CAPITOLUL I

ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL ÎNTÂI

§ 1. Definiţia ecuaţiilor diferenţiale.

Generalităţi.

Se consideră funcţia reală continuă F(x,y,y′,...,y(n)), definită pe [a,b] x Y,

Y ⊂ Rn+1 fiind un domeniu, având ca argumente variabila reală x ∈ [a,b] şi funcţia
reală y împreună cu derivatele ei y′, y′′,...,y(n).
Prin ecuaţia diferenţială de ordinul n generată de F şi notată
F(x,y,y′,...,y(n)) = 0, (1)
se înţelege problema găsirii unor funcţii f : [a,b] → R, care să satisfacă
- f ∈ Cn[a,b],
-(x, f(x), f′(x), ..., f(n)(x)) ∈ [a,b] x Y,
-are loc identitatea
F(x, f(x), f′(x), ..., f(n)(x)) ≡ 0. (2)
Funcţiile reale f(x) care îndeplinesc condiţiile de mai sus se numesc soluţii ale
ecuaţiei diferenţiale (1).
Numărul n, ordinul cel mai înalt de derivare, se numeşte ordinul ecuaţiei
diferenţiale.
Dacă n = 1 obţinem ecuaţiile diferenţiale de ordinul întâi care sunt, conform
definiţiei, relaţii de forma
F(x,y,y′) = 0 (formă implicită), (3)
sau
y′ = f(x,y), (formă explicită). (4)
Exemple
1. Ecuaţia diferenţială y′ = 2y este o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi. O
soluţie a ecuaţiei este y = e2x, x ∈ R.
10 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

Funcţia y = C e2x, unde C este constantă arbitrară, reprezintă o familie de soluţii

ale ecuaţiei date.
2. Ecuaţia y′′ + y = x este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi.
Funcţia y = C1 sin x + C2 cos x + x, x ∈ R, C1, C2 fiind două constante arbitrare,
este o familie de soluţii ale ecuaţiei date.
Prin definiţie, funcţia g(x,C) este soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale de
ordinul întâi (3) dacă g este soluţie a ecuaţiei şi dacă prin alegerea convenabilă a
constantei C, funcţia g(x,C) se transformă în orice soluţie a ecuaţiei date.
Se poate demonstra că, în general, soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale de
ordinul n depinde de n constante arbitrare.
Soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale se mai numeşte şi integrala generală a
ecuaţiei considerate.
Soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi poate fi dată şi
implicit printr-o relaţie de forma
R(x,y,C) = 0, (5)
sau parametric printr-un sistem
x = ϕ(t,C), y = ψ(t,C). (6)
Se numeşte soluţia particulară a ecuaţiei (3) o funcţie y = g1(x), x ∈ [a,b], care se
obţine din soluţia generală y = g(x,C) dând o valoare particulară constantei arbitrare C.
Soluţia care nu se obţine din soluţia generală pentru nici o valoare particulară a
constantei arbitrare se numeşte soluţie singulară.
De exemplu, ecuaţia y′2 + xy′ – y = 0 are soluţia generală y = Cx + C2, x ∈ R şi
1 2
soluţia singulară y = − x , x ∈ R.
4
Graficul unei soluţii a unei ecuaţii diferenţiale este o curbă plană, numită curbă
integrală.
Fie ecuaţia (4) cu f continuă într-un domeniu plan D. Se poate demonstra că
există o soluţie unică a ecuaţiei (4), al cărei grafic trece printr-un punct (x0,y0) ∈ D.
 1.1 Definiţia ecuaţiilor diferenţiale 11

Problema determinării soluţiei ecuaţiei (4), y = g(x), care pentru x = x0 ia

valoarea y = y0, se numeşte problema lui Cauchy, iar condiţia ca pentru x = x0 să ia
valoarea dată y0 = g(x0), se numeşte condiţie iniţială.
În general, pentru o ecuaţie diferenţială de ordinul n, problema lui Cauchy se
exprimă astfel:
Fiind dată o ecuaţie diferenţială de ordinul n
y(n) = f(x,y,y′,...,y(n-1)),
să se determine soluţia acestei ecuaţii care îndeplineşte condiţiile
y(x0) = y0 ,
y′(x0) = y′0 ,
..................
y(n-1)(x0) = y0(n-1),
unde
y0, y′0,...,y0(n-1) sunt numere date.
Condiţiile de mai sus se numesc condiţii iniţiale sau condiţiile lui Cauchy.
Orice familie de curbe plane f(x,y,C) = 0, (x,y) ∈ D, cu f continuă şi derivabilă
parţial în D, verifică o ecuaţie de ordinul I. Într-adevăr, derivând în raport cu x,
f′x + y′f′y = 0,
şi eliminând pe C între aceste două relaţii obţinem
ϕ (x , y, y′) = 0 ,
adică o ecuaţie diferenţială de ordinul I.
Aplicaţie. Să se găsească ecuaţia diferenţială a familiei de curbe
xy + Cy – x2 = 0.
Soluţie. Dacă derivăm în raport cu x avem
y – 2x + (x + C) y′ = 0.
Din prima relaţie rezultă
x + C = x2/ y,
care înlocuită în a doua conduce la ecuaţia diferenţială
12 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

x2y′ – 2 xy + y2 = 0.

§ 2. Interpretarea geometrică a unei ecuaţii

diferenţiale de ordinul întâi

Fie ecuaţia diferenţială sub formă explicită (4), funcţia f fiind definită într-un
domeniu D din planul xOy. Se observă că fiecărui punct (x0,y0) ∈ D îi corespunde prin

ecuaţia (4) o direcţie de coeficient unghiular y ′0 = f (x 0 , y 0 ), iar fiecărui punct şi

direcţiei obţinute îi corespunde o dreaptă y − y 0 = y′0 (x − x 0 ) ce trece prin punctul

(x0,y0).
Deci ecuaţia y′ = f(x,y) asociază
y fiecărui punct din D o direcţie (o dreaptă),
având astfel în D definit un câmp de direcţii
Φ. Să presupunem acum că
y = f(x), (x,y) ∈ D,
este o soluţie a ecuaţiei date. Graficul
o x soluţiei este o curbă integrală în D, care are
proprietatea că în fiecare punct al curbei,
tangenta la curbă are ca direcţie direcţia câmpului Φ ce trece prin punctul considerat.
În concluzie, problema integrării ecuaţiei diferenţiale y′ = f(x,y) în D se reduce
la găsirea curbelor integrale în D, curbe care au proprietatea că în fiecare punct al lor
sunt tangente la direcţia câmpului Φ.

§ 3. Exemple de ecuaţii diferenţiale care apar în probleme practice

a) Ecuaţia fundamentală a dinamicii punctului material este

r r
ma=F
 1.3 Exemple de ecuaţii diferenţiale 13

r r
unde a reprezintă acceleraţia punctului de masă m, iar F rezultanta forţelor. În cazul
când punctul material descrie axa Ox, ecuaţia de mişcare devine

d2x  dx 
m 2
= X x , , t.
dt  dt 
Aceasta este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi. Dacă X nu depinde de poziţia
punctului x, atunci ecuaţia de mişcare se scrie

d2x  dx 
m 2
= X , t ,
dt  dt 
dx
şi cu substituţia v = , ecuaţia se transformă în
dt
dv 1
= X ( v, t ) ,
dt m
adică o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi.
b) Să considerăm un circuit format dintr-o rezistenţă R şi o bobină de inductanţă
L, alimentate în serie de o tensiune electromotoare e = E cos ωt. Se cere să se studieze
variaţia curentului în circuit la închiderea întrerupătorului.
di
Conform teoremei lui Kirchhof avem e = eR + eL , însă eR = Ri, e L = L , deci
dt
relaţia căutată este
di
L + Ri = E cos ωt ,
dt
care este o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi.
c) Vom determina curbele plane Γ care au proprietatea că dacă P este proiecţia
unui punct M ∈ Γ pe Ox, iar tangenta în M taie axa Ox în T, să aibe loc relaţia
OP ⋅ PM = PT2.
Transcriind această relaţie geometrică rezultă că familia de curbe Γ, care au
această proprietate, verifică ecuaţia diferenţială de ordinul întâi
14 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

2
y
xy =   .
 y′ 
d) Problema micilor oscilaţii ale unui pendul. Fie un pendul de lungime l,

punctul M având masa m.

Avem
r r
s(t) = l ⋅ α(t), P = mg ,
r
g fiind acceleraţia gravitaţională. Forţa P se descompune în două componente dintre
care una este anulată de rezistenţa firului; mişcarea se desfăşoară sub acţiunea
componentei – mg sin α.

Ο
Legea fundamentală a dinamicii
l r r
ma = F
α
M devine
P
S
m l ⋅ α′′(t) = - mg sin α(t)
A

sau
g
α′′(t) + sin α(t) = 0.
l
Considerând numai oscilaţiile mici putem lua aproximativ sin α(t) ≈ α(t) şi
ecuaţia devine
g
α′′(t) + α(t)=0.
l
§ 4. Ecuaţii diferenţiale exacte

O ecuaţie diferenţială de ordinul întâi de forma

P(x,y)dx + Q(x,y)dy =0,
unde P si Q sunt continue şi derivabile parţial în domeniul D ⊂ R2 şi verifică identic în
 1.4 Ecuaţii diferenţiale exacte 15

D relaţia
∂P ∂Q
= ,
∂y ∂x
se numeşte ecuaţie diferenţială exactă. În acest caz expresia diferenţială
P(x,y)dx + Q(x,y)dy
este o diferenţială totală
dU = P(x,y)dx + Q(x,y)dy,
de unde

U(x, y ) − U(x 0 , y0 ) = ∫ P(x, y 0 ) dx + ∫ Q(x, y ) dy .

x y

x0 y0

Soluţia ecuaţiei diferenţiale totale exacte este

U(x,y) = C.
Observaţie. Orice ecuaţie de forma explicită y ′ = f (x, y ) se poate pune sub
forma
f (x , y ) dx − dy = 0 .
Aplicaţie. Să se integreze ecuaţia
(x 3
) ( )
+ 3 xy 2 dx + y 3 + 3 x 2 y dy = 0 .
Soluţie. Ecuaţia este diferenţială totală exactă deoarece
∂P ∂Q
= = 6 xy ,
∂y ∂x
de unde

U(x , y ) − U(x 0 , y 0 ) = ∫
x

x0
(x 3
)
+ 3 xy 02 dx + ∫
y

y0
(y 3
)
+ 3 x 2 y dy =

x 4 3 2 2 y 4  x 0 3 2 2 y 02 
= + x y + − + x 0 y0 + ,
4 2 4  4 2 4 
deci integrala generală este

x 4 3 2 2 y4
+ x y + =C.
4 2 4
16 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

§ 5. Ecuaţii diferenţiale cu variabile separabile

O ecuaţie de forma
A(x)B(y)dx +C(x)D(y)dy = 0,
unde A, C : [a , b] → R şi B, D : [c, d ] → R sunt funcţii continue, se numeşte ecuaţie
diferenţială cu variabile separabile.
Împărţind ecuaţia cu B(y)C(x), în condiţiile B(y) ≠ 0, C(x) ≠ 0, o putem pune
sub forma
A(x ) D( y )
dx + dy = 0 ,
C(x ) B(y )
care este un caz particular de ecuaţie diferenţială totală exactă şi deci soluţia ei este
x A(x ) y D( y )
∫ x0 C(x )
dx + ∫
y 0 B(y )
dy = k ,

care se mai scrie sub forma

A(x ) D (y )
∫ C(x ) dx + ∫ B(y) dy = k .
În concluzie, soluţia generală a acestei ecuaţii diferenţiale se obţine după
separarea variabilelor, integrând termen cu termen.
Aplicaţie. Să se integreze ecuaţia
xy′ - y = y2
Soluţie. Ecuaţia se mai scrie
dy dx
= ,
y +y x
2

de unde
dy dy dx
∫ y
−∫
y +1
=∫
x
,

şi deci prin integrare

 1.5 Ecuaţii diferenţiabile cu variabile separabile 17

y
ln = ln x + ln c. c > 0.
y +1
Rezultă soluţia generală
y
= c x.
y +1

§ 6. Ecuaţii diferenţiale care admit factor integrant

Fie ecuaţia diferenţială

P(x,y)dx + Q(x,y)dy =0, (1)
unde P(x,y) şi Q(x,y) sunt funcţii continue cu derivate parţiale de ordinul I continue
într-un domeniu D ⊂ R2. Dacă Pdx + Qdy nu este o diferenţială totală în D, se caută o
funcţie µ(x,y) ∈ C1(D) astfel încât expresia
µ (x , y ) [P dx + Q dy] = 0
să fie o diferenţială totală în D. Impunem condiţia
∂
(µ Q ) = ∂ (µ P ) ,
∂x ∂y
sau, dezvoltând şi ordonând
 ∂Q ∂P  ∂µ ∂µ
µ  −  + Q −P =0 . (2)
 ∂x ∂y ∂x ∂y
Prin definiţie µ(x,y), definită în D, care verifică ecuaţia (2) se numeşte factor
integrant al ecuaţiei (1).
Dacă se caută un factor integrant de forma
µ = µ [f (x , y )] ,
funcţie de f(x,y) continuu derivabilă şi de obicei de formă simplă, deoarece
∂µ dµ ∂f ∂µ dµ ∂f
= , = ,
∂x df ∂x ∂ y df ∂ y
relaţia (2) se scrie
18 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

∂P ∂Q
−
1 dµ ∂y ∂x
= . (3)
µ df ∂f ∂f
Q −P
∂x ∂y
Dacă membrul drept este o funcţie numai de f, atunci din
dµ
= F(f ) df
µ
se obţine µ printr-o cuadratură

ln µ = ∫ F (f ) df . (4)

Ca şi cazuri particulare se observă că dacă se caută un factor integrant µ(x),

determinarea este posibilă dacă

1  ∂P ∂Q 
 −  = F( x ) , (5)
Q  ∂ y ∂ x 
deci

1  ∂P ∂Q 
ln µ = ∫  −  dx = ∫ F (x ) dx ,
Q  ∂ y ∂ x 
şi dacă se caută un factor integrant µ (y), determinarea este posibilă dacă

1 ∂Q ∂P 
 −  = F(y ) , (6)
P  ∂ x ∂ y 
deci

1  ∂Q ∂P 
ln µ = ∫  −  dy = ∫ F(y )dy .
P  ∂ x ∂ y 
Aplicaţii. 1. Să se integreze ecuaţia
(x + y2) dx – 2 yx dx = 0.
Soluţie. Deoarece

1  ∂P ∂Q 2
 −  = − = F(x ) ,
Q∂y ∂x  x
 1.6 Ecuaţii diferenţiale care admit factor integrant 19

avem ln µ = - 2 ln x, µ = x-2, deci ecuaţia, prin înmulţire cu x-2, devine diferenţială

totală exactă

 1 y2  y
 + 2  dx − 2 dy = 0 ,
x x  x
cu integrala generală

y2
ln  x - =C.
x
2. Să se integreze ecuaţia
(1 + 3x2 sin y) dx – x ctg y dy = 0.
Soluţie. Deoarece

1  ∂Q ∂P 
 −  = − ctg y ,
P  ∂ x ∂ y 
se caută factor integrant funcţie numai de y.
Din
dµ
= − ctg dy
µ
rezultă
1
µ= .
sin y
Înmulţind ecuaţia dată cu acest factor integrant, ea primeşte forma
 1  cos y
 + 3x 2  dx − x 2 dy = 0 ,
 sin y  sin y
de unde rezultă soluţia generală
x
+ x 3 = C.
sin y
3. Să se integreze ecuaţia
(x + y)dx + (y - x )dy = 0.
Soluţie. Căutăm factor integrant
20 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

µ(x,y) = µ[f(x,y)]
unde
f(x,y) = x2 + y2.
Relaţia (3) primeşte forma
1 dµ 1
=− 2
µ df x + y2
de unde
dµ df
=−
µ f
adică
1
µ= .
x + y2
2

Prin înmulţire cu acest factor integrant, ecuaţia diferenţială devine

x+y y−x
dx + 2 dy = 0 ,
x +y
2 2
x + y2
de unde
x y
x + y0 y−x
U(x , y ) − U(x 0 , y 0 ) = ∫ dx + ∫ 2 dy ,
x0
x 2
+ y 2
0 y0
x + y 2

rezultând soluţia generală

x
x 2 + y 2 + arc tg =C .
y

§ 7. Ecuaţii diferenţiale omogene

Ecuaţiile diferenţiale omogene sunt de forma

dy y
= f  , x≠0, (1)
dx x
unde f : [ a,b ] → R este o funcţie continuă pe [a,b].
 1.7 Ecuaţii diferenţiale omogene 21

Dacă într-o ecuaţie omogenă facem schimbarea de funcţie

y(x) = x ⋅ z(x), (2)
unde z = z(x) este noua funcţie, ecuaţia se transformă într-o ecuaţie cu variabile
separate .
Într-adevăr, deoarece
dy dz
=z + x ,
dx dx
se obţine
dz
x + z = f (z ) . (3)
dx
Dacă f(z) – z ≠ 0 , ecuaţia (3) se scrie
dz dx
= , (4)
f (z ) − z x
care este o ecuaţie cu variabile separate.
Dacă z0 este o rădăcină a ecuaţiei f(z) - z = 0 , atunci z = z0 (constant) este de
asemenea o soluţie a ecuaţiei (3), rezultând că dreapta y = z0x este soluţie singulară a
ecuaţiei (1).
Aplicaţie. Să se integreze ecuaţia
3xyy′ = x2 + y2, xy > 0 . (1)
Soluţie . Ecuaţia se mai scrie
2
 y
1+  
y′ = x , (1’)
y
3
x
şi dacă se face schimbarea de funcţie
y = z(x) ⋅ x, (2)

1+ z2
xz ′ + z = . (3)
3z
22 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

Această ecuaţie este cu variabile separabile

3 z dz d x
= ,
1 − 2z 2 x
având integrala generală
3
ln x = − ln 1 − 2z 2 + ln C .
4
Revenind la schimbarea de funcţie (2) rezultă integrala generală a ecuaţiei (1)
3
−
 y2  4
x = C 1 − 2 2  .
 x 

2 2
Soluţiile singulare ale ecuaţiei sunt y = x şi y = − x.
2 2

§ 8. Ecuaţii diferenţiale omogene generalizate

O ecuaţie de forma

d y  ax + by + c 
= f   , (1)
dx  a ′x + b′y + c′ 
unde a, b, c, a′, b′, c′ sunt constante, iar f : I ⊂ R → R este continuă, se numeşte ecuaţie
diferenţială omogenă generalizată.
Dacă c = c′ = 0, ecuaţia este o ecuaţie omogenă.
Cazul 1. Dacă
a b
≠ 0,
a ′ b′
sistemul
ax + by + c = 0
 (2)
a ′x + b′y + c′ = 0,
este compatibil unic determinat cu soluţia (x0, y0).
 1.8 Ecuaţii diferenţiale omogene generalizate 23

În acest caz se face schimbarea de variabilă şi de funcţie

t = x – x0,
u = y – y0, (3)
dy du
unde u = u(t), deci = şi ecuaţia devine
dx dt
du  at + bu 
= f   ,
dt  a ′t + b′u 
deci
du u
= g  ,
dt t
care este o ecuaţie diferenţială omogenă.
Aplicaţie. Să se integreze ecuaţia
(2x – y + 4)dy + (x – 2y + 5)dx = 0. (1)
Soluţie. Ecuaţia se poate scrie
dy x − 2y + 5
=− . (1′)
dx 2x − y + 4
Sistemul
x − 2 y + 5 = 0

2x − y + 4 = 0,
are soluţia x0 = -1, y0 = 2. Efectuând schimbarea
t = x + 1
 (2)
u = y − 2,
obţinem ecuaţia omogenă
du t − 2u
=− . (3)
dt 2t − u
Această ecuaţie, prin schimbarea de funcţie
u (t )
= z(t ) , (4)
t
24 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

conduce la ecuaţia cu variabile separate

dt z −2
= − 2 dz , (5)
t z −1
de unde, prin integrare, rezultă

1 z −1 1
ln t = − ln z 2 −1 + ln + ln C , (6)
2 z +1 2
adică
z −1
t2 = C . (7)
(z + 1)3
Revenind la vechile variabile obţinem
(u + t)3 = C(u – t),
şi în final
(x + y – 1)3 = C(y – x – 3).
Cazul 2. Dacă
a b
=0,
a ′ b′
adică
a ′ b′
= =k ,
a b
atunci ecuaţia se scrie

dy  ax + by + c 
= f   ,
dx  k (ax + by ) + c′ 
şi se face schimbarea de funcţie
ax + by(x) = z(x),
ecuaţia transformându-se în

1  dz   z +c 
 − a  = f   ,
b  dx   kz + c′ 
sau
 1.8 Ecuaţii diferenţiale omogene generalizate 25

dz  z +c 
= bf   +a ,
' 
dx  kz + c 
adică o ecuaţie cu variabile separate.
Aplicaţie. Să se integreze ecuaţia
(x – 2y + 9)dx – (3x – 6y + 19)dy = 0. (1)
Soluţie. Ecuaţia se mai scrie
dy x − 2y + 9
= , (1’)
dx 3(x − 2 y ) +19
şi cu schimbarea de funcţie
x - 2y = z (2)
se obţine
3z +19
dz = dx , (3)
z +1
de unde soluţia generală a ecuaţiei date este
x – 3y + 8 ln x – 2y + 1 = C. (4)

§ 9. Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul întâi

O ecuaţie de forma
dy
+ P(x ) y = Q(x ) , (1)
dx
unde P şi Q sunt funcţii continue pe acelaşi interval I ⊂ R, se numeşte ecuaţie
diferenţială liniară de ordinul întâi.
Dacă Q(x) = 0, ecuaţia
dy
+ P(x ) ⋅ y = 0 (2)
dx
se numeşte ecuaţie liniară omogenă (aici omogen are alt sens decât cel anterior), sau se
mai numeşte ecuaţie liniară omogenă ataşată ecuaţiei liniare neomogene (1).
26 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

Rezolvarea ecuaţiei liniare omogene (2) se efectuează prin separarea variabilelor

dy
= −P( x )dx ,
y
de unde soluţia generală a ecuaţiei (2) este
− P ( x ) dx
y = C⋅e ∫ . (3)
Pentru a se obţine soluţia generală a ecuaţiei liniare neomogene (1) se va folosi
metoda variaţiei constantelor (sau metoda lui Lagrange), care constă în a determina
funcţia C = C(x), astfel încât
− P ( x ) dx
y = C(x ) ⋅ e ∫ (4)
să verifice ecuaţia (1).
Deoarece
− P ( x ) dx − P ( x ) dx
y′ = C′(x ) ⋅ e ∫ − C(x ) P(x ) ⋅ e ∫ ,

înlocuind y şi y′ în (1) se obţine

− P ( x ) dx
C′(x ) e ∫ = Q(x ) ,
sau
P ( x ) dx
C′(x ) = Q(x ) e ∫ ,
de unde
P ( x ) dx
C(x ) = K + ∫ Q(x ) e ∫ dx . (5)

Înlocuind în (4), se obţine

− P ( x ) dx  ∫ P ( x ) dx  dx ,
y= e ∫ K + Q(x ) e  (6)

care este soluţia generală a ecuaţiei (1), K fiind o constantă reală arbitrară.
Se observă, desfăcând paranteza pătrată, că soluţia generală a ecuaţiei liniare
neomogene este suma dintre soluţia generală a ecuaţiei omogene şi o soluţie particulară
a ecuaţiei neomogene (care se obţine din soluţia generală dacă luăm K = 0).
 1.9 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul întâi 27

Aplicaţie. Să se integreze ecuaţia

y′ = y tg x + cos x . (1)
Soluţie. Ecuaţia omogenă corespunzătoare
y′ − y tg x = 0 , (2)
are soluţia generală
1
y = C⋅ . (3)
cos x
Se caută soluţia ecuaţiei neomogene de forma
1
y(x ) = C(x ) . (4)
cos x
de unde, înlocuind y şi y′ în ecuaţia neomogenă rezultă pentru C(x) ecuaţia
dC
= cos 2 x , (5)
dx
cu soluţia
1 1
C(x ) = x + sin 2x + k . (6)
2 4
Deci soluţia generală a ecuaţiei neomogene este
1 1  1
y =  x + sin 2x + k  . (7)
2 4  cos x

§ 10. Ecuaţii diferenţiale de tip Bernoulli

O ecuaţie de forma
y′ + P(x ) y = Q(x ) y α , (1)

unde α ∈ R\{0,1} şi P,Q : [a,b] → R sunt două funcţii continue se numeşte ecuaţie
diferenţială de tip Bernoulli.
Dacă se împarte cu yα ecuaţia (1), se obţine
28 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

y′ 1
α
+ P(x ) α − 1 = Q(x ) , (2)
y y
şi dacă se face schimbarea de funcţie
y1 - α = z, (3)
ecuaţia (2) devine
z′ + (1 - α) P(x)z = (1 - α) Q(x), (4)
care este o ecuaţie liniară.
Aplicaţie. Să se integreze ecuaţia
xy′ + y = y2 ln x. (1)
Soluţie. Ecuaţia se mai scrie
y′ 1 1 ln x
+ ⋅ = . (2)
y2 x y x
Substituind
1
z= , (3)
y
se obţine ecuaţia liniară
1 ln x
z′ − z+ =0 , (4)
x x
care are soluţia generală
z = Cx + ln x + 1. (5)
Ţinând seama de substituţia (3) rezultă
1
y= . (6)
Cx + ln x +1

§ 11. Ecuaţii diferenţiale de tip Riccati

O ecuaţie de forma
y′ + P(x ) y 2 + Q(x ) y + R (x ) = 0 , (1)
 1.11 Ecuaţii diferenţiale de tip Riccati 29

unde P,Q şi R sunt funcţii continue pe un acelaşi interval de definiţie, se numeşte

ecuaţie diferenţială de tip Riccati.
În general, ecuaţia Riccati nu poate fi integrată prin cuadraturi. Dacă se cunoaşte
însă o soluţie particulară y1 : I ⊂ R → R a ecuaţiei Riccati, deci

y1′ + P(x ) y12 + Q(x ) y1 + R (x ) = 0 ,

prin schimbarea de funcţie
1
y = y1 + , (2)
z
se obţine

(y′ + Py
1
2
1 )
+ Qy1 + R −
1
[z′ − (2 y1P + Q) z − P] = 0
z2
şi deoarece y1 este soluţie, urmează ca noua funcţie z = z(x), satisface ecuaţia
z ′ − (2 y1 P + Q )z − P = 0 , (3)
care este o ecuaţie liniară.
Observaţie. Substituţia (2) este o compunere de substituţii şi anume
y = y1+ u, (4)
care transformă ecuaţia (1) într-o ecuaţie de tip Bernoulli
u ′ + u (2Py1 + Q ) = − Pu 2 , (5)
iar substituţia
1
u= , (6)
z
aduce ecuaţia (5) la forma (3).
Aplicaţie. Să se integreze ecuaţia
x 2 y′ = x 2 y 2 + xy + 1 , (1)
căutând o soluţie particulară de forma
a
y0 = , a ∈ R. (2)
x
Soluţie. Înlocuind soluţia particulară în ecuaţie rezultă
30 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

− a = −a 2 + a + 1
unde a = -1, deci soluţia particulară este
1
y0 = − . (3)
x
Cu substituţia
1 1
y=− + , (4)
x z
ecuaţia liniară neomogenă în z,
xz′ = z – x (5)
are soluţia
z = x (C – ln x). (6)
Din substituţia (4) rezultă că
1 1
y=− + , (7)
x x (C − ln x )
adică
ln x + 1 − C
y=
x (C − ln x )
este integrala generală a ecuaţiei date.

§ 12. Ecuaţii diferenţiale de tip Clairaut

O ecuaţie de forma
y = xy′ + f(y′), (1)
unde f este o funcţie continuă cu derivata continuă, se numeşte ecuaţie diferenţială de
tip Clairaut.
Pentru integrarea ecuaţiei lui Clairaut, se înlocuieşte
y′ = p, (2)
deci se obţine
 1.12 Ecuaţii diferenţiale de tip Clairaut 31

y = px + f(p) , (3)
şi se derivează această relaţie în raport cu x ţinând cont că p = p(x),
dy dp dp
=p +x + f ′(p ) (4)
dx dx dx
de unde

(x + f ′(p )) dp = 0. (5)
dx
Rezultă două posibilităţi:
dp
a) =0, (6)
dx
deci p = C, de unde se obţine
y = Cx + f(C), (7)
care reprezintă soluţia generală a ecuaţiei Clairaut.
Soluţia generală a ecuaţiei Clairaut este formată dintr-o familie de drepte care se
obţin înlocuind în ecuaţia diferenţială iniţială pe y′ cu C.
b) x + f ′(p ) = 0 , (8)
şi se obţine soluţia singulară dată parametric
x = − f ′(p ),
 (9)
 y = − pf ′(p ) + f (p ).
Din punct de vedere geometric, curba integrală singulară este înfăşurătoarea
familiei de drepte care reprezintă soluţia generală a ecuaţiei Clairaut.
Aplicaţie. Să se reprezinte grafic soluţia generală şi soluţia singulară a ecuaţiei
1
Clairaut y = xy′ + (1)
y′
Soluţie. Soluţia generală a ecuaţiei este
1
y = Cx + (2)
C
32 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

1
care reprezintă o familie de drepte. Deoarece f (p ) = , soluţia singulară a ecuaţiei are
p
ecuaţiile parametrice
 1
x = p 2

 (3)
y = 2
 p

(1,2)

(1/4,1)

O x

Eliminând p, soluţia singulară a ecuaţiei este parabola

y2 = 4x, (4)
care este înfăşurătoarea familiei de drepte ce reprezintă soluţia generală a ecuaţiei.

§ 13. Ecuaţii diferenţiale de tip Lagrange

O ecuaţie de forma
y = x f(y′) + g(y′), (1)
unde f şi g sunt funcţii continue cu derivate de ordinul întâi continue definite pe
acelaşi interval se numeşte ecuaţie diferenţială de tip Lagrange .
Pentru integrarea acestei ecuaţii se înlocuieşte y′ = p, deci
y = x f(p) + g(p), (2)
apoi se derivează această relaţie în raport cu x, ţinând seama că p = p(x), rezultând
 1.13 Ecuaţii diferenţiale de tip Lagrange 33

dy dp dp
= f (p ) + xf ′(p ) ⋅ + g ′(p ) ⋅ . (3)
dx dx dx
Înlocuind pe dy dx = p , avem

dp
(f ′(p ) ⋅ x + g ′(p )) + f (p ) − p = 0 , (4)
dx
iar pentru f(p) – p ≠ 0, se obţine
dx f ′(p ) g ′(p )
+ x+ =0, (5)
dp f (p ) − p f (p ) − p
care este o ecuaţie liniară în x, p fiind considerat acum variabilă independentă.
Fie soluţia ei x = h(C,p).
Ţinând seama de (2), avem integrala generală
x = h (C, p )
 (6)
 y = h (C, p ) ⋅ f (p ) + g(p ),
sub formă parametrică, parametrul fiind p iar C o constantă arbitrară.
Cazul în care f(p) – p = 0 conduce la soluţii singulare şi anume dacă p = pk este
o soluţie a acestei ecuaţii, atunci
y = x f(pk) + g(pk) . (7)
Aplicaţie. Să se integreze ecuaţia
y =xy′2 + ln y′, y′ > 0 (1)
Soluţie. Punem
y′ = p, (2)
şi prin derivare avem
dp 1 dp
p = p 2 + 2xp + . (3)
dx p dx
Dacă p(p – 1) ≠ 0 obţinem ecuaţia liniară
dx 2 1
+ x+ 2 =0 , (4)
dp p −1 p (p −1)
de unde rezultă, prin integrare, funcţia x(C,p) şi imediat integrala generală a ecuaţiei
34 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

 1  1
x = 2 
C − ln p − 
 (p −1)  p (5)

 y = xp + ln p , p > 0 , p ≠ 1.
2

Pentru p = 1 dreapta y = x este o soluţie singulară .

§ 14. Aplicaţii geometrice ale ecuaţiilor diferenţiale de ordinul întâi

Fie într-un domeniu D ⊂ R2, două familii de curbe (C1),(C2) astfel că prin fiecare
punct al domeniului trece câte o singură curbă din fiecare familie. Familia de curbe
(C2) este izogonală familiei de curbe (C1) în D, dacă în fiecare punct M(x,y) din D,
unghiul format de cele două curbe Γ1 din (C1) respectiv Γ2 din (C2) este constant.
Fie punctul M(x,y) şi curbele Γ1,Γ2 ce trec prin punctul respectiv, unghiul
curbelor Γ1,Γ2 în M este unghiul tangentelor respective în M. Dacă θ1 este unghiul pe
care-l face tangenta T1 la curba Γ1 în M cu semiaxa pozitivă Ox, iar θ2 unghiul făcut de
tangenta T2 la curba Γ2 în M, tot cu semiaxa pozitivă Ox, atunci unghiul θ al curbelor
Γ1,Γ2 este

y Γ2 Γ1
θ

θ2
θ1

θ = θ2 - θ1,
tg θ 2 − tg θ1
tg θ = (1)
1 + tg θ 2 tg θ1
 1.14 Aplicaţii geometrice ale ecuaţiilor diferenţiale 35

Presupunem că familia de curbe (C1) este dată de

F(x,y,y′) = 0, (x,y) ∈ D (2)
şi ne propunem a determina ecuaţia diferenţială a familiei de curbe (C2) astfel ca
tg θ = k, (3)
θ fiind unghiul curbelor Γ1,Γ2 în punctul M(x,y). Coeficientul unghiular tgθ al
tangentei în M(x,y) este y′, definit de ecuaţia diferenţială (2) şi dacă notăm y′2 = tg θ2,
din (1) şi (3) avem,
y ′2 − y′
tg θ = =k ,
1 + y ′2 y ′
de unde rezolvând în raport cu y′ obţinem
y ′2 − k
y′ =
1 + ky ′2
şi înlocuind în (2), avem
 y′ − k 
f  x , y,  =0, (x,y) ∈ D, (4)
 1 + ky ′ 

ecuaţia diferenţială a curbelor (C2), unde s-a notat y ′2 tot cu y′.

Traiectoriile ortogonale reprezintă un caz particular de traiectorii izogonale şi

anume când
π
θ= .
2
π
Dacă θ→ , tg θ = k → ∞ , ecuaţia diferenţială a traiectoriilor
2
ortogonale se obţine din (4), unde k  → ∞, deci avem

 1
f  x , y,−  = 0 , (x,y) ∈ D. (5)
 y′ 
Astfel, dacă curbele (C1) au ecuaţia diferenţială (2), ecuaţia diferenţială a
traiectoriilor ortogonale respective (C2) este (5).
36 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

Observaţie. Dacă familia de curbe (C1) este dată de ecuaţia F(x,y,C) = 0, se

determină mai întâi ecuaţia diferenţială a curbelor (C1) şi apoi ecuaţia diferenţială a
curbelor izogonale.
Aplicaţie. Să se determine traiectoriile ortogonale ale familiei de cercuri
x2 + y2 + 2x + 4y + c = 0.
Soluţie. Ecuaţia diferenţială a familiei date
x + yy′ + 1 + 2y′ = 0,
conduce la ecuaţia traiectoriilor ortogonale
y 2
x− +1 − = 0 ,
y′ y′
adică y = xy′ + y′ - 2, care este o ecuaţie Clairaut de soluţie generală
y = kx + k – 2.
Această ecuaţie reprezintă o familie de drepte ce trec prin punctul (-1,-2), adică
prin centrul cercurilor familiei date.

§ 15. Teorema de existenţă pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi

În situaţiile practice, o ecuaţie

y′ = f(x,y) (1)
nu intră în nici unul din cazurile studiate anterior. Se impune aşadar să dăm o metodă
mai generală, care să permită determinarea unei soluţii
y = ϕ (x)
a ecuaţiei (1) .
Într-o problemă practică, care conduce la o anumită ecuaţie diferenţială, de cele
mai multe ori nu ne interesează soluţia generală ci o anumită soluţie, soluţie care
reprezintă fenomenul respectiv.
În teorema ce urmează vom stabili condiţiile în care această soluţie unică există
şi vom da şi un mijloc de construcţie efectivă a ei.
 1.15 Teorema de existenţă pentru ecuaţii diferenţiale 37

Teoremă. Fie
y′ = f(x,y) (1)
o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi care îndeplineşte următoarele condiţii :
a) Fie P(x0,y0) un punct din plan. Funcţia f(x,y) este continuă şi mărginită în
intervalul închis D definit de
x – x0  ≤ a, y – y0  ≤ b, adică f(x, y) ≤ M, (x, y) ∈ D.
b) Funcţia f(x,y), pentru orice (x,y1) ∈ D, (x,y2) ∈ D, satisface inegalitatea
f(y, y1) – f(x, y2) ≤ A. y2 – y1 , A > 0,
numită condiţia lui Lipschitz.
Atunci există o funcţie ϕ(x) derivabilă pe intervalul x – x0 ≤ h, (h ≤ a), soluţie
a ecuaţiei (1),
ϕ′(x ) = f [x , ϕ(x )], x ∈ [x 0 − h , x 0 + h ] ,
care îndeplineşte condiţia ϕ(x0) = y0, h fiind

 b
h = min a ,  .
 M
Nu vom demonstra această teoremă, ci vom schiţa modul de obţinere a soluţiei
y = ϕ(x), metoda numindu-se metoda aproximaţiilor succesive a lui Picard.
Metoda aproximaţiilor succesive constă în a construi din aproape în aproape un
şir de funcţii
y0, y1(x), …, yn(x), …
x
y n (x ) = y 0 + ∫ f (x , y n −1 )dx , x ∈[y 0 − h , x 0 + h ] ,
x0

şir care are următoarele proprietăţi :

1) Funcţiile yn(x) pentru orice n = 1, 2, … îndeplinesc condiţia iniţială
yn(x0) = y0, deoarece pentru x = x0, integralele sunt nule.
2) Toţi termenii şirului sunt funcţii continue pe segmentul
[x 0 − h , x 0 + h ] .
38 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

3) Pentru x ∈ [x0 – h, x0 + h], avem

yn(x) ∈ [y0 – b, y0 + b], n = 1,2,…
Aceste proprietăţi se demonstrează prin recurenţă.
Fie
ϕ(x ) = lim y n (x ) .
n →∞

Soluţia găsită ϕ(x) verifică ecuaţia diferenţială (1) şi condiţia iniţială.

În general nu se poate calcula soluţia exactă ϕ(x), ci ne mulţumim cu o
aproximaţie yn(x), care este cu atât mai apropiată de soluţia exactă cu cât n este mai
mare.
Metoda aproximaţiilor succesive ne dă un procedeu de aproximare a soluţiei
ecuaţiei diferenţiale y′ = f(x,y) care trece printr-un punct dat (x0,y0), adică ne dă un
procedeu aproximativ de rezolvare a problemei lui Cauchy.
Aplicaţii. 1. Să se determine soluţia ecuaţiei diferenţiale y′ = y care trece prin
punctul (0,1), cu metoda aproximaţiilor succesive.
Soluţie. Soluţia generală a ecuaţiei date este y = C ex, deci soluţia căutată este
y = ex. Să regăsim această soluţie folosind metoda aproximaţiilor succesive.
Avem
y 0 =1,
x
y1 (x ) = 1 + ∫ dx = 1 + x,
0
x
x2
y 2 (x ) = 1 + ∫ (1 + x )dx = 1 + x + ,
0
2!
................................................
x2 xn
y n (x ) = 1 + x + + ... + ,
2! n!
de unde rezultă imediat soluţia
ϕ(x ) = lim y n (x ) = e x .
n →∞
 1.15 Teorema de existenţă pentru ecuaţii diferenţiale 39

2. Să se determine soluţia ecuaţiei diferenţiale

y′ = x + y2, (x,y) ∈ [-1,1] x [-1,1],
care trece prin punctul (0,0).
Soluţie. Ecuaţia este de tip Riccati. Folosim metoda aproximaţiilor succesive.
1
În domeniul de definiţie x + y2 ≤ 2, de unde M = 2 şi h = , deci în intervalul
2
 1 1
− 2 , 2  , avem primele trei aproximaţii
 
x
x2
y1 = ∫ x dx = ,
0
2
x
 x4  x2 x5
y 2 = ∫  x + dx = + ,
0
4  2 20
x
 x 4 x 7 x 10  x2 x5 x8 x 11
y 3 = ∫  x + + + dx = + + + .
0
4 20 400  2 20 160 4400

§ 16. Integrarea numerică a ecuaţiilor diferenţiale ordinare

Fiind date coordonatele unui punct iniţial (x0,y0) şi ecuaţia diferenţială

y′ (x) = f(x,y) (1)
ne propunem să determinăm funcţia y(x), x ∈ [x0,b] care trece prin punctul iniţial şi are
derivata exprimată prin relaţia (1). Rezolvarea numerică a acestei probleme constă în
determinarea unui număr de valori y1, y2, …, yn, care aproximează valorile reale
y(x1), y(x2),…, y(xn) (în punctele de abscisă x1, x2,…, xn) ale curbei integrale y = f(x),
ce trece prin punctul iniţial (x0,y0).
În metodele numerice analizate în continuare, valorile yi sunt calculate pentru
valori egal distanţate ale abscisei, adică pentru
xi + 1 = xi + h, (2)
40 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

unde h este pasul de integrare.

Metodele numerice pentru integrarea ecuaţiilor diferenţiale ordinare se împart în
două categorii.
Prima categorie o constituie metodele cu paşi separaţi, adică cele care necesită
pentru calculul ordonatei yi+1 a punctului următor de pe curba integrală, cunoaşterea
coordonatelor punctului anterior (xi,yi), şi mărimea pasului h. Majoritatea acestor
metode derivă din dezvoltarea în serie Taylor a funcţiei în vecinătatea unui punct

y(x i +1 ) = y(x i ) + hy ' (x i ) +

h2 "
y (x i ) + ... (3)
2!
A doua categorie o formează metodele cu paşi legaţi, care necesită pentru
calculul ordonatei yi+1 a punctului următor de pe curba integrală, alături de mărimea
pasului h, cunoaşterea coordonatelor mai multor puncte anterioare (xi, yi), (xi-1, yi-1), …
Aceste metode derivă din utilizarea formulei de definiţie a integralei definite
xi+ 1

y(x i + 1 ) − y(x i − j ) = ∫ y′(x )dx , (4)

xi− j

unde y′(x) este aproximat printr-un polinom de interpolare.

Atât metodele cu paşi separaţi, cât şi cele cu paşi legaţi, pot folosi un algoritm
explicit sau implicit.
Un algoritm explicit pentru o metodă cu paşi separaţi este de forma
yi + 1 = yi + hg(xi,yi,h) (5)
adică yi+ 1 apare explicit ca funcţie de punctul anterior (xi, yi) şi pasul h.
Un algoritm implicit pentru o metodă cu paşi separaţi este de forma
( )
y ic+ 1 = y1 + hg x i , y i , x i + 1 , y ip+ 1 , h ,

unde necunoscuta yi+1 apare în ambele părţi ale egalităţii. Mărimea y ip+1 din dreapta

reprezintă valoarea prezisă, pe când mărimea y ic+1 , valoarea corectată a lui yi+1,

calculată cu formula implicită.

Într-un mod similar se formează algoritmi expliciţi, respectiv impliciţi, pentru
 1.16 Integrarea numerică a ecuaţiilor diferenţiale 41

metode cu paşi legaţi. În cele ce urmează se vor prezenta câteva din cele mai utilizate
metode numerice pentru integrarea ecuaţiilor diferenţiale ordinare.
1) Metoda Euler. Metoda Euler se bazează pe reţinerea din dezvoltarea în serie
Taylor a primilor doi termeni, ceea ce conduce la relaţia
yi + 1 = yi + hy′i (1.1)
sau ţinând seama de (5)
y i+1 = y i + hf (x i , y i ) , (1.2.)

formulă care face parte din categoria celor cu paşi separaţi şi algoritm explicit.
Formula lui Euler este simplă şi comodă de aplicat.
Dându-se punctul inţial (x0,y0) şi valoarea pasului h se obţine punctul următor
y1 = y0 + y0′h, (1.3.)
unde
y0′ = f(x0,y0). (1.4.)
În mod similar
y2 = y1 + y1′h, (1.5.)
unde
y1′ = f(x1,y1) (1.6.)
acest proces fiind continuat pentru a obţine o serie de noi puncte, care reprezintă curba
integralei aproximative a ecuaţiei (1).
[x ,y(x )]
4 4
y y(x)

[x ,y(x )]
3 3

[x ,y(x )] (x ,y )
2 2 4 4
[x ,y(x )]
1 1
(x ,y ) (x 3,y3)
0 0 (x ,y ) (x2,y2 )
h 1 1 h h h

x
Integrarea numerică a ecuaţiilor diferenţiale prin metoda Euler
42 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

Se observă că punctele succesive ale curbei integrale aproximative (x1,y1),

(x2,y2), … nu se află pe curba y = f(x), datorită erorilor de limitare produse prin
considerarea a numai doi termeni din dezvoltarea Taylor. Pentru a asigura o precizie de
calcul corespunzătoare, pasul h trebuie făcut suficient de mic.
2) Metoda Euler modificată. Dacă se iau în considerare primii trei termeni
ai dezvoltării în serie Taylor, unde y i'' (x i ) se aproximează cu

y i' (x i + h ) − y i' (x i )
y (x i ) =
''
i
h
rezultă
h ' h
y i +1 = y i (x i ) + y i (x i ) + y i' (x i + h ) .
2 2
Deoarece
y i' (x i + h ) = f [x i + h , y(x i + h )] ,
efectuând aproximarea
y(x i + h ) = y(x i ) + h y ' (x i )
se poate ajunge la o formulă exprimată prin
h
y i+1 = y i + {f (x i , y i ) + f [x i + h, y i + hf (x i , y i )] }, (2.1.)
2
care poate fi pusă sub o formă mai simplă

y i+1 = y i +
h
2
[ ]
f i + f (x i+1 , y i + hf i ) , (2.2.)

unde s-au folosit notaţiile

xi+ 1= xi+ h, (2.3.)
fi = f(xi, yi). (2.4.)
Precizia acestei metode este superioară celei prezentate anterior pentru aceeaşi
valoare h a pasului, eroarea pe pas fiind de ordinul h3 faţă de h2, dar necesită un volum
mai mare de calcule.
Formula este tot de tipul explicit, întrucât yi+1 apare numai în partea stângă a
 1.16 Integrarea numerică a ecuaţiilor diferenţiale 43

egalităţii.
O metodă cu un algoritm implicit, denumită şi predictor-corector, poate fi
obţinută prin utilizarea ambelor relaţii determinate anterior şi anume formula Euler
(1.2) şi formula Euler (2.2). Pentru aceasta se scrie relaţia (1.2) sub forma
y ip+1 = y i + hf i , (2.5.)

unde y ip+1 se consideră o valoare prezisă pentru y(xi+1), calculată din dezvoltarea în

serie Taylor, din care s-au reţinut primii doi termeni. Înlocuind (2.5) în (2.2) rezultă

y ic+1 = y i +
h
2
[ ( )]
f i + f x i+1 , y ip+1 , (2.6.)

y ic+1 fiind o valoare a lui y(xi+1) rezultată din 3 termeni ai seriei Taylor.
Având un punct al soluţiei (xi,yi) şi mărimea pasului h, o metodă iterativă
predictor-corector pentru calculul ordonatei punctului yi+1 trebuie să urmeze
următoarele etape :
Pasul 1. Se calculează y ip+1 cu formula predictor de tipul (2.5).

Pasul 2. Se calculează y ic+1 cu formula corector de tipul (2.6), luând pentru prima

iteraţie valoarea lui y ip+1 determinată în iteraţia precedentă.

Când formula corector converge, uzual în doi, trei paşi, se trece la calculul
ordonatei punctului următor.
Se menţionează că formula predictor este utilizată o singură dată la fiecare pas,
în timp ce formula corector se repetă de mai multe ori la acelaşi pas, până se ajunge la
precizia impusă.
3. Metoda Runge-Kutta. În metoda Runge-Kutta valorile succesive ale variabilei
dependente sunt calculate cu ajutorul unui grup de formule care sunt exprimate în
funcţie de derivatele evaluate în puncte predeterminate. Pentru aceasta, metoda
Runge-Kutta foloseşte o relaţie generală de forma
y i+1 = y i + a 1 k 1 + a 2 k 2 + K + a n k n , (3.1.)
unde
44 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

k 1 = h f (x i , y i ),
k 2 = h f (x i + b1 h , y i + c11 k 1 ), (3.2.)
…………………………………
k n = h f (x i + b n −1 h , y i + c n −1,1 k 1 + c n −1, 2 k 2 + K + c n −1,n −1 k n −1 ).
Coeficienţii ai, bi, cii sunt determinaţi prin identificarea cu dezvoltarea funcţiei în
serie Taylor, din care s-a reţinut un anumit număr de termeni. Pentru a prezenta
metodologia, se consideră formula Runge-Kutta de ordinul doi. În acest caz, ecuaţia
generală (3.1.) devine

y i+1 = y i + a 1 k 1 + a 2 k 2 , (3.3.)
unde
k 1 = h f (x i , y i ),
(3.4.)
k 2 = h f (x i + b1 h, y i + c11 k 1 ).
Problema constă în a determina coeficienţii a1, a2, b1 şi c11 în aşa fel ca ecuaţia
(3.3) să conducă la un calcul cât mai exact al lui yi+1.
Se efectuează iniţial dezvoltarea în serie Taylor a termenului k2
 ∂ ∂ 
k 2 = h f (x i , y i ) + b1 h f (x i , y i ) + c11 k 1 f (x i , y i ) + K . (3.5.)
 ∂x ∂y 
Înlocuind apoi în expresia lui yi+1 pe k1 şi pe k2, pentru care s-au reţinut termenii
puşi în evidenţă în dezvoltarea (3.5),
y i +1 = y i + (a 1 + a 2 ) hf (x i , y i ) + .

 ∂ ∂ 
+ a 2 h 2 b1 f (x i , y i ) + c11 f (x i , y i ) f (x i , y i ) (3.6.)
 ∂x ∂y 
Pe de altă parte, dezvoltarea în serie Taylor al lui yi+1 în vecinătatea punctului xi
este dată de

h2
y i +1 = y i + h y′i + y′i′ + K , (3.7.)
2!
în care
 1.16 Integrarea numerică a ecuaţiilor diferenţiale 45

y ′i = f (x i , y i ) (3.8.)
şi
∂ ∂
y ′i′ = f (x i , y i ) + f (x i , y i ) f (x i , y i ) . (3.9.)
∂x ∂y
Făcând înlocuirile în ecuaţia (3.7.) rezultă

h2  ∂ ∂ 
y i+1 = y i + hf (x i , y i ) +  f (x i , y i ) + f (x i , y i ) f (x i , y i ) + K (3.10.)
2!  ∂ x ∂y 
Egalând coeficienţii ecuaţiilor (3.6) şi (3.10) se obţine


a 1 + a 2 = 1,

 1
a 2 b1 = , (3.11.)
 2
 1
a 2 c11 = 2 .

Dacă se ia în mod arbitrar

1
a1 = , (3.12.)
2
rezultă

 1
a 2 = 2 ,

b1 = 1, (3.13.)
c = 1 ,
 11

valori care introduse în ecuaţiile iniţiale (3.3.) şi (3.4.) conduc la formula Runge-Kutta
de ordinul doi
1
y i +1 = y i + (k 1 + k 2 ) , (3.14.)
2
unde
k 1 = h f (x i , y i ) , (3.15.)
46 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

k 2 = h f (x i + h , y i + k 1 ) .
Se observă că aplicarea formulei Runge-Kutta de ordinul doi necesită calculul în
prealabil a coeficienţilor k1 şi k2. Eroarea de aproximare pe un pas este de ordinul h3,
cunoscând că din dezvoltarea în serie Taylor au fost reţinuţi numai primii trei termeni.
Procedând într-un mod analog cazului descris anterior, dar reţinând primii cinci
termeni ai dezvoltării Taylor, se poate stabili formula de ordinul patru, care constituie
cea mai cunoscută şi utilizată formulă Runge-Kutta
1
y i +1 = y i + (k 1 + 2 k 2 + 2 k 3 + k 4 ) , (3.16.)
6
unde
k 1 = hf (x i , y i ),

k = hf  x + h , y + k 1 ,

2 i i
 2 2

k = h f  x + h , y + k 2  ,
 3 
i
2
i
2 

k 4 = h f (x i + h , y i + k 3 ) ,
având eroarea de aproximare pe un pas de ordinul h5.
Principalul avantaj al metodei Runge-Kutta, de fapt al tuturor metodelor cu paşi
separaţi, constă în posibilitatea autopornirii, deoarece pentru calculul unui nou punct al
curbei integrale este suficientă cunoaşterea unui singur punct anterior.
Acest avantaj, alături de o precizie destul de ridicată a formulei de ordinul patru,
a determinat larga răspândire a metodei Runge-Kutta, precum şi utilizarea sa pentru
calculul unor valori iniţiale necesare metodelor cu paşi legaţi predictor-corector.
Principalul dezavantaj al metodei Runge-Kutta constă în necesitatea evaluării în
cadrul fiecărui pas a funcţiei f(x,y) pentru mai multe valori ale lui x, ceea ce conduc la
o mărire a timpului de calcul.
 1.17 Utilizarea calculatoarelor la rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale 47

§ 17. UTILIZAREA CALCULATOARELOR LA REZOLVAREA

ECUAŢIILOR DIFERENŢIALE DE ORDINUL INTÂI

1. SĂ SE DETERMINE, PE INTERVALUL [0,1], SOLUŢIA ECUAŢIEI

Y′ = Y,
CARE SATISFACE CONDIŢIA INIŢIALĂ X = 0, Y = 1.
REZOLVARE.
SE UTILIZEAZĂ METODA APROXIMAŢIILOR SUCCESIVE A LUI
PICARD.
PROGRAMUL SE ÎNTOCMEŞTE ÎN LIMBAJUL MATHCAD
VARIABILEI X I SE ATRIBUIE VALORILE 0 , .1 , .2 , .3 , .4....1
X 0 , .1 .. 1

Y0( X ) 1

PENTRU CALCULUL INTEGRALELOR SE COMPLETEAZĂ

OPERATORUL

X
Y1 ( X ) 1 Y0 ( X ) d X
0
X
Y2 ( X ) 1 Y1 ( X ) d X
0
X
Y3 ( X ) 1 Y2 ( X ) d X
0
X
Y4 ( X ) 1 Y3 ( X ) d X
0
48 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

2 3 4
X X X
CALC( X ) 1 X
2 2. 3 2. 3. 4

X Y0( X ) Y1( X ) Y2( X ) Y3( X ) Y4( X ) CALC( X ) exp ( X )

0 1 1 1 1 1 1 1
0.1 1 1.1 1.105 1.105 1.105 1.105 1.105
0.2 1 1.2 1.22 1.221 1.221 1.221 1.221
0.3 1 1.3 1.345 1.349 1.35 1.35 1.35
0.4 1 1.4 1.48 1.491 1.492 1.492 1.492
0.5 1 1.5 1.625 1.646 1.648 1.648 1.649
0.6 1 1.6 1.78 1.816 1.821 1.821 1.822
0.7 1 1.7 1.945 2.002 2.012 2.012 2.014
0.8 1 1.8 2.12 2.205 2.222 2.222 2.226
0.9 1 1.9 2.305 2.426 2.454 2.454 2.46
1 1 2 2.5 2.667 2.708 2.708 2.718

3
0 1

2.5

Y4( X ) 2

1.5

1
0 0.5 1
X

2. SĂ SE DETERMINE SOLUŢIA ECUAŢIEI

Y′ = X + Y^2
CARE TRECE PRIN PUNCTUL (0,0), PE INTERVALUL [ 0,1/2 ].
REZOLVARE.
SPECIFICĂM FAPTUL CĂ ECUAŢIA ESTE DE TIP RICCATI.
 1.17 Utilizarea calculatoarelor la rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale 49

SE UTILIZEAZĂ METODA APROXIMAŢIILOR SUCCESIVE A LUI

PICARD.
PROGRAMUL SE ÎNTOCMEŞTE ÎN LIMBAJUL MATHCAD
VARIABILEI X I SE ATRIBUIE VALORILE 0, .05, .1, …, .5
1
X 0 , .05..
2
Y0( X ) 0

X
Y1( X ) ( X) d X
0

X
Y2( X ) (X Y1( X ) 2 ) d X
0

X
Y3( X ) (X Y2( X ) 2 ) d X
0

VALOAREA APROXIMATIVĂ ANALITICĂ ESTE

2 5 8 11
X X X X
CALC( X )
2 20 160 4400

X Y0( X ) Y1( X ) Y2( X ) Y3( X ) CALC( X )

0 0 0 0 0 0
0.05 0 1.25 . 10 3
1.25 . 10 3
1.25 . 10 3
1.25 . 10 3

0.1 0
5 . 10 3
5.001 . 10 3
5.001 . 10 3
5.001 . 10 3
0.15 0
0.011 0.011 0.011 0.011
0.2 0
0.02 0.02 0.02 0.02
0.25 0
0.031 0.031 0.031 0.031
0.3 0
0.045 0.045 0.045 0.045
0.35 0
0.061 0.062 0.062 0.062
0.4 0
0.08 0.081 0.081 0.081
0.45 0
0.101 0.102 0.102 0.102
0.5 0
0.125 0.127 0.127 0.127
50 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

3. SĂ SE DETERMINE SOLUŢIA ECUAŢIEI

Y′ = 2 * Y + 4 * COS(4 * X) – 2 * SIN(4 * X)
CARE TRECE PRIN PUNCTUL (0,1), PE INTERVALUL [ 0, 0.1 ].
REZOLVARE. SPECIFICĂM FAPTUL CĂ ECUAŢIA ESTE DE TIP
LINIARĂ, AVÂND SOLUŢIA Y = e^(2X) + SIN(4X).
SE UTILIZEAZĂ METODA APROXIMAŢIILOR SUCCESIVE A LUI
PICARD.
PROGRAMUL SE ÎNTOCMEŞTE ÎN LIMBAJUL MATHCAD
VARIABILEI X I SE ATRIBUIE VALORILE 0, 0.01, 0.02, 0.03,…0.1
X 0 , .01.. .1

Y0( X ) 1

X
Y1( X ) 1 ( 2 . Y0( X ) ( 4 . cos ( 4 . X ) 2 . sin ( 4 . X ) ) ) d X
0

X
Y2( X ) 1 ( 2 . Y1( X ) ( 4 . cos ( 4 . X ) 2 . sin ( 4 . X ) ) ) d X
0

X
Y3( X ) 1 ( 2 . Y2( X ) ( 4 . cos ( 4 . X ) 2 . sin ( 4 . X ) ) ) d X
0

VALORILE NUMERICE REZULTATE SUNT

Y0( X ) Y1( X ) Y2( X ) Y3( X )
1 1 1 1
1 1.06 1.06 1.06
1 1.118 1.121 1.121
1 1.176 1.181 1.182
1 1.233 1.242 1.243
1 1.289 1.303 1.304
1 1.343 1.364 1.365
1 1.397 1.425 1.427
1 1.449 1.486 1.488
1 1.5 1.547 1.549
1 1.55 1.607 1.611
 1.17 Utilizarea calculatoarelor la rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale 51

OBS. PENTRU REDUCEREA TIMPULUI DE CALCUL SE NOTEAZĂ

X
TC ( X ) ( 4 . cos ( 4 . X ) 2 . sin ( 4 . X ) ) d X
0

TERMEN COMPLEMENTAR.
AVEM DECI
Y0( X ) 1

X
Y1P( X ) 2 . Y0( X ) d X
0 TERMEN PARŢIAL
Y1( X ) Y1P( X ) 1 TC ( X )
SOLUŢIA EXACTĂ ESTE
SE ( X ) exp ( 2 . X ) sin ( 4 . X )
IAR SOLUŢIA ANALITICĂ APROXIMATIVĂ ESTE
1 cos ( 4 . X )
YS1( X ) 2. X sin ( 4 . X )
2 2

X Y0( X ) Y1( X ) SE( X ) YS1( X )

0 1 1 1 1
0.01 1 1.06 1.06 1.06
0.02 1 1.118 1.121 1.118
0.03 1 1.176 1.182 1.176
0.04 1 1.233 1.243 1.233
0.05 1 1.289 1.304 1.289
0.06 1 1.343 1.365 1.343
0.07 1 1.397 1.427 1.397
0.08 1 1.449 1.488 1.449
0.09 1 1.5 1.549 1.5
0.1 1 1.55 1.611 1.55

X
Y2P( X ) 2 . Y1( X ) d X
0
52 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

Y2( X ) Y2P( X ) 1 TC ( X )
5.
2. X sin ( 4 . X )
2
YS2( X ) 1 X
4
X Y1( X ) Y2( X ) SE( X ) YS2( X )
0 1 1 1 1
0.01 1.06 1.06 1.06 1.06
0.02 1.118 1.121 1.121 1.121
0.03 1.176 1.181 1.182 1.181
0.04 1.233 1.242 1.243 1.242
0.05 1.289 1.303 1.304 1.303
0.06 1.343 1.364 1.365 1.364
0.07 1.397 1.425 1.427 1.425
0.08 1.449 1.486 1.488 1.486
0.09 1.5 1.547 1.549 1.547
0.1 1.55 1.607 1.611 1.607

X
Y3P( X ) 2 . Y2( X ) d X
0

Y3( X ) Y3P( X ) 1 TC ( X )
4. 1 1.
2. X cos ( 4 . X ) sin ( 4 . X )
2 3
YS3( X ) 1 X X
3 8 8
X Y1( X ) Y2( X ) Y3( X ) SE( X ) YS3( X )
0 1 1 1 1 1
0.01 1.06 1.06 1.06 1.06 1.06
0.02 1.118 1.121 1.121 1.121 1.121
0.03 1.176 1.181 1.182 1.182 1.182
0.04 1.233 1.242 1.243 1.243 1.243
0.05 1.289 1.303 1.304 1.304 1.304
0.06 1.343 1.364 1.365 1.365 1.365
0.07 1.397 1.425 1.427 1.427 1.427
0.08 1.449 1.486 1.488 1.488 1.488
0.09 1.5 1.547 1.549 1.549 1.549
0.1 1.55 1.607 1.611 1.611 1.611

X
Y4P( X ) 2 . Y3( X ) d X
0
 1.17 Utilizarea calculatoarelor la rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale 53

Y4( X ) Y4P( X ) 1 TC ( X )
9. 2. 2. 15 .
2. X sin ( 4 . X )
2
YS4( X ) 1 X X3 X4
4 3 3 16

X Y1( X ) Y2( X ) Y3( X ) Y4( X ) SE( X ) YS4( X )

0 1 1 1 1 1 1
0.01 1.06 1.06 1.06 1.06 1.06 1.06
0.02 1.118 1.121 1.121 1.121 1.121 1.121
0.03 1.176 1.181 1.182 1.182 1.182 1.182
0.04 1.233 1.242 1.243 1.243 1.243 1.243
0.05 1.289 1.303 1.304 1.304 1.304 1.304
0.06 1.343 1.364 1.365 1.365 1.365 1.365
0.07 1.397 1.425 1.427 1.427 1.427 1.427
0.08 1.449 1.486 1.488 1.488 1.488 1.488
0.09 1.5 1.547 1.549 1.549 1.549 1.549
0.1 1.55 1.607 1.611 1.611 1.611 1.611

4. SĂ SE DETERMINE SOLUŢIA ECUAŢIEI

% y′ = 2 * (1 - y)/x
% CARE SATISFACE CONDIŢIILE LA LIMITĂ
% x0 = 1,
% y0 = 2,
% PENTRU X APARŢINÂND [1,2], PRIN METODA LUI EULER
% PROGRAMUL SE INTOCMEŞTE IN LIMBAJ MATLAB
clc, % se şterge ecranul
clear % se şterg variabilele şi ecranul
x(1) = 1; % prima valoare a lui x
y(1) = 2; % prima valoare a lui y
n = 10; % numărul de noduri
a = x(1); b = 2; % limitele de integrare
h = (b - a)/n; % pasul
% se stabilesc abscisele nodurilor
54 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

for i = 2 : (n + 1),
x(i) = x(1) + (i - 1) * h;
end
% se calculează valorile soluţiei în noduri
for i = 1 : n,
f(i) = 2 * (1 - y(i))/x(i);
y(i + 1) = y(i) + h * f(i);
end
f(n + 1) = 2 * (1 - y(n + 1))/x(n + 1);
% soluţia analitică este y = 1 + 1/x^2;
% se calculează valorile soluţiei în noduri
soltr = 1 + 1./x.^2;
% se afişează, pe coloane, x,f,y, soltr
[x;f;y;soltr]
% se reprezintă grafic y = y(x)
plot(x,y); grid
ans =

Columns 1 through 7
1.0000 1.1000 1.2000 1.3000 1.4000 1.5000 1.6000
-2.0000 -1.4545 -1.0909 -0.8392 -0.6593 -0.5275 -0.4286
2.0000 1.8000 1.6545 1.5455 1.4615 1.3956 1.3429
2.0000 1.8264 1.6944 1.5917 1.5102 1.4444 1.3906

Columns 8 through 11
1.7000 1.8000 1.9000 2.0000
-0.3529 -0.2941 -0.2477 -0.2105
1.3000 1.2647 1.2353 1.2105
1.3460 1.3086 1.2770 1.2500
 1.17 Utilizarea calculatoarelor la rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale 55

5. SĂ SE DETERMINE SOLUŢIA ECUAŢIEI

% y′ = (1 - y)/x,
% CARE SATISFACE CONDIŢIA INIŢIALĂ y(1) = 1.5,
PE INTERVALUL [1,2], UTILIZÂND
% METODA RUNGE - KUTTA DE ORDINUL II.
% PROGRAMUL SE INTOCMEŞTE IN LIMBAJ MATLAB
clc, clear
a = 1,
b = 2,
n = 10,
h = (b - a)/n,
x(1) = a,
y(1) = 1.5,
% x ia valorile a, a + h, a + 2 * h, ..., b
x = a : h : b;
for i = 1: length(x) % length(x) = lungimea lui x
k1(i) = h * (1 - y(i))/x(i);
k2(i) = h * (1 - (y(i) + k1(i))/(x(i) + h));
if i < length(x)
y(i + 1) = y(i) + 1/2 * (k1(i) + k2(i));
end
56 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

end
yt = 1 + (1/2)./x; % soluţia teoretică
[x;k1;k2;y;yt] % se tipăresc valorile x, k1, k2, y, yt

RULARE
a=1
b=2
n = 10
h = 0.1000
x=1
y = 1.5000
ans =

Columns 1 through 7
1.0000 1.1000 1.2000 1.3000 1.4000 1.5000 1.6000
-0.0500 -0.0417 -0.0358 -0.0314 -0.0281 -0.0256 -0.0236
-0.0318 -0.0181 -0.0072 0.0017 0.0090 0.0151 0.0203
1.5000 1.4591 1.4292 1.4077 1.3929 1.3833 1.3781
1.5000 1.4545 1.4167 1.3846 1.3571 1.3333 1.3125

Columns 8 through 11
1.7000 1.8000 1.9000 2.0000
-0.0221 -0.0210 -0.0201 -0.0194
0.0248 0.0286 0.0319 0.0349
1.3765 1.3778 1.3816 1.3875
1.2941 1.2778 1.2632 1.2500

6. SĂ SE DETERMINE SOLUŢIA ECUAŢIEI

 1.17 Utilizarea calculatoarelor la rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale 57

% y′ = 1/x * y – 2 * x * y^2,
% CARE SATISFACE CONDIŢIA INIŢIALĂ y(1) = 1,
% PE INTERVALUL [1,2], UTILIZÂND METODA RUNGE - KUTTA
% DE ORDINUL IV.
% PROGRAMUL SE INTOCMEŞTE ÎN LIMBAJ MATLAB
clc, clear
a = 1,
b = 2,
n = 10,
h = (b - a)/n,
x(1) = a,
y(1) = 1,
% x ia valorile a, a + h, a + 2 * h, ..., b
x = a : h : b;
for i = 1 : length(x) % length(x) = lungimea lui x
k1 = h * (1/x(i) * y(i) – 2 * x(i) * y(i)^2);
k2 = h * (1/(x(i) + h/2) * (y(i) + k1/2) – 2 * (x(i) + h/2) * (y(i) + k1/2)^2);
k3 = h * (1/(x(i) + h/2) * (y(i) + k2/2) – 2 * (x(i) + h/2) * (y(i) + k2/2)^2);
k4 = h * (1/(x(i) + h) * (y(i) + k3) – 2 * (x(i) + h) * (y(i) + k3)^2);
if i < length(x)
y(i + 1) = y(i) + 1/6 * (k1 + 2 * k2 + 2 * k3 + k4);
end
end
yt = 3 * x./(2 * x.^3 + 1); % soluţia teoretică
[x;y;yt] % se tipăresc valorile x,y,yt
plot(x,y,x,yt), % graficul y=y(x) şi yt=yt(x)
grid on, % trasează o reţea pe grafic

RULARE
58 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

a=1
b=2
n = 10
h = 0.1000
x=1
y=1
ans =

Columns 1 through 7
1.0000 1.1000 1.2000 1.3000 1.4000 1.5000 1.6000
1.0000 0.9011 0.8079 0.7230 0.6474 0.5807 0.5222
1.0000 0.9011 0.8079 0.7230 0.6473 0.5806 0.5222

Columns 8 through 11
1.7000 1.8000 1.9000 2.0000
0.4711 0.4264 0.3873 0.3529
0.4711 0.4264 0.3873 0.3529

Observaţie. La aceste rezultate se poate ajunge şi utilizând programele

limbajului MATLAB.
1. Se formează un fişier M care defineşte membrul drept al ecuaţiei diferenţiale
 1.17 Utilizarea calculatoarelor la rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale 59

function dy = runggen(x,y);
dy = 1/x * y – 2 * x * y^2;
2. Al doilea fişier conţine instrucţiunea
[x,yn] = ode 45(‘runggen’,1,2,1)
În acest program, 1 şi 2 reprezintă valoarea iniţială şi respectiv finală a variabilei
x, iar al doilea 1 reprezintă condiţia iniţială.
Rezultatul rulării acestui program este obţinerea unei matrici care conţine
perechile (x(i),yn(i)).
Acestui program i se pot ataşa instrucţiunile
plot(x,yn)
grid on,
care reprezintă grafic funcţia yn = yn(x).

7. Sã se determine soluţia ecuaţiei

y′ = 1/x * y - 2 * x * y^2,
care satisface condiţia iniţialã y(1) = 1, pe intervalul [1,2], utilizând metoda
Runge-Kutta de ordinul IV.
Programul se întocmeşte în limbaj MATHCAD.
1. b a
2 .x.y
2
a 1 b 2 f( x, y ) y n 10 h
x n
y0 1 i 0.. n xi a i.h

k1( x, y ) h .f( x, y )
h k1( x, y )
k2( x, y ) h .f x ,y
2 2
h k2( x, y )
k3( x, y ) h .f x ,y
2 2
k4( x, y ) h .f( x h , y k3( x, y ) )
1.
yi 1
yi k1 xi , y i 2 .k2 xi , y i 2 .k3 xi , y i k4 xi , y i
6
60 Ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi - 1

1 1
1.1 0.9011479
1.2 0.8079021
1.3 0.7230295
1.4 0.6473536
x = 1.5 y = 0.5806501
1
1.6 0.5221981
1.7 0.4710927
1.8 0.4264097 y
i 0.5
1.9 0.3872846
2 0.3529445
0.3227158 0
1 1.5 2
x
i