Mecanismele de trasmitere

a bolilor infecțioase.
Metode de profilaxie
Lector univ.dr. Cîrnațu Daniela
I. Patogenia infecţiilor
În orice infecţie au loc următoarele evenimente:
 contaminarea (întâlnirea cu agentul infecţios),
 pătrunderea şi multiplicarea în organismul gazdă
prin eludarea rezistenţei antiinfecţioase,
producerea leziunilor morfologice şi funcţionale,
datorate în parte acţiunii directe a agentului infecţios şi
cel mai frecvent, reacţiilor de apărare ale
organismului,
deznodământul infecţiei, care poate fi vindecarea cu
sau fără sechele, exitusul sau coexistenţa pe timp
îndelungat a celor doi parteneri ai infecţiei: agentul
infecţios şi organismul.
Patogenia infecţiilor
 În majoritatea infecţiilor, evenimentele descrise mai sus
se petrec consecutiv, într-o perioadă limitată de timp.
 În infecţiile produse de germenii condiţionat şi
accidental patogeni, contaminarea, pătrunderea şi chiar
şi colonizarea (multiplicarea la locul de intrare) se petrec
cu mult timp înainte ca infecţia să se declanşeze. Durata
intervalului până la producerea acesteia depinde în mare
măsură de statusul imunitar ale gazdei care poate
permite sau nu producerea unei infecţii cu aceşti germeni.
 Aceste etape sunt însoţite de mecanismele de apărare
antiinfecţioasă ale gazdei, ceea ce deosebeşte agenţii
infecţioşi fiind maniera în care sunt capabili să eludeze
aceste mecanisme.
 Patogenia infecţiilor

Înalt
patogeni
Condiţionat
patogeni

Nepatogeni
 1. Contaminarea

 Prima întâlnire a organismului cu microbii se produce în momentul

naşterii, fătul ducând o viaţă intrauterină sterilă din punct de vedere
microbiologic. El este apărat de membranele fetale iar placenta permite
pătrunderea unui număr foarte redus de microorgansime din circulaţia
mamei, cum sunt, de pildă, unele virusuri (rubeolic, rujeolos, citomegalic,
HIV etc.), bacterii (Treponema pallidum) şi unii paraziţi (Toxoplasma
gondi).
 În timpul naşterii nou-născutul vine în contact cu microorganismele
prezente în canalul vaginal şi pe pielea mamei. El nu este expus acestei
contaminări total neprotejat ci moşteneşte de la mamă, pe cale
sanguină, un repertoriu bogat de anticorpi la care se adaugă cei din
colostrul şi laptele matern. Aceştia îi asigură o protecţie relativă faţă de
infecţii până când va începe să-şi dezvolte propriile mecansime de
apărare antiinfecţioasă.
 Din microorgansimele cu care organismul vine în contact pe
parcursul existenţei sale, o parte vor dispare de pe suprafaţa
organismului, o parte vor coloniza pielea şi mucoasele şi doar o mică
parte vor produce infecţii propriu-zise.
 Contaminarea poate fi endo şi exogenă.
Infecţiile exogene
 sunt cele care rezultă în urma contactului cu agentul infecţios
din mediul înconjurător.
 Agenţii infecţioşi pot contamina organismul în cele mai variate
împrejurări:
 pe cale alimentară,
 respiratorie,
 contact sexual,
 manevre medicale,
 promiscuitatea cu animalele,
 muşcăturile de insecte etc.
 Modul de contaminare sugerează aproape întotdeauna şi
posibilităţile de prevenire nespecifice ale infecţiei.
 În infecţiile exogene produse de germenii înalt patogeni, timpul
care trece de la contaminare până la apariţia simptomatologiei
clinice este în general bine definit (perioada de incubaţie).
Infecţiile endogene
 rezultă în urma contaminării cu germeni de pe suprafaţa
mucoaselor şi a pielii. Aceste microorgansime produc
infecţii dacă traversează barierele anatomice şi pătrund în
ţesuturi (E.coli-ITU).
 Pe de altă parte, agenţi infecţioşi din flora normală a
organismului, care nu produc infecţii la individul sănătos,
le vor produce la indivizi cu deficienţe imune (supuşi unui
tratament imunosupresor, cu deficienţe imune genetice,
cu deficienţe imune dobândite).
 În ambele situaţii contaminarea are loc cu mult înainte de
producerea infecţiei propriu-zise.
2. Pătrunderea
 în zone anatomice care sunt în relaţie directă cu exteriorul (tubul
digestiv, căile respiratorii, căile urinare, căile genitale, conjunctiva etc.) -
fără traversarea barierelor epiteliale.
microrgansime: V. cholerae (holera), B. pertussis (tusea convulsivă),
C.diphteriae, E.coli (infecţiile urinare) etc.,
 în ţesuturile profunde - cu trecerea microorganismelor prin barierele
anatomice reprezentate de piele şi mucoase.
unele microorganisme pot trece direct prin pielea intactă cum sunt
leptospirele şi unii viermi, ca, de exemplu, filariile,
 iar altele pot traversa epiteliul mucoasei respiratorii, digestive, a
tractului genitourinar şi conjunctiva,
 direct în sânge sau în ţesuturile profunde
 prin leziuni traumatice,
muşcătura unor animale (virusul rabic, Pasteurella multocida),
înţepăturile unor insecte (Plasmodium falciarum)
sau prin diverse acte medicale efectuate fără respectarea normelor de
asepsie (HIV, virusul .hepatitei Betc.).
3. Multiplicarea

 Numărul de microorgansime care pătrund în organism (mărimea

inoculului) este în mod obişnuit prea mic pentru a produce simptome.
Agenţii infecţioşi trebuie să învingă mecanismele de apărare
antiinfecţioasă ale gazdei şi să se înmulţească la un nivel
corespunzător pentru ca prezenţa lor în organism să se facă simţită. În
general, microorganismele se multiplică mai încet in vivo decât in vitro,
tocmai din cauza reacţiilor de apărare pe care le declanşează.
 Intervalul - de la pătrunderea agentului infecţios până la apariţia
simptomatologiei clinice se numeşte perioadă de incubaţie.
 Un aspect foarte important, determinant în evoluţia infecţiei, este
sediul multiplicării microorgansimelor: extra- sau intracelular.
• Microorgansimele cu habitat extraclelular sunt supuse acţiunii
complementului, lizozimului, anticorpilor, fagocitozei etc.,
• pe când cele cu habitat intracelular sunt protejate de aceşti factori,
înmulţirea lor fiind protejată. Eliminarea lor din organism se face prin
distrugerea celulelor în care se află, ceea ce atrage după sine producerea
unor leziuni tisulare.
4. Localizarea infecţiei
 Un proces infecţios poate fi localizat atunci când germenii se multiplică într-o
zonă relativ limitată a organismului (abces sau furuncul).
 Infecţia se poate propaga de la poarta de intrare prin continguitate din aproape
în aproape şi prin diseminare la distanţă pe cale sanguină sau/şi limfatică. În cel
din urmă caz rezultă infecţia sistemică sau generalizată. Dintr-un proces
infecţios localizat, germenii pot fi vehiculaţi de sânge sau limfă la diferite organe
iniţiind o localizare secundară.
 Un aspect particular al diseminării microbilor în organism este transportul
mediat celular şi translocarea. Transportul mediat celular este modalitatea pe
care o folosesc microorganismele care rezistă digestiei intracelulare a
fagocitelor (de exemplu, chlamydiile, gonococii etc.). Ele se vor înmulţi în aceste
celule şi vor fi vehiculate la distanţă. Translocarea este proprietatea unor
germeni de a traversa un epiteliu pentru a ajunge în circulaţie (de exemplu,
bacilul tific este translocat de către celulele epiteliale ale mucoasei digestive şi
ajunge în circulaţie).
 Prezenţa bacteriilor în sânge se numeşte bacteriemie iar multiplicarea lor în
sânge septicemie.
 Toxemia este prezenţa în sânge a unei toxine secretate sau eliberate de microb
fie în afara organismului (toxina botulinică prezentă în conserve), fie în organism
(endotoxina bacteriilor gram-negative când se produce o liză masivă a acestora
în sânge).
Conceptul de iceberg

Boală
acută

Infecţie subclinică

Infecţie asimptomatică
MANIFESTĂRILE CLINICE ALE INFECŢIEI

 După aspectul evolutiv, infecţiile sunt :

 Infecţiile acute:evoluează într-un timp limitat, rezultatul fiind în
general vindecarea. Exemple de infecţii acute sunt bolile infecto-
contagioase ale copilăriei (rujeolă, varicelă, rubeolă, orellion etc.).
 În infecţiile cronice: agentul patogen acţionează timp îndelungat
în organism. Ele rezultă fie din cronicizarea unei infecţii acute
(hepatita B), fie în urma infecţiei cu germeni care dau boli cu
evoluţie cronică (tuberculoză, sifilis, lepră etc.).
 Infecţiile latente : agentul infecţios se găseşte în organism pentru
o perioadă îndelungată, se înmulţeste intermitent şi produce
recidive (infecţia herpetică).
 Infecţiile lente: afectează încet şi progresiv sistemul nervos
central. Unele sunt de natură virală, ca, de exemplu, panencefalita
subacută sclerozantă produsă de virusul rujeolic.
 NOŢIUNI DE EPIDEMIOLOGIE A
INFECŢIILOR IN COLECTIVITATI

Epidemiologia bolilor infecţioase se ocupă cu studiul

apariţiei, etiologiei, răspândirii şi profilaxiei acestora. În
funcţie de spaţiu şi timp, infecţiile apar:
sporadic: cazuri izolate necorelate în timp şi spaţiu;
endemic: cazuri relativ frecvente, limitate în spaţiu şi
nelimitate în timp
epidemic: cazuri numeroase ce apar într-un timp scurt şi
într-o zonă geografică limitată (holeră, febră tifoidă, ciumă);
pandemic: cazuri foarte numeroase într-o perioadă de timp
fără limite geografice (pandemiile de gripă, SIDA);
NOŢIUNI DE EPIDEMIOLOGIE A
INFECŢIILOR
 Noţiunile cele mai importante legate de epidemiologia
infecţiilor sunt:
morbiditatea: numărul de îmbolnăviri noi la un număr dat de
locuitori (10.000, 100.000);
incidenţa: numărul de îmbolnăviri noi într-o perioadă dată
de timp;
prevalenţa: număr de infecţii la un moment dat într-o
colectivitate;
mortalitate: numărul deceselor printr-o anumită infecţie
raportată la un anumit număr de locuitori;
letalitate: numărul de decese raportat la numărul de
persoane infectate;
index de manifestare: numărul de boli clinic aparente
raportat la numărul total de persoane infectate.
Verigile procesului infectios
 1. sursa sau rezervorul
 2,calea de transmitere
 3. populatia receptiva
 1. Rezervorul de germeni , sursa

 Rezervorul uman
• Principalul rezervor viu de germeni .
• Importanţi sunt, purtătorii sănătoşi care reprezintă surse oculte de infecţie pentru persoanele din
jurul lor. Atunci când germenii se multiplică la poarta de intrare fără să producă manifestări
clinice şu nici imunologice. Nu trebuie confundată starea de purtător sănătos cu cea de purtător
aparent sănătos la care semnele clinice sunt minime sau absente, dar sunt prezente semnele
biologie şi imunologice (purtători de virus hepatitic B).
• joacă un rol important în răspândirea multor infecţii: streptococice, febra tifoidă, difteria,
gonoreea, sifilisul, poliomielita, hepatita, SIDA etc.
 Rezervorul animal
• Atât animalele sălbatice cât şi cele domestice pot constitui sursa multor infecţii.
• Bolile comune omului şi animalelor se numesc antropozoonoze.
• Transmiterea poate avea loc prin contactul direct cu animalul infectat, prin contactul cu unele
produse animale (piei, blănuri - cărbune pumonar), consumul de carne infectată (cărbune
intestinal), muşcătura animalelor (rabie), înţepătura unor insecte (malaria) etc.
 Rezervoarele neanimate
• Cele două mari rezervoare neaminate sunt apa şi solul. Astfel, solul este sursa infecţiilor
produse de unii fungii patogeni, precum şi de sporii bacteriilor strict anaerobe (spori de bacil
tetanic şi botulinic). Apa se contaminează de la materiile fecale ale omului şi animalelor.
2. Transmiterea agenţilor
infecţioşi

 Agenţii infecţioşi se transmit în general prin 4 modalităţi:

Transmiterea directă a agentului infecţios este posibilă de
la omul bolnav la cel sănătos prin contact direct prin
atingere (rujeolă, varicellă, variolă etc.), sărut (mononuleoză
infecţioasă, hepatita B), contact sexual (sifilis, gonoree,
SIDA etc.),
 contact indirect prin obiecte care au venit în contact cu bolnavul,
ca, de pildă, batiste, lenjerie, veselă, termometre, siringi infectate
etc.,
prin picăturile lui Pflügge pe care bolnavul le răspândeşte în
timpul strănutului şi a tusei (virusurile gripale, paragripale etc.).
2. Transmiterea agenţilor
infecţioşi
 Transmiterea prin vehiculi obişnuiţi se referă la transmiterea
agenţilor infectioşi pe cale hidrică (salmonelle, shigelle),
alimentară (botulism, toxiinfecţii alimentare), prin
sânge(hepatita B, citomegalia, SIDA) etc.
 Transmiterea prin vectori.
 Cei mai importanţi vectori sunt artropodele. Unele dintre ele, ca de
pildă muştele, sunt vectori mecanici care transportă agenţii
infecţioşi dintr-un loc în altul.
 Vectorii biologici sunt cei care participă activ la transmiterea
agentului infectios. Astfel, unele artropode ingeră agentul infecţios
în timp ce sug sângele persoanei infectate (de pildă, ţânţarul
anofel, care transmite malaria), găzduind o parte a ciclului evolutiv
al acestuia şi transmiţându-l prin înţepătură altei persoane
3. Profilaxia bolilor infecţioase

 Măsurile profilactice au ca principal scop

întreruperea transmiterii agenţiilor etiologici ai unei
infecţii. Aceste măsuri sunt:
Nespecifice- presupun izolarea sursei de infecţie, deci a
bolnavului şi instituirea la nevoie a carantinelor (izolarea
bolnavilor şi a persoanelor care vin în contact direct cu
aceştia pe o perioadă egală cu incubaţia bolii respective) şi
se aplică la anumite infecţii, cum sunt holera, ciuma, febrele
hemoragice (V. Ebola) etc. La aceste măsuri se adaugă
cele de dezinfecţie şi sterilizare,
specifice, care constau în imunizare activă (vaccinare),
imunizare pasivă prin seroterapie şi chimioprofilaxie
IMUNIZAREA ARTIFICIALĂ
ACTIVĂ ŞI PASIVĂ
1.1. Imunizarea prin vaccinare

 Vaccinul reprezintă un preparat antigenic obţinut

dintr-un agent patogen specific sau puternic înrudit
cu acesta, capabil să inducă la un subiect receptiv un
răspuns imun artificial, protector faţă de agresiunea
microbiană.
 Primul vaccin, vaccinul viral antivariolic, a fost aplicat în
1798 de către Edward Jenner
 Bazele ştiinţifice ale profilaxiei în bolile infecţioase au fost
puse de Louis Pasteur care a preparat vaccinul antiholeră
a găinilor, anticărbunos şi în 1885 vaccinul antirabic.
1.1. Imunizarea prin vaccinare
 În raport cu starea agenţilor patogeni (modul de preparare) şi
natura componentelor antigenice, vaccinurile se pot clasifica în :
 vaccinuri corpusculare preparate din agenţi patogeni vii atenuaţi
(microbieni, virali),
 vaccinuri corpusculare preparate din agenţi patogeni omorâţi sau
inactivaţi (microbieni, virali),
 vaccinuri preparate din:
a) componente microbiene purificate (produse ale metabolismului microbian),
b) fracţiuni sau subunităţi structurale ale microorganismelor (polizaharide
capsulare, componente ale peretelui bacterian, subunităţi antigenice virale),
 vaccinuri sintetice
 vaccinuri clonate sau biosintetice obţinute cu ADN-recombinant.
1. Vaccinuri corpusculare preparate
din agenţi patogeni vii atenuaţi
 Majoritatea vaccinurilor vii atenuate sunt vaccinuri virale. Vaccinurile vii
sunt vaccinuri complete ce conţin tulpini microbiene sau virale selectate
pentru nivelul redus şi stabil al virulenţei. Scopul atenuării este de
reducere a virulenţei până la un nivel foarte scăzut, pentru a nu afecta
organismele vaccinate, dar care asigură menţinerea infecţiozităţii
(imunogenităţii) necesare unei o stimulări antigenice suficiente pentru
producerea unui răspuns imun adecvat.
 Atenuarea virusurilor se efectuează în mod curent prin trecerea lor pe
organisme-gazdă nenaturale sau cultivarea îndelungată în culturi de
celule animale. Atenuarea bacteriilor se face prin căldură, mutagenază
chimică (bacil tific), pasaje timp îndelungat pe medii de cultură (bacil
tuberculos) etc
 La persoanele sănătoase, administrarea acestor vaccinuri produce o
infecţie inaparentă urmată, în general, după o singură inoculare, de
instalarea unei imunităţi mediate umoral (prin anticorpi) şi/sau mediate
celular (prin limfocite T reactive specifice).
2. Vaccinuri corpusculare preparate
din agenţi patogeni omorâţi sau
inactivaţi
 Aceste vaccinuri sunt reprezentate de suspensii
sau produse obţinute din particule bacteriene
sau virale totale la care, prin diverse procedee
fizice sau chimice, s-a realizat eliminarea
(neutralizarea) selectivă a infecţiozităţii cu
menţinerea nemodificată a proprietăţilor
imunogene.
 Inactivarea se efectuează prin factori fizici
(căldură, radiaţii UV) şi chimici.
 Administrarea acestor vaccinuri induce doar un
răspuns imun mediat umoral prin anticorpi.
3. Vaccinuri preparate din
componente microbiene
 Vaccinurile preparate din componente bacteriene pot fi:
• Produse microbiene purificate (anatoxinele). Anatoxinele
sunt toxine bacteriene detoxifiate prin învechirea la căldură
cu formol 4%(Di-Te-Per).

• Fracţiuni sau subunităţi structurale ale

microorganismelor (polizaharide capsulare, componente
ale peretelui bacterian, subunităţi antigenice virale).
Acestea sunt preparate vaccinale constituite din acei
componenţi structurali (subunităţi) care sunt responsabili de
răspunsul imun. Avantajele constau în eliminarea reacţiilor
postvaccinale iar dezavantajele în obţinerea unei imunităţi
celulare slabe, necesitatea asocierii de adjuvanţi şi costul
ridicat.
4. Vaccinuri sintetice
 Se obţin prin sinteza in vitro a fracţiunilor
polipeptidice care reprezintă antigenele sau
epitopii specifici vaccinanţi ai unor
microorganisme prin reproducerea atât a
secvenţei cât şi configuraţiei spaţiale a
epitopului natural.
 Pentru a deveni antigene complete,
fracţiunile sintetice trebuie cuplate cu un
carrier. Aceste vaccinuri sunt încă obiect de
studiu experimental.
5. Vaccinuri obţinute cu ADN-
recombinant (vaccinuri clonate sau
biosintetice)
 Sunt preparate în scopul obţinerii de fracţiuni antigenice imunogene purificate a
căror administrare să excludă reacţiile adverse şi complicaţiile postvaccinale.
 Prin tehnica ADN-recombinant, genele care codifică proteinele (antigenele)
componente ale vaccinului sunt selecţionate, izolate Şi introduse în genomul unei
celule vector: bacterie (E. Coli), levură (Saccharomices cerevisiae) sau celule de
mamifere capabile apoi să le sintetizeze în cantităţi industriale.
 În anul 1982 s-a propus o modificare ingenioasă a acestei tehnici, Şi anume: se
clonează un vector (virus, bacterie) cu gena producătoare de antigen şi se
introduce în organism. Microorganismul purtător al genelor se multiplică în
organism Şi va produce cantităţi suficiente de antigen necesare imunizării fără a
produce o infecţie clinic manifestă. Dintre bacteriile folosite ca vectori menţionăm
tulpini de Salmonella typhi avirulente utilizate în vaccinarea faţă de unele infecţii
enterice Şi BCG.
 Vaccinul viitorului va consta probabil dintr-un singur vector viral sau bacterian care
va avea inserat în genomul său toate genele ce codifică antigenele necesare unei
imunizări eficiente Şi care se administrează o singură dată.
Indicaţiile de vaccinare
 Sunt generale, selective şi elective.
• vaccinările generale vizează toată populaţia infantilă sau adultă în raport cu
un program de vaccinare stabilit în funcţie de gravitatea Şi prevalenţa într-o
ţară a anumitor infecţii. În România sunt obligatorii:
• vaccinările anti-tetanică, anti-difterică, anti-pertussis (Di-Te-Per),
• anti-tuberculoasă (BCG),
• anti-poliomielitică,
• anti-rujeolică, anti-rubeolică, anti-urliană (ROR, anti-rujeolic simplu sub
12 l),
• anti-hepatită B.
• vaccinările selective vizează grupe de populaţie cu risc crescut de a
contacta o anumtă infecţie. De exemplu, vaccinările anti-gripală, anti-
pneumococică, anti-meningococică se practică în colectivităţi.
• vaccinările efective vizează pacienţi sau categorii de pacienţi la care
anumite infecţii sunt mai frecvente şi mai grave decât în populaţia generală
(vaccinul anti-pseudomonas la pacienţii arşi, vaccinul anti-gripal la pacienţi cu
afecţiuni respiratorii cronice, la cei cu diabet zaharat).
Bolile netransmisibile
 Nu au factor etiologic cunoscut,
cuantificabil
 Factorii de risc sunt multiplii, interni si
externi
 Durata expunerii este importanta
 Interventia asupra factorilor de risc sau
favorizanti este determinanta in evolutia
bolii