Elemente de geometrie fractală

Geometria fractală este un subiect fascinant atât din punct de vedere științific cât și vizual, ce în
opinia noastră ne aduce cu un pas mai aproape de înțelegerea universului.

“În ochii minții, un fractal este un mod de a vedea infinitul.”

James Glick, “Haos”, 1986

Această geometrie aduce noi perspective asupra științei, aflându-se la granița dintre matematica
teoretică și lumea înconjurătoare. Am ales să începem astfel cu un citat al matematicianului
Benoit B. Mandelbrot (1924-2010), recunoscut atât pentru contribuțiile sale în domeniul
geometriei fractale dar și pentru atribuirea termenului de “fractali” noilor figuri geometrice
studiate.
În lucrarea sa, “The Fractal Geometry of Nature” (1982), Mandelbrot spune următoarele:
“De ce este geometria descrisă adesea că fiind "rece" și " seacă"? Unul dintre motive constă în
incapacitatea să de a descrie forma unui nor, a unui munte, a unei linii de coastă sau a unui
copac. Norii nu sunt sfere, munții nu sunt conuri, liniile de coastă nu sunt cercuri, iar scoarța
unui copac nu este netedă și nici fulgerele nu se deplasează în linie dreaptă.
Mai general, susțin că multe modele ale naturii sunt atât de neregulate și fragmentate, încât, în
comparație cu Euclid - termen folosit în această lucrare pentru a desemna întreaga geometrie
standard - natura prezintă nu doar un grad mai ridicat, ci un nivel de complexitate cu totul diferit.
Numărul de eșaloane distincte de lungime ale modelelor naturale este, în toate scopurile practice,
infinit.
Existența acestor modele ne provoacă să studiem acele forme pe care Euclid le lasă deoparte ca
fiind "fără formă", să investigăm morfologia "amorfului". Cu toate acestea, matematicienii au
disprețuit această provocare și au ales din ce în ce mai mult să fugă de natură, elaborând teorii
care nu au legătură cu nimic din ceea ce putem vedea sau simți.”
Acestea fiind spuse, am dori să definim termenul pe care se bazează această specie a geometriei,
ci anume acela de fractal.
În matematică, fractal este un termen utilizat pentru a descrie forme geometrice care conțin o
structură detaliată la scări arbitrar de mici. De asemenea, mulți fractali par similari la diferite
scări. Această prezentare de modele similare la scări din ce în ce mai mici se numește
autosimilaritate, cunoscută și sub numele de simetrie expansivă sau simetrie de desfășurare. Dacă
această replicare este exact aceeași la fiecare scară forma se numește autosimilară afină.
În concluzie, ceea ce deosebește geometria fractală de cea euclidiană este iregularitatea figurilor
și o dimensiune specifică ce se atribuie acestora, numită dimensiune fractala.
Matematicienii au recunoscut că o înțelegere deplină a conceptului de iregularitate sau
fragmentare nu poate fi satisfăcută prin a defini dimensiunea că un număr de coordonate. Primul
pas ce a dus la o analiză riguroasă asupra acestei teme a fost făcut de către matematicianul
german Georg Cantor în scrisoarea sa către Richard Dedekind la data de 20 iunie 1877, apoi de
către Giuseppe Peano în 1890 și a culminat în anii 1920 prin definirea dimensiunii Hausdorff de
către Felix Hausdorff.
Astfel, o dimensiune fractală este un raport care oferă un indice statistic al complexității,
comparând modul în care detaliile unui model (strict vorbind, un model fractal) se modifică în
funcție de scara la care este măsurat.
Pentru o mai bună înțelegere a dimensiunii fractrale/ dimensiunii Hausdorff vă trebui să
analizăm din punct de vedere al dimensiunii obiecte cu care suntem deja familiarizați.
Bineînțeles, o dreaptă are dimensiunea 1, un pătrat are dimensiunea 2, un cub are dimensiunea 3.
Dar de ce?
Un răspuns des întâlnit este acela că un pătrat este bidimensional întrucât poate fi caracterizat de
către două mărimi, lungime și lățime, iar un cub este tridimensional întrucât poate fi caracterizat
de către 3 mărimi, lungime, lățime și înălțime. Deși această noțiune este una validă, ea nu este
exprimată riguros din punct de vedere matematic. Deci, de ce o dreaptă este unidimensională iar
un plan este bidimensional?
Este important să precizăm că amândouă sunt obiecte autosimilare. Să presupunem că
împărțim un segment de dreaptă în 4 părți egale autosimilare. Uitandu-ne printr-o lupă ce
mărește obiectul de 4 ori, putem observa că segmentul este acum egal cu segmentul inițial.
Analog, prin împărțirea segmentului în n părți egale autosimilare, cu ajutorul unui indice de
amplificare egal cu n obținem din nou segmentul inițial.
Pentru un pătrat, lucrurile se schimbă. Putem împarți un pătrat în 4 părți egale autosimilare, dar
pentru a obține pătratul ințial, noul pătrat vă trebui amplificat doar de două ori. Dacă împărțim
același pătrat în 25 de părți egale, pentru a obține pătratul inițial vă trebui să amplificăm o parte
doar de 5 ori. Generalizând acest fenomen, putem spune că un pătrat poate fi împărțit în n2 părți
autosimilare iar fiecare parte vă trebui amplificată de n ori pentru a fi egală cu pătratul inițial.
În final, putem împarți un cub în n3 părți egale autosimilare ce trebuie amplificate de n ori pentru
a atinge mărimile cubului inițial.
Acestea fiind spuse, o descriere simplistă a dimensiunii definite de Hausdorff în 1918 poate fi
aceea de exponent al numărului de părți egale autosimilare în care se poate împarți figura, părți
care amplificate de n ori ating mărimile figurii inițiale.
 log (numărul de parți autosimilare )
dim=
log (indicele de amplificare )

În continuare, am dori să vorbim despre unul dintre cei mai cunoscuți fractali și anume
mulțimea lui Mandelbrot.
Matematicianul Benoit B. Mandelbrot a reușit să vizualizeze o reprezentare grafică de înaltă
calitate a mulțimii pentru prima dată în anul 1979, perioadă în care lucra la Centrul de Cercetare
Thomas J. Watson din New York. Anterior, mulțimea a fost reprezentată pentru prima dată la o
scară simplistă de către Robert W. Brooks și Peter Maleski, în 1978.
Pentru a prezenta unul din modurile de a defini mulțimea lui Mandelbrot vom utiliza următoarele
notații:
k
f ° f ° … ° f de k ori=f

f k ( w )= a k-a iterație a punctului w prin funcția f

Fie o funcție f c : ∁ → ∁ , unde ∁ este mulțimea numerelor complexe, definită astfel:

2
f c =z + c , unde z , c ∈ ∁

Mulțimea lui Mandelbrot este definită astfel:

M = {cϵ ∁ ∨f kc ( 0 ) ¬(→ ∞)întimp ce k → ∞ }

Reprezentând toate punctele c într-un reper cartezian al planului complex, obținem astfel
fractalul determinat de mulțimea lui Mandelbrot.
O proprietate interesantă a mulțimii lui Mandelbrot este aceea că nu prezintă
autosimilaritate decât în vecinătatea anumitor puncte, numite puncte Misiurewicz. În general,
mulțimea lui Mandelbrot nu este strict autosimilară, dar este cvasi-autosimilară, deoarece la scări
arbitrare de mici dimensiuni se pot găși versiuni ușor diferite ale sale. Aceste mici copii ale
mulțimii lui Mandelbrot sunt toate ușor diferite, în principal din cauza firelor subțiri care le
conectează la corpul principal al mulțimii.
De asemenea, dimensiunea Hausdorff a mulțimii lui Mandelbrot este egală cu 2, demonstrație
publicată de către matematicianul japonez Mitsushiro Shishikura, profesor la universitatea din
Kyoto, dovedindu-se astfel adevărată presupunerea inițială a lui Mandelbrot. Faptul că aceasta
este mai mare decât dimensiunea topologică (care este 1) reflectă natura fractală a mulțimii lui
Mandelbrot. De fapt, rezultatul lui Shishikura afirmă în mod intuitiv că mulțimea lui Mandelbrot
este atât de „ondulată” încât reușește să umple spațiul la fel de eficient că o regiune plană
bidimensională.
Pe lângă mulțimea lui Mandelbrot, doi dintre cei mai cunoscuți fractali sunti denumiți
„ Triunghiul lui Sierpinski” și „Covorul lui Sierpinski”, ambii fiind descoperiți de către
matematicianul polonez Waclav Sierpinski.
În 1915, Sierpinski a divizat un triunghi în 4 părti egale, apoi a divizat în același mod cele 3 părți
marginale, continuând procesul la infinit. Figura obținută este numită „Triunghiul lui Sierpinski”.
O altă modalitate de a genera aceeași formă fractala, intitulată „Sita lui Sierpinski” este aceea de
a pleca de la un triunghi din care se „decupează” găuri identice, în loc de a trasa linii.
Un an mai tărziu, în 1916, matematicianul descoperă că aceeași modalitate de divizare se poate
aplica și altor figuri geometrice, precum pătratul, dând astfel naștere „Covorului lui Sierpinski”.
„Triunghiul lui Sierpinski” și „Covorul lui Sierpinski” sunt fractali autosimilari, triunghiul având
log 3 log 8
o dimensiune fractală dim H = ≅ 1,585, iar covorul avand dim H = ≅ 1,892.
log 2 log 3
Principala problemă era legată de aria acestor figuri. Din moment ce ele erau alcătuite din
segmente de dreapta, care, matematic, nu au nici arie, nici lățime, matematicienii au convenit că
aria figurilor este 0.
Precedându-l pe Sierpinski, matematicianul Giuseppe Peano a descris forma numită curba de
umplere a spațiului sau curba Peano. Realizarea ei diferă doar prin adăugarea unui al nouălea
segment de dreaptă. Folosind aceasta curbă pe care a prezentat-o în anul 1890, când avea titlul de
profesor extraordinar de calcul infinitezimal la Universitatea din Torino, Peano a demonstrat că
se poate umple o porțiune din spațiu, folosind o curbă continuă care nu are lățime, deci nu are
arie. În consecință, aria curbei de umplere a spațiului este egală cu aria în care este înscrisă. Așa
s-a ajuns că o forma alcătuită din segmente de dreaptă să umple suprafață unui plan
bidimensional.
Folosindu-ne de fractalii lui Sierpinski, s-au obținut două probleme importante pentru
recursivitatea în informatică, probleme care cer să se genereze un triunghi, un pătrat sau o
matrice care să respecte modelul figurii respective, problema fiind eficiența programului.
De asemenea, fractalii și algoritmii lor de generare sunt importanți în domeniul graficii digitale,
tehnicienii folosind algoritmii pentru a micșora sau mări imaginea astfel încât noua imagine
obținută să fie identică cu originalul.
În urma informațiilor prezentate anterior, putem trage o concluzie. Descoperirea și
cercetarea acestor forme fractale ne aduce mai aproape de înțelegerea conceptelor abstracte,
deschizând noi orizonturi, ajutandu-ne să privim adânc în structura universului, depașindu-ne
astfel propriile limite de înțelegere.
 “Limitele “universului nostru” nu sunt limitele universului”
Ervin László, filozof al științei

Bibliografie:
https://en.wikipedia.org/wiki/Fractal
https://en.wikipedia.org/wiki/Peano_curve
https://en.wikipedia.org/wiki/Mandelbrot_set
https://en.wikipedia.org/wiki/Sierpi%C5%84ski_triangle
https://en.wikipedia.org/wiki/Sierpi%C5%84ski_carpet
Curs de geometrie fractala, Robert L. Devaney, Boston University
„The Fractal Geometry of Nature”, Benoit B. Mandelbrot
„Fractals and Chaos – The Mandelbrot Set and Beyond”, Benoit B. Mandelbrot
„Fractal Geometry: Mathematical Foundations and Applications”, Kenneth Falconer