Cel mai mare divizor comun.

Algoritmul lui Euclid

Fie C corpul numerelor complexe.

Definiţie. Fie f, gÎC[X]. Spunem că polinomul dÎC[X] este un cel mai mare divizor
comun al polinoamelor f,g dacă:
1) d este un divizor comun pentru f,g, adică d | f şi d | g ;
2) orice alt divizor comun pentru f şi g il divide pe d, adică (") d’ÎC[X] d’ | f, d” | g 
d’|d.

Cel mai mare divizor comun al polinoamelor (c.m.m.d.c.) f, g va fi notat cu (f,g). Arătăm că
oricare ar fi două polinoame f,gÎC[X], există (f,g), si-l vom construi efectiv prin aşa-numitul
algoritm al lui Euclid.

Teoremă. Dacă f,g,q,rÎC[X] astfel încât f = gq + r şi dacă există (g,r), atunci există (f,g)
şi mai mult (f,g) = (g,r).

Demonstraţie. Fie d + (g,r). Deci d | g, d | r şi d | gq + r (combinaţie de g şi r). Prin urmare d

| f, adică d este un divizor pentru f şi g. Dacă d’ este un alt divizor comun pentru f şi g, atunci
avem d’ | f – gq, adică d’ | r. Deci d’ este un divizor comun pentru g şi r şi cum d = (g,r)
rezultă d’|d. în final d = (f,g).

Teoremă. Oricare două polinoame din C[X] au un c.m.m.d.c.

Demonstraţie. Fie f,gÎC[X]. Dacă f = 0, atunci (0,g) = g, deoarece g | 0, g | g, iar dacă d’ | 0

şi d’ | g, atunci d’ | g şi deci (0,g) = g.
Analog se tratează cazul în care f ≠ 0, g=0 când (f,0) = f.
Presupunem acum că f ≠ 0 şi g ≠ 0. Se împarte polinomul de grad mai mare la cel de grad mai
mic. Presupunem că grad(f) ³ grad(g) şi considerăm următorul lanţ de împărţiri cu rest:

g = r1 q2 + r2, grad(r2) < grad(r1)

f = gq1 + r1, grad(r1) < grad(g)
r1 = r2 q3 + r3, grad(r3) < grad(r2)
…………………………………..
rn-3 = rn-2qn-1 + rn-1, grad(rn-1) < grad(rn-2)
rn-2 = rn-1qn + 0.

Resturile obţinute la împărţirile de mai sus au proprietatea grad(r1) > grad(r2) > …
Gradele sunt distincte două câte două şi aparţin mulţimii {0,1,2,…,grad(r 1)}. Deci în
inegalităţile de mai sus - cu grade, întâlnim, de exemplu, restul rn-1 ≠ 0 şi rn = 0.

Să arătăm că ultimul rest nenul rn-1 reprezintă cel mai mare divizor comun al polinoamelor f,
g.
Aplicăm lema în mod repetat (de jos în sus în lanţul de relaţii) şi avem:
rn-1 = (rn-1,0) = (rn-2,rn-1) = (rn-3,rn-2) = ... = (r1,r2) = (g,r1) = (f,g).
Deci, date fiind două polinoame f,gÎC[X], f,g ≠ 0 (cazul interesant) pentru a determina (f,g)
se realizează lanţul de împărţiri cu rest de mai sus dacă grad(f) ³grad(g). Dacă
grad(g)³grad(f), atunci se inversează rolul lui f cu g.
Modul de a obţine c.m.m.d.c. a două polinoame se numeşte algoritmul lui Euclid.
Observaţii. 1) Să remarcăm că c.m.m.d.c a două polinoame este unic până la o asociere în
divizibilitate, în sensul că dacă d = (f,g), d’ = (f,g), atunci d ~ d’, adică există aÎC – {0},
astfel încât d = ad’. Într-adevăr din d = (f,g) şi d’ | f, d’ | g -> d’ | d. Analog din d’ = (f,g) şi d |
f, d | g  d | d’. Acum din d’ | d şi d | d’ rezultă d ~ d’.
2) Dacă f, g sunt descompuse în factori ireductibili, atunci (f,g) se obţine luând factorii
comuni la puterea cea mai mică.
3) Dacă în lanţul de împărţiri, o egalitate se înmulţeşte cu aÎC – {0}, atunci, în final,
c.m.m.d.c. nu se modifică, acesta fiind unic până la asocierea cu o constantă nenulă din C,
adică (f,g) = (af, bg), (") a,bÎC*.

Fie f, gÎC[X], d = (f,g). Atunci există u,vÎC[X] astfel încât d = uf + vg.

Demonstraţie. Este imediată mergând de jos în sus cu exprimarea ultimului rest nenul rn-1.

Această consecinţă a teoremei afirmă că c.m.m.d.c. pentru polinoamele f, g se exprimă ca o

combinaţie de ele.

Definiţie. Fie f,gÎC[X]. Spunem că polinoamele f şi g sunt prime între ele dacă (f,g) = 1.

Ţinând seama de relaţia precedentă, dacă două polinoame f,gÎC[X] sunt prime între ele,
atunci exista u,v astfel încât
1 = uf + vg.
Pentru acest caz are loc şi reciproca.
O propoziţie utilă în rezolvarea unor probleme cu polinoame este următoarea:

Teoremă. Fie f,gÎC[X] astfel încât f | gh şi (f,g) = 1. Atunci f | h.

Demonstraţie. Din (f,g) = 1 se deduce existenţa polinoamelor u, vÎC[X] astfel încât 1 = uf +

vg. Se înmulţeşte relaţia cu h şi avem h = ufh + vgh. Cum f | gh, rezultă că există f 1ÎC[X]
astfel încât gh = f f1, iar egalitatea ultimă devine h = ufh + vff1 sau h = f(uf + vf1). De aici f | h.
Observaţie. Dacă f,g ÎZ[X], atunci (f,g) ÎZ[X]; dacă f,gÎQ[X], atunci înmulţirea lor cu
numere naturale convenabile permite să le aducem în Z[X]; dacă f,gÎR[X], atunci
(f,g)ÎR[X], etc.

Exemplu: