Sunteți pe pagina 1din 88

ROLUL MATEMATICII ÎN PERCEPTIA

MEDIULUI ÎNCONJURATOR
Afirmaţia evanghelistului Ioan: "la început a
fost Cuvântul" este repetarea după cinci veacuri
a celei a lui Pitagora: "la început a fost
Numărul" [42].

La un secol după Pitagora, Platon a statuat


primatul formelor asupra numerelor: "Totul este
rânduit în formă" [42], [69], [8].
obiectele care ne înconjoară, însufleţite sau nu
au o serie de însuşiri care le fac să se
deosebească între ele:

însuşiri de sine stătătoare (obiective)


FORMA, PROPORŢIA, SIMETRIA
însuşiri stabilite prin contemplare
EURITMIA, RITMUL
însuşiri posibile (subiective)
ARMONIA
Obiectele înconjurătoare, însufleţite sau neînsufleţite au
o serie de însuşiri care le fac să se deosebească între ele:

1. FORMA sau formele (pentru obiectele complexe) se


defineşte prin: înfăţişare, aspect exterior, fel, chip, mod; este
o însuşire de sine stătătoare.

2. PROPORŢIA este raportul dintre elementele sau părţile


obiectului, sau între ele şi intreg. Proporţii găsim în orice
obiect, chiar şi în cele considerate "disproporţionate", pentru
că toate se bazează pe raporturi. Dacă proporţiile lor ne
impresionează în mod plăcut, spunem că formele sunt
armonioase. (in limba româna, cuvântul "frumos" provine
din latinescul "formosus" care se referea tocmai la armonia
între părţile componente ale unui obiect.
3. SIMETRIA este o relaţie între puncte sau
detalii ale unui ansamblu, aflate de o parte şi
de alta a unui punct (centru de simetrie), a unei
drepte (axă de simetrie) sau a unui plan (plan
de simetrie). Simetria există în toate regnurile
şi este: bilaterală, cel mai uşor de observat
(răspândită la om şi la majoritatea animalelor),
trilaterală (la frunzele unor plante - trifoiul),
tetralaterală, pentalaterală şi hexalaterală,
(la specii de plante şi animale inferioare), etc.
La om, simţul estetic şi senzaţia de echilibru
sunt influenţate de simetria bilaterală.
4. EURITMIA “Simetria constă în acordul măsurii dintre
diversele elemente ale operei ..Ca şi corpul omenesc…ea
decurge din proporţie ...Când fiecare parte importantă a
edificiului este proporţionată cu modulul cel mai convenabil
… şi când toate aceste părţi îşi au locul lor în simetria totală
a edificiului, obţinem Euritmia ” (Vitruviu)
5. RITMUL Percepţia formelor pe cale vizuală este
reversibilă şi instantanee. Analiza traseului privirii se
reduce la notaţia unui joc de proporţii, adică din unul sau mai
multe raporturi caracteristice, repetări care dau motive
periodice, respectiv, ritmul. Noţiunea de ritm derivă din
reo, adică curgere şi …“este o punere în ordine determinată
de timp... Ritmul este în timp ceea ce simetria este în spaţiu.
Un şir de fenomene care se produc în intervale de durată,
variabile sau nu, însă reglate conform unei legi, constituie
un ritm. … Astfel orice fenomen periodic perceptibil pentru
simţurile noastre se detaşează din ansamblul fenomenelor
neregulate…cea mai importantă însuşire a ritmului este
periodicitatea” (Matila Ghika).
6. ARMONIA este o posibilă însuşire a obiectului, pentru
că şi un obiect cu aspect nearmonios are anumite proporţii.
Pentru ca un obiect să fie bine proporţionat şi să aibă o
înfăţisare plăcută prin încadrarea lui în armonia universală,
creatorul lui trebuie să asigure raporturi armonioase între
părţile obiectului, şi între ele şi întreg. Deoarece se
stabileşte prin contemplare, armonia nu mai e o însuşire
obiectivă, ci se poate schimba în timp şi spaţiu, în funcţie
de legile de care creatorul sau privitorul ţine cont.
“Geometria are două mari comori; una este
teorema lui Pitagora; cealaltă este împărţirea
unui segment în medie şi extremă raţie.
Cea dintâi poate fi asemuită cu o măsură de aur,
a doua poate fi numită un giuvaer preţios”

Johannes Kepler
Teorema lui Pitagora poate fi formulată în orice triunghi
dreptunghic: c2 = a2 + b2
LEGEA CREŞTERILOR ORGANICE

0,1,2,3,5,8,13,21,34...
are numeroase aplicaţii:
“Seminţele de floarea soarelui sunt dispuse sub formă de spirală
strânsă. Ştiţi care este raportul dintre diametrele oricăror două
spire alăturate?”
….“Căpitane, replică Sophie pe un
ton insolent, şirul de numere la
care vă uitaţi este una din cele mai
celebre progresii matematice din
istorie...
În ciuda originilor sale matematice
oarecum mistice, aspectul cu
adevărat straniu al numărului phi
ţine mai degrabă de atotprezenţa sa
în natură. Plantele, animalele şi
chiar fiinţa umană sunt
caracterizate de rapoarte
dimensionale care se apropie cu o
bizară exactitate de numărul phi.
Frecvenţa cu care este întâlnit
pretutindeni în natură, continuase
Langdon stingând luminile din sală
nu poate fi considerată o simplă coincidenţă, astfel că anticii au
presupus că numărul phi a fost, probabil, dictat de Creator. Savanţii
din vechime chiar au numit acest număr “ proporţia divină“...
-Corect. Dar ştiai că, dacă împarţi numărul de femele la cel al
masculilor din orice stup sau roi de albine din lume, obţii întotdeauna
acelaşi număr ?...
-E un nautilus, răspunsese studenta la biologie...
-Corect. Şi ai idee ce număr obţii dacă împarţi diametrul fiecărei
spirale la cel al spiralei următoare ?...
-Seminţele de floarea soarelui sunt dispuse sub formă de spirală
strânsă. Ştiţi care este raportul dintre diametrele oricăror două spire
alăturate?
Şi Langdon trecuse repede în revistă p serie de alte diapozitive- conuri
de pin, dispunerea frunzelor pe tulpină, segmentarea corpului la
insecte- toate ilustrau aceeaşi surprinzătoare respectare a proporţiei
divine...
"Este cu neputinţă ca două lucruri să fie puse
în legătură unul cu altul aşa, ca să alcătuiască
laolaltă, numai ele, ceva frumos, fără un al
treilea ... aşa se realizează cea mai frumoasă
proporţie." (Platon) [69], [42].

Segment împărţit în raportul de aur


(medie şi extremă raţie)
Legătura între secţiunea de aur şi spirala logaritmică
M/m = S
proporţia divină

sau raportul între doi termeni


consecutivi ai şirului Fibonacci
AB = latura triunghiului echilateral
AC = latura pătratului
AD = latura pentagonului regulat convex
AO = latura hexagonului regulat convex
OE = latura decagonului regulat convex
M/m = S proporţia divină

AB/AC=AC/CB
sau
AC/AB=CB/AC

(M+m)/M=M/m
Sau
M/(M+m)=m/M

Triunghiul lui Timeu


Triunghiul piramidei

α = 38° 10′ 22″ şi β = 51° 49′ 38″

Triunghiul lui Pitagora


Poligoane regulate

AB = latura triunghiului echilateral


AC = latura pătratului
AD = latura pentagonului regulat convex
AO = latura hexagonului regulat convex
OE = latura decagonului regulat convex
Formele recurente sunt cele care rămân asemenea cu ele însele în
cazul creşterii (sau descreşterii) lor prin însumare (sau scădere) sau
prin multiplicare (sau divizare).
Figura de mai sus reprezintă modul de obţinere a unor recurenţe
derivate din triunghiul echilateral.
Figura de mai sus reprezintă modul de obţinere a unor recurenţe
derivate din pătrat.
Planul Parcului “Ştefan cel Mare” din Chişinău
2 plane ale unor amfiteatre greceşti
Proporţii gotice
Gotic englez
Interior al Catedralei din Wells
Proporţiile templului grecesc
Statuia intitulată Doriforul, realizată de Polictet, cu măsurile stabilite de
acesta, preluate de urmaşi şi utilizate în Renaştere.
Canonul bizantin al
proporţiilor omeneşti nu
rezultă din sistemul de
proporţii grecesc sau
roman.
Schema bizantină
tricirculară aminteşte de
cea indiană, ambele
bazându-se pe trasarea
unor cercuri concentrice
în stabilirea dimensiunilor
capului [69].

construirea unei feţe de sfânt


după canonul bizantin [69]
În Cartea de pictură de la Muntele Atos (secolul XII), tradusă în
româneşte de ieromonahul Macarie (in 1805), sunt date “măsurile”
pentru desenarea figurilor omeneşti: “...face-se tot omul nouă ouă,
adecă măsuri nouă, din creştet până la talpe...” [69].

Canonizarea picturii bizantine s-a făcut pe baza metodelor


geometrice utilizate în construirea formelor [69].

Primele preocupări renascentiste (secolele XIV-XV) de


proporţionare a corpului omenesc, folosesc canonul bizantin,
vitruvian şi canoane rezultate prin combinarea lor.
Luca Pacioli, care, prin intermediul lui Vitruvius a ajuns la ideile lui
Platon, recomanda arhitecţilor renaşterii ca modele şi subiecte de
meditaţie, cele 5 poliedre regulate, precum şi corpurile semiregulate
sau arhimedice.
Leonardo Da Vinci
Ilustraţie la Divina
Proporttione

În 1503 apare cartea lui fra Luca Pacioli intitulată De divina


proportione şi ilustrată de Leonardo da Vinci (fidel sistemului
modular) [69].
Proprietăţi ale termenilor şirului
Fibonacci

Fiind dat şirul lui Fibonacci


1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, 233, ...
Calculăm raportul dintre doi termeni ai şirului scriind câturile pe
două coloane:
1/1 = 1,000000 2/1 = 2,000000
3/2 = 1,500000 5/3 = 1,666666…
8/5 = 1,600000 13/8 = 1,625000
21/13 = 1,615384… 34/21 = 1,619047…
55/34 = 1,617647… 89/55 = 1,618181…
144/89 = 1,617977… 233/144 = 1,618055…
1,618033… 1,618033…
Fiecare popor, cultură, zonă geografică, religie, şcoală filosofică, etc.,
a căutat de-a lungul timpului să atribuie lucrurilor modele numerice,
cu sensuri corespunzătoare cu vederile şi tradiţiile lor. În aceste
încercări de a pune ordine în jurul lor, oamenii au dat numerelor şi
formelor valori simbolice. Hugo Kükelhaus a afirmat în 1934 că
„numărul este un spaţiu vid prin care suflă vântul imaginaţiei”.. [4]
Într-unul din capitolele cărţii sale, scrise în secolul I î.H.Vitruviu
scria: “Anticii au considerat ca perfect numărul zece, căci el a fost
inventat după numărul degetelor de la mâini…la fel i s-a părut şi lui
Platon că e perfect, întrucât întregul lui rezultă din zece
unităţi…Matematicienii însă, raţionând altfel, au zis că numărul
perfect e şase, pentru că acesta comportă fracţionări…precum
urmează:
O şesime (din număr)-unu, O treime – doi,
O jumătate – trei, Două treimi – patru,
Cinci şesimi – cinci, Întregul - şase
“Au observat că un cot se compune din şase palme sau 24 degete.
După această socoteală s-au luat şi cetăţile greceşti când au ales
împărţirea monetară prin şase. Astfel, precum cotul e de şase
palme, au socotit şi drahma de care aveau a se sluji ca unitate
monetară, împărţind-o în mod egal în şase bucăţi de bronz
marcate ca asul roman … Ai noştrii (romanii) au reţinut (ca
perfect) mai întâi vechiul număr zece, iar dinarul l-au împărţit în
zece aşi de bronz. De aici vine şi termenul denarius, care
aminteşte până azi împărţirea prin zece. Mai târziu, după ce şi-au
dat seama că ambele numere sunt perfecte, le adunară într-unul
singur şi aleseseră, ca cel mai perfect, numărul şaisprezece. Ca
argument în susţinerea acestui sistem, au dat piciorul. Într-
adevăr, dacă din cot se scad două palme, rămâne un picior, ce are
patru palme. Iar palma are patru degete...” (Figura ) [79].
Unităţi de măsură antice
(după Vitruviu)
Spiralele
Pe piatra funerară a matematicianului Jacob Bernoulli este
înfăţişată spirala logaritmică cu inscripţia:
„Eadem mutata resurgo” (Mă transform rămânând aceeaşi) [19].
În figură sunt reprezentate trei spirale şi o pseudospirală.
La primele două se observă legătura cu secţiunea de aur.
Capitel ionic
Platon a fost primul care a atras atenţia că nu
există mai mult decât cinci poliedre regulate.

Mai târziu, Descartes şi Euler, au legat printr-o


relaţie numărul feţelor (F), vârfurilor (V) şi
muchiilor (M) acestor poliedre: [8],[69].

F+V=M+2
F+V=M+2
acestor poliedre li s-au atribuit în
antichitate anumite simboluri:

Deoarece dă impresia de soliditate şi


stabilitate, cubul era considerat
simbolul pamântului. Urmaşii lui
Pitagora au văzut în cub sau
octaedru imaginea aerului [8],[69].

Icosaedrul este poliedrul care are


cele mai multe feţe; el reprezenta, în
viziunea grecilor antici, apa.

Dodecaedrul era considerat simbolul Universului, fiindcă se


apropie cel mai mult de o sferă şi fiindcă în el se pot înscrie toate
celelalte patru poliedre. Euclid l-a denumit "sfera din douăsprezece
pentagoane" [42],[69].
Geometria descriptivă şi reprezentarea
formelor
Mult înainte de inventarea hârtiei, pe tăbliţele
de lut din Mesopotamia, alături de alte texte şi
calcule matematice s-au descoperit, desene
reprezentând planele unor clădiri, grădini sau
fortăreţe. Oamenii au avut întotdeauna nevoie
de proiecte înainte de a construi ceva. Tehnica
desenului după natură a ajuns la cel mai înalt
nivel în Renaştere. După tratatul lui Vitruviu
artiştii şi arhitecţii s-au preocupat de probleme
de perspectivă.
Începutul geometriei descriptive este asociat cu numeroase
probleme întâmpinate în construirea fortificaţiilor în Franţa
secolului XVIII. Inventatorul ei este francezul Gaspard Monge
(1746 – 1818) profesor la Şcoala politehnică, care a fost silit
de autorităţi să-şi păstreze principiile secrete, (până în 1795)
din cauza importanţei lor militare.
Principiul de bază al geometriei descriptive este cel conform
căruia punctele, figurile şi corpurile din spaţiu se pot
reprezenta prin proiecţii ortogonale, într-un sistem de trei axe,
respectiv trei plane de proiecţie.
Vederea “din Faţă” şi cea din profil a unei statui şi profilul lui Monge
Cele 6 proiecţii standardizate
Reprezentarea proiecţiilor ortogonale nu a înlocuit
sistemul desenului în perspectivă, folosit în construcţii şi
arhitectură.
geometria analitică
demonstrează existenţa
legăturii între

FORME şi NUMERE
În secolul al XVII-lea francezul René Descartes a
revoluţionat matematica, punând bazele
geometriei analitice, cu reprezentarea grafică a
variaţiei unei valori în funcţie de alta.
A demonstrat astfel că lumea numerelor şi a
formelor sunt două faţete ale aceluiaşi univers,
guvernat de legile proporţiilor.
Cu ajutorul geometriei analitice s-au putut
exprima matematic şi alte forme geometrice
cunoscute sau concepute ca noi forme [80].
 x − 
x
a e a + e a  x 2
y 2
 + 2 =1
 
y= a 2
b
2
Lănţişorul şi elipsa şi ecuaţiile lor
x = r(t - sin t)
y = r(1- cost)
Cicloide
Ecuaţiile epicicloidelor sunt reprezentate în relaţiile:
x = (r1 + r2 ) cos t – r cos y = (r1 + r2 ) sin t – r sin
Ecuaţiile parametrice ale evolventei sunt:
x = a (cos t + t sin t) y = a (sin t - t cos t)
aplicaţii ale
curbelor în
tehnică
Elicea cilindrică
Curba descrisă de un punct care se deplasează pe un cilindru
circular drept după o traiectorie rezultată din combinarea unei
mişcări de translaţie cu alta de rotaţie, se numeşte elice circulară
sau elicoid.
Elicea conică
Elicea conică se obţine când cilindrul
circular drept este înlocuit cu un con
circular drept. Reprezentarea parametrică
a elicei conice este:
x = at cos t
y = at sin t
z = bt
Eliminând din aceste ecuaţii parametrul t
se obţin ecuaţiile elicei sub forma
implicită:
z = b arctg
Prima din aceste ecuaţii reprezintă un con
cu vârful în O (0,0,0)
Reprezentarea suprafeţelor
Din punct de vedere matematic, suprafaţa este considerată ca
o pânză fără grosime ce separă două spaţii. În cazul
produselor industriale, suprafaţa lor rezultă prin mai multe
moduri:
- deplasarea în spaţiu a unui punct;
- intersecţia a două corpuri;
- înfăşurătoarea unui corp ce se deplasează;
- deplasarea unei curbe în spaţiu.

Curba care generează suprafaţa se numeşte generatoare, iar


un punct oarecare al acesteia descrie o traiectorie numită
directoare.
Suprafaţa cilindrică este una din cele mai întâlnite, şi se obţine cu
ajutorul unei generatoare rectilinii, normală pe planul directoarei
(Fig.I.93,a). Aceste suprafeţe se pot obţine şi prin metoda tangenţială
(Fig.I.93,b), când planul generatoarei este înclinat faţă de cel al
directoarei şi se deplasează cu o viteză oarecare pe această tangentă
[7]. Aceste suprafeţe se generează la rectificarea cilindrică sau la
rectificarea fără vârfuri
Sunt situaţii când suprafeţele sunt mai complicate şi directoarea sau
generatoarea nu poate avea traiectorie rectilinie sau circulară
(Fig.I.94) [7].

Suprafaţă generată de o linie curbă


Rolul matematicii în perceperea sunetelor
“După ce ieşim la lumina zilei, bătăile inimii mamei dăinuie adânc în
noi, fiind întipărite în făptura noastră ca o identitate a fiecăruia...căci
sunetul şi ritmul reprezintă căi de comunicare. Am putut să auzim cu
mult înainte de a fi în stare să vedem” (Yehudi Menuhin, Muzica
omului) [23].
„Căci vocea (sunetul) e un suflu curgător de aer, născut dintr-o izbire
şi perceput de auz. Ea se mişcă într-o infinitate de inele circulare, la fel
ca atunci când, aruncându-se o piatră într-o apă stătătoare, se nasc
nenumărate cercuri de unde, care, începând de la centru, se lărgesc cât
pot mai departe, întinzându-se, dacă nu le opreşte îngustimea locului
sau alte piedici, până la capăt. Iar dacă sunt oprite de vreo stavilă,
cele dinainte se întorc şi strică cercurile celor dindărăt” (Vitruviu)
[34].
In tragediile lui Eschil, Sofocle si Euripide, în comediile lui Aristofan,
corul avea rolul de comentator al actiunii si de marcare a momentelor
importante ale dramei.
Asemenea limbii, muzica şi-a dezvoltat un vocabular şi o
gramatică. În termeni simpli, ea este alcătuită din două
elemente principale: melodie şi ritm. Unitatea cea mai mică
din alcătuirea melodiei este nota, sunetul cu înălţime
specifică. Dacă combinaţia de note se face succesiv,
alcătuieşte melodia, iar dacă se produce simultan, crează
armonia [23].
Armonicele sunt sunete emise în acelaşi timp cu nota
fundamentală şi ale căror frecvenţe (vibraţii pe secundă)
sunt multiplii de 2, 3, 4, 5, 6, etc. ale frecvenţei notei
fundamentale.
Gama diatonică primitivă sau gama lui Pitagora este fondată
pe intervalul cvintei care separă sunetele emise de două
corzi omogene ale căror lungimi se află în raportul : 2 / 3
“Muzica este un exerciţiu de aritmetică tainică şi cel care i se
consacră nu ştie că mânuieşte numere”. Aşa se exprima Leibniz
într-o scrisoare către Goldbach, datată din aprilie, 1712.
Proprietăţile numerelor se aplică şi în muzică, de aceea şi aici se
poate vorbi de raportul de aur [13]
Eliberarea muzicii de canoanele gregoriene, şi
redescoperirea scrierii muzicale, permite
studierea, dezvoltarea şi transmiterea ei
nealterată până în zilele noastre.
Între foşnetul frunzelor, de 20 decibeli şi cei 118
decibeli ai nitului pneumatic, universul nostru
sonor, atât cât îl percepem, se exprimă numeric.
După multă vreme, muzica a redevenit ceea ce a
fost în antichitate: raport între măsuri, deci raport
de numere, o parte din teoria matematică a
armoniei Cosmosului [13],[27].
Rolul matematicii în perceperea culorilor
Culoarea este un atribut fundamental al lumii, principalul vehicol
prin care aparatul senzorial recepţionează semnalele emise de lumea
exterioară. Omul a deosebit şi a recunoscut fenomenele şi elementele
naturale, înainte de toate prin culoarea lor specifică. Putem percepe
deodată 10-15 obiecte din spaţiu, 3-4 categorii de curburi şi linii şi 10
culori. Culoarea este primul element pe care îl percepem în legătură cu
un anumit obiect, după care urmează celelalte caracteristici: mărimea,
forma, proporţia, suprafaţa...
Mediul în care trăim este o paletă de aproximativ 30 000 de nuanţe de
culori, deşi în mod obişnuit ochiul nostru nu poate percepe decât 8-9
nuanţe din fiecare culoare. Culoarea este un atribut al fiecărui obiect
şi este strâns legată de existenţa lui ( iarba este verde, cerul albastru,
grâul galben... ). Cu toate acestea, acelaşi obiect, privit de către diferiţi
indivizi este perceput diferit, deosebirile cele mai mari fiind în
legătură cu perceperea culorii, iar în ceea ce priveşte forma, aproape
deloc [5], [24].
Continuând tradiţia misticii numerelor, Newton a stabilit că sunt 7
culori pure, introducând în spectru indigoul. Contemporani ai săi,
(Mariotte), erau de părere că sunt 5. În fond, spectrul e compus din
3: roşu, galben şi albastru, din care se pot obţine celelalte.
Ţinându-se seama de deosebirile cromatice ale luminii colorate şi
cele ale culorilor pigmentare, se admite azi ca şi culori lumină
primare: roşu, verde şi albastru, iar ca şi culori pigmentare:
purpuriu, galben şi turcoaz (acestea din urmă nu dau lumina albă, ci
un gri, până la negru).
Culoarea e o senzaţie, o stare subiectivă, rezultat al prelucrării
informaţiilor transmise de ochi spre creier. Perceperea culorii
depinde de observator şi este legată de experienţa vizuală, grad de
cultură, obiceiuri, mediu. Nu e de mirare că cei ce trăiesc într-un
mediu permanent verde, pot deosebi mai multe nuanţe de verde
pentru care au mai multe denumiri. Asemenea lor sunt şi eschimoşii,
care au aproximativ 20 de cuvinte pentru albul zăpezii [5].
O culoare Cx, se poate exprima în funcţie de cele trei surse
Cx = Rx (R) + Gx (G) + Bx (B)
Notând cu D valoarea totală a coeficienţilor, obţinem relaţia:
D = Rx + Gx + Bx,
Împărţind cu D ecuaţia şi înlocuind rapoartele, obţinem relaţia:

r(R) + g(G) + b(B) = 1 sau r + g + b = 1

unde r, g, b sunt coordonatele cromatice.


APLICATII ALE RAPOARTELOR
ÎN ARHITECTURĂ
În 1949, Le Corbusier a publicat
cartea “Le Modulor”, în care
propunea un sistem modular bazat pe
secţiunea de aur şi socotit în funcţie
de dimensiunile omului (Fig.I.70). A
rezultat un şir fibonaccian, exprimat
în mm, format din numerele: 10, 34,
44, 78, 126, 204, 330, 534, 863,
1397, 2260 …(Fig.).
Spaţiul arhitectural şi obiectele
din jur (uşi, ferestre, mobilier, scări,
mijloace de transport, bunuri de uz
casnic, etc.) ar trebui, după Le
Corbusier, standardizate după
aceste cote, pentru a se obţine o
deplină armonie între om şi
mediul său de viaţă. [42], [69].
Sistemul modular nu se referă doar la realizarea planelor diferitelor
edificii arhitecturale, el se aplică azi şi în proiectarea produselor
industriale [35]. Sistemul modular poate furniza soluţii tehnice şi
economice favorabile, servind la creşterea gamei de dimensiuni a
unor subansamble identice, folosite în alcătuirea unor ansamble.
Spaţiul arhitectural şi obiectele din jur (uşi, ferestre, mobilier, scări,
mijloace de transport, bunuri de uz casnic, etc.) ar trebui, după Le
Corbusier, standardizate după aceste cote, pentru a se obţine o
deplină armonie între om şi mediul său de viaţă. [42], [69].
Standardizarea acestor produse se bazează pe observaţia simplă că
toţi oamenii au în mare cam aceleaşi necesităţi, deoarece toţi au
acelaşi organism şi aceleaşi funcţiuni.
“Standardele sunt chestiuni de logică, de analiză, de studiu
scrupulos. Standardele se stabilesc pe baza unor probleme bine
puse....
Standardul, impus prin legea selecţiei, este o necesitate economică
şi socială. Armonia este o stare de concordanţă cu normele
universului nostru...
stabilirea modulelor de dimensiuni utilizate la diferite proiecte ale
designerului Raymond Löewy
Ţinând cont de dimensiunile corpului uman, în anii 70, Compania
Raymond Löewy a efectuat proiecte pentru o serie de produse
necesare programelor NASA (Fig.I.73)
geometria fractală
demonstrează
posibilitatea

ORDONĂRII HAOSULUI
Până nu demult, s-a crezut că formele aşa-zise “haotice”
nu pot fi exprimate prin ecuaţii matematice.A fost nevoie
de o nouă definire a dimensiunii, pentru a înţelege
Geometria fractală, descoperită de matematicianul
francez de origine poloneză, Benoit B. Mandellbrot în
1970. Geometria fractală se caracterizează prin două
opţiuni: alegerea pentru studiu a unor forme din natură şi
alegerea instrumentelor din domeniul matematicii. S-a
ajuns să se considere că între ordinea lui Euclid şi haosul
necontrolabil, există o zonă ce constituie domeniul de
studiu al geometriei fractale [1].
Geometria elementară ne-a învăţat că un punct izolat este o
figură de dimensiune “0”, că o linie este o figură de
dimensiune “1”, un plan, (sau o suprafaţă) are dimensiunea
“2”, iar un cub ( corp) are dimensiunea “3”.
Geometria fractală acceptă un număr fracţional de
dimensiuni. Numele îi vine de la adjectivul latin
fractus, ceea ce se traduce prin neregulat, sau întrerupt.
Spre deosebire de numerele întregi ale dimensiunilor
obişnuite, dimensiunea fractală poate fi o fracţie simplă
(1/2, 5/3) sau chiar un număr iraţional (log4/log3 ≈
1,2618…sau π). Anumite curbe plane neregulate pot
avea o dimensiune fractală între 1 şi 2 sau anumite
suprafeţe, o dimensiune fractală între 2 şi 3. Cu
ajutorul geometriei fractale putem exprima curbe
considerate aleatoare, cum e conturul unui fulg de
zăpadă, a unui nor, a unui ţărm văzut de departe, a unei
aglomeraţii galactice, etc. [58].
Un fractal este o formă geometrică
complexă, asemenea cu ea insăşi,
alcătuită din porţiuni mici, privite
ca replici la scară a întregului.
Suprafaţa fractală, deşi finită, este
inconjurată de un perimetru ce
tinde la infinit [58].
Curba lui Peano Curba lui von Koch
Plasaţi între microcosmos şi
cosmos, putem cuprinde în câmpul
vizual doar o mică secvenţă din
“întregul” din care facem parte.
Limbajul computerelor
Afirmaţia lui Pitagora citată la începutul acestui capitol:

„La început a fost Numărul”,

prin care se sugera că tot ce putem cunoaşte în jurul nostru putem


exprima în cifre, n-a fost nicicând mai valabilă ca în ultimii ani ai
mileniului II şi acest început de mileniu III.

Nu e cazul să mai amintim importanţa şi multiplele aplicaţii ale


computerelor în viaţa noastră, dar trebuie să reţinem că toate
aceste aplicaţii ale Informaticii sunt posibile datorită existenţei a
două cifre:

0 şi 1.
Codurile utilizate în tehnica de calcul sunt cele
exprimate în sistemul hexazecimal, reprezentate
în memorie pe patru biţi, astfel:

0(0000); 1(0001); 2(0010); 3(0011);


4(0100); 5(0101); 6(0110); 7(0111);
8(1000); 9(1001); A(1010); B(1011);
C(1100); D(1101); E(1110); F(1111)

Pentru comunicarea datelor (cifre, litere sau alte


caractere) între sisteme se folosesc coduri
alfanumerice, între care codul ASCII (cu 7 biţi
pe caracter) şi
codul ABCDIC (cu 8 biţi pe caracter).
“ Matematicianul, ca şi pictorul sau poetul, este un creator de
modele. Dacă modelele lui sunt mai durabile decât ale celorlalţi,
este din cauză că sunt construite din idei. Pictorul creează modelele
din forme şi culori... Matematicianul însă n-are alt material cu care
să lucreze decât ideile. De aceea, modelele lui au şansă să dureze
mai mult, fiindcă ideile se uzează cu timpul mai puţin decât vorbele.
Modelele matematicianului, ca şi ale pictorului sau poetului, trebuie
să fie frumoase. Ideile, ca şi culorile şi vorbele trebuie să se
asambleze între ele în mod armonios. Frumuseţea este primul test: în
lume nu există loc durabil pentru matematică urâtă... Ar fi greu să
găsim în prezent un om cult care să fie cu totul insensibil la seducţia
estetică a matematicii. Desigur că este extren de dificil să definim
frumosul în matematică, dar lucrul acesta este tot aşa de adevărat
pentru orice fel de frumos. “

(G. H. Hardy, Crezul meu?Matematica, Ed. Enciclopedică,


Bucureşti, 1970)