Elemete de geometrie fractală

Fractal

Colocvial, un fractal este o figură geometrică

fragmentată sau frântă care poate fi divizată în părţi,
astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puţin
aproximativ) o copie miniaturală a întregului". Termenul
a fost introdus de Benoît Mandelbrot în 1975 şi este
derivat din latinescul fractus, însemnând "spart" sau
"fracturat".
Caracteristici:
-Are o structură fină la scări arbitrar de mici.
-Este prea neregulat pentru a fi descris în limbaj geometric euclidian
tradiţional.
-Este autosimilar (măcar aproximativ sau stochastic).
-Are dimensiunea Hausdorff mai mare decât dimensiunea topologică (deşi
această cerinţă nu este îndeplinită de curbele Hilbert).
-Are o definiţie simplă şi recursivă.

Deoarece par identici la orice nivel de magnificare, fractalii sunt de obicei

consideraţi ca fiind infinit complecşi (în termeni informali). Printre obiectele
naturale care aproximează fractalii până la un anumit nivel se numără norii,
lanţurile montane, arcele de fulger, liniile de coastă şi fulgii de zăpadă.
Totuşi, nu toate obiectele autosimilare sunt fractali—de exemplu, linia
reală (o linie dreaptă Euclidiană) este autosimilară, dar nu îndeplineşte
celelalte caracteristici.
 Istorie
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au încercat să-şi explice anumite
fenomene, prin intermediul unor modele, care la început au fost simpliste, dar
aproximând natura. Odată cu evoluţia ştiinţei, modelele devin tot mai complexe şi
se apropie tot mai mult de fenomenele reale observate. Astfel, geometria
clasică, euclidiană, lucrează cu figuri geometrice simple. Apariţia geometriilor
neeuclidiene (ai căror fondatori au fost Lobacevski şi Bolyai) a condus la o
reconsiderare a vechilor teorii.

Matematica din spatele fractalilor a apărut în secolul 17, când

filosoful Gottfried Leibniz a considerat autosimilaritatea recursivă (deşi greşise
gândindu-se că numai liniile drepte sunt autosimilare în acest sens).
În a doua parte a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, anumiţi
matematicieni semnalează existenţa unor entităţi geometrice excepţionale, fără
nicio asemănare cu figurile şi corpurile studiate până atunci. Printre acestea se
numără curba lui Koch, o curbă de lungime infinită ce limitează o arie finită şi care
nu admite tangentă în niciun punct al acesteia şi dimensiunea Hausdorff, obiect
geometric care nu are dimensiunea întreagă.
 Georg Cantor a dat, de asemenea, exemple de submulţimi ale
axei reale cu proprietăţi neobişnuite — aceste mulţimi Cantor sunt numite
astăzi fractali.
Funcţiile iterate în planul complex au fost investigate la sfârşitul
secolului 19 şi începutul secolului 20 de Henri Poincaré, Felix Klein, Pierre
Fatou şi Gaston Julia. Totuşi, fără ajutorul graficii pe calculator moderne, ei
nu puteau vizualiza frumuseţea numeroaselor obiecte pe care le
descoepriseră.
Cel care îşi dă seama că asemenea ciudăţenii matematice nu
constituie doar un exerciţiu de imaginaţie şi că se regăsesc în natură a
fost Benoît Mandelbrot. Acesta observă că forma unui munte nu este
o piramidă sau un con, trunchiul îmbrăcat cu scoarţă al unui copac nu este
un cilindru perfect neted, norii nu sunt sfere. Aşadar, în natură nu întâlnim
forme geometrice simple, regulate, ci forme cu un grad înalt de
complexitate şi unicitate. Din această observaţie s-a născut o nouă ştiinţă
care studiază aceste forme complexe, ştiinţă ce poartă denumirea
de geometrie fractală.
În anii 1960, Mandelbrot a început să cerceteze autosimilaritatea
în lucrări precum Cât de lungă este coasta Marii Britanii? Autosimilaritate
statistică şi dimensiune fracţională. În sfârşit, în 1975, Mandelbrot a
inventat termenul "fractal" pentru a denumi un obiect al cărei dimensiune
Hausdorff-Besicovitch este mai mare decât dimensiunea topologică a sa. A
ilustrat această definiţie matematică cu imagini construite pe calculator.
 Fulgul lui Koch
Pentru a crea un fulg Koch,
se începe cu un triunghi
echilateral şi se înlocuieşte
treimea din mijloc de pe fiecare
latură cu două segmente astfel
încât să se formeze un nou
triunhghi echilateral exterior.
Apoi se execută aceiaşi paşi pe
fiecare segment de linie a formei
rezultate, la infinit. Cu
fiecare iteraţie, perimetrul
acestei figuri creşte cu patru
treimi. Fulgul Koch este
rezultatul unui număr infinit de
execuţii ale acestor paşi, şi are
lungime infinită, în timp ce aria
sa rămâne finită. De aceea,
fulgul Koch şi construcţiile
similare sunt numite uneori
"curbe monstru."
 Autosimilaritate

Mandelbrot foloseşte termenul fractal în sensul de "neregulat", iar

definiţia pe care o formulează este:
"... un ansamblu care prezintă aceleaşi neregularităţi la orice scară ar fi privit."
Aşadar, din punct de vedere geometric, fractalul este un anasamblu ale
cărui părţi sunt într-o bună măsură identice cu întregul. Această proprietate se
numeşte autosimilaritate.
Într-un mod sugestiv se poate spune că dacă un obiect de o complexitate
geometrică este privit de la o anumită distanţă, apoi făcând un zoom este privit din
nou şi repetând procedeul la infinit, imaginea care se vede este aceeaşi.
 În 1958 Kolmogorov introduce conceptul de dimensiune de
autosimilaritate(de capacitate) în următorul mod:
Să presupunem un segment de dreaptă, un pătrat şi un cub care sunt
reduse la scara s (s < 1). Se obţin noi obiecte similare în număr de:
1
N s = s pentru segment,
1
N s = ( s )2 pentru pătrat,
1
N s = ( s )3 pentru cub.
Dar dimensiunea topologică a segmentului este 1, a pătratului este 2, iar
a cubului este 3, în care caz se poate scrie la modul general că:
1
N s = ( s )p de unde prin logaritmare rezultă:
lg N(s)
D= 1 .
lg(s )
Numărul D poartă denumirea de dimensiune de autosimilaritate sau de
capacitate. Mai târziu, aceasta este denumită şi dimensiune Hausdorff.
 Aplicaţii ale geometriei fractale
Fractalii în stiinţă:
Aplicabilitatea geometriei fractale nu se rezumă doar la fenomene statice, ci şi
în studiul fenomenelor dinamice, în evoluţie, cum ar fi fenomenele de creştere
în biologie sau de dezvoltare a populaţiilor urbane.
Fractalii în natură:
Fractali aproximativi sunt uşor de observat în natură. Aceste obiecte afişează
o structură auto-similară la o scară mare, dar finită. Exemplele includ norii,
fulgii de zăpadă, cristalele, lanţurile montane, fulgerele, reţelele de
râuri, conopida sau broccoli şi sistemul de vase sanguine şi vase pulmonare.
Un fractal ferigă obţinut printr-un sistem de funcţii iterate
Arborii şi ferigile sunt fractali naturali şi pot fi modelaţi pe calculator folosind
un algoritm recursiv. Natura recursivă este evidentă în aceste exemple o
ramură a unui arbore sau o frunză a unei ferigi este o copie în miniatură a
întregului: nu identice, dar similare.
În 1999, s-a demonstrat despre anumite forme de fractali auto-similari că au
o proprietate de "frequency invariance" aceleaşi proprietăţi electromagnetice
indiferent de frecvenţă — din Ecuaţiile lui Maxwell.
Un fractal care modelează suprafaţa unui munte:
Un fractal ferigă obţinut printr-un
sistem de funcţii iterate:
Marele val de la Kanagawa (Kanagawa-oki nami ura, „Sub un val în largul Kanagawa”),
de Katsushika Hokusai:
Norvegia
(Mulţimea lui Cantor în spațiul tridimensional 3D)

Proiect realizat de:

Bogdan Donat;
Bogdan Pupeză.