegative aşa ı̂ncât ∀n ∈ N, fn ≤ fn+1 µ-a.p.t. şi
µ-a.p.t.
fn −→ f . Atunci ∃ lim fn dµ = f dµ.
n→∞ X X

Demonstraţie. Fie mulţimile A = {x ∈ X| fn (x) ̸−→ f (x)} şi Bn = {x ∈ X| fn (x) > fn+1 (x)} , ∀n ∈ N. Deoa-
µ-a.p.t.
rece fn −→ f , rezultă
∪că A ∈ A şi µ(A) = 0. De asemenea, deoarece fn ≤ fn+1 µ-a.p.t., Bn ∈ A şi µ(Bn ) = 0,
∀n ∈ N. Fie E = A ∪ Bn . Atunci E ∈ A şi µ(E) = 0.
n∈N
Pentru orice n ∈ N, considerăm funcţia gn : X → [0, ∞] definită prin
{
fn (x), dacă x ∈ cE
gn (x) = .
0, dacă x ∈ E

Fie n ∈ N. Deoarece {x ∈ X| gn (x) ̸= fn (x)} ⊆ E, µ(E) = 0, iar µ este o măsură completă, obţinem că
{x ∈ X| gn (x) ̸= fn (x)} ∈ A şi µ ({x ∈ X| gn (x) ̸= fn (x)}) = 0.

Deci gn = fn µ-a.p.t. şi cum fn este A-măsurabilă, din Teorema 8.17 rezultă că gn este A-măsurabilă.
De asemenea, deoarece fn ≤ fn+1 , ∀n ∈ N, pe cE, rezultă gn ≤ gn+1 , ∀n ∈ N.
Fie funcţia g : X → [0, ∞], definită prin
{
f (x), dacă x ∈ cE
g(x) = .
0, dacă x ∈ E

Cum {x ∈ X| g(x) ̸= f (x)} ⊆ E, obţinem că µ ({x ∈ X| g(x) ̸= f (x)}) = 0. Deci g = f µ-a.p.t.

72
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

p
Întrucât ∀x ∈ cE, gn (x) = fn (x) −→ f (x) = g(x) şi ∀x ∈ E, gn (x) = 0 −→ 0 = g(x), avem gn −→ g. Prin
X
urmare, şirul (gn ) ı̂ndeplineşte condiţiile teoremei Lebesgue-Beppo-Levi (Teorema 11.15) şi atunci
∫ ∫
∃ lim gn dµ = gdµ.
n→∞ X X
∫ ∫ ∫ ∫
Cum gn = fn µ-a.p.t. şi g = f µ-a.p.t., din propoziţia anterioară obţinem gn dµ = fn dµ şi gdµ = f dµ.
∫ ∫ X X X X

Atunci ∃ lim fn dµ = f dµ.

n→∞ X X

Integrala Lebesgue a funcţiilor măsurabile cu valori reale

În continuare (X, A, µ) este un spaţiu cu măsură completă.
Fie o funcţie A-măsurabilă f : X → R şi fie f + , f − : X → [0, ∞] partea pozitivă, respectiv partea negativă a
funcţiei f . Din Teorema 8.15 rezultă că f + şi f − sunt A-măsurabile.
∫ ∫
Definiţia 11.23 1. Spunem că funcţia f are integrală pe X dacă măcar una dintre integralele +
f dµ, f − dµ
X X
este finită.
2. Spunem că funcţia f are integrală pe mulţimea Y ∈ A dacă funcţia f · χY are integrală pe X.

Observaţia 11.24 Ţinând seama de Propoziţia 11.11, dacă funcţia f are integrală pe X atunci aceasta are
integrală pe orice mulţime Y ∈ A.

Definiţia 11.25 Fie f : X → R o funcţie A-măsurabilă care are integrală pe X.

1. Se numeşte integrala Lebesgue a funcţiei f pe X numărul
∫ ∫
f + dµ − f − dµ,
X X
pe care ı̂l notăm cu
∫ ∫
f dµ sau f (x)dµ(x).
X X
2. Spunem că funcţia f este integrabilă Lebesgue pe X dacă
∫ ∫ ∫
f dµ este finită (echivalent cu f + dµ şi f − dµ sunt finite).
X X X
3. Fie Y ∈ A. Se numeşte integrala Lebesgue pe Y numărul
∫
f · χY dµ,
X
pe care ı̂l notăm cu
∫ ∫
f dµ sau f (x)dµ(x).
Y Y
4. Spunem că funcţia f este integrabilă Lebesgue pe Y dacă funcţia f · χY este integrabilă Lebesgue pe X.

Mulţimea funcţiilor integrabile Lebesgue pe X o vom nota prin L(X, A, µ), iar când nu există pericol de confuzie
o vom nota prin L(X). Deci
∫
L (X, A, µ) = {f ∈ M (X, A)| ∃ f dµ şi este finită}.
X

Mulţimea funcţiilor integrabile Lebesgue pe Y ∈ A o vom nota prin L(Y, AY , µ), unde AY = {A ∩ Y | A ∈ A} şi
µ = µ|AY . Când nu există pericol de confuzie, o vom nota prin L(Y ).

73
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Teorema 11.26 Fie f, g : X → R două funcţii

∫ A-măsurabile.
 ∫ Avem următoarele:
 
 
1. Dacă f are integrală pe X, atunci  f dµ ≤ |f | dµ.
X X
2. f ∈ L(X) ⇔ |f | ∈ L(X).
3. Dacă f ∈ L(X), atunci f este finită µ-a.p.t..
4. Dacă |f | ≤ |g| µ-a.p.t. şi g ∈ L(X), atunci
∫ f ∈ L(X).
5. Dacă A ∈ A aşa ı̂ncât µ(A) = 0, atunci f dµ = 0.
A
∫ ∫ ∫
Demonstraţie. 1. Deoarece f are integrală pe X, ∃ f dµ = f dµ −
+
f − dµ. Ţinând seama că |f | =
X X X
f + + f − , din Corolarul 11.16 obţinem
∫ ∫ ∫ ∫
( + −
)
|f | dµ = f + f dµ = +
f dµ + f − dµ.
X X X X
Atunci au loc inegalităţile
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
f dµ = f + dµ − f − dµ ≤ f + dµ + f − dµ = |f | dµ,
X X X X X X
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
− f dµ = − f + dµ + f − dµ ≤ f + dµ + f − dµ = |f | dµ,
X X X X X X
de unde obţinem
∫  ∫
 
 f dµ ≤ |f | dµ.
 
X X

2. ⇒”: ∫ ∫
”
Dacă f ∈ L(X), atunci f + dµ < ∞ şi f − dµ < ∞ şi deci
X
∫ ∫ X
∫ ∫
( + −
)
|f | dµ = f + f dµ = +
f dµ + f − dµ < ∞.
X X X X

Prin urmare |f | ∈ L(X).

⇐”: ∫
”
Presupunem că |f | ∈ L(X). Atunci |f | dµ < ∞ şi cum f + , f − ≤ |f |, din Propoziţia 11.11 obţinem
∫ X
∫ ∫ ∫
f + dµ ≤ |f | dµ < ∞ şi f − dµ ≤ |f | dµ < ∞.
X X X X

Deci f ∈ L(X).

3. Considerăm mulţimea A = {x ∈ X| |f (x)| = ∞}.∫ Deoarece f este A-măsurabilă, A ∈ A.

Cum f ∈ L(X), din (2) obţinem |f | ∈ L(X) şi deci |f | dµ < ∞.
X
Din Propoziţia 11.11(2) rezultă
∫ ∫ ∫
∞> |f | dµ ≥ |f | dµ = ∞dµ = ∞ · µ(A).
X A A

Dacă µ(A) > 0, atunci ∞ > ∞ · µ (A) = ∞; contradicţie! Deci µ(A) = 0 şi deci f este finită µ-a.p.t..

4. Cum funcţiile f, g sunt A-măsurabile, rezultă că funcţiile

∫ |f | , |g| sunt A-măsurabile.
Deoarece g ∈ L(X), din (2) avem că |g| ∈ L(X) şi deci |g| dµ < ∞.
X∫ ∫
Cum |f | ≤ |g| µ-a.p.t., din Propoziţia 11.21(2) obţinem |f | dµ ≤ |g| dµ < ∞. Prin urmare |f | ∈ L(X) şi
X X
atunci, din (2) rezultă f ∈ L(X). ∫ ∫ ∫
5. Deoarece µ(A) = 0, din Propoziţia 11.9 obţinem f + dµ = f − dµ = 0, de unde f dµ = 0.
A A A

74
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Exemplul 11.27 Considerăm spaţiul cu măsură (N, P(N), µ), unde µ : P(N) → [0, ∞] este definită prin
{
card(A), A este finită
µ(A) = , ∀A ∈ P(N).
∞, A este infinită
µ este o măsură σ-finită şi completă. De asemenea, M (N, P(N)) = {f | f : N → R}.
Fie f ∈ L(N, P(N), µ) şi notăm f (n) = an , ∀n ∈ N. Avem următoarele:
∫ ∫ ∞ ∫
∑ ∞
∑ ∫ ∞
∑ ∞
∑
|f |dµ = ∪
|f |dµ = |f (n)|dµ = |an | dµ = |an |µ ({n}) = |an |.
N {n} n=0 {n} n=0 {n} n=0 n=0
n

Deci suma seriei cu termenul general |an | este o integrală Lebesgue pe spaţiul cu măsură considerat. Cum
f ∈ L(N, P(N), µ), din Teorema 11.26(3) obţinem că f este finită µ-a.p.t. şi atunci µ({n ∈ N| |f (n)| = ∞}) = 0.
Deci {n ∈ N| |f (n)| = ∞} = ∅, adică şirul (an ) este finit. Prin urmare, f ∈ L(N, P(N), µ) dacă şi numai dacă
∞
∑
seria an este absolut convergentă şi deci avem
n=0
∞
∑
L(N, P(N), µ) = {(an ) ⊆ R| |an | < ∞}.
n=0

În consecinţă, teoria seriilor absolut convergente poate fi interpretată ca parte a teoriei integralei Lebesgue.

Teorema 11.28 Fie f : X → R o funcţie A-măsurabilă şi c ∈ R. Dacă f are integrală pe X, atunci c · f are
integrală pe X şi ∫ ∫
(c · f )dµ = c · f dµ.
X X

În plus, dacă f ∈ L(X) atunci c · f ∈ L(X).

Demonstraţie. Dacă c = 0, atunci c · f = 0 şi deci are loc concluzia.
−
Dacă c > 0, atunci (c · f ) = c · f + şi (c · f ) = c · f − , iar din Propoziţia 11.13 obţinem
+

∫ ∫
+
(c · f ) dµ = c f + dµ,
∫X ∫X
−
(c · f ) dµ = c f − dµ.
X X

Deoarece f are integrală pe X, rezultă atunci că c · f are integrală pe X şi

∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
−
f − dµ = c ·
+
(c · f )dµ = (c · f ) dµ − (c · f ) dµ = c · f + dµ − c · f dµ.
X X X X X X

Dacă c < 0, atunci −c > 0 şi avem

 ∫ ∫
} 
 (c · f ) dµ = −c f − dµ
+
(c · f ) = ((−c) · (−f )) = −c · (−f ) = −c · f −
+ + +
− − − ⇒ ∫X ∫X .
(c · f ) = ((−c) · (−f )) = −c · (−f ) = −c · f + 
 −
(c · f ) dµ = −c f + dµ
X X

Cum f are integrală pe X, rezultă că c · f are integrală pe X şi

∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
(c · f )dµ = (c · f )+ dµ − (c · f )− dµ = (−c) · f − dµ − (−c) · f + dµ = c · f dµ.
X X X X X X
∫ ∫ ∫ ∫
Dacă f ∈ L(X), atunci f dµ este finită, iar din egalitatea (c · f )dµ = c · f dµ rezultă că (c · f )dµ este
X X X X
finită. Deci c · f ∈ L(X).

Teorema 11.29 Fie f : X → R o funcţie A-măsurabilă. Dacă f are integrală pe X, atunci funcţia de mulţime
∫
ν : A →R, ν(A) = f dµ, ∀A ∈ A,
A

este bine definită şi este numărabil aditivă. În plus, dacă f ∈ L(X), ν este finită.

75
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

∫
Demonstraţie. Din faptul că funcţia f are integrală pe X, rezultă că ∀A ∈ A, ∃ f dµ ∈ R, adică ν este bine
A
definită. Fie funcţiile ν + , ν − : A → [0, ∞] definite prin
∫
+
ν (A) = f + dµ,
∫ A

ν − (A) = f − dµ.
A

Din Corolarul 11.20, obţinem că ν şi ν sunt numărabil aditive. Cum ν = ν + − ν − , rezultă ν este numărabil
+ −

aditivă. ∫ ∫
Dacă f ∈ L(X), atunci |f | ∈ L(X) şi deci, ∀A ∈ A, |ν(A)| ≤ |f |dµ ≤ |f |dµ < ∞.
A X

Teorema 11.30∫Fie f, g ∫ : X → R, două funcţii A-măsurabile care au integrală pe X. Dacă f + g este bine
definită şi suma f dµ + gdµ este bine definită, atunci f + g are integrală pe X şi
X X
∫ ∫ ∫
(f + g)dµ = f dµ + gdµ.
X X X

Dacă ı̂n plus f, g ∈ L(X), atunci f + g ∈ L(X).

Demonstraţie. Fie o mulţime A ∈ A şi fie funcţia h = f + g. Vom analiza următoarele situaţii:
Cazul I: Presupunem f (x) ≥ 0 şi g(x) ≥ 0, ∀x ∈ A. Atunci, din Corolarul 11.16 obţinem:
∫ ∫ ∫
hdµ = f dµ + gdµ.
A A A

Cazul II: Presupunem f (x) < 0 şi g(x) < 0, ∀x ∈ A. Atunci, aplicând cazul I funcţiilor nenegative −f şi −g,
obţinem ∫ ∫ ∫
(−h)dµ = (−f )dµ + (−g)dµ,
A A A
iar din Teorema 11.28 obţinem
∫ (∫ ∫ ) ∫ ∫ ∫
− hdµ = − f dµ + gdµ , adică hdµ = f dµ + gdµ.
A A A A A A

Cazul III: Presupunem f (x) ≥ 0, g(x) < 0, h(x) ≥ 0, ∀x ∈ A.

Fie x ∈ A. Dacă g(x) = −∞, deoarece funcţia h este bine definită, avem h(x) = −∞, ceea ce este ı̂n contradicţie
cu h(x) ≥ 0. Rezultă g(x) ∈ (−∞, 0) şi atunci putem scrie f (x) = h(x) − g(x).
Deci, ∀x ∈ A, f (x) = h(x) + (−g)(x), unde h(x) ≥ 0, (−g)(x) > 0 şi aplicând cazul I funcţiilor h şi −g, obţinem:
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
f dµ = (h + (−g))dµ = hdµ + (−g)dµ = hdµ − gdµ (104)
A A A A A A
∫ ∫ ∫ ∫
Dacă gdµ = −∞, din (104) rezultă f dµ = ∞. Atunci, folosind Teorema 11.29 obţinem f dµ = f dµ +
∫ A ∫ A ∫ ∫ ∫ ∫X A

f dµ = ∞. De asemenea, gdµ = gdµ + gdµ = −∞. Prin urmare, f dµ + gdµ = ∞ − ∞;

X\A X A X\A ∫ X X

contradicţie cu faptul că această sumă este bine definită! Deci gdµ este finită şi atunci, din (104) rezultă
∫ ∫ ∫ A
hdµ = f dµ + gdµ.
A A A

Cazul IV: Presupunem f (x) ≥ 0, g(x) < 0, h(x) < 0, ∀x ∈ A.

Atunci (−g)(x) > 0, (−f )(x) ≤ 0 şi (−h)(x) > 0, ∀x ∈ A. Printr-un raţionament asemănător cu cel de la cazul
III, pentru funcţiile −g şi −f , obţinem
∫ ∫ ∫ ∫
(−h)dµ = ((−g) + (−f ))dµ = (−g)dµ + (−f )dµ,
A A A A
de unde rezultă
∫ ∫ ∫
hdµ = f dµ + gdµ.
A A A

Cazul V: Presupunem f (x) < 0, g(x) ≥ 0, h(x) ≥ 0, ∀x ∈ A.

76
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Aplicăm cazul III funcţiilor g şi f şi obţinem

∫ ∫ ∫ ∫
hdµ = (g + f )dµ = gdµ + f dµ.
A A A A

Cazul VI: Presupunem f (x) < 0, g(x) ≥ 0, h(x) < 0, ∀x ∈ A.

Aplicăm cazul IV funcţiilor g şi f şi obţinem
∫ ∫ ∫ ∫
hdµ = (g + f )dµ = gdµ + f dµ.
A A A A

În continuare considerăm mulţimile:

A1 = {x ∈ X| f (x) ≥ 0 şi g(x) ≥ 0} ,

A2 = {x ∈ X| f (x) < 0 şi g(x) < 0} ,
A3 = {x ∈ X| f (x) ≥ 0, g(x) < 0 şi h(x) ≥ 0} ,
A4 = {x ∈ X| f (x) ≥ 0, g(x) < 0 şi h(x) < 0} ,
A5 = {x ∈ X| f (x) < 0, g(x) ≥ 0 şi h(x) ≥ 0} ,
A6 = {x ∈ X| f (x) < 0, g(x) ≥ 0 şi h(x) < 0} .

Deoarece funcţiile f şi g sunt A-măsurabile, Ai ∈ A, ∀i ∈ 1, 6. În plus, acestea formează o partiţie a lui X, adică
∪6
Ai ∩ Aj = ∅, pentru i ̸= j, şi X = Ai .
i=1
Cum funcţiile f şi g au integrală pe X, din Teorema 11.29 rezultă
∫ 6 ∫
∑ ∫ 6 ∫
∑
f dµ = f dµ şi gdµ = gdµ. (105)
X i=1 Ai X i=1 Ai
∫ ∫
Din ipoteză, suma f dµ + gdµ este bine definită şi atunci
X X
∫ ∫ 6 (∫
∑ ∫ )
f dµ + gdµ = f dµ + gdµ .
X X i=1 Ai Ai
∫ ∫ ∫
Din cazurile analizate anterior, pentru orice ∀i ∈ 1, 6, ∃ hdµ = f dµ + gdµ. Atunci avem
Ai Ai Ai
∫ ∫ 6 ∫
∑
f dµ + gdµ = hdµ. (106)
X X i=1 Ai

Arătăm ı̂n continuare că h are integrală pe X. ∫ ∫

Dacă presupunem că h nu are integrală pe X, atunci h+ dµ = h− dµ = ∞ şi utilizând Corolarul 11.20
X X
obţinem
∫ 6 ∫
∑
∞= h+ dµ = h+ dµ.
X i=1 Ai
∫ ∫ ∫ ∫
De aici deducem că există i ∈ 1, 6 astfel ı̂ncât h dµ = ∞. Cum ∃ hdµ =+
h dµ −
+
h− dµ, deducem
∫ Ai∫ ∫ Ai Ai Ai

că hdµ = ∞. Atunci, din relaţia (106) rezultă f dµ + gdµ = ∞.

Ai X X
∫ 6 ∫
∑ ∫ ∫
Analog, deoarece ∞ = h− dµ = h− dµ, există j ∈ 1, 6 astfel ı̂ncât h− dµ = ∞. Cum ∃ hdµ =
X Aj Aj Aj
∫ ∫ ∫j=1 ∫ ∫
h+ dµ − h− dµ, deducem că hdµ = −∞. Din relaţia (106) rezultă f dµ + gdµ = −∞.
Aj Aj Aj X X
Am obţinut o contradicţie şi deci h are integrală pe X. Ţinând cont de Teorema 11.29, avem:
∫ 6 ∫
∑ ∫ ∫
(106)
hdµ = hdµ = f dµ + gdµ.
X i=1 Ai X X

77
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

∫ ∫ ∫ ∫ ∫
Dacă f, g ∈ L(X), atunci f dµ şi gdµ sunt finite şi din egalitatea (f + g)dµ = f dµ + gdµ urmează
∫ X X X X X

că (f + g)dµ este finită. Deci f + g ∈ L(X).

X

∫ Fie f, g : X → R, două funcţii∫ A-măsurabile.

Teorema 11.31 ∫ Au ∫loc următoarele:
1. Dacă ∃ f dµ şi f = g µ-a.p.t., atunci ∃ gdµ şi f dµ = gdµ.
X ∫ X X X

2. Dacă f = 0 µ-a.p.t., atunci f dµ = 0.

X ∫ ∫
3. Dacă f, g ∈ L(X) şi f ≤ g µ-a.p.t., atunci f dµ ≤ gdµ.
X X
+ − + −
Demonstraţie. 1. Deoarece ∫ f = g µ-a.p.t.,
∫ rezultă
∫ f = g∫ µ-a.p.t. şi f = g µ-a.p.t. şi atunci, din
Propoziţia 11.21(1) obţinem f + dµ = g + dµ şi f − dµ = g − dµ.
X X X X
Cum f are integrală pe X, rezultă că g are integrală pe X şi
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
− −
f dµ = f dµ −
+
f dµ = g dµ −
+
g dµ = gdµ.
X X X X X X

2. Cum f = 0 µ-a.p.t., din (1) rezultă

∫ ∫
∃ f dµ = 0dµ = 0 · µ(X) = 0.
X X

3. Deoarece f, g ∈ L(X), din Teoremele 11.28 şi 11.30 rezultă g − f ∈ L(X). Din Teorema 11.26(3), f şi g sunt
finite µ-a.p.t. şi atunci g = f + (g − f ) µ-a.p.t.. Din (1) şi Teorema 11.30 rezultă

∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
+ −
gdµ = (f + (g − f ))dµ = f dµ + (g − f )dµ = f dµ + (g − f ) dµ − (g − f ) dµ.
X X X X X X X

−
Cum
∫ f ≤ g µ-a.p.t., rezultă g − f ≥ 0 µ-a.p.t. şi deci (g − f ) = 0 µ-a.p.t.. Din Propoziţia 11.21 obţinem
(g − f )− dµ = 0. Atunci avem
X
∫ ∫ ∫ ∫
+
gdµ = f dµ + (g − f ) dµ ≥ f dµ.
X X X X

Exerciţiul 11.32 Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi finită şi fie funcţia
∫
|f − g|
d : F (X, A) × F (X, A) → R+ , d(f, g) = dµ, ∀f, g ∈ F (X, A).
X |f − g| + 1

a) Să se arate că d este o pseudo-metrică pe F (X, A), adică

1. d(f, f ) = 0, ∀f ∈ F (X, A),
2. d(f, g) = d(g, f ), ∀f, g ∈ F (X, A),
3. d(f, g) ≤ d(f, h) + d(h, g), ∀f, g, h ∈ F (X, A).
µ d
b) Fie un şir (fn ) ⊆ F (X, A) şi f ∈ F (X, A). Atunci fn −→ f ⇔ fn −→ f .
c) (F (X, A), d) este un spaţiu pseudo-metric complet.

78
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Cursul 9

Teorema 11.33 (Teorema convergenţei dominate sau Teorema lui Lebesgue) Fie un şir (fn ) ⊆ M (X, A)
µ-a.p.t.
şi o funcţie nenegativă h ∈ L(X) aşa ı̂ncât ∀n ∈ N, |fn | ≤ h µ-a.p.t., iar fn −→ f . Atunci f ∈ L(X) şi
∫ ∫
∃ lim fn dµ = f dµ.
n→∞ X X

µ-a.p.t.
Demonstraţie. Deoarece (fn ) ⊆ M (X, A) şi fn −→ f , din Teorema 9.6 rezultă f ∈ M (X, A).
µ-a.p.t.
Deoarece ∀n ∈ N, |fn | ≤ h µ-a.p.t. şi fn −→ f , rezultă |f | ≤ h µ-a.p.t. şi cum h ∈ L(X), din Teorema 11.26(4)
obţinem f ∈ L(X).
µ-a.p.t.
Fie A = {x ∈ X| fn (x) ̸−→ f (x)}. Deoarece fn −→ f , rezultă A ∈ A şi µ(A) = 0.
Întrucı̂t h ∈ L(X), din Teorema 11.26(3), h este finită µ-a.p.t. şi deci mulţimea B = {x ∈ X| h(x) = ∞} ∈ A şi
µ(B) = 0.
Fie n ∈ N şi Cn = {x ∈ X| |fn (x)|
∪ > h(x)}. Deoarece |fn | ≤ h µ-a.p.t., avem Cn ∈ A şi µ(Cn ) = 0.
Atunci mulţimea E = A ∪ B ∪ Cn ∈ A şi µ(E) = 0.
n∈N
Pentru orice n ∈ N, definim funcţia gn : X → R prin
{
fn (x), dacă x ∈ cE
gn (x) = .
0, dacă x ∈ E

De asemenea, considerăm funcţia g : X → R definită prin

{
f (x), dacă x ∈ cE
g(x) = .
0, dacă x ∈ E

Deoarece {x ∈ X| gn (x) ̸= fn (x)} ⊆ E şi µ(E) = 0, iar µ este o măsură completă, obţinem că
{x ∈ X| gn (x) ̸= fn (x)} ∈ A şi µ ({x ∈ X| gn (x) ̸= fn (x)}) = 0.
Deci gn = fn µ-a.p.t. şi cum fn este A-măsurabilă, din Teorema 8.17 rezultă că gn este A-măsurabilă.
p
În plus avem |gn | ≤ h, ∀n ∈ N şi gn −→ g.
X
Deoarece |gn | ≤ h ⇔ −h ≤ gn ≤ h ⇔ h + gn ≥ 0 şi h − gn ≥ 0, aplicând Lema lui Fatou (Corolarul 11.18)
şirurilor (h + gn )n şi (h − gn )n , obţinem
∫ ∫
lim inf (h + gn ) dµ ≤ lim inf (h + gn ) dµ, (107)
X n→∞ n→∞ X
∫ ∫
lim inf (h − gn ) dµ ≤ lim inf (h − gn ) dµ. (108)
X n→∞ n→∞ X
p
Întrucât gn −→ g, avem lim inf gn = lim gn = g şi atunci lim inf (h + gn ) = h + lim inf gn = h + g. Ţinând
X n→∞ n→∞ n→∞ n→∞
seama de Teoremele 11.30 şi 11.31, rezultă
∫ ∫ ∫ ∫ (107)
∫ ∫ ∫
hdµ + gdµ = (h + g) dµ = lim inf (h + gn ) dµ ≤ lim inf (h + gn ) dµ = hdµ + lim inf gn dµ.
X X X X n→∞ n→∞ X X n→∞ X
∫
Cum h ∈ L(X), hdµ ∈ R şi atunci
X
∫ ∫
gdµ ≤ lim inf gn dµ. (109)
X n→∞ X
p
De asemenea, ı̂ntrucât gn −→ g, avem lim sup gn = lim gn = g şi atunci lim inf (h − gn ) = h + lim inf (−gn ) =
X ∫
n→∞ n→∞ n→∞ n→∞

h − lim sup gn = h − g. Ţinând seama că hdµ ∈ R, obţinem:

n→∞ X
∫ ∫ ∫ ∫ (108)
∫ ∫ ∫
hdµ − gdµ = (h − g) dµ = lim inf (h − gn ) dµ ≤ lim inf (h − gn ) dµ = hdµ − lim sup gn dµ,
X X X X n→∞ n→∞ X X n→∞ X

79
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

de unde rezultă
∫ ∫
gdµ ≥ lim sup gn dµ. (110)
X n→∞ X

Din (109) şi (110) rezultă

∫ ∫ ∫ ∫
gdµ ≤ lim inf gn dµ ≤ lim sup gn dµ ≤ gdµ
X n→∞ X n→∞ X X

şi deci ∫ ∫ ∫
lim inf gn dµ = lim sup gn dµ = gdµ.
n→∞ X n→∞ X X
Prin urmare ∫ ∫
∃ lim gn dµ = gdµ.
n→∞ X X

Cum g = f µ-a.p.t. şi pentru orice n ∈ N, gn = fn µ-a.p.t., din Teorema 11.31(1) obţinem:
∫ ∫ ∫ ∫
gn dµ = fn dµ, ∀n ∈ N şi gdµ = f dµ.
X X X X

În concluzie, ∫ ∫
∃ lim fn dµ = f dµ.
n→∞ X X

Corolar 11.34 (mica teoremă a lui Lebesgue) Presupunem că µ(X) < ∞ şi fie un şir (fn ) ⊆ M (X, A) aşa
µ-a.p.t.
ı̂ncât ∃M > 0 cu |fn | ≤ M µ-a.p.t., ∀n ∈ N. Dacă fn −→ f , atunci f ∈ L(X) şi
∫ ∫
∃ lim fn dµ = f dµ.
n→∞ X X

Demonstraţie. Fie funcţia g : X → (0, ∞), g(x) = M, ∀x ∈ X. Cum g este A-etajată, este şi A-măsurabilă.
În plus, deoarece µ(X) < ∞, rezultă că g ∈ L(X). Atunci sunt ı̂ndeplinite condiţiile teoremei convergenţei
dominate, de unde rezultă concluzia.

∫
∑
∞
Corolar 11.35 Fie un şir (fn ) ⊆ M (X, A). Dacă |fn | dµ < ∞, atunci există o funcţie f ∈ L(X) aşa
n=0
∞ ∫ ∫ X
∞
∑ ∑
ı̂ncât fn = f µ-a.p.t. şi fn dµ = f dµ.
n=0 n=0 X X

∞
∑
Demonstraţie. Fie funcţia g : X → [0, ∞], definită prin g = |fn |.
n=0
Cum (fn ) ⊆ M (X, A), rezultă g ∈ M (X, A). Din Corolarul 11.17 şi din ipoteză obţinem
∫ ∞ ∫
∑
gdµ = |fn | dµ < ∞.
X n=0 X

Deci g ∈ L(X). Deoarece |fn | ≤ g, ∀n ∈ N, din Teorema 11.26(4), fn ∈ L(X), ∀n ∈ N.

∞
∑ ∞
∑
De asemenea, g este finită µ-a.p.t., adică |fn | < ∞ µ-a.p.t.. Altfel spus, seria fn este absolut convergentă
n=0 n=0
µ-a.p.t.. Considerăm mulţimea A = {x ∈ X| g(x) = ∞} şi funcţia f : X → R definită prin
 ∞
 ∑ f (x), dacă x ∈ cA

n
f (x) = .

 n=0
0, dacă x ∈ A
∞
∑
Deoarece µ(A) = 0, fn = f µ-a.p.t..
n=0
∑
n
µ−a.p.t.
Pentru orice n ∈ N, fie Sn = fk . Atunci (Sn ) ⊆ M (X, A) şi Sn −→ f , de unde f ∈ M (X, A).
k=0

80
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

∑
n ∞
∑
Cum |Sn | ≤ |fk | ≤ |fk | = g, ∀n ∈ N şi g ∈ L(X), din Teorema convergenţei dominate rezultă f ∈ L(X) şi
k=0 k=0 ∫ ∫
∃ lim Sn dµ = f dµ.
n→∞ X X
∫ n ∫
∑ ∞ ∫
∑ ∫
Întrucât (fn ) ⊆ L(X), din Teorema 11.30, Sn dµ = fk dµ şi atunci fn dµ = f dµ.
X k=0 X n=0 X X

Teorema 11.36 (proprietatea de absolută continuitate a integralei ı̂n raport cu măsura) Fie f ∈ L(X).
∫ 
 
∀ε > 0, ∃δ > 0 astfel ı̂ncât ∀A ∈ A cu µ (A) < δ,  f dµ < ε.

A

Demonstraţie. Fie funcţia g : X → [0, ∞], g = |f |. Cum f ∈ L(X), rezultă g ∈ L(X). Atunci g este finită
µ-a.p.t. şi deci mulţimea A = {x ∈ X| g(x) = ∞} este µ-neglijabilă. ∩
Pentru orice n ∈ N, considerăm mulţimea An = {x ∈ X| g(x) > n}. Atunci An+1 ⊆ An , ∀n ∈ N şi An = A.
n∈N
Pentru orice n ∈ N, definim funcţia gn : X → [0, ∞] prin gn = g · χcAn + n · χAn .
Cum g este A-măsurabilă, An ∈ A şi deci gn este A-măsurabilă. Din definiţia lui gn rezultă gn ≤ n şi gn ≤ g.
Deoarece 0 ≤ gn ≤ g, ∀n ∈ N, rezultă gn ∈ L(X), ∀n ∈ N.
Arătăm că gn ≤ gn+1 , ∀n ∈ N. Fie n ∈ N şi fie x ∈ X.
Dacă x ∈ cAn , deoarece cAn ⊆ cAn+1 , rezultă că x ∈ cAn+1 şi deci gn (x) = g(x) = gn+1 (x).
Dacă x ̸∈ cAn , dar x ∈ cAn+1 , atunci gn (x) = n < g(x) = gn+1 (x).
Dacă x ̸∈ cAn+1 , atunci x ̸∈ cAn şi deci gn (x) = n < n + 1 = gn+1 (x).
Prin urmare gn (x) ≤ gn+1 (x), ∀x ∈ X, ∀n ∈ N, adică şirul (gn ) este monoton crescător.
µ-a.p.t. ∪
Arătăm ı̂n continuare că gn −→ g. Într-adevăr, dacă x ∈ cA, cum cA = cAn , există m ∈ N aşa ı̂ncât
n∈N
x ∈ cAm şi cum cAm ⊆ cAn , ∀n ≥ m, avem că x ∈ cAn , ∀n ≥ m. Atunci ∀n ≥ m, gn (x) = g(x) şi deci
µ-a.p.t.
gn (x) −→ g(x). Prin urmare {x ∈ X| gn (x) ̸−→ g(x} ⊆ A şi cum µ(A) = 0, rezultă că gn −→ g.
Şirul (gn ) satisface condiţiile Teoremei 11.22, de unde obţinem că
∫ ∫
∃ lim gn dµ = gdµ.
n→∞ X X
Prin urmare, pentru un ε > 0, există n0 ∈ N astfel ı̂ncât
∫ ∫ ∫
ε
(g − gn0 ) dµ = gdµ − gn0 dµ < . (111)
X X X 2
ε
Fie δ = . Atunci, pentru orice mulţime A ∈ A cu µ (A) < δ, avem
2n0
∫ gn0 ≤n0
∫
ε
gn0 dµ ≤ n0 dµ = n0 · µ (A) < n0 · δ = . (112)
A A 2
Ţinând seama de relaţiile (111) şi (112), obţinem
∫  ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
  g−gn0 ≥0
 f dµ ≤ |f | dµ = gdµ = (g − gn0 + gn0 ) dµ = (g − gn0 ) dµ + gn0 dµ ≤
 
A A A ∫ A ∫ A A
ε ε
≤ (g − gn0 ) dµ + gn0 dµ < + = ε.
X A 2 2

{ A, µ) un spaţiu cu măsură
Exerciţiul 11.37 Fie (X, } completă şi fie f : X → R o funcţie A-măsurabilă.
Considerăm familia E = E ⊆ R| f −1 (E) ∈ A şi funcţia de mulţime
( ) ( )
µf −1 : E → [0, ∞], µf −1 (E) = µ f −1 (E) , ∀E ∈ E.

Să se arate că

1. E este o σ-algebră de părţi ale lui R aşa ı̂ncât Bτ0 ⊆ E.
2. Funcţia µf −1 este o măsură pe E. ∫ ∫
( )
3. Dacă g : R → R este o functie Bτ0 -măsurabilă şi măcar una din integralele gd µf −1 şi (g ◦ f ) dµ
R X
există, atunci există şi cealaltă şi sunt egale (schimbarea de variabilă ı̂n integrala Lebesgue).

81
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Legătura dintre integrala Riemann şi integrala Lebesgue

Fie [a, b] un interval de numere reale.
Numim divizare a intervalului [a, b] orice mulţime ∆ = {x0 , x1 , ..., xn | a = x0 < x1 < ... < xn = b} şi notăm cu
D[a, b] mulţimea divizărilor intervalului [a, b].
Dacă ∆1 , ∆2 ∈ D[a, b], spunem că divizarea ∆2 este mai fină decât divizarea ∆1 dacă ∆1 ⊆ ∆2 .
Fie ∆ = {x0 , x1 , ..., xn | a = x0 < x1 < ... < xn = b} ∈ D[a, b] şi fie Ei = [xi−1 , xi ), ∀i = 1, n − 1 şi En =
[xn−1 , xn ]. Mulţimile Ei se numesc intervalele divizării ∆, iar numărul ∥∆∥ = max (xi − xi−1 ) se numeşte
i∈1,n
norma divizării ∆. { }
Se numeşte sistem de puncte intermediare asociat lui ∆ orice mulţime ξ = ξ1 , ξ2 , ..., ξn | ξi ∈ Ei , ∀i = 1, n .
Notăm cu P∆ mulţimea sistemelor de puncte intermediare asociate lui ∆. Fie ξ = {ξ1 , ξ2 , ..., ξn } ∈ P∆ .
Fie f : [a, b] → R o funcţie mărginită. Se numeşte suma Riemann asociată lui f , ∆ şi ξ numărul

∑
n
σ (f, ∆, ξ) = f (ξi ) (xi − xi−1 ) .
i=1

Cum funcţia f este mărginită, pentru fiecare i ∈ 1, n, ∃mi = inf f (x) ∈ R şi ∃Mi = sup f (x) ∈ R.
x∈Ei x∈Ei
Se numeşte suma Darboux inferioară asociată lui f şi ∆, numărul

∑
n
S(f, ∆) = mi (xi − xi−1 ) .
k=1

Se numeşte suma Darboux superioară asociată lui f şi ∆, numărul

∑
n
S(f, ∆) = Mi (xi − xi−1 ) .
i=1

De asemenea, definim funcţiile

∑
n
f ∆ : [a, b] → R, f ∆ = mi · χEi ,
i=1

∑
n
f ∆ : [a, b] → R, f ∆ = M i · χ Ei .
i=1

Exerciţiul 11.38 Fie ∆, ∆1 , ∆2 ∈ D[a, b] şi ξ ∈ P∆ . Atunci avem

1. S (f, ∆) ≤ σ (f, ∆, ξ) ≤ S (f, ∆) şi f ∆ ≤ f ≤ f ∆ .
2. Dacă ∆1 ⊆ ∆2 , atunci S (f, ∆1 ) ≤ S (f, ∆2 ), S (f, ∆1 ) ≥ S (f, ∆2 ), f ∆ ≤ f ∆ şi f ∆1 ≥ f ∆2 .
1 2
3. S (f, ∆1 ) ≤ S (f, ∆2 ) şi f ∆ ≤ f ∆2 .
1

Fixând pe ∆2 ı̂n punctul (3) al exerciţiului anterior, deducem că mulţimea {S (f, ∆) | ∆ ∈ D[a, b]} este majorată
şi deci există sup S (f, ∆) ∈ R, număr pe care ı̂l notăm cu I şi se numeşte integrala Darboux inferioară a
∆∈D[a,b]
funcţiei f . Analog, există inf S (f, ∆) ∈ R, număr pe care ı̂l notăm cu I şi se numeşte integrala Darboux
∆∈D[a,b]
superioară a funcţiei f . Din cele de mai sus I ≤ I.

Teorema 11.39 (Teorema lui Darboux) Fie f : [a, b] → R o funcţie mărginită. Atunci

I = lim S (f, ∆) şi I = lim S (f, ∆) .

∥∆∥→0 ∥∆∥→0

Demonstraţia poate fi citită ı̂n [P4], pagina 84.

Observaţia 11.40 Din Teorema lui Darboux obţinem că ∀ (∆k ) ⊆ D[a, b] cu ∥∆k ∥ → 0, lim S (f, ∆k ) = I şi
k→∞
lim S (f, ∆k ) = I.
k→∞

Definiţia 11.41 O funcţie mărginită f : [a, b] → R se numeşte integrabilă Riemann dacă există un număr real
I cu proprietatea că ∀ε > 0, ∃δ > 0 aşa ı̂ncât ∀∆ ∈ D[a, b] cu ∥∆∥ < δ şi ∀ξ ∈ P∆ , |σ(f, ∆, ξ) − I| < ε. În acest
∫ b
caz, numărul I se numeşte integrala Riemann a funcţiei f pe intervalul [a, b] şi se notează cu f (x)dx.
a

82
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Vom nota cu R([a, b]) mulţimea funcţiilor integrabile Riemann pe [a, b].

Teorema 11.42 (Teorema de integrabilitate a lui Riemann) Fie f : [a, b] → R o funcţie mărginită. Următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
1. f ∈ R (([a, b]), )
2. lim S (f, ∆) − S (f, ∆) = 0,
∥∆∥→0
3. I = I.
Demonstraţia poate fi citită ı̂n [P4], pagina 85.

Observaţia 11.43 Ţinând seama de Exerciţiul 11.38(1) şi de teorema anterioară, dacă f ∈ R ([a, b]), atunci
∫ b
I=I= f (x)dx.
a

În continuare, fie B = (Bτ0 )[a,b] , urma lui Bτ0 pe [a, b], M[a,b] , urma lui M pe [a, b], şi µ, măsura Lebesgue pe
[a, b] (adică restricţia µ|M[a,b] ).

Observaţia 11.44 Fie ∆ = {x0 , x1 , ..., xn | a = x0 < x1 < ... < xn = b} ∈ D[a, b]. Funcţiile f ∆ , f ∆ sunt
B-etajate şi deci sunt B-măsurabile. Cum B ⊆ M[a,b] , f ∆ , f ∆ sunt măsurabile Lebesgue. De asemenea avem:
∫ ∑
n ∑
n
f ∆ dµ = mi µ (Ei ) = mi (xi − xi−1 ) = S (f, ∆) ,
[a,b] i=1 i=1
∫ ∑
n ∑
n
f ∆ dµ = Mi µ (Ei ) = Mi (xi − xi−1 ) = S (f, ∆) .
[a,b] i=1 i=1

În consecinţă, f ∆ , f ∆ sunt integrabile Lebesgue pe [a, b].

Fie un şir de divizări (∆k ) ⊆ D[a, b]. Din Exerciţiul 11.38(1) avem f ∆ ≤ f ≤ f ∆k , ∀k ∈ N, de unde rezultă
k
sup f ∆ ≤ f ≤ inf f ∆k . Atunci sunt bine definite funcţiile f , f : [a, b] → R, f = sup f ∆ şi f = inf f ∆k , numite
k∈N k k∈N k∈N k k∈N
funcţiile asociate şirului de divizări (∆k ).

Propoziţia 11.45 Fie un şir de divizări (∆k ) ⊆ D[a, b] astfel ı̂ncât ∆k ⊆ ∆k+1 , ∀k ∈ N, şi fie f , f , funcţiile
asociate şirului (∆k ). Au loc următoarele:
1. f ∆ ≤ f ≤ f ≤ f ≤ f ∆k , ∀k ∈ N.
k
2. ∃ lim f ∆ = f şi ∃ lim f ∆k = f .
k→∞ k k→∞
3. f şi f sunt B-măsurabile. ∫ ∫
4. Dacă ı̂n plus ∥∆k ∥ → 0, atunci f dµ = I şi f dµ = I.
[a,b] [a,b]

Demonstraţie. 1. Deoarece f ∆ ≤ f ≤ f ∆k , ∀k ∈ N, inegalitatea rezultă imediat din definiţia funcţiilor f şi f .

k

2. Cum ∆k ⊆ ∆k+1 , ∀k ∈ N, din Exerciţiul 11.38(2) rezultă f ∆ ≤ f ∆ , ∀k ∈ N, şi atunci ∃ lim f ∆ = f . De

k k+1 k→∞ k

asemenea avem f ∆k ≥ f ∆k+1 , ∀k ∈ N, de unde obţinem ∃ lim f ∆k = f .

k→∞

3. Deoarece ∀k ∈ N, f ∆ şi f ∆k sunt B-măsurabile, din Teorema 8.13 obţinem că f şi f sunt B-măsurabile.
k

4. Întrucât funcţia f este mărginită, există M > 0 aşa ı̂ncât |f (x)| ≤ M, ∀x ∈ [a, b] şi atunci |f ∆ | ≤ M, ∀k ∈ N.
∫ ∫ k
p
Cum f ∆ −→ f , din Corolarul 11.34 rezultă că f ∈ L([a, b]) şi ∃ lim f dµ = f dµ.
k [a,b] k→∞ [a,b] ∆k
∫ ∫ [a,b]

Dar f ∆ dµ = S (f, ∆k ) şi deci lim S (f, ∆k ) = f dµ.

[a,b]
k k→∞ [a,b]
Pe de altă parte, deoarece ∥∆k ∥ → 0, din Teorema lui Darboux (Teorema 11.39) rezultă că lim S(f, ∆k ) = I.
∫ k→∞

Atunci f dµ = I.
[a,b] ∫
Analog obţinem că f dµ = I.
[a,b]

Următorul rezultat stabileşte legătura dintre integrala Riemann şi integrala Lebesgue.

83
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Teorema 11.46 Fie f ∈ R([a, b]). Atunci

1. Există f , f : [a, b] → R, două funcţii măsurabile Lebesgue pe [a, b], astfel ı̂ncât

f ≤ f ≤ f şi f = f = f µ − a.p.t.

2. Funcţia f este continuă µ-a.p.t.

3. Funcţia f este integrabilă Lebesgue pe [a, b] şi
∫ ∫ b
f dµ = f (x)dx.
[a,b] a
( )
Demonstraţie. Din Teorema 11.42 avem lim S (f, ∆) − S (f, ∆) = 0, adică
∥∆∥→0

∀ε > 0, ∃δ > 0 astfel ı̂ncât ∀∆ ∈ D[a, b] cu ∥∆∥ < δ, S (f, ∆) − S (f, ∆) < ε. (113)
{ }
1 1
Fie δ0 = 1. Pentru fiecare k ∈ N∗ , luând ı̂n (113) ε = , ∃δk > 0 cu δk < min δk−1 , astfel ı̂ncât
k k
1
∀∆ ∈ D[a, b] cu ∥∆∥ < δk , S (f, ∆) − S (f, ∆) < . (114)
k
Fie ∆0 = {a, b}. Pentru fiecare k ∈ N∗ , fie o divizare ∆k ∈ D[a, b] astfel ı̂ncât ∆k−1 ⊆ ∆k şi ∥∆k ∥ < δk . Fie
nk = card(∆k ) şi {Eik | i ∈ 1, nk }, intervalele divizării ∆k . De asemenea, pentru orice i ∈ 1, nk , fie mki = inf f (x)
x∈Eik
şi Mik = sup f (x).
x∈Eik
1
Cum ∥∆k ∥ < δk < , ∀k ∈ N∗ , rezultă ∥∆k ∥ → 0, iar din (114) obţinem
k
1
∀k ∈ N∗ , S (f, ∆k ) − S (f, ∆k ) < . (115)
k
Considerăm ı̂n continuare funcţiile f şi f , asociate şirului de divizări (∆k )k∈N∗ .
∫ ∫ ∫
1. Din Propoziţia 11.45(4), f dµ = I şi f dµ = I, iar din Teorema 11.42, I = I. Atunci (f − f )dµ =
[a,b] [a,b] [a,b]
= I − I = 0 şi cum f − f ≥ 0, din Propoziţia 11.12 obţinem că f − f = 0 µ-a.p.t., adică f = f µ-a.p.t.. Cum
f ≤ f ≤ f , urmează f = f = f µ-a.p.t..
∪ { }
2. Considerăm mulţimile A = ∆k şi B = x ∈ [a, b]| f (x) ̸= f (x) .
k∈N∗
Cum mulţimea A este numărabilă, µ (A) = 0. Mai sus am arătat că µ (B) = 0. Atunci µ (A ∪ B) = 0.
Vom demonstra că funcţia f este continuă ı̂n orice x ∈ c (A ∪ B).
Presupunem prin absurd că ∃x ∈ c (A ∪ B) astfel ı̂ncât f nu este continuă ı̂n x. Prin urmare

∃ε > 0 astfel ı̂ncât ∀V ∈ V (x) , ∃y ∈ V ∩ [a, b] cu |f (x) − f (y)| ≥ ε.

De aici rezultă sup f (z) − inf f (z) ≥ |f (x) − f (y)| ≥ ε şi deci
z∈V ∩[a,b] z∈V ∩[a,b]

∀V ∈ V (x) , sup f (z) − inf f (z) ≥ ε. (116)

z∈V ∩[a,b] z∈V ∩[a,b]

∪k
n
Pentru ∀k ∈ N∗ , deoarece x ∈ [a, b] = Eik , ∃i = 1, nk astfel ı̂ncât x ∈ Eik . Cum x ̸∈ A, rezultă x ̸∈ ∆k şi deci
i=1
x ∈ int Eik . Prin urmare int Eik ∈ V(x). Atunci, ı̂n (116) luăm V = int Eik şi obţinem

f ∆k (x) − f ∆ (x) = Mik − mki ≥ sup f (z) − inf f (z) ≥ ε.

k
z∈V z∈V

∗
Deci f ∆k (x)−f ∆ (x) ≥ ε, ∀k ∈ N , de unde, prin trecere la limită şi ţinând seama de Propoziţia 11.45(2), rezultă
k
( )
f (x) − f (x) = lim f ∆k (x) − lim f ∆ (x) = lim f ∆k (x) − f ∆ (x) ≥ ε > 0,
k→∞ k→∞ k k→∞ k

ceea ce este ı̂n contradicţie cu x ∈ cB. Atunci, presupunerea făcută este falsă şi deci funcţia f este continuă ı̂n
orice x ∈ c (A ∪ B). Prin urmare {x ∈ [a, b]| f este discontinuă ı̂n x} ⊆ A ∪ B şi cum µ(A ∪ B) = 0, obţinem că
µ({x ∈ [a, b]| f este discontinuă ı̂n x}) = 0, adică f este continuă µ-a.p.t..

84
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

3. Întrucât f şi f sunt B-măsurabile, rezultă că sunt măsurabile Lebesgue. Din (1) avem f = f = f µ-a.p.t. şi
atunci, din Teorema 8.17 rezultă că f este măsurabilă Lebesgue. De asemenea, din Teorema 11.31 obţinem
∫ ∫ ∫
f dµ = f dµ = f dµ.
[a,b] [a,b] [a,b]
∫ ∫
Dar, din Propoziţia 11.45(4), f dµ = I şi f dµ = I. Atunci avem
[a,b] [a,b]
∫
I= f dµ = I.
[a,b]

Prin urmare f ∈ L([a, b]) şi din Observaţia 11.43

∫ ∫ b
f dµ = f (x)dx.
[a,b] a

Observaţia 11.47 În concluzie, integrabilitatea Riemann pe un interval mărginit implică integrabilitatea Lebes-
gue pe acel interval. Reciproca acestui rezultat nu este ı̂nsă adevărată, cum reiese şi din Exemplul 11.5.

Observaţia 11.48 Teorema precedentă ne permite calcularea unor integrale Lebesgue cu ajutorul integralei Ri-
emann. Mai precis, pentru o funcţie f : [a, b] → R, se modifică (dacă este posibil) valorile lui f pe o mulţime
neglijabilă Lebesgue astfel ı̂ncât funcţia obţinută, fie aceasta g : [a, b] → R, să fie integrabilă Riemann pe [a, b].
∫ ∫ b
Atunci g este integrabilă Lebesgue pe [a, b] şi gdµ = g(x)dx. Cum f = g µ-a.p.t., rezultă că f este
[a,b] a
∫ ∫ ∫ ∫ b
integrabilă Lebesgue pe [a, b] şi f dµ = gdµ. Deci f dµ = g(x)dx, care se calculează folosind
[a,b] [a,b] [a,b] a
mijloacele integralei Riemann.
[ ]
Exerciţiul 11.49 Să se studieze integrabilitatea Lebesgue a funcţiei f : π4 , π2 → R, definită prin
{ 1 [ ]
sin x , dacă x ∈ [ π4 , π2 ] \ Q
f (x) = ,
0, dacă x ∈ π4 , π2 ∩ Q
∫
iar ı̂n caz de integrabilitate să se calculeze integrala f dµ.
[ π4 , π2 ]

85
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Cursul 10

Observaţia 11.50 Cum am văzut ı̂n Teorema 11.46, orice funcţie integrabilă Riemann pe un interval mărginit
[a, b] este continuă µ-a.p.t.. Prin urmare, funcţiile care nu sunt continue µ-a.p.t. pe [a, b] nu pot fi integrabile Ri-
emann pe acest interval. Vom arăta ı̂n continuare că această proprietate caracterizează integrabilitatea Riemann.
În concluzie, continuitatea µ-a.p.t. stabileşte graniţa” integrabilităţii Riemann.
”
Teorema 11.51 (Teorema lui Lebesgue de caracterizare a integrabilităţii Riemann)
Fie f : [a, b] → R, o funcţie mărginită. Atunci f ∈ R([a, b]) dacă şi numai dacă f este continuă µ-a.p.t.
Demonstraţie. =⇒”:
”
A fost demonstrată ı̂n teorema precedentă.
⇐=”:
”
Presupunem că funcţia f este continuă µ-a.p.t..
Fie un şir de divizări (∆k ) ⊆ D[a, b] astfel ı̂ncât ∆k ⊆ ∆k+1 , ∀k ∈ N şi ∥∆k ∥ → 0. Pentru fiecare k ∈ N, fie
nk = card(∆k ) şi {Eik | i ∈ 1, nk }, intervalele divizării ∆k . De asemenea, pentru orice i ∈ 1, nk , fie mki = inf f (x)
x∈Eik
şi Mik = sup f (x).
x∈Eik
Fie f şi f , funcţiile asociate şirului (∆k ). Vom demonstra ı̂n continuare că pentru orice x ∈ [a, b] ı̂n care f este
continuă, avem f (x) = f (x).
Fie x ∈ [a, b] aşa ı̂ncât f este continuă ı̂n x. Atunci, pentru un ε > 0, există δ > 0 astfel ı̂ncât
ε
∀y ∈ (x − δ, x + δ) ∩ [a, b], |f (x) − f (y)| < .
4
De aici, ∀y, z ∈ (x − δ, x + δ) ∩ [a, b], obţinem
ε ε ε
|f (y) − f (z)| ≤ |f (y) − f (x)| + |f (x) − f (z)| < + = ,
4 4 2
de unde rezultă
ε
sup f (y) − inf f (y) ≤ .
y∈(x−δ,x+δ)∩[a,b] y∈(x−δ,x+δ)∩[a,b] 2
Cum ∥∆k ∥ → 0, ∃k0 ∈ N astfel ı̂ncât ∀k ≥ k0 , ∃i ∈ 1, nk aşa ı̂ncât x ∈ Eik ⊆ (x − δ, x + δ), de unde rezultă
ε
f ∆k (x) − f ∆ (x) = Mik − mki ≤ sup f (y) − inf f (y) ≤ .
k
y∈(x−δ,x+δ)∩[a,b] y∈(x−δ,x+δ)∩[a,b] 2
Deci,
ε
f ∆k (x) − f ∆ (x) ≤ , ∀k ≥ k0 ,
2
k

ε
de unde, trecând la limită cu k → ∞, obţinem f (x) − f (x) ≤ < ε. Cum ε > 0 a fost luat arbitrar, rezultă
{ } 2
f (x) = f (x). Prin urmare avem: x ∈ [a, b]| f (x) ̸= f (x) ⊆ {x ∈ [a, b]| f este discontinuă ı̂n x}. Deoarece
{ }
f este continuă µ-a.p.t., µ({x ∈ [a, b]| f este discontinuă ı̂n x}) = 0 şi atunci µ( x ∈ [a, b]| f (x) ̸= f (x) ) = 0,
adică f = f µ-a.p.t.. Deoarece f şi f sunt măsurabile Lebesgue, din Teorema 11.31 obţinem
∫ ∫
f dµ = f dµ.
[a,b] [a,b]
∫ ∫
Cum ∥∆k ∥ → 0, din Propoziţia 11.45(4), f dµ = I şi f dµ = I şi deci avem I = I.
[a,b] [a,b]
Atunci, din Teorema 11.42 rezultă că f ∈ R([a, b]).

Observaţia 11.52 Ţinând seama de teorema de mai sus, funcţii cu o definiţie complicată, dar care sunt continue
µ-a.p.t., vor fi integrabile Riemann. În acest caz, integrala lor Riemann (care este dificil de calculat direct) va fi
determinată calculând integrala Lebesgue.

86
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 11 INTEGRALA LEBESGUE

Exerciţiul 11.53 Fie funcţia (lui Riemann) f : [0, 1] → R, definită prin

{
0, dacă x = 0 sau x ∈ [0, 1] \ Q
f (x) = .
1
n , dacă x ∈ [0, 1] ∩ Q, x = m
n , unde m, n ∈ N∗ cu (m, n) = 1
∫ 1
Să se arate că f este continuă µ-a.p.t. şi să se calculeze f (x)dx.
0

În continuare vom renunţa la condiţia de mărginire a intervalului de definiţie al funcţiei.

Definiţia 11.54 Fie a ∈ R şi fie o funcţie f : [a, ∞) → R aşa ı̂ncât f ∈ R([a, b]), ∀b ∈ (a, ∞).
∫ ∞ ∫ b ∫ ∞
1. Vom nota cu f (x)dx limita lim f (x)dx. Dacă există numărul f (x)dx ∈ R, acesta se numeşte
a b→∞ a a
integrala Riemann a funcţiei f pe intervalul [a, ∞). ∫ ∞
2. Funcţia f se numeşte integrabilă Riemann pe [a, ∞) dacă ∃ f (x)dx ∈ R.
a

Mulţimea funcţiilor integrabile Riemann pe [a, ∞) se notează cu R([a, ∞)).

Observaţia 11.55 Dacă |f | ∈ R([a, ∞)), atunci f ∈ R([a, ∞)).

Observaţia 11.56 Dacă f ∈ R([a, b]), ∀b ∈ (a, ∞), atunci f este măsurabilă Lebesgue pe [a, ∞).
Într-adevăr, cum pentru orice n ∈ N cu n > a, f ∈ R([a, n]), rezultă că f este continuă µ-a.p.t. pe [a, n] şi deci
este măsurabilă Lebesgue pe [a, n]. Atunci, pentru orice D ∈ τ0 , f −1 (D) ∩ [a, n] ∈ M[a,n] ⊆ M. În consecinţă,
∪ ∪ ∪
(f −1 (D) ∩ [a, n]) ∈ M şi cum [a, ∞) = [a, n], rezultă f −1 (D) = (f −1 (D) ∩ [a, n]) ∈ M[a,∞) .
n>a n>a n>a

Teorema 11.57 Fie a ∈ R şi fie o funcţie f : [a, ∞) → [0, ∞) aşa ı̂ncât f ∈ R([a, b]), ∀b ∈ (a, ∞). Atunci
∫ ∞ ∫
∃ f (x) dx = f dµ.
a [a,∞)

Demonstraţie. Cum am văzut mai∫ sus, f este măsurabilă Lebesgue pe [a, ∞) şi deci, din Corolarul 11.20,
funcţia ν : M[a,∞) → [0, ∞], ν (A) = f dµ, este o măsură.
A
Deoarece ν este continuă pe şiruri ascendente, iar şirul ([a, n])n>a este ascendent cu lim[a, n] = [a, ∞), obţinem
n
∫ ∫
f dµ = ν([a, ∞)) = ν(lim[a, n]) = lim ν([a, n]) = lim f dµ.
[a,∞) n n→∞ n→∞ [a,n]
∫ ∫ n
Dar f ∈ R([a, n]), ∀n > a şi atunci, din Teorema 11.46 rezultă că f dµ = f (x)dx, ∀n > a. Deci
[a,n] a
∫ ∫ n
f dµ = lim f (x)dx.
[a,∞) n→∞ a
∫ b
Pe de altă parte, ı̂ntrucât f este nenegativă, funcţia b → f (x)dx este crescătoare pe (a, ∞) şi atunci
∫ b ∫ ∞ ∫ n a

∃ lim f (x)dx ∈ [0, ∞]. Deci ∃ f (x)dx = lim f (x)dx. Prin urmare,
b→∞ a a n→∞ a
∫ ∞ ∫
f (x) dx = f dµ.
a [a,∞)

Corolar 11.58 Fie a ∈ R şi fie o funcţie f : [a, ∞) → [0, ∞) aşa ı̂ncât f ∈ R([a, b]), ∀b ∈ (a, ∞). Atunci
f ∈ L([a, ∞)) ⇔ f ∈ R([a, ∞)).

Teorema 11.59 Fie a ∈ R şi fie o funcţie f : [a, ∞) → R aşa ı̂ncât f ∈ R([a, b]), ∀b ∈ (a, ∞). Dacă funcţia f
are integrală Lebesgue pe [a, ∞), atunci
∫ ∞ ∫
∃ f (x) dx = f dµ.
a [a,∞)

În plus, f ∈ L([a, ∞)) ⇔ |f | ∈ R([a, ∞)).

87
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 12 SPAŢII LP

Demonstraţie. Fie f + şi f − , partea pozitivă şi partea negativă a funcţiei f .

1 1
Deoarece f + = (|f | + f ), f − = (|f | − f ) şi f ∈ R([a, b]), ∀b ∈ (a, ∞), rezultă că |f |, f + , f − ∈ R([a, b]),
2 2
∀b ∈ (a, ∞). Atunci, din Teorema 11.57 obţinem:
∫ ∞ ∫ ∫ ∞ ∫
∃ f + (x) dx = f + dµ şi ∃ f − (x) dx = f − dµ.
a [a,∞) a [a,∞)

Întrucât f are integrală Lebesgue pe [a, ∞), rezultă:

∫ ∫ ∫ ∫ ∞ ∫ ∞ ∫ ∞
f dµ = f + dµ − f − dµ = f + (x) dx − f − (x) dx = f (x) dx.
[a,∞) [a,∞) [a,∞) a a a

Pe de altă parte, f ∈ L([a, ∞)) ⇔ |f | ∈ L([a, ∞)) (vezi Teorema 11.26(2)), iar din Corolarul 11.58 obţinem că
|f | ∈ L([a, ∞)) ⇔ |f | ∈ R([a, ∞)). Prin urmare, f ∈ L([a, ∞)) ⇔ |f | ∈ R([a, ∞)).

Observaţia 11.60 Fie a ∈ R şi fie o funcţie f : [a, ∞) → R aşa ı̂ncât f ∈ R([a, b]), ∀b ∈ (a, ∞). Din teorema
anterioară şi Observaţia 11.55 rezultă că f ∈ L([a, ∞)) ⇒ f ∈ R([a, ∞)). Reciproca acestei afirmaţii nu este
ı̂nsă adevărată, cum reiese şi din exemplul următor:

Exerciţiul 11.61 Fie funcţia f : [0, ∞) → R, definită prin

{ sin(x)
f (x) = x , dacă x > 0 .
1, dacă x = 0

Să se arate că f ∈ R([0, ∞)), dar f ̸∈ L([0, ∞)).

12 Spaţii Lp
În cele ce urmează (X, A, µ) este un spaţiu cu măsură completă. Fie p ∈ [1, ∞).
p
Definiţia 12.1 O funcţie f : X → R se numeşte p-integrabilă dacă este A-măsurabilă şi |f | ∈ L(X).
Mulţimea funcţiilor p-integrabile pe X o vom nota prin Lp (X, A, µ), sau prescurtat cu Lp (X).

Observaţia 12.2 L1 (X) = L(X).

Exemplul 12.3 Considerăm spaţiul cu măsură (N, P(N), µ), unde µ : P(N) → [0, ∞] este definită prin
{
n, pentru card(A) = n
µ(A) = , ∀A ∈ P(N).
∞, pentru card(A) = ℵ0
∞
∑
Cum am văzut ı̂n Exemplul 11.27, L(N, P(N), µ) = {(an ) ⊂ R| |an | < ∞}.
n=0
Fie f : N → R şi notăm f (n) = an , ∀n ∈ N. Atunci
∫ ∫ ∞ ∫
∑ ∞
∑ ∫ ∞
∑ ∞
∑
|f |p dµ = ∪
|f |p dµ = |f (n)|p dµ = |an |p dµ = |an |p µ ({n}) = |an |p
N {n} n=0 {n} n=0 {n} n=0 n=0
n

∫ ∞
∑
şi deci f ∈ Lp (N) ⇔ |f |p dµ < ∞ ⇔ |an |p < ∞. Prin urmare avem:
N n=0

∞
∑
Lp (N, P(N), µ) = {(an ) ⊂ R| |an |p < ∞}.
n=0

Mulţimea Lp (N, P(N), µ) se numeşte spaţiul şirurilor p-sumabile şi se noteaza cu lp .

Teorema 12.4 Lp (X) este un spaţiu liniar real.

88
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 12 SPAŢII LP

Demonstraţie. Fie f, g ∈ Lp (X). Cum f şi g sunt A-măsurabile, f + g este A-măsurabilă.

Deoarece
p p p p p p p
|f + g| ≤ (|f | + |g|) ≤ [2 max (|f | , |g|)] = 2p max (|f | , |g| ) ≤ 2p (|f | + |g| )
p p p p p
şi |f | , |g| ∈ L(X), rezultă 2p (|f | + |g| ) ∈ L(X) şi deci |f + g| ∈ L(X). Prin urmare f + g ∈ Lp (X).
p p p
De asemenea, dacă α ∈ R, αf este A-măsurabilă şi cum |αf | = |α| |f | ∈ L(X), rezultă αf ∈ Lp (X).
Deci Lp (X) este un spaţiu liniar real.

În continuare vom ı̂nzestra acest spaţiu cu o seminormă. Pentru aceasta vom demonstra mai ı̂ntâi câteva inega-
lităţi, cu scopul final de a demonstra inegalitatea triunghiulară.
1 1
Definiţia 12.5 Două numere p, q > 1 se numesc conjugate algebric dacă + = 1. În acest caz, p se numeşte
p q
conjugatul algebric al lui q, iar q se numeşte conjugatul algebric al lui p.

Lema 12.6 (inegalitatea lui Young) Fie p, q > 1, două numere conjugate algebric. Atunci, oricare ar fi
a, b ∈ [0, ∞], are loc inegalitatea:
ap bq
ab ≤ + .
p q
Demonstraţie. Fie a, b ∈ [0, ∞]. Dacă ab = 0, inegalitatea este evidentă. Presupunem deci că a > 0 şi b > 0.
ap bq ap bq
Dacă + = ∞, inegalitatea este evidentă. Presupunem că + < ∞. Atunci a < ∞ şi b < ∞.
p q p q
Definim funcţiile
f : [0, ∞) → [0, ∞), f (x) = xp−1 , ∀x ∈ [0, ∞),
1
g : [0, ∞) → [0, ∞), g(y) = y p−1 , ∀y ∈ [0, ∞).

Întrucât g este inversa funcţiei f , aceasta, raportată la axa Oy, va avea acelaşi grafic cu f (fie acesta Gf ).
Considerăm punctele A(a, 0), B(0, b),∫ M (a, b) şi P (a, f (a)). Aria domeniului delimitat de axa Ox, dreptele x = 0
a
ap
şi x = a şi de graficul Gf este A1 = f (x)dx = , iar aria domeniului delimitat de axa Oy, dreptele y = 0 şi
p
∫ b0 q
b
y = b şi de graficul Gf este A2 = g(y)dy = .
0 q
Cum observăm din desenul de mai jos, suma celor doua arii este mai mare sau egală cu aria dreptunghiului
OAM B, adică ab. Egalitatea are loc când M = P , adică b = f (a).

Prin urmare avem:

ap bq
+ = A1 + A2 ≥ ab.
p q

Teorema 12.7 (inegalitatea lui Hölder) Fie p, q > 1 conjugate algebric şi fie funcţiile f, g ∈ M (X, A).
Atunci are loc inegalitatea
∫ (∫ ) p1 (∫ ) q1
p q
|f g| dµ ≤ |f | dµ |g| dµ .
X X X
Dacă ı̂n plus f ∈ Lp (X) şi g ∈ Lq (X), atunci f g ∈ L(X).

89
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 12 SPAŢII LP

∫
p p
Demonstraţie. Dacă |f | dµ = 0, atunci |f | = 0 µ-a.p.t., de unde rezultă că f = 0 µ-a.p.t.. Deci f g = 0
∫ X ∫
q
µ-a.p.t. şi deci |f g| dµ = 0. Prin urmare inegalitatea este adevărată. În mod analog, dacă |g| dµ = 0,
X ∫ ∫ X
p q
inegalitatea este adevărată. Presupunem ı̂n continuare că |f | dµ > 0 şi |g| dµ > 0.
X X
∫ ∫ (∫ ) p1 (∫ ) q1
p q p q
Dacă |f | dµ = ∞ sau |g| dµ = ∞, atunci |f | dµ |g| dµ = ∞ şi deci inegalitatea este
X X X X
evidentă. ∫ ∫
p q
Presupunem că |f | dµ < ∞ şi |g| dµ < ∞. Atunci, ı̂n inegalitatea lui Young considerăm
X X

|f | |g|
a = (∫ ) p1 şi b = (∫ ) q1 ,
p q
|f | dµ |g| dµ
X X

de unde obţinem
p q
|f g| |f | |g|
(∫ ) p1 (∫ ) q1 ≤ ∫ + ∫ .
p q
p
|f | dµ |g| dµ
q p |f | dµ q |g| dµ
X X
X X

Integrând pe X această inegalitate, rezultă:

∫ ∫ ∫
1 1 1 1 1
(∫ ) p1 (∫ ) q1 |f g| dµ ≤ ∫ |f |
p
dµ + ∫ q
|g| dµ = + = 1.
p q p q
p
|f | dµ
q
|g| dµ
X p |f | dµ X q |g| dµ X
X X
X X

În consecinţă,
∫ (∫ ) p1 (∫ ) q1
p q
|f g| dµ ≤ |f | dµ |g| dµ .
X X X
(∫ ) p1 (∫ ) q1
p q p q
Dacă f ∈ Lp (X) şi g ∈ Lq (X), atunci |f | , |g| ∈ L(X) şi deci |f | dµ |g| dµ < ∞. Din
∫ X X

inegalitatea lui Hölder obţinem |f g| dµ < ∞, de unde deducem că f g ∈ L(X).

X

Exemplul 12.8 Fie p, q > 1 conjugate algebric şi fie două şiruri de numere reale (an ) şi (bn ). Considerăm
funcţiile asociate f : N → R, f (n) = an , ∀n ∈ N şi g : N → R, g(n) = bn , ∀n ∈ N. Folosind observaţiile din
Exemplul 12.3, inegalitatea lui Hölder devine

∞ ∫ (∫ ) p1 (∫ ) q1 ( ∞
) p1 ( ∞
) q1
∑ p q
∑ ∑
|an bn | = |f g| dµ ≤ |f | dµ |g| dµ = |an |p |bn |q .
n=0 N N N n=0 n=0

Pentru p = q = 2 obţinem inegalitatea lui Cauchy-Buniakovski-Schwarz:

∞
( ∞
) 21 ( ∞
) 12
∑ ∑ ∑
|an bn | ≤ |an |2 |bn |2 .
n=0 n=0 n=0

Pentru an = bn = 0, ∀n > m, se obţin variantele acestor inegalităţi ı̂n cazul finit.

Teorema 12.9 (inegalitatea lui Minkowski) Fie p ≥ 1 şi fie funcţiile f, g ∈ M (X, A) aşa ı̂ncât f + g este
bine definită. Atunci are loc inegalitatea
(∫ ) p1 (∫ ) p1 (∫ ) p1
p p p
|f + g| dµ ≤ |f | dµ + |g| dµ .
X X X

Demonstraţie. Dacă p = 1, atunci |f + g| ≤ |f | + |g|, de unde rezultă

∫ ∫ ∫
|f + g| dµ ≤ |f | dµ + |g| dµ.
X X X

90
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 12 SPAŢII LP

Deci inegalitatea
∫ este adevărată. Presupunem ı̂n continuare că p > 1.∫
p p
Dacă |f + g| dµ = 0, inegalitatea este evidentă. Presupunem că |f + g| dµ > 0.
X X
(∫ ) p1 (∫ ) p1 (∫ ) p1
p p p
Dacă |f | dµ + |g| dµ = ∞, inegalitatea este evidentă. Presupunem atunci că |f | dµ +
X X X
(∫ ) p1 ∫ ∫
p p p
|g| dµ < ∞, adică |f | dµ < ∞ şi |g| dµ < ∞. Prin urmare f, g ∈ Lp (X) şi atunci, din Teorema
X ∫ X X
p
12.4, f + g ∈ Lp (X). Deci |f + g| dµ < ∞.
X
Are loc inegalitatea:
∫ ∫ ∫ ∫
p p−1 p−1 p−1
|f + g| dµ = |f + g| |f + g| dµ ≤ |f | |f + g| dµ + |g| |f + g| dµ. (117)
X X X X

p p−1
Fie q = , conjugatul algebric al lui p. Aplicând inegalitatea lui Hölder funcţiilor f şi |f + g| , obţinem:
p−1
∫ (∫ ) p1 (∫ ) q1 (∫ ) p1 (∫ ) q1
p−1 p (p−1)q p p
|f | |f + g| dµ ≤ |f | dµ |f + g| dµ = |f | dµ |f + g| dµ . (118)
X X X X X

p−1
Aplicând inegalitatea lui Hölder funcţiilor g şi |f + g| , obţinem:
∫ (∫ ) p1 (∫ ) q1 (∫ ) p1 (∫ ) q1
p−1 p (p−1)q p p
|g| |f + g| dµ ≤ |g| dµ |f + g| dµ = |g| dµ |f + g| dµ . (119)
X X X X X

Folosind ı̂n (117) inegalităţile (118) şi (119), rezultă

∫ [(∫ ) p1 (∫ ) p1 ] (∫ ) q1
p p p p
|f + g| dµ ≤ |f | dµ + |g| dµ |f + g| dµ ,
X X X X

(∫ )− q1
p
pe care o ı̂nmulţim cu |f + g| dµ ∈ (0, ∞) şi obţinem
X
(∫ ) p1 (∫ )1− q1 (∫ ) p1 (∫ ) p1
p p p p
|f + g| dµ = |f + g| dµ ≤ |f | dµ + |g| dµ .
X X X X

(∫ ) p1
p
Teorema 12.10 Fie p ≥ 1 şi fie funcţia ∥·∥p : L (X) → [0, ∞), ∥f ∥p = p
|f | dµ , ∀f ∈ Lp (X).
X
∥·∥p este o seminormă pe Lp (X), adică are următoarele proprietăţi:
1. ∥αf ∥p = |α| ∥f ∥p , ∀α ∈ R, ∀f ∈ Lp (X),
2. ∥f + g∥p ≤ ∥f ∥p + ∥g∥p , ∀f, g ∈ Lp (X) (numită inegalitatea triunghiulară).
∫
p
Demonstraţie. Pentru orice f ∈ Lp (X), |f | dµ ∈ [0, ∞) şi deci funcţia ∥·∥p este bine definită.
X
(∫ ) p1 (∫ ) p1
p p
1. Fie α ∈ R şi f ∈ L (X). Atunci ∥αf ∥p =
p
|αf | dµ = |α| |f | dµ = |α| ∥f ∥p .
X X
2. Fie f, g ∈ Lp (X). Din inegalitatea lui Minkowski obţinem
(∫ ) p1 (∫ ) p1 (∫ ) p1
p p p
∥f + g∥p = |f + g| dµ ≤ |f | dµ + |g| dµ = ∥f ∥p + ∥g∥p .
X X X

∫
p
Observaţia 12.11 ∥f ∥p = 0 ⇔ |f | dµ = 0 ⇔ f = 0 µ-a.p.t.
X

Din observaţia de mai sus deducem că ı̂n general ∥·∥p nu este o normă. Există ı̂nsă situaţii ı̂n care acesta este
normă, adică, pe lângă proprietăţile seminormei mai are şi proprietatea ∥f ∥p = 0 ⇒ f = 0.

91
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 12 SPAŢII LP

Exemplul 12.12 Fie (N, P(N), µ), spaţiul cu măsură considerat ı̂n Exemplul 12.3 şi fie lp = Lp (N, P(N), µ).
Cum µ(A) = 0 ⇔ A = ∅, rezultă că o funcţie f : N → R este nulă µ-aproape peste tot dacă şi numai dacă f este
nulă peste tot. Prin urmare, funcţia ∥·∥p este o normă pe lp .
Din observaţiile făcute ı̂n Exemplul 12.3, pentru orice şir (an ) ∈ lp , avem
( ∞
) p1
∑
∥(an )∥p = |an | p
.
n=0

Observaţia 12.13 Seminorma ∥·∥p poate fi privită ca o normă dacă identificăm funcţiile egale µ-a.p.t.. În acest
sens, pentru orice f, g ∈ Lp (X) definim relaţia

f ∼ g ⇔ f = g µ-a.p.t.

∼ este o relaţie de echivalenţă pe Lp (X). Astfel, pentru orice f ∈ Lp (X) considerăm fb = {g ∈ Lp (X)| g ∼ f },
clasa de echivalenţă a funcţiei f ı̂n raport cu ∼. Fie Lp (X, A, µ) mulţimea factor asociată relaţiei ∼, adică
{ }
Lp (X, A, µ) = fb| f ∈ Lp (X) .

Când nu există pericol de confuzie, vom nota acest spaţiu cu Lp (X).

Exerciţiul 12.14 1. Definim operaţiile

+ : Lp (X) × Lp (X) → Lp (X), fb + gb = f[

+ g, ∀fb, gb ∈ Lp (X),

· : R × Lp (X) → Lp (X), α · fb = αd
· f , ∀α ∈ R, ∀fb ∈ Lp (X).
Funcţiile + şi · sunt bine definite şi (Lp (X), +, ·) este
un spaţiu liniar real.

2. Fie funcţia ∥·∥ : Lp (X) → [0, ∞), definită prin fb = ∥f ∥ , ∀fb ∈ Lp (X).
p p
p
∥·∥p este bine definită şi este o normă pe Lp (X).

Observaţia 12.15 Din exerciţiul de mai sus deducem că (Lp (X), ∥·∥p ) este un spaţiu liniar normat.

Definiţia 12.16 Fie un şir (fn ) ⊆ Lp (X) şi fie f ∈ Lp (X).

∥·∥p
1. Spunem că şirul (fn ) converge ı̂n medie de ordinul p la funcţia f , şi notăm cu fn −→ f , dacă ∥fn − f ∥p −→ 0.
∥·∥p
2. Spunem că şirul (fn ) converge ı̂n medie de ordinul p dacă există o funcţie f ∈ Lp (X) astfel ı̂ncât fn −→ f .
3. Spunem că şirul (fn ) este fundamental ı̂n medie de ordinul p dacă

∀ε > 0, ∃nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀m, n ≥ nε , ∥fm − fn ∥p < ε.

Observaţia 12.17 Deoarece ı̂n general ∥·∥p nu este o normă, şirurile convergente ı̂n medie de ordinul p nu au
limită unică.
∥·∥p ∥·∥p
Fie un şir (fn ) ⊆ Lp (X) şi fie f, g ∈ Lp (X) astfel ı̂ncât fn −→ f şi fn −→ g. Atunci avem

∥f − g∥p ≤ ∥f − fn ∥p + ∥fn − g∥p −→ 0.

Prin urmare ∥f − g∥p = 0 şi deci f = g µ-a.p.t..

Teorema 12.18 Un şir (fn ) ⊆ Lp (X) este convergent ı̂n medie de ordinul p dacă şi numai dacă (fn ) este
fundamental ı̂n medie de ordinul p.
Demonstraţie. Fie un şir (fn ) ⊆ Lp (X).
⇒”:
” ∥·∥p
Dacă (fn ) converge ı̂n medie de ordinul p, atunci există o funcţie f ∈ Lp (X) astfel ı̂ncât fn −→ f şi deci, pentru
ε
un ε > 0, există nε aşa ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∥fn − f ∥p < .
2
ε ε
Atunci, ∀m, n ≥ nε avem ∥fm − f ∥p < şi ∥fn − f ∥p < şi ţinând seama că ∥·∥p satisface inegalitatea
2 2
triunghiulară, obţinem
ε ε
∥fm − fn ∥p ≤ ∥fm − f ∥p + ∥f − fn ∥p < + = ε.
2 2
Deci, ∀ε > 0, ∃nε ∈ N aşa ı̂ncât ∀m, n ≥ nε , ∥fm − fn ∥p < ε, adică şirul este fundamental ı̂n medie de ordinul p.

92
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 12 SPAŢII LP

⇐”:
”
Presupunem că şirul (fn ) este fundamental ı̂n medie de ordinul p. Atunci

∀ε > 0, ∃nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀m, n ≥ nε , ∥fm − fn ∥p < ε. (120)

1
Fie n0 = 0. Pentru fiecare k ∈ N∗ , luând ı̂n (120) ε = , există nk > nk−1 astfel ı̂ncât
2k
1
∀m, n ≥ nk , ∥fm − fn ∥p < . (121)
2k
Cum şirul (nk )k∈N este crescător, din (121) rezultă
1
fn − fnk p < k , ∀k ∈ N∗ . (122)
k+1
2
Pentru fiecare j ∈ N∗ , considerăm funcţia

∑
j
 
gj =  fn − f nk  .
k+1
k=1

Întrucât şirul (gj )j∈N∗ este crescător, este bine definită funcţia
∞
∑  
g = lim gj =  fn − f nk  .
k+1
j→∞
k=1

∑
j
∑
j
1 1
Atunci g este A-măsurabilă, iar din (122) obţinem ∥gj ∥p ≤ fn − fn
< = 1 − j < 1. Deci
k+1 k p k
2 2
k=1 k=1

∥gj ∥p < 1, ∀j ∈ N∗ . (123)

( )
Aplicând Teorema Lebesgue-Beppo-Levi (Teorema 11.15) şirului gjp , rezultă
∫ ∫ ∫ (123)
p
p
g dµ = lim gjp dµ = lim gjp dµ = lim ∥gj ∥p ≤ 1.
X X j→∞ j→∞ X j→∞

∞
∑
Atunci g p ∈ L(X) şi deci g este finită µ-a.p.t.. Prin urmare, seria fn0 + (fnk+1 − fnk ) este absolut convergentă
k=1
µ-a.p.t.. { }
∞
∑
Fie mulţimea A = x ∈ X| fn0 (x) + (fnk+1 (x) − fnk (x)) este convergentă şi fie funcţia f : X → R, definită
k=1
prin  ∞
 f (x) + ∑(f

n0 nk+1 (x) − fnk (x)), dacă x ∈ A
f (x) = .

 k=1
0, dacă x ̸∈ A
∞
∑ ∞
∑
Rezultă că fn0 + (fnk+1 − fnk ) = f µ-a.p.t. şi cum seria fn0 + (fnk+1 − fnk ) este telescopică, deducem că
k=1 k=1

µ−a.p.t.
fnk −→ f.

Arătăm ı̂n continuare că şirul (fn ) converge ı̂n medie de ordinul p la funcţia f .
Deoarece (fn ) este fundamental ı̂n medie de ordinul p, pentru un ε > 0, există nε ∈ N astfel ı̂ncât
ε
∀n, m ≥ nε , ∥fn − fm ∥p < . (124)
2
Fie un m ≥ nε .
p p p p
Cum |f − fm | = lim |fnk − fm | µ-a.p.t., avem |f − fm | = lim inf |fnk − fm | µ-a.p.t., şi aplicând Lema lui
k→∞ k→∞
p
Fatou şirului (|fnk − fm | )k∈N , obţinem:
∫ ∫ ∫ (124) εp
p p p p
|f − fm | dµ = lim inf |fnk − fm | dµ ≤ lim inf |fnk − fm | dµ = lim inf ∥fnk − fm ∥p ≤ p .
X X k→∞ k→∞ X k→∞ 2

93
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 12 SPAŢII LP

∫
p
Deci |f − fm | dµ < ∞, adică f − fm ∈ Lp (X) şi cum fm ∈ Lp (X), obţinem f = (f − fm ) + fm ∈ Lp (X).
X
ε
De asemenea avem ∥f − fm ∥p ≤ < ε şi deci
2
∀ε > 0, ∃nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀m ≥ nε , ∥f − fm ∥p < ε,

∥·∥p
adică fn −→ f .

( )
Corolar 12.19 Lp (X) , ∥·∥p este un spaţiu Banach (adică este un spaţiu metric complet ı̂n raport cu metrica
indusă de norma ∥·∥p ).

Observaţia 12.20 Mai mult, spaţiul (L2 (X), ∥·∥2 ) are o structură de spaţiu
√Hilbert, adică este un spaţiu Banach

b
şi există un produs scalar < ·, · >: L (X) × L (X) → R aşa ı̂ncât f = < fb, fb >, ∀fb ∈ L2 (X).
2 2
∫ 2

Produsul scalar este definit prin < fb, gb >= f gdµ, ∀fb, gb ∈ L2 (X).
X

Reamintim că un produs scalar, pe un spaţiu liniar real X, este o aplicaţie < ·, · >: X × X → R cu următoarele
proprietăţi:
1. < x, x >≥ 0, ∀x ∈ X şi < x, x >= 0 ⇔ x = 0,
2. < x, y >=< y, x >, ∀x, y ∈ X,
3. < αx + βy, z >= α < x, z > +β < y, z >, ∀x, y, z ∈ X, ∀α, β ∈ R.

În continuare vom compara convergenţa ı̂n medie de ordinul p cu celelalte tipuri de convergenţă.

Exerciţiul 12.21 Fie p ≥ 1 şi fie intervalul [0, 1] ı̂nzestrat cu măsura Lebesgue. Pentru orice n ∈ N definim
3 2
funcţia fn : [0, 1] → [0, ∞), fn (x) = n p x p e−n x , ∀x ∈ [0, 1] şi fie f : [0, 1] → [0, ∞), f (x) = 0, ∀x ∈ [0, 1].
2 2

∥·∥p
p
Să se arate că fn −→ f , dar fn ̸−→ f .
[0,1]

Exerciţiul 12.22 Fie p ≥ 1 şi fie intervalul [0, 1] ı̂nzestrat cu măsura Lebesgue. Pentru orice k ∈ N∗ şi orice
(k − 1)k
i ∈ 1, k, fie mulţimea Eik = [ i−1 i
k , k ] şi funcţia f<k,i> = χEik , unde < k, i >= + i. De asemenea, fie
2
funcţia f : [0, 1] → [0, ∞), f (x) = 0, ∀x ∈ [0, 1].
∥·∥p p
Să se arate că fn −→ f , dar fn ̸−→ f .
[0,1]

Observaţia 12.23 Din exemplele de mai sus deducem că ı̂ntre convergenţa punctuală şi convergenţa ı̂n medie
de ordinul p pe spaţiul Lp (X) nu există nici o legătură, chiar dacă măsura spaţiului este finită.

u ∥·∥p
Exerciţiul 12.24 Presupunem µ(X) < ∞ şi fie f, fn ∈ Lp (X), ∀n ∈ N. Dacă fn −→ f , atunci fn −→ f .
X

Observaţia 12.25 Dacă măsura spaţiului este infinită, rezultatul de mai sus nu se mai păstrează. În acest sens
considerăm următorul exemplu:

Exerciţiul 12.26 Fie intervalul [1, ∞) ı̂nzestrat cu măsura Lebesgue şi fie un p ≥ 1. Pentru orice n ∈ N∗
definim funcţia fn : [1, ∞) → R prin
{
x− p + n− p , dacă x ∈ [1, n]
2 1

fn (x) = .
x− p ,
2
dacă x ∈ (n, ∞)

∥·∥p
De asemenea, definim funcţia f : [1, ∞) → R, f (x) = x− p , ∀x ≥ 1. Să se arate că fn −→ f , dar fn ̸−→ f .
2 u
[1,∞)

∥·∥p µ
Teorema 12.27 Fie f, fn ∈ Lp (X), ∀n ∈ N. Dacă fn −→ f , atunci fn −→ f .

94
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 12 SPAŢII LP

Demonstraţie. Fie un ε > 0. Pentru orice n ∈ N considerăm mulţimea An,ε = {x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ ε}.
Atunci avem ∫ ∫ ∫
∥fn − f ∥pp = |fn − f |p dµ ≥ |fn − f |p dµ ≥ εp dµ = εp µ(An,ε )
X An,ε An,ε
µ
şi cum ∥fn − f ∥p −→ 0, rezultă lim µ(An,ε ) = 0. Deci fn −→ f .
n→∞

p
Observaţia 12.28 Fie (fn ) şirul din Exerciţiul 12.21. Deoarece µ([0, 1]) = 1 < ∞ şi fn −→ 0, din Teorema lui
[0,1]
∥·∥p
a.u. µ
Egorov (Teorema 9.17) rezultă că fn −→ 0 şi deci fn −→ 0. Cum fn ̸−→ 0, deducem că, ı̂n Lp (X), convergenţa
ı̂n măsură nu determină convergenţa ı̂n medie de ordinul p.
Cu condiţii suplimentare asupra şirului, convergenţa ı̂n măsură determină convergenţa ı̂n medie de ordinul p,
cum reiese din exerciţiul următor.
µ
Exerciţiul 12.29 Fie f, fn ∈ Lp (X), ∀n ∈ N. Dacă există g ∈ Lp (X) aşa ı̂ncât |fn | ≤ g, ∀n ∈ N şi fn −→ f ,
∥·∥p
atunci fn −→ f .

Teorema 12.30 Presupunem µ(X) < ∞ şi fie 1 ≤ p < q < ∞. Atunci Lq (X) ⊆ Lp (X) şi
( )
τ∥·∥p ⊆ τ∥·∥q .
Lq (X)

Demonstraţie. Aplicând inegalitatea lui Hölder funcţiilor |f |p şi 1, cu numerele conjugate algebric q
p şi q
q−p ,
obţinem:
∫ (∫ ) pq (∫ ) q−p
q
(∫ ) pq
q q−p
|f | dµ ≤
p
(|f | ) dµ
p p
dµ = |f | dµ
q
(µ(X)) q ,
X X X X
1
de unde, prin ridicare la puterea p rezultă
(∫ ) p1 (∫ ) q1
q−p
|f | dµ
p
≤ |f | dµ
q
(µ(X)) pq
. (125)
X X

(∫ ) q1 (∫ ) p1
Dacă f ∈ L (X), atunci
q
|f | dµ
q
< ∞ şi cum µ(X) < ∞, din inegalitatea de mai sus obţinem |f | dµ
p
< ∞,
X X
adică f ∈ Lp (X). Deci Lq (X) ⊆ Lp (X). ( )
q−p
Atunci inegalitatea (125) se rescrie astfel: ∥f ∥p ≤ (µ(X)) pq
∥f ∥q , ∀f ∈ Lq (X), de unde rezultă că τ∥·∥p ⊆
Lq (X)
τ∥·∥q (vezi [7], pag. 66).

Observaţia 12.31 În general, ı̂n condiţiile teoremei anterioare, incluziunea Lq (X) ⊆ Lp (X) este strictă. În
acest sens, considerăm următorul exemplu:

Exerciţiul 12.32 Fie p ≥ 1 şi fie intervalul (0, 21 ] ı̂nzestrat cu măsura Lebesgue. Definim funcţia f : (0, 12 ] → R
prin f (x) = x− p (ln x)− p , ∀x ∈ (0, 12 ]. Să se arate că f ∈ Lp ((0, 21 ]), dar f ̸∈ Lq ((0, 12 ]), pentru orice q > p.
1 2

Observaţia 12.33 De asemenea, dacă măsura spaţiului nu este finită, rezultatul Teoremei 12.30 nu se mai
păstrează.

Exerciţiul 12.34 Fie intervalul (0, ∞) ı̂nzestrat cu măsura Lebesgue. Definim funcţia f : (0, ∞) → R prin
f (x) = x− 2 (1 + | ln x|)−1 , ∀x ∈ (0, ∞). Să se arate că f ∈ L2 ((0, ∞)), dar f ̸∈ Lp ((0, ∞)), pentru orice p ≥ 1 cu
1

p ̸= 2.

Observaţia 12.35 Mai mult, există exemple de spaţii cu măsură infinită ı̂n care 1 ≤ p < q ⇒ Lp (X) ⊆ Lq (X).
În acest sens, considerăm următorul exemplu:

Exerciţiul 12.36 Fie spaţiul cu măsură (N, P(N), µ), din Exemplul 12.3.
Notăm cu c0 = {(an ) ⊂ R| an −→ 0} şi fie funcţia ∥ · ∥u : c0 → [0, ∞), ∥(an )∥u = sup |an |. Să se arate că
n∈N
1. 1 ≤ p < q < ∞ ⇒ lp ( lq ( c0 ,
2. c0 este un spaţiu liniar real şi ∥ · ∥u este o normă pe c0 .
3. Pentru orice p ≥ 1, mulţimea lp este densă ı̂n spaţiul normat (c0 , ∥ · ∥u ).

95
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 12 SPAŢII LP

Observaţia 12.37 Să considerăm din nou spaţiul (N, P(N), µ) şi facem următoarele notaţii:
s = {(an )| (an ) este un şir de numere reale},
m = {(an ) ∈ s| (an ) este mărginit},
c = {(an ) ∈ s| (an ) este convergent},
R∞ = {(an ) ∈ s| ∃n ∈ N astfel ı̂ncât am = 0, ∀m > n},
Rn = {(an ) ∈ s| am = 0, ∀m > n}, unde n ∈ N∗ .
Atunci, pentru 1 < p < q avem

Rn ( R∞ ( l1 ( lp ( lq ( c0 ( c ( m ( s

şi toate aceste mulţimi au structură de spaţiu liniar real. Prin urmare, atât ∥ · ∥u cât şi normele ∥ · ∥p pot fi
considerate şi pe Rn . În acest caz, ∥ · ∥2 se numeşte norma euclidiană. Cum Rn este un spaţiu liniar finit
dimensional (de dimensiune egală cu n), orice două norme pe Rn sunt echivalente şi deci, toate normele definite
pe acest spaţiu vor genera aceeaşi topologie (vezi [7], pag. 91). Din punct de vedere geometric, ı̂nsă, bilele generate
de fiecare dintre aceste norme vor avea forme diferite.

Exerciţiul 12.38 Pe spaţiul R2 , să se reprezinte grafic bila ı̂nchisă centrată ı̂n origine şi cu raza r > 0, relativ
la normele ∥ · ∥p (p ≥ 1) şi ∥ · ∥u .

96
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 12 SPAŢII LP

Cursul 11

Proprietăţi de densitate ı̂n spaţiile Lp

Proprietăţile de densitate ne permit să aproximăm funcţiile din Lp (X) cu funcţii din Lp (X) cu o structură mai
simplă, sau cu mai multe proprietăţi, aflate ı̂ntr-o clasă mai mică” de funcţii.
”
Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi fie p ∈ [1, ∞). Considerăm mulţimea E p (X, A) = E(X, A)∩Lp (X),
adică
E p (X, A) = {f ∈ Lp (X)| f este A-etajată} .

Teorema 12.39 E p (X, A) este o mulţime densă ı̂n Lp (X) ı̂n sensul seminormei ∥·∥p , adică E p (X, A) = Lp (X).

Demonstraţie. Fie o funcţie f ∈ Lp (X) şi fie f + şi f − partea pozitivă şi partea negativă a funcţiei f . Deci
f = f + − f −.
Cum f + este A-măsurabilă şi nenegativă, din Teorema de aproximare a funcţiilor măsurabile cu funcţii etajate
p
(Teorema 10.1), există un şir (gn ) ⊆ E(X, A) astfel ı̂ncât gn (X) ⊆ [0, ∞] şi gn ≤ gn+1 , ∀n ∈ N, iar gn −→ f + .
X
De asemenea, deoarece f − este A-măsurabilă şi nenegativă, există un şir (hn ) ⊆ E(X, A) astfel ı̂ncât hn (X) ⊆
p
[0, ∞] şi hn ≤ hn+1 , ∀n ∈ N, iar hn −→ f − .
X
Pentru orice n ∈ N, considerăm funcţia fn : X → [0, ∞], fn = gn − hn . Din proprietăţile şirurilor (fn ) şi (gn )
p
obţinem că (fn ) ⊆ E(X, A) şi fn −→ f + − f − = f . În plus, pentru orice n ∈ N, avem
X

|fn | ≤ |gn | + |hn | = gn + hn ≤ f + + f − = |f |

şi deci
p p p p
|fn − f | ≤ (|fn | + |f |) ≤ (2 |f |) = 2p |f | .
p p
Cum f ∈ Lp (X), rezultă |f | ∈ L(X) şi atunci 2p |f | ∈ L(X).
p p p p p
În concluzie avem: 2p |f | ∈ L(X), |fn − f | ≤ 2p |f | , ∀n ∈ N şi |fn − f | −→ 0, adică sunt ı̂ndeplinite condiţiile
X
Teoremei convergenţei dominate (Teorema 11.33) şi atunci
∫ ∫
p
|fn − f | dµ −→ 0dµ = 0.
X X
∫
p
Prin urmare, există n0 ∈ N aşa ı̂ncât |fn − f | dµ < ∞, ∀n ≥ n0 şi atunci, fără să restrângem generalitatea,
∫ X
p
putem presupune că |fn − f | dµ < ∞, ∀n ∈ N. Deci fn − f ∈ Lp (X), ∀n ∈ N şi cum f ∈ Lp (X), obţinem că
X
fn = (fn − f ) + f ∈ Lp (X), ∀n ∈ N. Rezultă că fn ∈ E p (X, A), ∀n ∈ N.
Atunci, convergenţa de mai sus se rescrie astfel: ∥fn − f ∥p −→ 0 şi, ı̂n consecinţă, ∃ (fn ) ⊆ E p (X, A) astfel ı̂ncât
∥·∥p
fn −→ f . Deci f ∈ E p (X, A).
Atunci avem E p (X, A) ⊆ Lp (X) ⊆ E p (X, A), de unde rezultă E p (X, A) ⊆ Lp (X) ⊆ E p (X, A).
Prin urmare, E p (X, A) = Lp (X).

Teorema 12.40 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi fie τ o topologie pe X astfel ı̂ncât τ ⊆ A, iar (X, τ ) este un
spaţiu T4 . Fie µ : A → [0, ∞] o măsură σ-finită, completă şi τ -regulată, p ≥ 1 şi mulţimea

C (X) = {f ∈ Lp (X)| f este τ -continuă} .

Atunci C(X) este densă ı̂n Lp (X) ı̂n sensul seminormei ∥·∥p , adică C(X) = Lp (X).

97
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 12 SPAŢII LP

Demonstraţie. Vom arăta mai ı̂ntâi incluziunea E p (X, A) ⊆ C(X). Pentru aceasta să considerăm o funcţie
f ∈ E p (X, A), adică f ∈ E(X, A) ∩ Lp (X). Cum f este A-etajată, există a1 , ..., an ∈ R astfel ı̂ncât f (X) =
∑
n
{a1 , ..., an } şi Ai = f −1 ({ai }) ∈ A, ∀i ∈ 1, n. Deci f = ai χAi .
i=1
Fie J = {i ∈ 1, n; ai = 0}, K = {i ∈ 1, n; |ai | = ∞} şi I = {i ∈ 1, n; i ∈ / J ∪ K}. Deoarece f ∈ Lp (X), f este
finită µ − a.p.t. şi atunci µ(Ai ) = 0, ∀i ∈ K.
Fie ε > 0. Deoarece µ este σ-finită şi τ -regulată, din Teorema 5.8(1⇒2), pentru orice i ∈ I, ∃Fi ∈ Fτ şi ∃Gi ∈ τ
astfel ı̂ncât
εp
Fi ⊆ Ai ⊆ Gi şi µ (Gi \Fi ) < p p p.
2 n |ai |
Cum mulţimile Fi , cGi sunt τ −ı̂nchise şi Fi ∩ cGi = ∅, iar (X, τ ) este un spaţiu separat T4 , din Lema lui Urı̂son
∑gi : X → [0, 1] aşa ı̂ncât gi (x) = 1, ∀x ∈ Fi şi gi (x) = 0, ∀x ∈ cGi .
(Teorema 10.4), există o funcţie τ -continuă
Fie funcţia g : X → R, definită prin g = ai gi .
i∈I
Cum funcţia gi este τ -continuă, ∀i ∈ I, rezultă că g este τ -continuă.
Fie i ∈ I şi x ∈ c (Gi \Fi ) = cGi ∪ Fi . Atunci x ∈ cGi sau x ∈ Fi . Dacă x ∈ cGi , cum Ai ⊆ Gi , avem x ∈ cAi şi
deci |χAi (x) − gi (x)| = |0 − 0| = 0. Dacă x ∈ Fi , cum Fi ⊆ Ai , avem x ∈ Ai şi deci |χAi (x) − gi (x)| = |1 − 1| = 0.
Deci |χAi − gi | = 0 pe c (Gi \Fi ). De asemenea avem |χAi − gi | ≤ |χAi | + |gi | ≤ 1 + 1 = 2.
Prin urmare
∑ n ∑ ∑ ∑ ∑ ∑ ∑

∥f − g∥p = ai χAi − ai gi = ai χAi + ai χAi − ai gi ≤ |ai | ∥χAi ∥p + |ai | ∥χAi − gi ∥p =

i=1 i∈I p i∈K i∈I i∈I p i∈K i∈I
(∫ ) p1 (∫ ∫ ) p1
∑ 1 ∑ p
∑ p p
|ai |µ(Ai ) p + |ai | |χAi − gi | dµ = |ai | |χAi − gi | dµ + |χAi − gi | dµ ≤
i∈K i∈I X i∈I Gi \Fi c(Gi \Fi )
(∫ ) p1 ( ) p1
∑ ∑ 1 ∑ εp ∑n
ε
|ai | 2p dµ = |ai | 2 (µ (Gi \Fi )) p < |ai | 2 p ≤ = ε.
Gi \Fi 2p np |ai | i=1
n
i∈I i∈I i∈I
Deci ∥f − g∥p < ε, de unde rezultă g − f ∈ Lp (X) şi cum f ∈ Lp (X), obţinem g = (g − f ) + f ∈ Lp (X). Prin
urmare g ∈ C(X). În concluzie avem:

∀f ∈ E p (X, A), ∀ε > 0, ∃g ∈ C(X) astfel ı̂ncât ∥f − g∥p < ε

adică E p (X, A) ⊆ C(X). Atunci avem E p (X, A) ⊆ C(X) ⊆ Lp (X) şi cum, din Teorema 12.39, E p (X, A) =
Lp (X), obţinem:
Lp (X) = E p (X, A) ⊆ C(X) = C(X) ⊆ Lp (X).
Deci C(X) = Lp (X).

Fie spre exemplu mulţimea X = [a, b], ı̂nzestrată cu măsura Lebesgue, şi fie

C([a, b]) = {f : [a, b] → R| f este continuă} .

Din teoremele 11.46 şi 11.51 obţinem incluziunile

C([a, b]) ⊆ R ([a, b]) ⊆ Lp ([a, b]).

Atunci, din teorema anterioară rezultă

∥·∥p ∥·∥p
Lp ([a, b]) = C([a, b]) ⊆ R ([a, b]) ⊆ Lp ([a, b]),

de unde obţinem
∥·∥p ∥·∥p
C([a, b]) = R ([a, b]) = Lp ([a, b]).
Identificând funcţiile ce coincid µ-a.p.t., putem rescrie astfel
∥·∥p ∥·∥p
C([a, b]) = R ([a, b]) = Lp ([a, b]).

Observaţia 12.41 Din cele de mai sus, C([a, b]) şi R ([a, b]) nu sunt subspaţii ı̂nchise ı̂n (Lp ([a, b]), ∥·∥p ) şi, ı̂n
consecinţă, (C([a, b]), ∥·∥p ) şi (R ([a, b]) , ∥·∥p ) nu sunt spaţii Banach (vezi [7], pag. 75). Cum (Lp ([a, b]), ∥·∥p )
este un spaţiu Banach, deducem că (Lp ([a, b]), ∥·∥p ) este un completat pentru spaţiile normate (C([a, b]), ∥·∥p ) şi
(R ([a, b]) , ∥·∥p ) (vezi [7], pag. 84). În particular, (L1 ([a, b]), ∥·∥1 ) este un completat pentru (R ([a, b]) , ∥·∥1 ). În
concluzie, procesul de construcţie al integralei Lebesgue poate fi privit ca un proces de completare al integrabilităţii
Riemann.

98
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 12 SPAŢII LP

Considerăm ı̂n continuare mulţimea M ([a, b]) = {f : [a, b] → R| f este mărginită} şi fie aplicaţia

∥·∥u : M ([a, b]) → [0, ∞], ∥f ∥u = sup |f (x)| , ∀f ∈ M ([a, b]).

x∈[a,b]

Aceasta este bine definită şi este o normă pe M ([a, b]). Fie f, fn ∈ M ([a, b]) , ∀n ∈ N. Atunci avem
∥·∥ u
fn −→
u
f ⇔ fn −→ f.
[a,b]

De asemenea, şirul (fn ) este fundamental ı̂n ∥·∥u dacă şi numai dacă este fundamental uniform pe [a, b]. Cum
orice şir fundamental uniform este convergent uniform, deducem că spaţiul normat (M ([a, b]), ∥·∥u ) este un spaţiu
Banach (vezi [7], pag. 77). Din Teorema lui Weierstrass (referitoare la funcţiile continue pe mulţimi compacte)
rezultă
C([a, b]) ⊆ M ([a, b]) .
Întrucât suma a două funcţii continue este o funcţie continuă şi produsul dintre un scalar şi o funcţie continuă
∥·∥u
este o funcţie continuă, rezultă că C([a, b]) este subspaţiu liniar ı̂n M ([a, b]). Acum, dacă f ∈ C([a, b]) , există
∥·∥u u
un şir (fn ) ⊂ C([a, b]) aşa ı̂ncât fn −→ f şi cum toate funcţiile fn sunt continue, iar fn −→ f , din teorema de
[a,b]
transfer de continuitate prin convergenţa uniformă, rezultă că f este continuă, adică f ∈ C([a, b]). Prin urmare,
∥·∥
C([a, b]) u = C([a, b]) şi deci C([a, b]) este mulţime ı̂nchisă ı̂n (M ([a, b]), ∥·∥u ). Cum C([a, b]) este subspaţiu
liniar, iar (M ([a, b]), ∥·∥u ) este un spaţiu Banach, deducem că (C([a, b]), ∥·∥u ) este un spaţiu Banach (vezi [7],
pag. 75).
Pe R ([a, b]), ı̂ntre normele ∥·∥p şi ∥·∥u există următoarea relaţie:
(∫ ) p1 (∫ ) p1 (∫ ) p1
1
p p
∥f ∥p = |f | dµ ≤ ∥f ∥u dµ = ∥f ∥u dµ = ∥f ∥u (b − a) p . (126)
[a,b] [a,b] [a,b]

( ) ( )
Prin urmare, τ∥·∥p ⊆ τ∥·∥u . De asemenea, τ∥·∥p ⊆ τ∥·∥u .
R([a,b]) C([a,b])

Din Teorema lui Weierstrass (de aproximare uniformă a funcţiilor continue cu polinoame) (vezi [7], pag. 101),
u
pentru orice funcţie f ∈ C([a, b]), există un şir de polinoame (Pn ) ⊂ R[X] astfel ı̂ncât Pn −→ f .
[a,b]
∥·∥u ε
Cum Pn −→ f , pentru un ε > 0, există P ∈ R[X] aşa ı̂ncât ∥f − P ∥u < .
2
Întrucât mulţimea numerelor raţionale este densă ı̂n R, pentru polinomul P , există un polinom Q ∈ Q[X] astfel
ε ε ε
ı̂ncât ∥P − Q∥u < (vezi [7], pag. 102). Atunci ∥f − Q∥u ≤ ∥f − P ∥u + ∥P − Q∥u < + = ε.
2 2 2
Dacă A = {P : [a, b] → R| P ∈ Q[X]}, din cele de mai sus avem

∀f ∈ C([a, b]), ∃Q ∈ A astfel ı̂ncât ∥f − Q∥u < ε,

∥·∥
de unde rezultă că A u = C([a, b]). Altfel spus, mulţimea A este densă ı̂n (C([a, b]), ∥·∥u ).
Deoarece mulţimea A este numărabilă, deducem că (C([a, b]), ∥·∥u ) este un spaţiu separabil ([7], pag. 99).
( )
Teorema 12.42 Pentru orice p ≥ 1, Lp ([a, b]), ∥·∥p este un spaţiu separabil.

∥·∥p
Demonstraţie. Din Teorema 12.40 avem C([a, b]) = Lp ([a, b]). De aici, pentru o funcţie f ∈ Lp ([a, b]) şi
pentru un ε > 0, există g ∈ C([a, b]) astfel ı̂ncât
ε
∥f − g∥p < . (127)
2
∥·∥u
Din cele stabilite anterior, C([a, b]) = A şi atunci, pentru funcţia g, există Q ∈ A astfel ı̂ncât
ε
∥g − Q∥u < 1/p
. (128)
2 (b − a)

Atunci, din (126) şi (128) obţinem:

1 ε
∥g − Q∥p ≤ ∥g − Q∥u (b − a) p < ,
2

99
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 13 SPAŢIUL L∞

care ı̂mpreună cu (127) determină

ε ε
∥f − Q∥p ≤ ∥f − g∥p + ∥g − Q∥p < + = ε.
2 2
∥·∥p
Deci, pentru orice funcţie f ∈ Lp ([a, b]) şi orice ε > 0, există Q ∈ A astfel ı̂ncât ∥f − Q∥p < ε, adică A =
( )
Lp ([a, b]). Cum A este mulţime numărabilă, urmează că Lp ([a, b]), ∥·∥p este un spaţiu separabil.

Observaţia 12.43 Teorema anterioară ne spune de fapt că orice funcţie p-integrabilă pe [a, b] poate fi aproxi-
mată, ı̂n sensul seminormei ∥·∥p , cu polinoame cu coeficienţi raţionali.

13 Spaţiul L∞
Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi fie f : X → R o funcţie A-măsurabilă.
{ } { }
Fie a = sup f (x) ∈ R. Cum f ≤ a, rezultă că a ∈ α ∈ R | f ≤ α µ-a.p.t. şi deci α ∈ R | f ≤ α µ-a.p.t. ̸= ∅.
x∈X { }
Prin urmare, există inf α ∈ R | f ≤ α µ-a.p.t. ∈ R.

Definiţia 13.1 Se numeşte marginea superioară esenţială a funcţiei f numărul

{ }
ess sup f = inf α ∈ R | f ≤ α µ-a.p.t. . (129)

Exemplul 13.2 Să se determine marginea superioară esenţială a funcţiei f : R → R, definită prin
{ 3
x , dacă x ∈ Q
f (x) = .
arctg x, dacă x ∈ R\Q

Observaţia 13.3 Deoarece |f | ≤ sup |f (x)|, rezultă ess sup |f | ≤ sup |f (x)|.
x∈X x∈X

Există situaţii ı̂n care ı̂n inegalitatea de mai sus avem chiar egalitate.

Propoziţia 13.4 Dacă f ∈ C([a, b]), atunci ess sup |f | = sup |f (x)| (= ∥f ∥u ).
x∈[a,b]

Demonstraţie. Deoarece ess sup |f | ≤ sup |f (x)|, dacă sup |f (x)| = 0, atunci ess sup |f | = 0 = sup |f (x)|.
x∈[a,b] x∈[a,b] x∈[a,b]
Presupunem că sup |f (x)| > 0 şi fie β aşa ı̂ncât 0 < β < sup |f (x)|. Atunci ∃x0 ∈ [a, b] astfel ı̂ncât
x∈[a,b] x∈[a,b]
β < |f (x0 )|. Cum f este continuă ı̂n x0 , există δ > 0 aşa ı̂ncât β < |f (x)|, ∀x ∈ (x0 − δ, x0 + δ) ∩ [a, b]. Deci
(x0 −δ, x0 +δ)∩[a, b] ⊆ {x ∈ [a, b]| |f (x)| > β}, de unde 0 < µ((x0 −δ, x0 +δ)∩[a, b]) ≤ µ({x ∈ [a, b]| |f (x)| > β}).
Fie un α ≥ 0 aşa ı̂ncât |f | ≤ α µ-a.p.t.. Atunci µ({x ∈ [a, b]| |f (x)| > α}) = 0.
Dacă α < β, atunci {x ∈ [a, b]| |f (x)| > β} ⊆ {x ∈ [a, b]| |f (x)| > α}, de unde obţinem 0 < µ({x ∈ [a, b]| |f (x)| >
β}) ≤ µ({x ∈ [a, b]| |f (x)| > α}) = 0; contradicţie! Deci β ≤ α. { }
Prin urmare, β ≤ α, ∀α > 0 cu |f | ≤ α µ-a.p.t., de unde rezultă β ≤ inf α ∈ R | |f | ≤ α µ-a.p.t. = ess sup |f |.
Deci, pentru orice β cu 0 < β < sup |f (x)|, avem β ≤ ess sup |f |.
x∈[a,b]
∗ 1 1 1
Fie n0 ∈ N aşa ı̂ncât < sup |f (x)|. Luăm β = sup |f (x)| − , unde n ≥ n0 , şi atunci sup |f (x)| − ≤
n0 x∈[a,b] x∈[a,b] n x∈[a,b] n
ess sup |f | , ∀n ≥ n0 . Prin trecere la limită, obţinem sup |f (x)| ≤ ess sup |f |. Cum inegalitatea inversă este
x∈[a,b]
evidentă, avem ess sup |f | = sup |f (x)|.
x∈[a,b]

Propoziţia 13.5 Dacă f ∈ M (X, A), atunci |f | ≤ ess sup |f | µ-a.p.t..

Demonstraţie.
{ Dacă ess sup |f | }
= ∞, atunci |f | ≤ ess sup |f |. Presupunem că ess sup |f | < ∞.
Fie A = α ∈ R | |f | ≤ α µ-a.p.t. . Atunci, pentru orice n ∈ N∗ , există αn ∈ A astfel ı̂ncât αn < ess sup |f | + n1 .
Cum αn ∈ A, |f | ≤ αn µ-a.p.t. şi deci µ({x ∈ X| |f (x)|
∪ > αn }) = 0.
∗
Fie Bn = {x ∈ X| |f (x)| > αn }, ∀n ∈ N şi fie B = Bn . Atunci µ(Bn ) = 0, ∀n ∈ N∗ , de unde µ(B) = 0.
n∈N∗

100
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 13 SPAŢIUL L∞

Dacă x ∈ cB, avem x ∈ cBn , ∀n ∈ N∗ şi deci |f (x)| ≤ αn < ess sup |f | + n1 , ∀n ∈ N∗ . Trecând la limită, rezultă
|f (x)| ≤ ess sup |f |. Deci {x ∈ X| |f (x)| > ess sup |f |} ⊆ B şi cum µ(B) = 0, obţinem că µ({x ∈ X| |f (x)| >
ess sup |f |}) = 0. Deci |f | ≤ ess sup |f | µ-a.p.t..

Definiţia 13.6 O funcţie f : X → R se numeşte esenţial mărginită dacă f este A-măsurabilă şi ess sup |f | < ∞.
Notăm cu L∞ (X, A, µ) mulţimea funcţiilor esenţial mărginite pe X, sau prescurtat cu L∞ (X). Definim funcţia

∥ · ∥∞ : L∞ (X) → [0, ∞), ∥f ∥∞ = ess sup |f | , ∀f ∈ L∞ (X).

Teorema 13.7 L∞ (X) este un spaţiu liniar real, iar aplicaţia ∥·∥∞ este o seminormă pe L∞ (X).
Demonstraţie. Fie f, g ∈ L∞ (X) şi λ ∈ R.
Fie A = {x ∈ X| |f (x)| > ∥f ∥∞ } şi B = {x ∈ X| |g(x)| > ∥g∥∞ }. Din Propoziţia 13.5 avem |f | ≤ ∥f ∥∞
µ-a.p.t. şi |g| ≤ ∥g∥∞ µ-a.p.t.. Deci µ(A) = µ(B) = 0 şi atunci µ(A ∪ B) = 0. Dacă x ∈ c(A ∪ B), avem
|f (x)+g(x)| ≤ |f (x)|+|g(x)| ≤ ∥f ∥∞ +∥g∥∞ , de unde rezultă {x ∈ X| |f (x)+g(x)| > ∥f ∥∞ +∥g∥∞ } ⊆ A∪B. Deci
µ({x ∈ X| |f (x)+g(x)| > ∥f ∥∞ +∥g∥∞ }) ≤ µ(A∪B) = 0, de unde µ({x ∈ X| |f (x)+g(x)| > ∥f ∥∞ +∥g∥∞ }) = 0.
Rezultă că |f + g| ≤ ∥f ∥∞ + ∥g∥∞ µ-a.p.t. şi atunci ess sup |f + g| ≤ ∥f ∥∞ + ∥g∥∞ < ∞. În consecinţă,
f + g ∈ L∞ (X) şi ∥f + g∥∞ ≤ ∥f ∥∞ + ∥g∥∞ .
Dacă λ = 0, avem ∥λf ∥∞ = 0 = λ ∥f ∥∞ . Presupunem că λ ̸= 0. Atunci
{ }
{ } α α
ess sup |λf | = inf α ∈ R | |λf | ≤ α µ-a.p.t. = inf |λ| ∈ R | |f | ≤ µ-a.p.t. = |λ| ess sup |f | < ∞.
|λ| |λ|

De aici rezultă λf ∈ L∞ (X) şi ∥λf ∥∞ = |λ| ∥f ∥∞ .

Prin urmare, L∞ (X) este un spaţiu liniar real, iar aplicaţia ∥·∥∞ este o seminormă pe L∞ (X).

Observaţia 13.8 Dacă ∥f ∥∞ = 0, cum |f | ≤ ∥f ∥∞ µ-a.p.t., rezultă f = 0 µ-a.p.t..

Prin urmare, ı̂n general ∥·∥∞ nu este o normă. Seminorma ∥·∥∞ poate fi privită ca o normă dacă identificăm
funcţiile egale µ-a.p.t.. În acest sens, pentru orice f, g ∈ L∞ (X) definim relaţia

f ∼ g ⇔ f = g µ-a.p.t.

∼ este o relaţie de echivalenţă pe L∞ (X) şi pentru orice f ∈ L∞ (X) considerăm fb = {g ∈ L∞ (X)| g ∼ f }, clasa
de echivalenţă a funcţiei f ı̂n raport cu ∼. Fie L∞ (X, A, µ) mulţimea factor asociată relaţiei ∼, adică
{ }
L∞ (X, A, µ) = fb| f ∈ L∞ (X) .

Când nu există pericol de confuzie, vom nota acest spaţiu cu L∞ (X).

Definim operaţiile
+ : L∞ (X) × L∞ (X) → L∞ (X), fb + gb = f[ + g, ∀fb, gb ∈ L∞ (X),

· : R × L∞ (X) → L∞ (X), α · fb = αd
· f , ∀α ∈ R, ∀fb ∈ L∞ (X).
Funcţiile + şi · sunt bine definite şi (L∞ (X), +, ·) este
un spaţiu liniar real.

Fie funcţia ∥·∥∞ : L∞ (X) → [0, ∞), definită prin fb = ∥f ∥∞ , ∀fb ∈ L∞ (X).
∞
∥·∥∞ este bine definită şi este o normă pe L∞ (X). Deci (L∞ (X), ∥·∥∞ ) este un spaţiu liniar normat.

Teorema 13.9 Fie f, fn ∈ L∞ (X) , ∀n ∈ N. Avem următoarele:

∥·∥
∞ u
1. fn −→ f dacă şi numai dacă ∃A ∈ A cu µ (A) = 0 astfel ı̂ncât fn −→ f .
X\A
2. (fn ) este fundamental ı̂n ∥·∥∞ dacă şi numai dacă ∃A ∈ A cu µ (A) = 0 astfel ı̂ncât (fn ) fundamental uniform
pe mulţimea X\A.

Demonstraţie. 1. ⇒”
”
∥·∥ ∞
Presupunem că fn −→ f . Atunci, pentru un ε > 0, există nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∥fn − f ∥∞ < ε.
Din Propoziţia 13.5 avem |fn − f | ≤ ∥fn − f ∥∞ µ-a.p.t. şi atunci ∀n ≥∪nε , |fn − f | < ε µ-a.p.t..
Pentru orice n ∈ N, fie Bn = {x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ ε} şi fie Aε = Bn . Cum µ(Bn ) = 0, ∀n ≥ nε , rezultă
n≥nε
µ(Aε ) = 0. De asemenea, ∀n ≥ nε , ∀x ∈ X\Aε , |fn (x) − f (x)| < ε. Deci

101
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 13 SPAŢIUL L∞

∀ε > 0, ∃nε ∈ N, ∃Aε ∈ A cu µ (Aε ) = 0 astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀x ∈ X\Aε , |fn (x) − f (x)| < ε. (130)
1
În (130) luăm ε = , unde k ∈ N∗ , şi obţinem:
k
1
∀k ∈ N∗ , ∃nk ∈ N, ∃Ak ∈ A cu µ (Ak ) = 0 astfel ı̂ncât ∀n ≥ nk , ∀x ∈ X\Ak , |fn (x) − f (x)| < .
k
∪
Considerăm mulţimea A = Ak . Atunci A ∈ A şi µ (A) = 0.
k∈N∗
1
Fie acum un ε > 0 şi fie un k ∈ N∗ aşa ı̂ncât < ε. Cum X \ A ⊆ X \ Ak , obţinem că ∀n ≥ nk , ∀x ∈ X\A,
k
1 u
|fn (x) − f (x)| < < ε. Prin urmare fn −→ f .
k X\A
u
Deci ∃A ∈ A cu µ (A) = 0 astfel ı̂ncât fn −→ f .
X\A

⇐”
” u
Presupunem că ∃A ∈ A cu µ (A) = 0 astfel ı̂ncât fn −→ f .
X\A
Atunci, pentru un ε > 0, ∃nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀x ∈ X\A, |fn (x) − f (x)| < ε. De aici rezultă că
{x ∈ X| |fn (x) − f (x)| ≥ ε} ⊆ A şi deci este µ-neglijabilă. Atunci |fn − f | < ε µ-a.p.t., de unde rezultă că
∥fn − f ∥∞ < ε.
∞ ∥·∥
Deci, ∀ε > 0, ∃nε astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∥fn − f ∥∞ < ε, adică fn −→ f.

2. Se demonstrează la fel ca punctul (1).

Ţinând seama că un şir converge uniform dacă şi numai dacă este fundamental uniform, din teorema de mai sus
rezultă:

Corolar 13.10 Fie un şir (fn ) ⊆ L∞ (X). Şirul (fn ) este convergent ı̂n ∥·∥∞ dacă şi numai dacă (fn ) este
fundamental ı̂n ∥·∥∞ .

Corolar 13.11 (L∞ (X), ∥·∥∞ ) este un spaţiu Banach.

De asemenea, caracterizarea din Teorema 13.9 ne permite să comparăm convergenţa ı̂n ∥·∥∞ cu convergenţa
aproape uniformă.

∥·∥ a.u.
Corolar 13.12 Fie f, fn ∈ L∞ (X) , ∀n ∈ N. Dacă fn −→
∞
f , atunci fn −→ f .
Vom compara ı̂n continuare spaţiul L∞ (X) cu spaţiile Lp (X).

Propoziţia 13.13 Pentru orice f ∈ M (X, A) şi orice p ≥ 1, are loc inegalitatea
(∫ ) p1
p 1
|f | dµ ≤ ess sup |f | · (µ(X)) p . (131)
X

Demonstraţie. Din Propoziţia 13.5 avem |f | ≤ ess sup |f | µ-a.p.t., de unde rezultă
(∫ ) p1 (∫ ) p1 (∫ ) p1
p 1
|f | dµ ≤ (ess sup |f |) dµ
p
= ess sup |f | · dµ = ess sup |f | · (µ(X)) p .
X X X

Dacă µ(X) < ∞, atunci

Teorema 13.14 ∩
∞
1. L (X) ⊆ Lp (X).
p≥1
1
∞
2. ∥f
( ∥p ≤) ∥f ∥∞ · (µ(X)) , ∀f ∈ L (X), ∀p ≥ 1.
p

3. τ∥·∥p ⊆ τ∥·∥∞ , ∀p ≥ 1.
L∞ (X)

102
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 13 SPAŢIUL L∞

Demonstraţie.
∫ 1. Dacă f ∈ L∞ (X), atunci ess sup |f | < ∞ şi cum µ(X) < ∞, din inegalitatea (131) rezultă
p
|f | dµ < ∞, ∀p ≥ 1. Deci f ∈ Lp (X), ∀p ≥ 1.
X
1
2. Pentru f ∈ L∞ (X) şi p ≥ 1, inegalitatea
( (131)) se rescrie astfel: ∥f ∥p ≤ ∥f ∥∞ · (µ(X)) .
p

3. Inegalitatea de la punctul (2) implică τ∥·∥p ⊆ τ∥·∥∞ , ∀p ≥ 1 (vezi [7], pag. 66).
L∞ (X)

Observaţia 13.15 În general, incluziunea de la punctul (1) al teoremei precedente este strictă, cum se observă
şi din exemplul următor.

Exerciţiul 13.16∩ Fie intervalul (0, 1] ı̂nzestrat cu măsura Lebesgue şi fie funcţia f : (0, 1] → R, f (x) = ln x. Să
se arate că f ∈ Lp ((0, 1]), dar f ̸∈ L∞ ((0, 1]).
p≥1

∩
Teorema 13.17 Dacă µ(X) < ∞, atunci ∀f ∈ Lp (X), ∃ lim ∥f ∥p = ess sup |f |.
p→∞
p≥1
Dacă f ∈ L∞ (X), atunci lim ∥f ∥p = ∥f ∥∞ .
p→∞
∩
Demonstraţie. Fie f ∈ Lp (X).
p≥1
1
Atunci, inegalitatea (131) se scrie astfel ∥f ∥p ≤ ess sup |f | · (µ(X)) p , ∀p ≥ 1.
Trecând la limită superioară ı̂n această inegalitate, obţinem
1
lim sup ∥f ∥p ≤ ess sup |f | · lim sup µ (X) p = ess sup |f | . (132)
p→∞ p→∞

Dacă ess sup |f | = 0, atunci lim sup ∥f ∥p = 0 şi cum 0 ≤ lim inf ∥f ∥p ≤ lim sup ∥f ∥p = 0, rezultă că există
p→∞ p→∞ p→∞
lim ∥f ∥p = 0 = ess sup |f |.
p→∞
Presupunem acum că ess sup |f | > 0 şi considerăm 0 < α < ess sup |f |. Fie mulţimea Aα = {x ∈ X| |f (x)| > α}.
Deoarece f este A-măsurabilă, Aα ∈ A. Dacă µ (Aα ) = 0, atunci |f | ≤ α µ-a.p.t., de unde ess sup |f | ≤ α,
contrazicând presupunerea iniţială. Deci µ (Aα ) > 0. Pentru orice p ≥ 1 avem
(∫ ) p1 (∫ ) p1 (∫ ) p1
1
p p
∥f ∥p = |f | dµ ≥ |f | dµ ≥α dµ = αµ (Aα ) p .
X Aα Aα

Trecând la limită inferioară ı̂n această inegalitate, rezultă

1
lim inf ∥f ∥p ≥ α lim inf µ (Aα ) p = α.
p→∞ p→∞

Deci, ∀α cu 0 < α < ess sup |f |, avem α ≤ lim inf ∥f ∥p .

p→∞
1 1
Dacă ess sup |f | < ∞, fie n0 aşa ı̂ncât < ess sup |f |. Luăm atunci α = ess sup |f | − , unde n ≥ n0 , şi deci
n0 n
1
ess sup |f | − ≤ lim inf ∥f ∥p , ∀n ≥ n0 . Prin trecere la limită cu n → ∞, obţinem ess sup |f | ≤ lim inf ∥f ∥p .
n p→∞ p→∞
Folosind (132) rezultă
ess sup |f | ≤ lim inf ∥f ∥p ≤ lim sup ∥f ∥p ≤ ess sup |f | ,
p→∞ p→∞

de unde lim inf ∥f ∥p = lim sup ∥f ∥p = ess sup |f |. Deci ∃ lim ∥f ∥p = ess sup |f |.
p→∞ p→∞ p→∞
Dacă ess sup |f | = ∞, luăm α = n ∈ N∗ şi atunci n ≤ lim inf ∥f ∥p , ∀n ∈ N∗ . Prin trecere la limită obţinem
p→∞
lim inf ∥f ∥p = ∞ = ess sup |f |. Atunci lim inf ∥f ∥p = lim sup ∥f ∥p = ess sup |f | şi deci ∃ lim ∥f ∥p = ess sup |f |.
p→∞ p→∞ p→∞ p→∞

Din teorema anterioară şi din Propoziţia 13.4 obţinem:

Corolar 13.18 Pentru orice funcţie f ∈ C([a, b]) avem

(∫ ) n1
b
n
lim |f (x)| dx = sup |f (x)|.
n→∞ a x∈[a,b]

Exerciţiul 13.19 Să se verifice rezultatul din corolarul anterior pentru funcţia f : [a, b] → R, definită prin
f (x) = (x − a)(b − x), ∀x ∈ [a, b].

103
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 14 INTEGRALE LEBESGUE CU PARAMETRU

Cursul 12

14 Integrale Lebesgue cu parametru

Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi Y o mulţime nevidă. ∫Fie o funcţie f : X × Y → R astfel ı̂ncât
pentru orice y ∈ Y , funcţia x 7−→ f (x, y) este A-măsurabilă şi există f (x, y) dµ(x) ∈ R, pe care o vom numi
X
integrală Lebesgue cu parametru. Atunci este bine definită funcţia
∫
F : Y → R, F (y) = f (x, y) dµ(x).
X

Principala problemă care se pune ı̂n legătură cu integralele Lebesgue cu parametru este cea a transferului de
proprietăţi, adică, dacă funcţia y 7−→ f (x, y) are o anumită proprietate P , µ-a.p.t. ı̂n raport cu x, ı̂n ce condiţii
funcţia F are aceeaşi proprietate P ? Vom aborda această problemă relativ la proprietăţile de continuitate,
derivabilitate şi integrabilitate.

Teorema 14.1 (Teorema de transfer de continuitate) Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă, (Y, d)
un spaţiu metric şi y0 ∈ Y . Fie o funcţie f : X × Y → R astfel ı̂ncât
1. ∀y ∈ Y , funcţia x 7−→ f (x, y) este A-măsurabilă;
2. ∃V ∈ Vτd (y0 ) , ∃g ∈ L(X) astfel ı̂ncât |f (x, y)| ≤ g (x) , ∀x ∈ X, ∀y ∈ V ;
3. Funcţia y 7−→ f (x, y) este continuă ı̂n y0 µ-a.p.t.
∫ ı̂n raport cu x.
Atunci este bine definită funcţia F : V → R, F (y) = f (x, y) dµ(x) şi F este continuă ı̂n y0 .
X

Demonstraţie. Din (1) şi (2), ţinând seama de Teorema 11.26(4),

∫ rezultă că ∀y ∈ V , funcţia x 7−→ f (x, y) este
integrabilă Lebesgue pe X şi deci funcţia F : V → R, F (y) = f (x, y) dµ(x) este bine definită.
X
d
Fie un şir arbitrar (yn )n∈N∗ ⊆ Y astfel ı̂ncât yn −→ y0 . Cum V ∈ Vτd (y0 ), fără a restrânge generalitatea putem
presupune că (yn ) ⊆ V . Pentru orice n ∈ N∗ , definim funcţiile
hn : X → R, hn (x) = f (x, yn ) , ∀x ∈ X,
h : X → R, h (x) = f (x, y0 ) , ∀x ∈ X.
Din (1) rezultă că funcţiile h şi hn sunt A-măsurabile, ∀n ∈ N∗ . Din (2) avem |hn | ≤ g, ∀n ∈ N∗ , iar din (3)
µ-a.p.t.
rezultă hn −→ h. Atunci, din Teorema convergenţei dominate (Teorema 11.33) obţinem:
∫ ∫
∃ lim F (yn ) = lim hn dµ = hdµ = F (y0 ) .
n→∞ n→∞ X X

Cum şirul (yn ) a fost ales arbitrar, rezultă că F este continuă ı̂n y0 .

Observaţia 14.2 Condiţia că (Y, d) este un spaţiu metric nu este esenţială ı̂n teorema de mai sus. Aceasta
poate fi ı̂nlocuită cu (Y, τ ) este un spaţiu topologic ce satisface axioma I a numărabilităţii (vezi [2] pag.12).

Teorema 14.3 (Teorema de trasfer de derivabilitate) Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă, y0 ∈ R
şi o funcţie f : X × R → R astfel ı̂ncât
1. ∀y ∈ R, funcţia x 7−→ f (x, y) este A−măsurabilă;
2. Funcţia x 7−→ f (x, y0 ) este integrabilă Lebesgue pe X;
3. ∃V ∈ V (y0 ) , ∃g ∈ L(X) astfel ı̂ncât
 
 f (x, y) − f (x, y0 ) 
  ≤ g (x) , ∀x ∈ X, ∀y ∈ V \ {y0 } ;
 y − y0 

4. Funcţia y 7−→ f (x, y) este derivabilă ı̂n y0 µ-a.p.t.

∫ ı̂n raport cu x.
Atunci este bine definită funcţia F : V → R, F (y) = f (x, y) dµ(x), F este derivabilă ı̂n y0 şi
X
∫
∂f
F ′ (y0 ) = (x, y0 ) dµ (x) .
X ∂y

104
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 14 INTEGRALE LEBESGUE CU PARAMETRU

Demonstraţie. Demonstraţia este asemănătoare cu cea a teoremei precedente.

Din (3) rezultă |f (x, y) − f (x, y0 )| ≤ |y − y0 | g (x) , ∀x ∈ X, ∀y ∈ V , de unde obţinem:
|f (x, y)| ≤ |f (x, y) − f (x, y0 )| + |f (x, y0 )| ≤ |y − y0 | g (x) + |f (x, y0 )| , ∀x ∈ X, ∀y ∈ V.
Din ipotezele (2) şi (3), funcţia x 7−→ |y − y0 | g (x) + |f (x, y0 )| este integrabilă Lebesgue pe X, ∀y ∈ V şi atunci,
din inegalitatea de mai sus, ţinând seama de (1) şi Teorema 11.26(4), ∫ rezultă că funcţia x 7−→ f (x, y) este
integrabilă Lebesgue pe X, ∀y ∈ V . Deci funcţia F : V → R, F (y) = f (x, y) dµ(x) este bine definită.
X
∗
Fie un şir arbitrar (yn )n∈N∗ ⊆ R astfel ı̂ncât yn ̸= y0 , ∀n ∈ N şi yn −→ y0 . Cum V ∈ V (y0 ), fără a restrânge
generalitatea putem presupune că (yn ) ⊂ V . Pentru orice n ∈ N∗ , definim funcţiile
f (x, yn ) − f (x, y0 )
hn : X → R, hn (x) = , ∀x ∈ X.
yn − y0
Fie A = {x ∈ X| funcţia y 7−→ f (x, y) este derivabilă ı̂n y0 }. Definim funcţia:

 ∂f
(x, y0 ), dacă x ∈ A
h(x) = ∂y .
 0, dacă x ̸∈ A

∂f
Din ipoteza (4) avem că A ∈ A şi µ(cA) = 0. Atunci h = (·, y0 ), µ-a.p.t..
∂y
Din (1) rezultă că funcţiile h şi hn sunt A-măsurabile, ∀n ∈ N∗ . Din (3) avem |hn | ≤ g, ∀n ∈ N∗ , iar din (4)
µ-a.p.t.
rezultă hn −→ h. Atunci, din Teorema convergenţei dominate (Teorema 11.33) obţinem că h ∈ L(X) şi
∫ ∫ ∫
F (yn ) − F (y0 ) ∂f
∃ lim = lim hn dµ = h (x) dµ (x) = (x, y0 ) dµ (x) .
n→∞ yn − y0 n→∞ X X X ∂y

Cum şirul (yn ) a fost ales arbitrar, rezultă că

∫
F (y) − F (y0 ) ∂f
∃ lim = (x, y0 ) dµ (x) ∈ R.
y→y0 y − y0 X ∂y

Deci F este derivabilă ı̂n y0 şi are loc egalitatea

∫
′ ∂f
F (y0 ) = (x, y0 ) dµ (x) .
X ∂y

În continuare ne vom ocupa de problema transferului de integrabilitate. Pentru aceasta vom defini mai ı̂ntâi
o măsură potrivită scopului propus.

Măsura produs
Fie (X, A′ ) şi (Y, A′′ ) două spaţii măsurabile. Fie F mulţimea {A′ × A′′ | A′ ∈ A′ şi A′′ ∈ A′′ }. Elementele lui F
le vom numi dreptunghiuri
{ măsurabile. Notăm cu A′ ⊗ A′′ = A (F), σ-algebra generată de familia}F.
∪n
Notăm cu C = E ⊆ X × Y | ∃{Fi }i=1,n ⊆ F astfel ı̂ncât Fi ∩ Fj = ∅, pentru i ̸= j, şi E = Fi .
i=1
Fie E ⊆ X × Y şi fie funcţia f : X × Y → R. Pentru orice x ∈ X şi y ∈ Y , definim mulţimile
Ex = {y ∈ Y | (x, y) ∈ E} , numită secţiunea lui E prin x,
Ey = {x ∈ X| (x, y) ∈ E} , numită secţiunea lui E prin y,
şi funcţiile
fx : Y → R, fx (y) = f (x, y) , numită secţiunea lui f prin x,
fy : X → R, fy (x) = f (x, y) , numită secţiunea lui f prin y.

Exerciţiul 14.4 Să se arate că

1. Mulţimea C este o algebră de mulţimi.
2. Pentru orice x ∈ X şi orice y ∈ Y , familia {E ⊆ X × Y | Ex ∈ A′′ şi Ey ∈ A′ } este o σ-algebră.
3. Dacă E ∈ A′ ⊗ A′′ , atunci ∀x ∈ X, Ex ∈ A′′ şi ∀y ∈ Y, Ey ∈ A′ .
4. Dacă f este A′ ⊗ A′′ -măsurabilă, atunci, pentru orice x ∈ X şi orice y ∈ Y , funcţia fx este A′′ -măsurabilă şi
fy este A′ -măsurabilă.

105
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 14 INTEGRALE LEBESGUE CU PARAMETRU

Teorema 14.5 Fie (X, A′ , µ) , (Y, A′′ , ν) două spaţii cu măsură completă şi σ-finită, A = A′ ⊗ A′′ şi E ∈ A.
Definim funcţiile

fE : X → [0, ∞], fE (x) = ν (Ex ) ,

gE : Y → [0, ∞], gE (y) = µ (Ey ) .

Atunci fE este A′ -măsurabilă, gE este A′′ -măsurabilă şi are loc egalitatea
∫ ∫
fE dµ = gE dν.
X Y

Demonstraţie. Considerăm mulţimea

{ ∫ ∫ }
′ ′′
E = E ∈ A| fE este A -măsurabilă, gE este A -măsurabilă şi fE dµ = gE dν .
X Y

Etapa I.
Vom demonstra că F ⊆ E.
Fie o mulţime E ∈ F . Deci ∃A′ ∈ A′ , ∃A′′ ∈ A′′ astfel ı̂ncât E = A′ × A′′ . Atunci, pentru orice x ∈ X, avem
{ ′′
A , dacă x ∈ A′
Ex = ,
∅, dacă x ̸∈ A′

de unde fE = ν (A′′ ) · χA′ . Cum A′ ∈ A′ , funcţia χA′ este A′ -măsurabilă şi deci fE este A′ -măsurabilă. În plus,
are loc egalitatea ∫ ∫
fE dµ = ν (A′′ ) χA′ dµ = ν (A′′ ) µ (A′ ) .
X X
∫
′ ′′
Obţinem analog că gE = µ (A ) · χA′′ , de unde gE este A -măsurabilă şi gE dµ = µ (A′ ) ν (A′′ ).
Y
Prin urmare, E ∈ E şi deci F ⊆ E.

Etapa II.
Vom demonstra că C ⊆ E.
∪
n
Fie E ∈ C. Atunci ∃ (Fi )i=1,n ⊆ F astfel ı̂ncât E = Fi şi Fi ∩ Fj = ∅, pentru i ̸= j. Atunci avem:
i=1

∪
n
∀x ∈ X, Ex = (Fi )x , unde (Fi )x ∩ (Fj )x = ∅, pentru i ̸= j.
i=1

Deoarece ν este o măsură, este finit aditivă şi deci

( n )
∪ ∑
n ∑
n ∑
n
∀x ∈ X, fE (x) = ν (Ex ) = ν (Fi )x = ν ((Fi )x ) = fFi (x) , adică fE = fF i .
i=1 i=1 i=1 i=1

Cum ∀i ∈ 1, n, Fi ∈ F , din etapa I obţinem că Fi ∈ E şi deci fFi este A′ -măsurabilă. Rezultă că şi funcţia fE
este A′ -măsurabilă. Atunci ∫ ∑ n ∫
fE dµ = fFi dµ. (133)
X i=1 X

′′
Analog obţinem că gE este A -măsurabilă şi
∫ n ∫
∑
gE dν = gFi dν. (134)
Y i=1 Y

Cum ∀i ∈ 1, n, Fi ∈ E, avem ∫ ∫
fFi dµ = gFi dν, ∀i ∈ 1, n
X Y

şi atunci, din (133) şi (134) obţinem ∫ ∫

fE dµ = gE dν.
X Y

În concluzie, E ∈ E şi deci C ⊆ E.

106
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 14 INTEGRALE LEBESGUE CU PARAMETRU

Etapa III.
Vom demonstra că orice şir ascendent de mulţimi din E are limita tot ı̂n E.
Fie (En )n∈N ⊆ E astfel ı̂ncât En ↗ E. Fie un x ∈ X. Deoarece En ∈ E, rezultă En ∈ A şi atunci, din Exerciţiul
14.4(3) obţinem (En )x ∈ A′′ . Cum En ↗ E, avem (En )x ↗ Ex şi atunci Ex ∈ A′′ . Întrucât ν este o măsură, din
proprietatea de continuitate pe şiruri ascendente (Teorema 2.8), obţinem ν ((En )x ) ↗ ν (Ex ). Deci fEn ↗ fE .
Dar (En )n∈N ⊆ E, de unde fEn este A′ -măsurabilă, ∀n ∈ N. Cum fEn → fE , rezultă că fE este A′ -măsurabilă.
Aplicând Teorema Lebesgue-Beppo-Levi (Teorema 11.15) şirului (fEn ), obţinem
∫ ∫
∃ lim fEn dµ = fE dµ.
n→∞ X X
′′
Analog se arată că gE este A -măsurabilă şi
∫ ∫
∃ lim gEn dµ = gE dµ.
n→∞ X X

Pe de altă parte, din (En ) ⊆ E, mai avem

∫ ∫
fEn dµ = gEn dν, ∀n ∈ N
X Y

şi atunci, prin trecere la limită obţinem: ∫ ∫

fE dµ = gE dν.
X Y

În concluzie E ∈ E.

Etapa IV.
Vom arăta că, ı̂n ipoteza µ (X) < ∞ şi ν (Y ) < ∞, orice şir descendent de mulţimi din E are limita tot ı̂n E.
Fie un şir (En )n∈N ⊆ E aşa ı̂ncât En ↘ E. Fie x ∈ X. Deoarece En ∈ E, rezultă En ∈ A şi atunci, din Exerciţiul
14.4(3) obţinem (En )x ∈ A′′ . Cum En ↘ E, avem (En )x ↘ Ex , de unde Ex ∈ A′′ . Întrucât ν (Y ) < ∞, din
proprietatea de continuitate a măsurilor pe şiruri descendente obţinem ν ((En )x ) ↘ ν (Ex ). Deci fEn ↘ fE .
Dar (En )n∈N ⊆ E, de unde fEn este A′ -măsurabilă, ∀n ∈ N. Cum fEn → fE , rezultă că fE este A′ -măsurabilă.
Deoarece fEn → fE şi 0 ≤ fEn ≤ ν(Y ) < ∞, ∀n ∈ N, din Corolarul 11.34, rezultă că
∫ ∫
∃ lim fEn dµ = fE dµ.
n→∞ X X
′′
Analog se arată că gE este A -măsurabilă şi
∫ ∫
∃ lim gEn dµ = gE dµ.
n→∞ X X

Deoarece (En ) ⊆ E, mai avem ∫ ∫

fEn dµ = gEn dν, ∀n ∈ N
X Y
şi atunci, prin trecere la limită, obţinem: ∫ ∫
fE dµ = gE dν.
X Y

În concluzie, E ∈ E.

Etapa V.
Vom demonstra că orice şir descendent de mulţimi din E are limita
∪ tot ı̂n E.
′
Deoarece măsura µ este σ-finită, ∃ (Xn ) ⊆ A astfel ı̂ncât X = Xn şi µ (Xn ) < ∞, ∀n ∈ N. Fără să restrângem
n∈N
generalitatea, putem presupune că şirul (Xn ) este ascendent (ı̂n caz contrar, considerăm ı̂n locul său şirul (Xn′ ),
∪
n
definit prin Xn′ = Xk , ∀n ∈ N, care este ascendent şi are proprietăţile lui (Xn )).
k=0 ∪
Deoarece măsura ν este σ-finită, ∃ (Yn ) ⊆ A′′ , un şir ascendent astfel ı̂ncât Y = Yn şi ν (Yn ) < ∞, ∀n ∈ N.
n∈N
Deoarece şirurile (Xn ) şi (Yn ) sunt ascendente, putem scrie
∪ ∪
X ×Y = (Xn × Ym ) = (Xk × Yk ) .
n,m∈N k∈N

107
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 14 INTEGRALE LEBESGUE CU PARAMETRU

Deci (Xk × Yk )k∈N ⊆ A, Xk × Yk ↗ X × Y şi µ (Xk ) < ∞, ν (Yk ) < ∞, ∀k ∈ N.

Fie acum un şir descendent (En )n∈N ⊆ E aşa ı̂ncât En ↘ E şi fie un k ∈ N. ( )
Atunci şirul (En ∩ (Xk × Yk ))n∈N ı̂ndeplineşte condiţiile etapei IV relativ la spaţiile cu măsură Xk , A′Xk , µ şi
( )
Yk , A′′Yk , ν , de unde obţinem că fE∩(Xk ×Yk ) este A′Xk -măsurabilă, gE∩(Xk ×Yk ) este A′′Yk -măsurabilă şi are loc
egalitatea: ∫ ∫
fE∩(Xk ×Yk ) dµ = gE∩(Xk ×Yk ) dν. (135)
Xk Yk
′
Cum Xk ∈ A , rezultă A′Xk
⊆ A şi deci fE∩(Xk ×Yk ) este A′ -măsurabilă.
′

Pe de altă parte, din Xk ×Yk ↗ X ×Y obţinem E ∩(Xk × Yk ) ↗ E ∩(X × Y ) = E. Atunci, folosind continuitatea
măsurii ν pe şiruri ascendente, deducem că fE∩(Xk ×Yk ) ↗ fE . Prin urmare, fE este A′ -măsurabilă.
Cum fE∩(Xk ×Yk ) ↗ fE , aplicând Teorema Lebesgue-Beppo-Levi şirului (fE∩(Xk ×Yk ) )k∈N , deducem că
∫ ∫
fE dµ = lim fE∩(Xk ×Yk ) dµ.
X k→∞ X
∫
Întrucât aplicaţia A −→ fE∩(Xk ×Yk ) dµ este o măsură pe A′ , şi deci este continuă pe şiruri ascendente, iar
A
Xn ↗ X, obţinem că
∫ ∫ ∫
fE∩(Xk ×Yk ) dµ = fE∩(Xk ×Yk ) dµ = lim fE∩(Xk ×Yk ) dµ.
X lim Xn n→∞ Xn

Atunci avem ∫ ∫
fE dµ = lim lim fE∩(Xk ×Yk ) dµ.
X k→∞ n→∞ Xn
∫
Ţinând seama că şirul (n, k) −→ fE∩(Xk ×Yk ) dµ este crescător atât ı̂n n cât şi ı̂n k, rezultă că
Xn
∫ ∫
lim lim fE∩(Xk ×Yk ) dµ = lim fE∩(Xk ×Yk ) dµ
k→∞ n→∞ Xn k→∞ Xk

(lăsăm cititorului să dovedească această afirmaţie) şi atunci

∫ ∫
fE dµ = lim fE∩(Xk ×Yk ) dµ. (136)
X k→∞ Xk

Analog se arată că gE este A′′ -măsurabilă şi are loc

∫ ∫
gE dν = lim gE∩(Xk ×Yk ) dν. (137)
Y k→∞ Yk

Trecând la limită ı̂n (135) cu k → ∞ şi ţinând seama de relaţiile (136) şi (137), obţinem:
∫ ∫
fE dµ = gE dν.
X Y

Prin urmare E ∈ E.

Etapa VI.
Din etapele III şi V rezultă că E este o familie monotonă de mulţimi. Din etapa II avem C ⊆ E şi deci M(C) ⊆ E.
Din Exerciţiul 14.4(1) mulţimea C este o algebră de mulţimi, iar din Teorema 1.31 obţinem M(C) = A(C). Dar
A(C) = A(F) = A şi atunci avem A = M(C) ⊆ E ⊆ A, de unde obţinem A = E, ceea ce stabileşte concluzia
teoremei.

Teorema 14.6 Fie (X, A′ , µ) şi (Y, A′′ , ν), două spaţii cu măsură completă şi σ-finită, A = A′ ⊗A′′ şi fie funcţia
λ : A → [0, ∞] definită prin ∫ ∫
λ (E) = fE dµ = gE dν.
X Y
Funcţia λ este o măsură σ-finită pe A care satisface proprietatea

λ (A′ × A′′ ) = µ (A′ ) ν (A′′ ) , ∀A′ × A′′ ∈ F .

108
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 14 INTEGRALE LEBESGUE CU PARAMETRU

Demonstraţie. Observăm că

∫ ∫ ∫
λ (∅) = f∅ dµ = ν (∅) dµ = 0dµ = 0 < ∞.
X X X

Arătăm ı̂n continuare că λ este numărabil aditivă. Fie un şir (En )n∈N ⊆ A aşa ı̂ncât En ∩ Em = ∅, pentru
∪ ∪
n ̸= m, şi fie E = En . Atunci, pentru orice x ∈ X avem Ex = (En )x şi (En )x ∩ (Em )x = ∅, pentru
n∈N n∈N
n ̸= m. Cum ν este numărabil aditivă, obţinem
( ) ∞ ∞
∪ ∑ ∑
fE (x) = ν (Ex ) = ν (En )x = ν ((En )x ) = fEn (x) ,
n∈N n=0 n=0

∞
∑
Deci avem fE = fEn şi atunci, din Corolarul 11.17 (al Teoremei lui Lebesgue-Beppo-Levi) rezultă
n=0

∫ ∞ ∫
∑ ∞
∑
λ (E) = fE dµ = fEn dµ = λ (En ) .
X n=0 X n=0

Prin urmare λ este numărabil aditivă şi deci este o măsură pe A. ∫

′ ′′
Cum am văzut ı̂n etapa I din demonstraţia teoremei anterioare, ∀A × A ∈ F, fE dµ = µ (A′ ) ν (A′′ ) şi deci
X
λ (A′ × A′′ ) = µ (A′ ) ν (A′′ ).
Deoarece măsurile µ şi ν sunt σ-finite,
∪
∃ (Xn ) ⊆ A′ astfel ı̂ncât µ (Xn ) < ∞, ∀n ∈ N şi X = Xn ,
n∈N
∪
∃ (Ym ) ⊆ A′′ astfel ı̂ncât ν (Ym ) < ∞, ∀m ∈ N şi Y = Ym .
m∈N

Astfel avem ∪
X ×Y = (Xn × Ym ) , unde Xn × Ym ∈ F , ∀n, m ∈ N.
n,m∈N

În plus, din cele de mai sus obţinem

λ (Xn × Ym ) = µ (Xn ) ν (Ym ) < ∞, ∀n, m ∈ N.

Deci λ este σ-finită.

Măsura λ se numeşte produsul măsurilor µ şi ν (sau măsura produs pe X × Y indusă de µ şi ν) şi o notăm cu
µ ⊗ ν.

Observaţia 14.7 Chiar dacă măsurile µ şi ν sunt complete, măsura λ ı̂n general nu este o măsură completă.
Într-adevăr, fie A′ ∈ A′ aşa ı̂ncât µ (A′ ) = 0 şi fie A′′ ̸∈ A′′ . Atunci A′ × A′′ ̸∈ A (altfel ∀x ∈ A′ , A′′ =
(A′ × A′′ )x ∈ A′′ , ceea ce este fals). Pe de altă parte, A′ × A′′ ⊆ A′ × Y , iar A′ × Y ∈ F ⊆A cu λ (A′ × Y ) =
µ (A′ ) ν (Y ) = 0. Deci λ nu este o măsură completă.

Observaţia 14.8 Să considerăm de exemplu X = Y = R, A′ = A′′ = M, σ-algebra mulţimilor măsurabile

Lebesgue, iar µ = ν măsura Lebesgue pe R. Deoarece măsura produs µ ⊗ µ nu este completă, aceasta este diferită
de măsura Lebesgue bidimensională, care este completă. Totuşi, pe dreptunghiurile măsurabile cele două măsuri
coincid. Mai mult, măsura Lebesgue bidimensională este completata măsurii produs µ ⊗ µ.

Integrala Lebesgue pe spaţii produs

Teorema 14.9 Fie (X, A′ , µ) şi (Y, A′′ , ν), două spaţii cu măsură completă şi σ-finită, A = A′ ⊗ A′′ , λ = µ ⊗ ν
şi f : X × Y → [0, ∞] o funcţie A-măsurabilă. Atunci funcţiile
∫
φ : X → [0, ∞], φ (x) = fx dν,
Y

109
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 14 INTEGRALE LEBESGUE CU PARAMETRU

∫
ψ : Y → [0, ∞], ψ (y) = fy dµ
X
sunt bine definite, φ este A′ -măsurabilă, ψ este A′′ -măsurabilă şi are loc egalitatea
∫ ∫ ∫
φdµ = ψdν = f dλ.
X Y X×Y

Demonstraţie. Deoarece f este A-măsurabilă, din Exercitiul 14.4(4), fx este A′′ -măsurabiă, ∀x ∈ X şi fy este
A′ -măsurabiă, ∀y ∈ Y . Prin urmare, funcţiile φ şi ψ sunt bine definite.
Vom ı̂mpărţi demonstraţia ı̂n 3 etape:

Etapa I.
Presupunem mai ı̂ntâi că f = χE , unde E ∈ A. Atunci, ∀x ∈ X, fx = (χE )x = χEx şi avem:
∫ ∫
φ (x) = fx dν = χEx dν = ν (Ex ) = fE (x) .
Y Y

Deci φ = fE . În mod analog obţinem ψ = gE .

Deoarece E ∈ A, din Teorema 14.5 rezultă că fE este A′ -măsurabilă, gE este A′′ -măsurabilă şi are loc egalitatea
∫ ∫
fE dµ = gE dν.
X Y
′ ′′
Prin urmare, φ este A -măsurabilă, ψ este A -măsurabilă şi are loc egalitatea
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
φdµ = fE dµ = gE dν = ψdν = λ (E) = χE dλ = f dλ.
X X Y Y X×Y X×Y

Etapa II.
Presupunem că f este A-etajată. Atunci există a1 , ..., an ∈ [0, ∞] aşa ı̂ncât f (X × Y ) = {a1 , ..., an } şi Ai =
∑
n
f −1 ({ai }) ∈ A, ∀i ∈ 1, n. Deci f = ai χAi .
i=1
Pentru fiecare i ∈ 1, n, considerăm funcţia fi = χAi şi funcţiile
∫
φi : X → [0, ∞], φi (x) = (fi )x dν,
Y
∫
ψi : Y → [0, ∞], ψi (y) = (fi )y dµ.
X

Din etapa I, pentru orice i ∈ 1, n, φi este A′ -măsurabilă, ψi este A′′ -măsurabilă şi are loc egalitatea
∫ ∫ ∫
φi dµ = ψi dν = fi dλ. (138)
X Y X×Y

∑
n ∑
n ∑
n
Cum f = ai fi , rezultă φ = ai φi şi ψ = ai ψi , de unde φ este A′ -măsurabilă, iar ψ este A′′ -măsurabilă.
i=1 i=1 i=1
Din (138) obţinem:
∫ ∑
n ∫ ∑
n ∫ ∫ ∑
n ∫ ∫
φdµ = ai φi dµ = ai ψi dν = ψdν = ai fi dλ = f dλ.
X i=1 X i=1 Y Y i=1 X×Y X×Y

Etapa III.
Presupunem că funcţia f este A-măsurabilă. Cum este şi nenegativă, din Teorema de aproximare a funcţiilor
măsurabile cu funcţii etajate (Teorema 10.1), ∃ (fn ) ⊆ E(X × Y, A) aşa ı̂ncât fn ≥ 0 şi fn ≤ fn+1 , ∀n ∈ N, iar
p
fn −→ f . Pentru fiecare n ∈ N, definim funcţiile
X×Y
∫
φn : X → [0, ∞], φn (x) = (fn )x dν,
Y
∫
ψn : Y → [0, ∞], ψn (y) = (fn )y dµ.
X
Fie un x ∈ X. Cum fn ↗ f , rezultă (fn )x ↗ fx şi atunci, aplicând Teorema lui Lebesgue-Beppo-Levi (Teorema
11.15) şirului ((fn )x )n∈N obţinem φn (x) ↗ φ(x). Deci φn ↗ φ. Analog se arată că ψn ↗ ψ.

110
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 14 INTEGRALE LEBESGUE CU PARAMETRU

Din etapa II, pentru orice n ∈ N, φn este A′ -măsurabilă, ψn este A′′ -măsurabilă şi are loc egalitatea
∫ ∫ ∫
φn dµ = ψn dν = fn dλ. (139)
X Y X×Y

Rezultă atunci că φ este A′ -măsurabilă şi ψ este A′′ -măsurabilă.

Cum fn ↗ f , φn ↗ φ şi ψn ↗ ψ, aplicând Teorema lui Lebesgue-Beppo-Levi şirurilor (fn ), (φn ) şi (ψn ),
obţinem: ∫ ∫
∃ lim fn dλ = f dλ,
n→∞ X×Y X×Y
∫ ∫
∃ lim φn dµ = φdµ,
n→∞ X X
∫ ∫
∃ lim ψn dν = ψdν.
n→∞ Y Y

Atunci, trecând la limită ı̂n (139) rezultă

∫ ∫ ∫
φdµ = ψdν = f dλ.
X Y X×Y

Teorema 14.10 (Teorema lui Fubini) Fie (X, A′ , µ) şi (Y, A′′ , ν), două spaţii cu măsură completă şi σ-finită,
A = A′ ⊗ A′′ , λ = µ ⊗ ν şi f ∈ L(X × Y, A, λ). Definim funcţiile
∫
φ : X → R, φ (x) = fx dν,
Y
∫
ψ : Y → R, ψ (y) = fy dµ.
X
Atunci avem:
1. fx ∈ L(Y ) µ-a.p.t. ı̂n raport cu x ∈ X şi fy ∈ L(X) ν-a.p.t. ı̂n raport cu y ∈ Y ;
2. φ ∈ L(X) şi ψ ∈ L(Y );
3. Are loc egalitatea ∫ ∫ ∫
φdµ = ψdν = f dλ.
X Y X×Y

Demonstraţie. Fie f şi f , partea pozitivă şi partea negativă a funcţiei f . Deci f = f + − f − . Lui f +
+ −

ı̂i asociem funcţiile φ+ şi ψ + , definite ca ı̂n Teorema 14.9, iar lui f − ı̂i asociem funcţiile φ− şi ψ − . Cum
f ∈ L(X × Y, A, λ), rezultă f + , f − ∈ L(X × Y, A, λ). De asemenea, f + şi f − sunt nenegative şi A-măsurabile.
Din Teorema 14.9 obţinem: ∫ ∫ ∫
φ+ dµ = ψ + dν = f + dλ, (140)
X Y X×Y
∫ ∫ ∫
φ− dµ = ψ − dν = f − dλ. (141)
X Y X×Y

Atunci avem:
(140)
} {
f + ∈ L(X × Y, A, λ) ⇒ φ+ ∈ L(X), ψ + ∈ L(Y ) φ = φ+ − φ− ∈ L(X)
⇒ .
(141)
f − ∈ L(X × Y, A, λ) ⇒ φ− ∈ L(X), ψ − ∈ L(Y ) ψ = ψ + − ψ − ∈ L(Y )

Din (140), (141) mai obţinem

∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
− − −
φdµ = φ dµ −
+
φ dµ = ψ dν − ψ dν =
+
ψdν = f dλ −
+
f dλ = f dλ.
X X X Y Y Y X×Y X×Y X×Y

În final, mai remarcăm că φ ∈ L(X) implică φ finită µ-a.p.t., de unde fx ∈ L(Y ) µ-a.p.t. ı̂n raport cu x. Similar
se arată că fy ∈ L(X) ν-a.p.t. ı̂n raport cu y.

111
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 14 INTEGRALE LEBESGUE CU PARAMETRU

Corolar 14.11 (Teorema lui Tonelli) Fie (X, A′ , µ) şi (Y, A′′ , ν), două spaţii cu măsură completă şi σ-finită,
A = A′ ⊗ A′′ , λ = µ ⊗ ν şi funcţia f : X × Y → R A-măsurabilă. Dacă cel puţin una din integralele următoare
este finită
∫ (∫ ) ∫ (∫ ) ∫
|f (x, y)| dν (y) dµ (x) , |f (x, y)| dµ (x) dν (y) , |f (x, y)| dλ (x, y) ,
X Y Y X X×Y

atunci are loc egalitatea

∫ (∫ ) ∫ (∫ ) ∫
f (x, y) dν (y) dµ (x) = f (x, y) dµ (x) dν (y) = f (x, y) dλ (x, y) .
X Y Y X X×Y

Demonstraţie. Deoarece f este A-măsurabilă, din Teorema 14.9 obţinem:

∫ (∫ ) ∫ (∫ ) ∫
|f (x, y)| dν (y) dµ (x) = |f (x, y)| dµ (x) dν (y) = |f (x, y)| dλ (x, y) .
X Y Y X X×Y

Cum una dintre aceste integrale este finită, din egalitatea de mai sus rezultă că toate sunt finite şi deci |f | ∈
L(X × Y, A, λ). Atunci f ∈ L(X × Y, A, λ), iar din Teorema lui Fubini obţinem concluzia.

Exerciţiul 14.12 Fie R mulţimea numerelor reale, iar µ măsura Lebesgue pe R. Considerăm g, h : R → R,
două funcţii măsurabile Lebesgue şi fie funcţia f : R × R → R, definită prin f (x, y) = g (x − y) h (y). Atunci
avem:
1. Funcţia
∫ f este M ⊗ M-măsurabilă.
2. fx dµ ∈ R, µ-a.p.t. ı̂n raport cu x.
R { ∫ }
Fie mulţimea A = x ∈ R| fx dµ ∈ R şi funcţia g ∗ h : R → R, definită prin
R
 ∫

fx dµ, dacă x ∈ A
(g ∗ h) (x) = ,
 0,R dacă x ̸∈ A

numită convoluţia funcţiilor g şi h.

3. Dacă g, h ∈ L(R), atunci g ∗ h ∈ L(R).
4. Are loc egalitatea ∫ ∫ ∫
(g ∗ h)dµ = gdµ · hdµ.
R R R
5. Are loc inegalitatea ∫ ∫ ∫
|g ∗ h| dµ ≤ |g| dµ · |h| dµ.
R R R

6. Operaţia de convoluţie este asociativă şi comutativă pe L(R).

112
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 15 MĂSURI REALE

Cursul 13

15 Măsuri reale
Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi f : X → R o funcţie A-măsurabilă.
∫ Cum am văzut ı̂n Teorema
11.29, dacă f are integrală pe X, atunci funcţia de mulţime ν : A →R, ν(A) = f dµ, este bine definită şi este
A
numărabil aditivă. În plus, ν (∅) = 0. Dar ν nu este o măsură ı̂ntrucât ia valori ı̂n R şi nu ı̂n [0, ∞]. Cu toate
acestea, importanţa funcţiei ν ne determină să definim următoarea noţiune:

Definiţia 15.1 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil. O funcţie de mulţime ν : A → R se numeşte măsură reală dacă
1. ν este numărabil aditivă;
2. ν (∅) = 0.

Observaţia 15.2 Orice măsură reală este finit aditivă.

Propoziţia 15.3 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi ν : A → R o măsură reală pe A. Atunci ν(A) ⊆ (−∞, ∞]
sau ν(A) ⊆ [−∞, ∞).
Demonstraţie. Dacă măsura ν este finită, atunci ν(A) ⊆ (−∞, ∞). Presupunem ı̂n continuare că ν ia şi valori
infinite. Fie A ∈ A aşa ı̂ncât ν(A) = ∞ şi fie o mulţime arbitrară B ∈ A. Atunci avem:

ν(A ∪ B) = ν(A ∪ (B \ A)) = ν(A) + ν(B \ A) = ∞ + ν(B \ A) = ∞ = ν(B ∪ (A \ B)) = ν(B) + ν(A \ B),

de unde deducem că ν(B) ̸= −∞ (dacă ν(B) = −∞, cum valoarea ν(B)+ν(A\B) există, rezultă ν(B)+ν(A\B) =
−∞, ceea ce este fals).
În concluzie, dacă există A ∈ A aşa ı̂ncât ν(A) = ∞, atunci ν(A) ⊆ (−∞, ∞].
În mod analog, se arată că dacă există A ∈ A aşa ı̂ncât ν(A) = −∞, atunci ν(A) ⊆ [−∞, ∞).

Exemplul 15.4 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil.

1. Orice măsură µ : A → [0, ∞] este de asemenea o măsură reală, pe care o vom mai numi şi măsură nenegativă.
2. Fie µ1 , µ2 : A → [0, ∞) două măsuri finite. Atunci funcţia de mulţime ν = µ1 − µ2 este o măsură reală.

Exemplul 15.5 Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi fie f∫: X → R o funcţie A-măsurabilă aşa ı̂ncât
f are integrală pe X. Atunci funcţia de mulţime ν : A →R, ν(A) = f dµ, este o măsură reală.
A

În continuare vom stabili condiţii suficiente ı̂n care o măsură reală să poată fi reprezentată sub această formă
integrală. Mai ı̂ntâi vom reprezenta o măsură reală ca diferenţa a două măsuri nenegative.

Lema 15.6 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi ν : A → R o măsură reală pe A. Atunci ∃B, C ∈ A astfel ı̂ncât

ν (B) = inf {ν (A) | A ∈ A} şi ν (C) = sup {ν (A) | A ∈ A} .

Demonstraţia poate fi citită ı̂n [P1], pag. 191.

Teorema 15.7 (Teorema de descompunere a lui Jordan) Fie (X, A) un spaţiu măsurabil şi fie o măsură
reală ν : A → R. Considerăm funcţiile de mulţime ν + , ν − : A → [0, ∞], definite prin

ν + (M ) = sup {ν (A) | A ∈ A, A ⊆ M } ,
ν − (M ) = − inf {ν (A) | A ∈ A, A ⊆ M } .

Atunci ν + şi ν − sunt două măsuri nenegative, dintre care cel puţin una este finită şi ν = ν + − ν − .

112
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 15 MĂSURI REALE

Demonstraţie. Din Propoziţia 15.3, ν(A) ⊆ (−∞, ∞] sau ν(A) ⊆ [−∞, ∞). Este suficient deci să demonstrăm
teorema doar pentru unul dintre cele două cazuri. În celălalt caz, vom aplica rezultatul obţinut măsurii −ν. Vom
presupune ı̂n continuare că ν(A) ⊆ (−∞, ∞].
Fie o mulţime M ∈ A. Cum ∅ ⊆ M , rezultă ν + (M ) ≥ ν (∅) = 0. De asemenea avem inf {ν (A) | A ∈ A, A ⊆ M } ≤
ν (∅) = 0, de unde deducem că ν − (M ) ≥ 0. Deci ν + şi ν − sunt bine definite.
Din Lema 15.6, ∃B ∈ A astfel ı̂ncât ν (B) = inf {ν (A) | A ∈ A}.
Atunci −∞ < ν (B) ≤ ν (∅) = 0 şi deci ν (B) este finită. Vom arăta ı̂n continuare că ν (M ∩ B) ≤ 0, ∀M ∈ A.
Să presupunem că ∃M ∈ A astfel ca ν (M ∩ B) > 0. Deoarece ν (B) = ν (B ∩ M ) + ν (B ∩ cM ), iar ν (B) este
finită, rezultă că ν (B ∩ M ) şi ν (B ∩ cM ) sunt finite şi cum ν (M ∩ B) > 0, rezultă ν (B) > ν (B ∩ cM ). Dar
aceasta este ı̂n contradicţie cu faptul că ν (B) = inf {ν (A) | A ∈ A}. Prin urmare,

ν (M ∩ B) ≤ 0, ∀M ∈ A. (143)

Printr-un raţionament asemănător vom arăta că ν (M ∩ cB) ≥ 0, ∀M ∈ A.

Să presupunem că ∃M ∈ A astfel ca ν (M ∩ cB) < 0. Atunci −∞ < ν(B) ≤ ν (M ∩ cB) < 0 şi deci ν (M ∩ cB)
este finită. Deoarece ν (M ∪ B) = ν (M ∩ cB) + ν (B), iar ν (B) este finită, rezultă că ν (M ∪ B) < ν(B), ceea
ce este ı̂n contradicţie cu definiţia lui ν (B). Prin urmare,

ν (M ∩ cB) ≥ 0, ∀M ∈ A. (144)

Fie acum M ∈ A şi fie A ∈ A astfel ı̂ncât A ⊆ M . Atunci avem

ν (A) = ν (A ∩ B) + ν (A ∩ cB) ≤ ν (A ∩ cB) ≤ ν (A ∩ cB) + ν ((M \A) ∩ cB) = ν (M ∩ cB) .

| {z } | {z }
≤0 (din (143)) ≥0 (din (144))

De aici obţinem ν + (M ) = sup {ν (A) | A ∈ A, A ⊆ M } ≤ ν (M ∩ cB). Pe de altă parte, M ∩ cB ∈ A cu

M ∩ cB ⊆ M şi deci ν + (M ) ≥ ν (M ∩ cB). Prin urmare avem ν + (M ) = ν (M ∩ cB).
De asemenea,

ν (A) = ν (A ∩ B) + ν (A ∩ cB) ≥ ν (A ∩ B) ≥ ν (A ∩ B) + ν ((M \A) ∩ B) = ν (M ∩ B) .

| {z } | {z }
≥0 (din (144)) ≤0 (din (143))

De aici obţinem inf {ν (A) | A ∈ A, A ⊆ M } ≥ ν (M ∩ B). Deoarece M ∩ B ∈ A cu M ∩ B ⊆ M , rezultă

ν (M ∩ B) ≥ inf {ν (A) | A ∈ A, A ⊆ M }. Atunci inf {ν (A) | A ∈ A, A ⊆ M } = ν (M ∩ B) şi deci ν − (M ) =
−ν (M ∩ B).
Am demonstrat că
∀M ∈ A, ν + (M ) = ν (M ∩ cB) şi ν − (M ) = −ν (M ∩ B) . (145)
Cum ν este numărabil aditivă, din (145) rezultă că ν + şi ν − sunt numărabil aditive. De asemenea, ν + (∅) =
ν − (∅) = ν (∅) = 0. Deci ν + şi ν − sunt măsuri nenegative.
Pentru orice M ∈ A, ν(M ) = ν(M ∩ cB) + ν(M ∩ B) = ν + (M ) − ν − (M ), adică ν = ν + − ν − .
Din (143) avem −∞ < ν (M ∩ B) ≤ 0, ∀M ∈ A şi deci ν − este finită.

Descompunerea ν = ν + −ν − , dată de teorema anterioară, se numeşte descompunerea Jordan a măsurii ν. Măsura

ν + se numeşte partea pozitivă sau variaţia pozitivă a măsurii ν, iar ν − se numeşte partea negativă sau variaţia
negativă a măsurii ν. Funcţia de mulţime |ν| : A → [0, ∞], |ν| = ν + + ν − este o măsură nenegativă, numită
variaţia totală a măsurii ν.

Observaţia 15.8 Dacă ν ≥ 0, atunci ν + = ν şi ν − = 0. Deci |ν| = ν + = ν.

Observaţia 15.9 Reprezentarea măsurii reale ν ca diferenţă a două măsuri nenegative nu este unică. Într-
adevăr, dacă λ este o măsură finită, atunci ν = (ν + + λ) − (ν − + λ) şi deci obţinem o altă descompunere a
măsurii ν.

Observaţia 15.10 Funcţia de mulţime A 7−→ |ν (A)| nu este ı̂n general numărabil aditivă. Mai exact, ∀ (An ) ⊆
A cu An ∩ Am = ∅, pentru n ̸= m, avem
 ( )  ∞ 
 ∪  ∑  ∑ ∞
   
ν An  =  ν (An ) ≤ |ν (An )| .
   
n∈N n=0 n=0

Deci aplicaţia A 7−→ |ν (A)| nu coincide cu |ν|, care este numărabil aditivă. Dar, pentru orice A ∈ A, are loc
inegalitatea |ν(A)| = |ν + (A) − ν − (A)| ≤ |ν + (A)| + |ν − (A)| = ν + (A) + ν − (A) = |ν|(A), adică |ν(A)| ≤ |ν|(A).

113
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 15 MĂSURI REALE

Observaţia 15.11 Fie (X, A, µ)

∫ un spaţiu cu măsură completă şi fie f : X → R o funcţie A-măsurabilă. Funcţia
de mulţime ν : A →R, ν(A) = f dµ, are proprietatea:
A

∀A ∈ A, µ (A) = 0 ⇒ ν (A) = 0.
Atunci este justificată definirea următoarei noţiuni:

Definiţia 15.12 Fie (X, A) un spaţiu măsurabil, µ : A → [0, ∞] o măsură nenegativă şi ν : A → R o măsură
reală. Spunem că ν este absolut continuă ı̂n raport cu µ, şi notăm acest lucru cu ν ≪ µ, dacă
∀A ∈ A, µ (A) = 0 ⇒ ν (A) = 0.

Propoziţia 15.13 Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură şi ν : A → R o măsură reală. Atunci
ν ≪ µ ⇔ |ν| ≪ µ.
Demonstraţie. =⇒”:
”
Vom presupune prin absurd că ν ≪ µ şi |ν| ̸≪ µ. Rezultă că ∃A ∈ A cu µ (A) = 0 şi |ν| (A) > 0. Atunci
ν (A) + ν (A) > 0 şi deci ν + (A) > 0 sau ν − (A) > 0. Să presupunem că ν + (A) > 0. Ţinând seama de
+ −

definiţia lui ν + , ∃B ∈ A astfel ı̂ncât B ⊆ A şi ν (B) > 0. Deoarece B ⊆ A, avem µ (B) ≤ µ (A) şi cum µ (A) = 0,
obţinem µ (B) = 0. Dar ν ≪ µ şi atunci ν (B) = 0; contradicţie cu ν (B) > 0. Deci |ν| ≪ µ.
⇐=”:
”
Presupunem că |ν| ≪ µ şi fie A ∈ A aşa ı̂ncât µ (A) = 0. Atunci |ν| (A) = 0 şi cum |ν| (A) = ν + (A) + ν − (A),
obţinem ν + (A) = ν − (A) = 0. Deci ν(A) = ν + (A) − ν − (A) = 0. În concluzie, ν ≪ µ.

Teorema 15.14 Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură şi ν : A → R o măsură reală finită. Atunci ν ≪ µ dacă şi
numai dacă
∀ε > 0, ∃δ > 0 astfel ı̂ncât ∀A ∈ A cu µ (A) < δ, |ν (A)| < ε.
Demonstraţie. =⇒”:
”
Vom demonstra prin reducere la absurd. Presupunem că ν ≪ µ, dar
∃ε > 0 astfel ı̂ncât ∀δ > 0, ∃Aδ ∈ A cu µ (Aδ ) < δ şi |ν (Aδ )| ≥ ε.
1 1
Atunci, pentru orice n ∈ N, luăm δ = şi deci ∃An ∈ A astfel ı̂ncât µ (An ) < n şi |ν (An )| ≥ ε.
2n ∪ ∩ 2
Pentru orice n ∈ N, considerăm mulţimea Bn = Ak şi fie B = Bn = lim sup An .
n∈N
k≥n n∈N
Atunci, ∀n ∈ N, avem:
∞
∑ ∞
∑ 1 1
µ (Bn ) ≤ µ (Ak ) ≤ = n−1 ,
2k 2
k=n k=n

de unde rezultă µ (Bn ) → 0. Deoarece 0 ≤ µ(B) ≤ µ(Bn ), ∀n ∈ N, obţinem că µ (B) = 0.

An ⊆Bn
De asemenea, ∀n ∈ N, avem ε ≤ |ν (An )| ≤ |ν| (An ) ≤ |ν| (Bn ). Deoarece ν este finită, |ν| este de asemenea
finită şi deci este continuă pe şiruri descendente. Atunci ε ≤ lim |ν| (Bn ) = |ν| (B).
n→∞
Pe de altă parte, cum ν ≪ µ, din propoziţia anterioară obţinem |ν| ≪ µ şi cum µ (B) = 0, rezultă |ν| (B) = 0;
contradicţie cu ε ≤ |ν| (B)!

⇐=”:
”
Presupunem că
∀ε > 0, ∃δ > 0 astfel ı̂ncât ∀A ∈ A cu µ (A) < δ, |ν (A)| < ε.
Fie o mulţime A ∈ A astfel ı̂ncât µ (A) = 0. Atunci µ (A) < δ şi deci |ν (A)| < ε. Prin urmare, |ν (A)| < ε, ∀ε > 0,
de unde deducem că ν (A) = 0. Deci ν ≪ µ.

Observaţia 15.15 Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură şi ν1 , ν2 : A → R, două măsuri reale astfel ı̂ncât ν1 ≪ µ
şi ν2 ≪ µ. Dacă ν = ν1 − ν2 este bine definită, atunci ν ≪ µ.

Teorema 15.16 (Teorema lui Radon-Nikodym) Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi σ-finită şi
fie ν : A → R o măsură reală astfel ı̂ncât ν ≪ µ. Atunci există o funcţie A-măsurabilă, f : X → R, astfel ı̂ncât
∫
ν (A) = f dµ, ∀A ∈ A.
A

114
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 15 MĂSURI REALE

Demonstraţie. Etapa I.
Presupunem că ν(A) ⊆ [0, ∞], iar µ(X) < ∞∫ şi ν(X) < ∞. ∫
Fie mulţimea F = {f ∈ M (X, A) | f ≥ 0 şi f dµ ≤ ν(A), ∀A ∈ A}. Cum ∀f ∈ F, f dµ ≤ ν(X) < ∞, avem
A X
F ⊆ L(X, A, µ).
Pentru f, g ∈ F, definim relaţia f ≼ g ⇔ f ≤ g µ-a.p.t.. Atunci (F, ≼) este o mulţime parţial ordonată
(antisimetria este ı̂n raport cu relaţia de egalitate µ-a.p.t.). Vom arăta că (F, ≼) este inductiv ordonată, adică
orice lanţ din (F, ≼) este majorat. ∫
Fie L ⊆ F , un lanţ ı̂n raport cu relaţia ≼, şi fie α = sup{ gdµ | g ∈ L}. Există atunci un şir (gn ) ⊆ L
∫ ∫ ∫X
aşa ı̂ncât gn dµ ↗ α. Pentru un n ∈ N, avem gn dµ ≤ gn+1 dµ. Deoarece gn , gn+1 ∈ L, iar (L, ≼) este
X X X
lanţ, avem gn ≼ gn+1 sau g∫n+1 ≼ gn . Dacă
∫ gn ≼ gn+1 ,∫atunci gn ∫≤ gn+1 µ-a.p.t.. Dacă
∫ gn+1 ≼ gn∫, atunci
gn+1 ≤ gn µ-a.p.t., de unde gn+1 dµ ≤ gn dµ. Cum gn dµ ≤ gn+1 dµ, obţinem gn+1 dµ = gn dµ
∫ X X X X X X

şi deci (gn − gn+1 )dµ = 0. Cum gn − gn+1 ≥ 0 µ-a.p.t., obţinem gn − gn+1 = 0 µ-a.p.t. şi deci gn = gn+1
X
µ-a.p.t.. Prin urmare gn ≤ gn+1 µ-a.p.t.. ∪
Fie En = {x ∈ X | gn (x) > gn+1 (x)}. Atunci En ∈ A şi µ(En ) = 0. Urmează că E = En ∈ A şi µ(E) = 0.
n∈N
Fie g = sup gn . Deoarece (gn ) ⊆ M (X, A) şi gn ≥ 0, ∀n ∈ N, urmează g ∈ M (X, A) şi g ≥ 0. Cum pentru orice
n∈N
µ-a.p.t.
x ∈ cE, gn (x) ≤ gn+1 (x), ∀n ∈ N, avem gn (x) → g(x). Deci gn −→ g.
µ-a.p.t.
De asemenea, pentru A ∈ A, ı̂ntrucât gn ≤ gn+1 µ-a.p.t., avem gn χA ≤ gn+1 χA µ-a.p.t. şi ı̂ntrucât gn −→ g,
µ-a.p.t.
avem gn χA −→ gχA . Aplicând∫varianta generalizată
∫ a teoremei Lebesgue-Beppo-Levi
∫ ∫ (vezi Teorema 11.22)
şirului (gn χA ), obţinem că ∃ lim gn χA dµ = gχA dµ, adică lim gn dµ = gdµ. Dar gn ∈ F, ∀n ∈ N, şi
∫ n→∞ X X n→∞ A
∫
A

atunci gn dµ ≤ ν(A), ∀n ∈ N. Trecând la limită ı̂n ultima inegalitate, obţinem gdµ ≤ ν(A). Prin urmare,
A ∫ ∫ A

g ∈ F. Pentru A = X, mai obţinem α = lim gn dµ = gdµ. De asemenea, din definiţia lui g, gn ≤ g,

n→∞ X X
∀n ∈ N, adică gn ≼ g, ∀n ∈ N.
Arătăm că g este majorant al mulţimii L, ı̂n raport cu relaţia ≼. Fie h ∈ L. Dacă există n ∈ N astfel ı̂ncât h ≼ gn ,
cum gn ≼ g, rezultă h ≼ g. Dacă nu există n ∈ N astfel ı̂ncât h ≼ gn , ţinând seama că L este un lanţ, pentru
fiecare n ∈ N, gn ≼ h, adică ∫gn ≤ h µ-a.p.t..
∫ Trecând la limită
∫ µ-a.p.t.
∫ ∫ obţinem g ≤ h
ı̂n ultima inegalitate,
µ-a.p.t.. De aici rezultă α = gdµ ≤ hdµ ≤ α, adică gdµ = hdµ. Prin urmare, (h − g)dµ = 0 şi
X X X X X
cum h − g ≥ 0 µ-a.p.t., rezultă h = g µ-a.p.t.. Deci, şi ı̂n acest caz h ≼ g. Prin urmare, g este majorant al
mulţimii L şi deci (F, ≼) este inductiv ordonată. Atunci, din Lema lui Zorn, (F, ≼) are elemente
∫ maximale.
Fie f ∈ F , un element maximal, şi fie funcţia de mulţime λ : A → [0, ∞], λ(A) = ν(A) − f dµ, ∀A ∈ A.
∫ A

Deoarece f ∈ F, λ este bine definită. Cum ν este o măsură, iar funcţia A → f dµ este tot o măsură (vezi
A
Corolarul
∫ 11.20), funcţia λ este o măsură. În plus, dacă µ(A) = 0, ı̂ntrucât ν ≪ µ, avem ν(A) = 0 şi cum
f dµ = 0, rezultă λ(A) = 0. În concluzie, λ ≪ µ.
A
Vom arăta că λ(X) = 0.
Presupunem prin absurd că λ(X) > 0. Întrucât λ(X) ≤ ν(X) < ∞, există a > 0 aşa ı̂ncât µ(X) < aλ(X).
Cum µ şi λ sunt măsuri finite, este bine definită măsura reală φ = µ − aλ. Atunci φ(X) < 0 şi φ ≪ µ. Din
demonstraţia teoremei de descompunere a lui Jordan, pentru φ, există o mulţime B ∈ A aşa ı̂ncât

φ(A ∩ B) ≤ 0 şi φ(A ∩ cB) ≥ 0, ∀A ∈ A. (146)

Atunci, pentru orice A ∈ A, avem:

∫ ∫ ∫
1 1 1 1
χB dµ = χB χA dµ = χA∩B dµ = µ(A ∩ B).
A a a X a X a
1
Dar, din prima inegalitate din (146), avem φ(A∩B) = µ(A∩B)−aλ(A∩B) ≤ 0, de unde µ(A ∩ B) ≤ λ(A ∩ B) ≤
∫ ∫ ∫ ∫ a
1 1
≤ λ(A) = ν(A) − f dµ. Prin urmare, χB dµ ≤ ν(A) − f dµ, de unde ( χB + f )dµ ≤ ν(A).
A A a A A a

115
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 15 MĂSURI REALE

1 1
De aici rezultă că χB + f ∈ F şi cum f ≤ χB + f , iar f este element maximal ı̂n (F, ≼), urmează că
a a
1
f = χB + f µ-a.p.t.. Cum f ∈ L(X, A, µ), f este finită µ-a.p.t. şi atunci χB = 0 µ-a.p.t.. Deci µ(B) =
∫ a
χB dµ = 0. Deoarece φ ≪ µ, obţinem φ(B) = 0, de unde φ(X) = φ(B) + φ(cB) = φ(cB). Luând ı̂n
X
inegalitatea a doua din (146) A = X, obţinem φ(cB) ≥ 0; contradicţie cu φ(X) < 0.
Deci presupunerea făcută este falsă şi atunci λ(X) = 0. Urmează că λ(A) = 0, ∀A ∈ A, adică
∫
ν (A) = f dµ, ∀A ∈ A.
A

Etapa II.
Presupunem că ν(A) ⊆ [0, ∞], iar µ(X) < ∞ şi ν este σ-finită. ∪
Deoarece ν este σ-finită, există un şir (Xn ) ⊆ A astfel ı̂ncât ν(Xn ) < ∞, ∀n ∈ N, şi X = Xn . Fără să
n∈N
restrı̂ngem generalitatea, putem presupune că Xm ∩ Xn = ∅, pentru m ̸= n (altfel, vom aplica Propoziţia 1.17).
Pentru fiecare n ∈ N, considerăm funcţia de mulţime νn : A → [0, ∞], νn (A) = ν(A ∩ Xn ), ∀A ∈ A. Deoarece ν
este o măsură şi ν ≪ µ, νn este o măsură şi νn ≪ µ. În plus, νn (X) = ν(Xn ) < ∞, deci νn este o măsură finită.
Aplicând etapa I măsurilor νn , obţinem că ∀n ∈ N, ∃fn ∈ M (X, A) aşa ı̂ncât
∫
νn (A) = fn dµ, ∀A ∈ A.
A

∞
∑
Fie funcţia f = fn . Deoarece (fn ) ⊆ M (X, A), avem f ∈ M (X, A), iar din Corolarul 11.17, pentru orice
n=0
∞ ∫
∑ ∫
A ∈ A, obţinem fn dµ = f dµ.
n=0 A A
∞ ∫
∑ ∞
∑ ∞
∑ ∪
Dar fn dµ = νn (A) = ν(A ∩ Xn ) = ν(A ∩ Xn ) = ν(A ∩ X) = ν(A). Prin urmare, avem:
n=0 A n=0 n=0 n∈N
∫
ν (A) = f dµ, ∀A ∈ A.
A

Etapa III.
Presupunem că ν(A) ⊆ [0, ∞], iar µ(X) < ∞.
Fie M = {M ∈ A | ν|AM este σ-finită}, unde AM = {A ∩ M | A ∈ A}. Deoarece ∅ ∈ M, M ∪ ̸= ∅.
Fie β = sup{µ(M ) | M ∈ M} şi fie un şir (Mn ) ⊆ M aşa ı̂ncât µ(Mn ) → β. Fie M = Mn . Atunci avem
n∈N
M ∈ A. Cum ∀n ∈ N, ν|AMn este σ-finită, ∃(An,k )k∈N ⊆ A aşa ı̂ncât ν(An,k ∩ Mn ) < ∞, ∀k ∈ N, şi Mn =
∪ ∪ ∪ ∪ ∪ ∪
(An,k ∩ Mn ). Rezultă M = Mn = (An,k ∩ Mn ) = (An,k ∩ Mn ) ∩ M , unde An,k ∩ Mn ∈ A
k∈N n∈N n∈N k∈N n∈N k∈N
şi ν(An,k ∩ Mn ∩ M ) = ν(An,k ∩ Mn ) < ∞, ∀n, k ∈ N. Prin urmare, M ∈ M. Din Mn ⊆ M , rezultă
µ(Mn ) ≤ µ(M ) ≤ β, ∀n ∈ N, de unde, prin trecere la limită, obţinem β ≤ µ(M ) ≤ β, adică µ(M ) = β.
Deoarece ν|AM ı̂ndeplineşte condiţiile etapei II, relativ la spaţiul cu măsură (M, AM , µ|AM ), există o funcţie
AM -măsurabilă h : M → R aşa ı̂ncât
∫
ν (A ∩ M ) = hdµ, ∀A ∈ A.
A∩M

Fie f = hχM + ∞χcM . Cum M ∈ A şi h este AM -măsurabilă, f este A-măsurabilă. Pentru orice A ∈ A, avem:
∫ ∫ ∫ ∫ ∫
f dµ = hχM dµ + ∞χcM dµ = hdµ + ∞dµ = ν (A ∩ M ) + ∞µ (A ∩ cM ) .
A A A A∩M A∩cM

Dacă µ(A ∩ cM ) = 0, deoarece ν ≪ µ, avem ν(A ∩ cM ) = 0 şi atunci ν (A ∩ M ) + ∞µ (A ∩ cM ) = ν (A ∩ M ) =

= ν (A ∩ M ) + ν (A ∩ cM ) = ν(A).
Dacă µ(A ∩ cM ) > 0, atunci ν(A ∩ cM ) = ∞. Într-adevăr, dacă presupunem că ν(A ∩ cM ) < ∞, rezultă
M ∪(A∩cM ) ∈ M şi atunci µ(M ∪(A∩cM )) ≤ β. Atunci β ≥ µ(M ∪(A∩cM )) = µ(M )+µ(A∩cM ) ≥ µ(M ) = β,
de unde µ(M ) + µ(A ∩ cM ) = µ(M ). Cum 0 ≤ µ(M ) ≤ µ(X) < ∞, din egalitatea anterioară, obţinem
µ(A ∩ cM ) = 0; contradicţie cu µ(A ∩ cM ) > 0. Deci ν(A ∩ cM ) = ∞. Deoarece ∞ = ν(A ∩ cM ) ≤ ν(A) ≤ ∞,
ν(A) = ∞ şi atunci ν (A ∩ M ) + ∞µ (A ∩ cM ) = ∞ = ν(A).

116
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 15 MĂSURI REALE

În concluzie, avem: ∫

ν (A) = f dµ, ∀A ∈ A.
A
Etapa IV.
Presupunem că ν(A) ⊆ [0, ∞], iar µ este σ-finită. ∪
Deoarece µ este σ-finită, ∃(Xn ) ⊆ A aşa ı̂ncât µ(Xn ) < ∞, ∀n ∈ N, X = Xn şi Xm ∩ Xn = ∅, pentru m ̸= n.
n∈N
Pentru fiecare n ∈ N, ν|AXn ı̂ndeplineşte condiţiile etapei III, relativ la spaţiul cu măsură (Xn , AXn , µ|AXn ), şi
atunci există o funcţie AXn -măsurabilă hn : Xn → R aşa ı̂ncât
∫
ν (A ∩ Xn ) = hn dµ, ∀A ∈ A.
A∩Xn

∞
∑
Pentru fiecare n ∈ N, fie fn = hn χXn . Considerăm funcţia f = fn . Deoarece (fn ) ⊆ M (X, A), avem
n=0
f ∈ M (X, A), iar din Corolarul 11.17, pentru orice A ∈ A, obţinem:
∫ ∞ ∫
∑ ∞ ∫
∑ ∞
∑ ∪
f dµ = fn dµ = hn dµ = ν(A ∩ Xn ) = ν(A ∩ Xn ) = ν(A ∩ X) = ν(A).
A n=0 A n=0 A∩Xn n=0 n∈N

Prin urmare, avem: ∫

ν (A) = f dµ, ∀A ∈ A.
A
Etapa V.
Presupunem că ν(A) ⊆ R, iar µ este σ-finită.
Din Teorema de descompunere a lui Jordan (Teorema 15.7), există două măsuri nenegative, ν + , ν − : A → [0, ∞],
din care cel puţin una este finită, aşa ı̂ncât ν = ν + − ν − . Atunci, din etapa IV, pentru măsurile ν + şi ν − , există
funcţiile f1 , f2 : X → R, A-măsurabile, astfel ı̂ncât
∫ ∫
ν + (A) = f1 dµ, ν − (A) = f2 dµ, ∀A ∈ A.
A A

Dacă ν + este finită, atunci f1 ∈ L(X, A, µ) şi deci f1 este finită µ-a.p.t.. Modificând eventual valorile infinite
ale lui f1 cu 0, putem presupune că f1 este finită. Prin urmare, este bine definită funcţia f = f1 − f2 , care este
A-măsurabilă şi ∫ ∫ ∫
∀A ∈ A, ν(A) = ν + (A) − ν − (A) = f1 dµ − f2 dµ = f dµ.
A A A

Dacă ν − este finită, se arată analog. Prin urmare,

∫
ν (A) = f dµ, ∀A ∈ A.
A

Observaţia 15.17 Funcţia f , din teorema anterioară, este unică ∫ până la o mulţime ∫µ-neglijabilă.
∫ Într-adevăr,
dacă există o altă funcţie A-măsurabilă, g, astfel ı̂ncât ν (A) = gdµ, ∀A ∈ A, atunci f dµ = gdµ, ∀A ∈ A,
A A A
de unde f = g, µ-a.p.t..
Funcţia f , din teorema de mai sus, se numeşte derivata Radon-Nikodym a măsurii ν ı̂n raport cu măsura µ sau
dν
densitatea lui ν ı̂n raport cu µ şi o vom nota cu .
dµ

Observaţia 15.18 1. Dacă ν este finită, atunci f este finită µ-a.p.t. şi ı̂nlocuind valorile infinite ale lui f cu
valori finite, putem presupune că f este finită.
2. Dacă măsura ν este pozitivă, atunci funcţia f este pozitivă µ-a.p.t. şi ı̂nlocuind valorile negative ale lui f cu
0, putem presupune că f ≥ 0.

Observaţia 15.19 Demonstraţia teoremei lui Radon-Nikodym utilizează Lema lui Zorn şi, ı̂n consecinţă, este
neconstructivă.

117
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 15 MĂSURI REALE

Teorema 15.20 (Teorema de schimbare a măsurii ı̂n integrala Lebesgue) Fie (X, A, µ) un spaţiu cu mă-
sură completă şi σ-finită şi fie ν : A → [0, ∞] o măsură nenegativă şi completă astfel ı̂ncât ν ≪ µ. Dacă
f ∈ L(X, A, µ), atunci ∀A ∈ A avem ∫ ∫
dν
f dν = f dµ.
A A dµ
∫
dν
Demonstraţie. Deoarece sunt ı̂ndeplinite condiţiile teoremei lui Radon-Nikodym, ν(A) = dµ, ∀A ∈ A.
A dµ
dν
Cum ν este nenegativă, putem presupune că ≥ 0.
dµ
Etapa I. Să considerăm mai ı̂ntâi f de forma χT , unde T ∈ A. Atunci avem:
∫ ∫ ∫ ∫ ∫
dν dν dν
f dν = χT dν = ν (T ∩ A) = dµ = χT dµ = f dµ.
A A T ∩A dµ A dµ A dµ

Etapa II. Presupunem că f este A-etajată. Atunci există a1 , ..., an ∈ R aşa ı̂ncât f (X) = {a1 , ..., an } şi
∑
n
Ai = f −1 ({ai }) ∈ A, ∀i ∈ 1, n. Deci f = ai χAi . Fie A ∈ A. Pentru fiecare i ∈ 1, n, din etapa I, avem
i=1
∫ ∫
dν
χAi dν = χAi dµ.
A A dµ

Prin sumare obţinem:

∫ ∑
n ∫ ∑
n ∫ ∫
dν dν
f dν = ai χAi dν = ai χAi dµ = f dµ.
A i=1 A i=1 A dµ A dµ
Etapa III. Presupunem că funcţia f este nenegativă. Cum f este A-măsurabilă, din Teorema de aproximare a
funcţiilor măsurabile cu funcţii etajate (Teorema 10.1), ∃ (fn ) ⊆ E(X, A) aşa ı̂ncât fn ≥ 0 şi fn ≤ fn+1 , ∀n ∈ N,
p dν dν dν
iar fn −→ f . Deoarece ≥ 0 şi fn ↗ f , rezultă fn ↗f .
X dµ dµ dµ
Aplicând Teorema lui Lebesgue-Beppo-Levi (Teorema 11.15) şirului (fn ), ı̂n spaţiul cu măsură (X, A, ν), şi şirului
dν
(fn ), ı̂n spaţiul cu măsură (X, A, µ), obţinem
dµ
∫ ∫ ∫ ∫
dν dν
∃ lim fn dν = f dν şi ∃ lim fn dµ = f dµ.
n→∞ A A n→∞ A dµ A dµ

Din etapa II, pentru fiecare n ∈ N, avem ∫ ∫

dν
fn dν = fn dµ
A A dµ
şi trecând la limită, obţinem ∫ ∫
dν
f dν = f dµ.
A A dµ
Etapa IV. Presupunem acum că f este o funcţie oarecare. Atunci f = f + − f − , unde f + şi f − sunt partea
pozitivă şi partea negativă a funcţiei f . Cum f + , f − ∈ L(X) şi f + , f − ≥ 0, din etapa III rezultă
∫ ∫ ∫ ∫
dν dν
f + dν = f + dµ şi f − dν = f − dµ.
A A dµ A A dµ

Prin urmare avem:

∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
− + dν − dν dν
f dν = f dν −
+
f dν = f dµ − f dµ = f dµ.
A A A A dµ A dµ A dµ

Definiţia 15.21 Considerăm (X, A) un spaţiu măsurabil.

1. Fie µ, ν : A → [0, ∞] două măsuri nenegative. Spunem că µ este singulară ı̂n raport cu ν, şi notăm cu µ ⊥ ν,
dacă ∃A ∈ A astfel ı̂ncât µ (A) = ν (X\A) = 0.
2. Fie µ, ν : A → R două măsuri reale. Spunem că µ este singulară ı̂n raport cu ν, şi notăm cu µ ⊥ ν, dacă
|µ| ⊥ |ν|.

Observaţia 15.22 Relaţia ⊥ este simetrică.

118
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 15 MĂSURI REALE

Propoziţia 15.23 Considerăm (X, A) un spaţiu măsurabil.

1. Fie µ, ν1 , ν2 : A → [0, ∞] trei măsuri nenegative aşa ı̂ncât funcţia de mulţime ν = ν1 − ν2 este bine definită.
Dacă ν1 ⊥ µ şi ν2 ⊥ µ, atunci ν ⊥ µ.
2. Fie µ : A → [0, ∞] o măsură nenegativă şi ν : A → R o măsură reală. Dacă ν ≪ µ şi ν ⊥ µ, atunci ν = 0.

Demonstraţie. 1. Deoarece ν1 ⊥ µ, ∃A1 ∈ A astfel ı̂ncât µ (A1 ) = ν1 (X\A1 ) = 0. De asemenea, deoarece

ν2 ⊥ µ, ∃A2 ∈ A astfel ı̂ncât µ (A2 ) = ν2 (X\A2 ) = 0. Fie A = A1 ∪ A2 . Atunci A ∈ A şi µ (A) = 0. Cum
X\A ⊆ X\A1 , iar ν1 este o măsură nenegativă şi deci este izotonă, rezultă 0 ≤ ν1 (X\A) ≤ ν1 (X\A1 ) = 0. Deci
ν1 (X\A) = 0. Analog, ν2 (X\A) = 0. Atunci ν(X\A) = ν1 (X\A) − ν2 (X\A) = 0. Prin urmare, ν ⊥ µ.
2. Cum ν ⊥ µ (iar ν este o măsură reală), conform definiţiei avem |ν| ⊥ |µ|. Cum µ ≥ 0, |µ| = µ şi deci |ν| ⊥ µ.
Atunci, ∃A ∈ A astfel ı̂ncât µ (A) = |ν| (X\A) = 0. Deoarece ν ≪ µ, din Propoziţia 15.13 obţinem |ν| ≪ µ
şi cum µ (A) = 0, avem |ν|(A) = 0. Atunci |ν|(X) = |ν|(A) + |ν| (X\A) = 0, de unde |ν| = 0. Prin urmare
ν + , ν − = 0 şi deci ν = 0.

Teorema 15.24 (Teorema de descompunere a lui Lebesgue) Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă
şi σ-finită şi ν : A → R o măsură reală finită. Atunci există şi sunt unice două măsuri νa , νs : A → R astfel
ı̂ncât νa ≪ µ, νs ⊥ µ şi ν = νa + νs .
Demonstraţie.
Existenţa:
Etapa I. Presupunem mai ı̂ntâi că ν este nenegativă şi fie m = µ + ν. Atunci m este o măsură nenegativă şi σ-
finită, iar µ ≪ m şi ν∫ ≪ m. Astfel, din Teorema lui Radon-Nikodym, există o funcţie A-măsurabilă, f : X → R,
astfel ı̂ncât µ (A) = f dm. Cum µ ≥ 0, putem presupune că f ≥ 0.
A
Considerăm mulţimea E = {x ∈ X| f (x) > 0}. Cum f ≥ 0, cE = {x ∈ X| f (x) = 0}. Deoarece f este A-
măsurabilă, E ∈ A. De asemenea, avem

ν (A) = ν (A ∩ E) + ν (A ∩ cE) , ∀A ∈ A.

Considerăm funcţiile νa , νs : A → [0, ∞], definite prin νa = ν (A ∩ E) şi νs = ν (A ∩ cE). Atunci ν = νa + νs .

Arătăm ı̂n continuare că νa ≪ µ şi νs∫ ⊥ µ.
Fie A ∈ A cu µ (A) = 0. Rezultă f dm = 0 şi cum f ≥ 0, obţinem f = 0 m-a.p.t. pe A. Prin urmare
A
m (E ∩ A) = 0. Cum ν ≪ m, obţinem ν (E ∩ A) = 0, adică νa (A)∫= 0. Deci νa ≪ µ.
Pe de altă parte, νs (E) = ν (E ∩ cE) = ν (∅) = 0, iar µ (cE) = f dm = 0. Deci νs (E) = µ (cE) = 0, adică
cE
νs ⊥ µ.
Etapa II. Presupunem acum că ν este cu valori reale. Atunci, din Teorema de descompunere a lui Jordan
(Teorema 15.7), ν = ν + − ν − . Deoarece ν este finită, măsurile ν + şi ν − sunt finite. Cum ν + este o măsură
nenegativă, din etapa I, există νa+ , νs+ două măsuri nenegative aşa ı̂ncât ν + = νa+ + νs+ , iar νa+ ≪ µ şi νs+ ⊥ µ.
Analog, există νa− , νs− două măsuri nenegative aşa ı̂ncât ν − = νa− + νs− , iar νa− ≪ µ şi νs− ⊥ µ.
Deoarece ν + şi ν − sunt finite, iar ν + = νa+ + νs+ şi ν − = νa− + νs− , rezultă că νa+ , νs+ , νa− şi νs− sunt finite. Atunci
sunt bine definite funcţiile νa = νa+ − νa− şi νs = νs+ − νs− . Acestea sunt măsuri reale şi ν = νa + νs .
Cum νa+ ≪ µ şi νa− ≪ µ, rezultă imediat că νa ≪ µ.
Deoarece νs+ ⊥ µ şi νs− ⊥ µ, din Propoziţia 15.23(1) obţinem νs ⊥ µ.

Unicitatea:
Presupunem că există funcţiile νa , νs : A → R astfel ı̂ncât νa ≪ µ, νs ⊥ µ, ν = νa + νs şi de asemenea, există
not.
funcţiile νa′ , νs′ : A → R astfel ı̂ncât νa′ ≪ µ, νs′ ⊥ µ, ν = νa′ + νs′ . Atunci avem νa − νa′ = νs′ − νs = λ. Deoarece
′ ′
νa ≪ µ şi νa ≪ µ, rezultă λ ≪ µ. Deoarece νs ⊥ µ şi νs ⊥ µ, obţinem λ ⊥ µ. Atunci, din Propoziţia 15.23(2)
rezultă λ = 0, adică νa′ = νa şi νs′ = νs .

Din Teorema de descompunere a lui Lebesgue şi din Teorema lui Radon-Nikodym obţinem:

Corolar 15.25 Fie (X, A, µ) un spaţiu cu măsură completă şi σ-finită şi ν : A → R o măsură reală finită.
Atunci există o funcţie A-măsurabilă f : X → R şi există o unică măsura reală νs : A → R astfel ı̂ncât νs ⊥ µ şi
∫
ν (A) = f dµ + νs (A) , ∀A ∈ A.
A

119
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 16 SERII FOURIER ÎN L2 ([−π, π])

Cursul 14

16 Serii Fourier ı̂n L2 ([−π, π])

Considerăm spaţiul cu măsură ([−π, π], M[−π,π] , µ), unde M este σ-algebra mulţimilor măsurabile Lebesgue, iar
µ este măsura Lebesgue.
Pentru f, g ∈ L2 ([−π, π]) are loc inegalitatea lui Hölder (vezi Teorema 12.7):

∫ (∫ ) 12 (∫ ) 21
|f g|dµ ≤ 2
f dµ 2
g dµ
[−π,π] [−π,π] [−π,π]

∫ ∫ ∫
şi cum f 2 dµ < ∞ şi g 2 dµ < ∞, obţinem |f g|dµ < ∞. Deci f g ∈ L1 ([−π, π]). Prin urmare,
[−π,π] [−π,π] [−π,π]
este bine definită funcţia
∫
< ·, · >: L ([−π, π]) × L ([−π, π]) → R, < f, g >=
2 2
f gdµ, ∀f, g ∈ L2 ([−π, π]).
[−π,π]

Aceasta are următoarele proprietăţi (care rezultă imediat din definiţie sau din proprietăţile integralei Lebesgue):
1. < f, f >= ∥f ∥22 , ∀f ∈ L2 ([−π, π]),
2. < f, g >=< g, f >, ∀f, g ∈ L2 ([−π, π]),
3. < αf + βg, h >= α < f, h > +β < g, h >, ∀f, g, h ∈ L2 ([−π, π]), ∀α, β ∈ R.

Din prima proprietate rezultă că < f, f >≥ 0, ∀f ∈ L2 ([−π, π]) şi < f, f >= 0 ⇔ f = 0 µ-a.p.t.

Definiţia 16.1 Spunem că două funcţii f, g ∈ L2 ([−π, π]) sunt ortogonale, şi notăm cu f ⊥ g, dacă < f, g >= 0.

Definiţia 16.2 1. Un şir (fn ) ⊂ L2 ([−π, π]) se numeşte sistem ortogonal dacă fm ⊥ fn , ∀m, n ∈ N, cu m ̸= n.
2. Un şir (fn ) ⊂ L2 ([−π, π]) se numeşte sistem ortonormat dacă (fn ) este sistem ortogonal şi ∥fn ∥2 = 1, ∀n ∈ N.

Observaţia 16.3 Dacă (fn ) ⊂ L2 ([−π, π]) este un sistem ortogonal aşa ı̂ncât ∥fn ∥2 > 0, ∀n ∈ N, atunci şirul
1
(en ), definit prin en = fn , ∀n ∈ N, este un sistem ortonormat.
∥fn ∥2
Considerăm şirul de funcţii fn : [−π, π] → R, n ∈ N, definite prin
f0 (x) = 1, ∀x ∈ [−π, π],
f2n−1 (x) = cos(nx), ∀x ∈ [−π, π], ∀n ∈ N∗ ,
f2n (x) = sin(nx), ∀x ∈ [−π, π], ∀n ∈ N∗ .

Teorema 16.4 Şirul (fn ) este un sistem ortogonal, numit sistemul ortogonal trigonometric.
Demonstraţie. Deoarece funcţiile fn sunt continue, din Teorema 11.46 rezultă că, ∀m, n ∈ N,
∫ ∫ π
< fm , fn >= fm fn dµ = fm (x)fn (x)dx.
[−π,π] −π

Fie m, n ∈ N∗ . Atunci
∫ π avem: ∫ π
sin(nx) π sin(nπ) − sin(−nπ)
< f0 , f2n−1 >= f2n−1 (x)dx = cos(nx)dx = |−π = = 0.
∫ π −π ∫ π −π n n
< f0 , f2n >= f2n (x)dx = sin(nx)dx = 0, deoarece funcţia x → sin(nx) este impară.
−π ∫ −π ∫ π
π
< f2m−1 , f2n >= f2m−1 (x)f2n (x)dx = cos(mx)sin(nx)dx = 0, deoarece funcţia x → cos(mx)sin(nx)
−π −π
este impară.
∫ π̸= n, avem:
De asemenea, dacă m ∫ π ∫ π
1
< f2m−1 , f2n−1 >= f2m−1 (x)f2n−1 (x)dx = cos(mx)cos(nx)dx = [cos((m + n)x) + cos((m − n)x)]dx =
−π −π 2 −π

121
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 16 SERII FOURIER ÎN L2 ([−π, π])

∫ ∫
1 π
1 π
sin((m + n)x) π sin((m − n)x) π
= cos((m + n)x)dx + cos((m − n)x)dx = |−π + |−π = 0.
2 −π ∫ 2 −π ∫ π m+n ∫ m−n
π π
1
< f2m , f2n >= f2m (x)f2n (x)dx = sin(mx)sin(nx)dx = [cos((m − n)x) − cos((m + n)x)]dx =
∫ π −π ∫ π −π 2 −π
1 1 sin((m − n)x) π sin((m + n)x) π
= cos((m − n)x)dx − cos((m + n)x)dx = |−π − |−π = 0.
2 −π 2 −π m−n m+n
În concluzie, fm ⊥ fn , ∀m, n ∈ N cu m ̸= n, şi deci, (fn ) este un sistem ortogonal.

De asemenea∫ avem: ∫ π
∥f0 ∥22 = dµ = dx = 2π,
∫
[−π,π] −π ∫ π ∫ π
1 + cos(2nx)
∥f2n−1 ∥2 =
2 2
cos (nx)dµ(x) = 2
cos (nx)dx = dx = π, ∀n ∈ N∗ ,
−π −π 2
∫ [−π,π] ∫ π ∫ π
1 − cos(2nx)
∥f2n ∥22 = sin2 (nx)dµ(x) = sin2 (nx)dx = dx = π, ∀n ∈ N∗ .
[−π,π] −π −π 2

Observaţia 16.5 Şirul (en ), definit prin

e0 (x) = √12π , ∀x ∈ [−π, π],
e2n−1 (x) = √1π cos(nx), ∀x ∈ [−π, π], ∀n ∈ N∗ ,
e2n (x) = √1π sin(nx), ∀x ∈ [−π, π], ∀n ∈ N∗ ,
este un sistem ortonormat, numit sistemul ortonormat trigonometric.
În cele ce urmează ne vom raporta doar la sistemul ortonormat trigonometric.
Fie o funcţie f ∈ L2 ([−π, π]).

Definiţia 16.6 1. Se numesc coeficienţii Fourier ai funcţiei f numerele

∫
cn = < f, en >= f (x)en (x)dµ(x), ∀n ∈ N.
[−π,π]

∞
∑
2. Se numeşte seria Fourier asociată funcţiei f seria de funcţii cn e n .
n=0

Pentru orice n ∈ N, notăm cu

∫
1
an = f (x)cos(nx)dµ(x),
π [−π,π]
∫
1
bn = f (x)sin(nx)dµ(x).
π [−π,π]

Atunci avem ∫ √
c0 =< f, e0 >= √π 1
2π π
f (x)dµ(x) = √π2 a0 ,
[−π,π]∫
√
c2n−1 =< f, e2n−1 >= √ππ π1 f (x)cos(nx)dµ(x) = πan , ∀n ∈ N∗ ,
∫ [−π,π]
√
π 1
√
c2n =< f, e2n >= π π f (x)sin(nx)dµ(x) = πbn , ∀n ∈ N∗ ,
[−π,π]
iar pentru orice x ∈ [−π, π], seria Fourier asociată funcţiei f devine:
∑∞ ∑∞ ∞
a0 ∑
cn en (x) = c0 e0 (x) + (c2n−1 e2n−1 (x) + c2n e2n (x)) = + (an cos(nx) + bn sin(nx)).
n=0 n=1
2 n=1
Din acest motiv, numerele {an , bn | n ∈ N} le vom numi de asemenea coeficienţii Fourier ai funcţiei f .
Pentru orice n ∈ N∗ şi orice x ∈ [−π, π], notăm cu

a0 ∑
n
Sn (x) = + (ak cos(kx) + bk sin(kx)),
2
k=1

suma parţială a seriei Fourier asociată funcţiei f .

Definiţia 16.7 O funcţie T : [−π, π] → R se numeşte polinom trigonometric de grad n ∈ N∗ dacă există
α0 ∑
n
numerele reale αk , βk , k ∈ 0, n aşa ı̂ncât T (x) = + (αk cos(kx) + βk sin(kx)), ∀x ∈ [−π, π].
2
k=1

122
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 16 SERII FOURIER ÎN L2 ([−π, π])

Pentru orice n ∈ N∗ , notăm cu Tn mulţimea polinoamelor trigonometrice de grad n.

Evident că Sn ∈ Tn , ∀n ∈ N∗ .

Teorema 16.8 Fie f ∈ L2 ([−π, π]), {an , bn | n ∈ N} coeficienţii Fourier ai lui f şi n ∈ N∗ . Atunci avem:
1. ∥f − Sn ∥2 ≤ ∥f − T ∥2 ,(∀T ∈ Tn ; )
a20 ∑ 2
n
2. ∥f − Sn ∥2 = ∥f ∥2 − π
2 2
+ 2
(ak + bk ) ;
2
k=1
∞
a20 ∑ 2 1
3. + (ak + b2k ) ≤ ∥f ∥22 (inegalitatea lui Bessel);
2 π
k=1
4. ak −→ 0 şi bk −→ 0.

α0 ∑
n
Demonstraţie. Fie T ∈ Tn şi presupunem că T (x) = + (αk cos(kx) + βk sin(kx)), ∀x ∈ [−π, π], unde αk ,
2
k=1
βk ∈ R, ∀k ∈ 0, n. Atunci avem: ∫
α0
∥f − T ∥22 =< f − T, f − T >= ∥f ∥22 − 2 < f, T > + < T, T >= ∥f ∥22 − 2 f (x)dµ(x)−
2 [−π,π]
( ∫ ∫ )
∑n
−2 αk f (x)cos(kx)dµ(x) + βk f (x)sin(kx)dµ(x) + < T, T >= ∥f ∥22 − πα0 a0 −
k=1 [−π,π] [−π,π]
∑n ∑
n
( α2) π ∑n
[ ]
−2π (αk ak + βk bk ) + π αk2 + βk + 2π 0 = ∥f ∥22 + (α0 − a0 )2 + π
2
(αk − ak )2 + (βk − bk )2 −
4 2
(k=1 ) k=1 k=1
a20 ∑ 2
n
−π + (ak + b2k ) .
2
k=1
În particular, pentru Tn = Sn avem αk = ak şi βk = bk , ∀k ∈ 0, n şi deci
( )
a20 ∑ 2
n
∥f − Sn ∥2 = ∥f ∥2 − π
2 2
+ 2
(ak + bk ) ,
2
k=1

ceea ce demonstreză (2). De asemenea,

( mai rezultă)că ∥f − Sn ∥22 ≤ ∥f − T ∥22 , ceea ce demonstrează (1).
2
a0 ∑n
a2 ∑ 2
n
1
3. Din (2) obţinem ∥f ∥22 − π + (a2k + b2k ) ≥ 0, ∀n ∈ N∗ , adică 0 + (ak + b2k ) ≤ ∥f ∥22 , ∀n ∈ N∗ .
2 2 π
k=1 k=1
∞
a20 ∑ 2 1
Prin urmare + (ak + bk ) ≤ ∥f ∥2 .
2 2
2 π
k=1
4. Din (3) urmează că a2k + b2k −→ 0 şi cum 0 ≤ ak , bk ≤ a2k + b2k , ∀k ∈ N, obţinem ak −→ 0 şi bk −→ 0.

∫ π
Lema 16.9 Considerăm şirul un = cos2n tdt, ∀n ∈ N. Au loc următoarele:
−π
∫ π ∫ π2
1. un = 2 cos2n tdt = 4 cos2n tdt, ∀n ∈ N;
∫ π0 0
x−y
2. un = cos2n dx, ∀y ∈ R, ∀n ∈ N;
−π 2
(2n − 1)!!
3. un = 2π , ∀n ∈ N∗ ;
(2n)!!
π
4. un > √ , ∀n ≥ 2.
n
∫ π
Demonstraţie. 1. Fie n ∈ N. Deoarece funcţia t −→ cos2n t este pară, avem un = 2 cos2n tdt. De asemenea:
∫ π ∫ π2 ∫ π ∫ π2 ∫ 0 ∫ π2
0
z=π−u
2n
cos tdt = 2n
cos tdt + 2n
cos zdz = cos tdt −
2n 2n
cos udu = 2 cos2n tdt.
π π
0 0 0 0
∫ π ∫ π22 2

2n
Deci un = 2 cos tdt = 4 cos2n tdt.
0 0
∫ π ∫ π−y ∫ 0 ∫ π
2n x − y
x−y 2
2 =t
2. Fie n ∈ N şi y ∈ R. cos dx = 2 2n
cos tdt = 2 2n
cos tdt + 2 cos2n tdt+
−π 2 −π−y −π−y
0
∫ π−y ∫ 0 ∫ π ∫ 0 ∫ π
2 2
2
z=π+u
+2 2n
cos zdz = 2 2n
cos tdt + 2 cos tdt − 2
2n
cos2n udu = 2 cos2n tdt = un .
−π−y −π−y
π 2 0 2 0

123
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 16 SERII FOURIER ÎN L2 ([−π, π])

∫ π ∫ π ∫ π
∗ ′
3. Fie n ∈ N . un = 2n
cos tdt = cos t · (sint) dt = (2n − 1)
2n−1
cos2n−2 t · sin2 tdt =
∫ π −π −π −π
2n − 1
(2n − 1) cos2n−2 t · (1 − cos2 t)dt = (2n − 1)(un−1 − un ). De aici, găsim relaţia de recurenţă: un = un−1 ,
−π 2n
(2n − 1)!! (2n − 1)!!
de unde obţinem: un = u0 = 2π.
(2n)!! (2n)!!
2k − 2 2k − 1
4. Pentru orice k ∈ N, k ≥ 2, are loc inegalitatea < . Dând valori lui k de la 2 la un n ≥ 2
2k − 1 2k [ ]2
(2n − 2)!! (2n − 1)!! (2n − 1)!!
şi ı̂nmulţind inegalităţile obţinute, găsim inegalitatea: <2 , de unde 1 < 2 2n.
(2n − 1)!! (2n)!! (2n)!!
( u )2 π
n
Ţinând seama de relaţia (3), obţinem 1 < 2 2n ⇔ un > √ .
2π n

Lema 16.10 Fie r ∈ (0, π) şi fie (un ) şirul definit ı̂n lema anterioară. Pentru orice n ∈ N∗ , definim funcţia
∫ y+r
1 x−y u
φn : [−π + r, π − r] −→ R, φn (y) = cos2n dx. Atunci φn −→ 1.
un y−r 2 [−π+r,π−r]

Demonstraţie. Fie y ∈ [−π + r, π − r] şi n ∈ N∗ . Avem următoarele: (∫ π )

∫ y+r ∫ r2 ∫ r2 ∫ π2
2n x − y
x−y
1 2 =t 2 4 4 2
φn (y) = cos dx = 2n
cos tdt = 2n
cos tdt = cos tdt −
2n 2n
cos tdt =
un y−r 2 un −r un 0 un 0 r
( ∫ π2 ) ∫ π2
2 2

4 un 4
− cos tdt = 1 −
2n
cos2n tdt, de unde obţinem:
un 4 r u n r
2
∫ π2 ∫2 π2
4 4 r 4 ( 2n r ) ( π r) 4 ( 2n r ) π Lema 16.9(4)
|φn (y) − 1| = cos tdt ≤
2n
cos2n dt = cos − < cos <
un r2 un r2 2 un 2 2 2 un 2 2
√ r √ r
< 2 n · cos2n . Considerăm şirul an = 2 n · cos2n , ∀n ∈ N∗ . Prin urmare avem:
2 2
|φn (y) − 1| < an , ∀y ∈ [−π + r, π − r], ∀n ∈ N∗ . (146)
√ ∞
an+1 n+1 r r ∑
Deoarece = √ · cos2 −→ cos2 < 1, rezultă că seria an este convergentă şi atunci an −→ 0.
an n 2 2 n=1
u
Prin urmare, din (146), rezultă că φn −→ 1.
[−π+r,π−r]

∫
1 π
x−y
Lema 16.11 Fie g ∈ C([−π, π]). Pentru n ∈ N∗ , fie funcţia ψn : [−π, π] −→ R, ψn (y) = g(x)cos2n dx.
un −π 2
u
Atunci ∀[a, b] ⊂ (−π, π), ψn −→ g.
[a,b]

1
Demonstraţie. Fie un interval [a, b] ⊂ (−π, π). Deoarece funcţia g este continuă, este mărginită şi deci, ∃M >
2
astfel ı̂ncât |g(x)| ≤ M, ∀x ∈ [−π, π]. De asemenea, g este uniform continuă pe [−π, π] şi deci, pentru un ε > 0
aşa ı̂ncât ε < 4M (2M − 1), există δ > 0 cu δ < min{π + a, π − b} astfel ı̂ncât
ε
|g(x) − g(y)| < , ∀x, y ∈ [−π, π] cu |x − y| < δ. (147)
4M
Deoarece [a, b] ⊂ (−π, π) şi 0 < δ < min{π + a, π − b}, rezultă că δ ∈ (0, π).
∫
1 y+δ
x−y
Pentru orice n ∈ N∗ , considerăm funcţia φn : [−π + δ, π − δ] −→ R, φn (y) = cos2n dx. Din Lema
un y−δ 2
u u
16.10, rezultă φn −→ 1 şi cum [a, b] ⊂ [−π + δ, π − δ], obţinem că φn −→ 1. Atunci, pentru ε considerat
[−π+δ,π−δ] [a,b]
mai sus, exisă nε ∈ N∗ astfel ı̂ncât
ε
|φn (y) − 1| <
, ∀y ∈ [a, b], ∀n ≥ nε . (148)
4M
 ∫ π 
 1 2n x − y
 Lema 16.9(2)

Fie n ≥ nε şi y ∈ [a, b]. Avem următoarele: |ψn (y) − g(y)| =  g(x)cos dx − g(y) =
 ∫ π ∫ π   u∫n π −π 2 
 1 x−y 1 x − y   1 x − y 
 g(x)cos2n dx − g(y) cos2n dx =  (g(x) − g(y))cos2n dx ≤
 un 2 un −π 2 un −π 2
−π

124
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 16 SERII FOURIER ÎN L2 ([−π, π])

∫ ∫ ∫
1 π
x−y 1 y−δ
x−y 1 y+δ
x−y
|g(x) − g(y)|cos2n dx = |g(x) − g(y)|cos2n dx + |g(x) − g(y)|cos2n dx+
un −π 2 un
−π | {z } 2 y−δ |
un {z } 2
≤2M ε
< 4M din (147)
∫ π ( ∫ y−δ ∫ π )
1 2n x − y 1 2n x − y 1 2n x − y ε
|g(x) − g(y)|cos dx < 2M cos dx + cos dx + φn (y) =
un y+δ | {z } 2 un −π 2 un y+δ 2 4M
≤2M
( ∫ π ∫ y+δ )
1 2n x − y 1 2n x − y ε ε
Lema 16.9(2) (148)
2M cos dx − cos dx + φn (y) = 2M (1 − φn (y)) + φn (y) <
un −π 2 un y−δ 2 4M 4M
ε ε ( ε ) ε ε
2M + 1+ < + = ε.
4M 4M 4M 2 2
u
În consecinţă, ∀ε > 0, ∃nε ∈ N∗ aşa ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀y ∈ [a, b], |ψn (y) − g(y)| < ε. Deci ψn −→ g.
[a,b]

Lema 16.12 Pentru orice n ∈ N, există funcţiile α0 , ..., αn , β0 , ..., βn ∈ C([−π, π]) astfel ı̂ncât

n
∑
n
(1 + cosx · cosy + sinx · siny) = (αk (x)cosky + βk (x)sinky), ∀x, y ∈ [−π, π].
k=0

Demonstraţie. Demonstraţia se face prin inducţie şi o lăsăm cititorului ca exerciţiu.

Teorema 16.13 Fie f ∈ L2 ([−π, π]) şi (an ), (bn ), coeficienţii Fourier ai lui f . Pentru orice n ∈ N∗ , considerăm
a0 ∑
n
∥·∥2
funcţia Sn (x) = + (ak cos(kx) + bk sin(kx)), ∀x ∈ [−π, π]. Atunci Sn −→ f .
2
k=1

Demonstraţie. Din Teorema 12.40 avem că L2 ([−π, π]) = C([−π, π]), ı̂n sensul normei ∥ · ∥2 . Fie ε > 0. Cum
f ∈ C([−π, π]), există g ∈ C([−π, π]) astfel ı̂ncât
ε
∥f − g∥2 < . (149)
2
∫ π
∗ 1 x−y
Pentru fiecare n ∈ N , definim funcţia ψn : [−π, π] −→ R, ψn (y) = g(x)cos2n dx.
un −π 2
Deoarece g este continuă, este mărginită şi deci, ∃M > 0 astfel ı̂ncât |g(x)| ≤ M, ∀x ∈ [−π, π]. Din Teorema de
transfer de continuitate (Teorema 14.1) (ţinând seama de Teorema 11.46), rezultă că ψn este continuă şi deci
este M[−π,π] -măsurabilă.
u p µ−a.p.t.
Din Lema 16.11 obţinem că ψn −→ g, ∀[a, b] ⊂ (−π, π). Atunci ψn −→ g şi deci ψn −→ g. De aici rezultă
[a,b] (−π,π) [−π,π]
µ−a.p.t.
|ψn − g|2 −→ 0. ∫ π ∫ π
1 x−y 1 x−y
De asemenea, ∀y ∈ [−π, π], |ψn (y) − g(y)| ≤ |g(x) − g(y)|cos2n dx ≤ 2M cos2n dx = 2M .
un −π 2 un −π 2
În concluzie, sunt ı̂ndeplinite condiţiile din mica teoremă a lui Lebesgue (Corolarul 11.34) şi atunci ∥ψn − g∥2 −→ 0.
Prin urmare, pentru acelaşi ε, există nε ∈ N aşa ı̂ncât ∀n ≥ nε avem
ε
∥ψn − g∥2 < . (150)
2
Din (149) şi (150), rezultă atunci că
∀n ≥ nε , ∥ψn − f ∥2 < ε. (151)
( )n n
x−y 1 + cos(x − y) (1 + cosx · cosy + sinx · siny)
Pe de altă parte, cos2n = = , iar, din Lema 16.12, există
2 2 2n
funcţiile α0 , ..., αn , β0 , ..., βn ∈ C([−π, π]) astfel ı̂ncât

n
∑
n
(1 + cosx · cosy + sinx · siny) = (αk (x)cosky + βk (x)sinky), ∀x, y ∈ [−π, π].
k=0
∫ π ∫ π ∑n
1 x−y 1
Atunci ∀y ∈ [−π, π], ψn (y) = g(x)cos2n dx = g(x) (αk (x)cosky + βk (x)sinky)dx =
un −π 2 un 2n −π
n [(∫ π ) (∫ π ) ] ∑ k=0
1 ∑
n
g(x)αk (x)dx cosky + g(x)βk (x)dx sinky = (αk′ cosky + βk′ sinky), unde
un 2n −π −π
k=0 k=0

125
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 16 SERII FOURIER ÎN L2 ([−π, π])

∫ π ∫ π
1 1
αk′ = ′
g(x)αk (x)dx şi βk = g(x)βk (x)dx, ∀k ∈ 0, n.
un 2n −π un 2n −π
În consecinţă, ψn ∈ Tn şi atunci, din Teorema 16.8, obţinem că ∥Sn − f ∥2 ≤ ∥ψn − f ∥2 . Atunci, din (151)
∥·∥2
obţinem: ∀n ≥ nε , ∥Sn − f ∥2 < ε. Aceasta arată că Sn −→ f .

Corolar 16.14 Fie f ∈ L2 ([−π, π]) şi (an ), (bn ), coeficienţii Fourier ai lui f . Atunci
∞
a20 ∑ 2 1
+ (ak + b2k ) = ∥f ∥22 ,
2 π
k=1

numită identitatea lui Parseval.

Exerciţiul 16.15 Să se scrie identitatea lui Parseval pentru următoarele funcţii
f, g, h : [−π, π] −→ R, f (x) = sgn(x), g(x) = |x|, h(x) = x2 .
Să se deducă de aici (utilizând eventual şi alte funcţii) următoarele egalităţi
∑∞ ∞ ∞ ∞
1 π2 ∑ 1 π4 ∑ 1 π6 ∑ 1 π8
= , = , = , = .
n=1
n2 6 n=1 n4 90 n=1 n6 945 n=1 n8 9450

Acestea se numesc seriile lui Euler.

126
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue BIBLIOGRAFIE

Bibliografie principală
[P1] Precupanu A., Analiză Matematică. Funcţii Reale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1976.

[P2] Precupanu A., Culegere de probleme de Analiză Matematică. Funcţii Reale, vol. 1 şi 2, Editura Universităţii
”A.I.Cuza” Iaşi, 1982.

[P3] Florescu L., Analiză Matematică, Editura Universităţii ”A.I.Cuza” Iaşi, 1999.

[P4] Frunză S., Analiză Matematică, vol.I, Editura Universităţii ”A.I.Cuza” Iaşi, 1987.

Bibliografie
[1] Bogachev V.I., Measure Theory, Springer, 2007.

[2] Engelking R., General Topology, Heldermann Verlag Berlin, 1989.

[3] Halmos P.R., Measure Theory, Springer, 1974.
[4] Kharazishvili A.B., Nonmeasurable Sets and Functions, Elsevier, 2004.
[5] Kharazishvili A.B., Strange Functions in Real Analysis, Chapman, 2006.

[6] Rudin W., Analyse réelle et complexe, Dunod, 1998.

[7] Rusu D., Analiză funcţională, Performantica, Iaşi, 2005, http://www.math.uaic.ro/~drusu/books/af
[8] The MacTutor History of Mathematics, www-history.mcs.st-and.ac.uk

[9] Yeh J., Real Analysis. Theory of Measure and Integration, World Scientific, 2006.

127