INTEGRALA CURBILINIE ÎN APLICAŢII

LINE INTEGRAL IN APPLICATIONS

Bucuci Ştefania

Universitatea Maritimă Constanţa

Profesor Coordonator: Memet Florenţa

 Cuprins
1. Matematica între fizică şi filozofie
2. Scurt istoric al integralelor
3. Breviar teoretic
3.1. Integrala curbilinie de prima speţă
3.2. Integrala curbilinie speţa a doua
3.3. Independenţa de drum

4. Aplicaţii ale integralelor curbilinii

4.1. Centrul de greutate al unui fir
4.2. Lucrul mecanic al unei forţe
4.3. Lungimea unui arc de curbă.
5. Linia orizontului. Mit, adevăr şi integrala curbilinie
5.1. Linia orizontului
5.2. Între mit şi adevăr
5.2.1. Se poate vedea Marea Neagră de pe Vârful Omu?
5.2.2. Dar Vârful Omu din Bucureşti?
6. Bibliografie

1. Matematica între fizică şi filozofie

este certă, problema de a o determina este
strict geometrică.”

Isaac Newton (matematician şi fizician englez,

1642-1727)
Gottfried-Wilhelm Leibniz (matematician si
„Consider că obiectele matematice nu filozof german, 1646-1716)
sunt formate din particule infinitezimale, ci
determinate de o mişcare continuă; liniile sunt „ ... m-am mulţumit să explic infinitul
rezultate prin mişcarea continuă a punctelor, prin incomparabil, adică să presupun cantităţi
iar suprafeţele sunt date de mişcarea continuă care sunt incomparabil mai mari sau mai mici
a liniilor.” decât ale noastre.”
„Există o limită pe care viteza poate s- „Se poate spune că infinitul şi infinitul
o atingă la capătul mişcării, dar pe care nu o mic sunt atât de puternic fundamentate încât
poate depăşi. Tot astfel, poate fi determinată rezultatele din geometrie sau din natură se
valoarea limitei cantităţilor şi rapoartelor care comportă ca şi cum ar fi realităţi perfecte ...
încep sau încetează si, deoarece această limită toate fiind supuse puterii raţiunii. Fără raţiune
nu ar exista nici ştiinţă, nici lege, ceea ce ar
contrazice natura principiului suprem.”
Calculul diferenţial (cu derivate si integrale) fost descoperit de Newton studiind mişcarea
corpurilor şi, în aceeaşi perioadă, de Leibniz, studiind geometria. Unele dintre notaţiile introduse
de Leibniz sunt folosite şi astăzi.
 Când un mobil se mişcă cu o viteză
variabilă v(t), spaţiul ΔS parcurs în fiecare
interval mic de timp Δt depinde de viteza pe
care a avut-o mobilul în acest interval (
∆S = v( t ) ⋅ ∆t ). Presupunem că intervalul
foarte mic de timp Δt mobilul a avut viteză
relativ constantă v(t). Pentru a găsi distanţa
totală parcursă de mobil trebuie să adunăm
toate distanţele parcurse cu viteze diferite în
intervale oricât de mici (infinitezimale), Δt.
Aria suprafeţei dintre graficul unei funcţii
continue, pozitive şi axa Ox se obţine, în mod
aproximativ, „însumând” ariile
dreptunghiurilor aflate între graficul funcţiei şi
axa Ox.
Prin figuri şi mărimi „infinitezimale”
se înţelege, în mod vag, figuri şi mărimi care
sunt „foarte mici”.

Figura 1.
Figura 2.
Se remarcă diferenţa dintre ideea lui Newton despre linii şi concepţia că ele sunt mulţimi
de puncte şi faptul că, pentru Leibniz, noţiunea de infinit este o „realitate perfectă” datorită
consecinţelor sale.

2. Scurt istoric al integralelor

Arhimede a elaborat metode care au
stat, două milenii mai târziu, la baza calculului
integral. Pentru a calcula aria cercului,
Arhimede a folosit poligoane regulate înscrise
şi circumscrise, începând cu hexagonul regulat
şi dublând numărul laturilor până la poligoane
de 96 de laturi.
Arhimede, învăţat grec (287-212 î.e.n.)
Se observă că triunghiurile având ca bază o latură a poligonului circumscris şi vârful în
centrul cercului au înălţimea egală cu raza. Perimetrul poligonului circumscris este aproximativ
egal cu circumferinţa. Rezultă că aria cercului, aproximată de aria poligonului circumscris, este
2π ⋅ r
egală cu aria unui triunghi cu baza cât circumferinţa şi înălţimea cât raza. S = = πr 2
2

Figura 3. Figura 4.

Aproximarea unei figuri geometrice curbe cu pătrate şi, mai general, cu polinoame, se
numeşte cuadratură, iar instrumentul matematic care ajută în „adunarea” mărimilor
infinitezimale este integrala. S-a dezvoltat teoria integralei pentru a calcula ariile unor suprafeţe
(plane) curbilinii, lungimile unor curbe, dar si pentru a modela, studia şi rezolva probleme din
fizică, tehnică, economie etc.
 Newton sau Leibniz nu au demonstrat importantele teoreme pe care le-au descoperit. Ei
s-au mulţumit să constate că aceste teoreme se pot aplica în natură sau în geometrie. Au trecut
circa 150 de ani pentru ca matematicianul Cauchy să demonstreze teoremele fundamentale ale
analizei matematice.
Demonstraţia unei propoziţii matematice trebuie să conţină raţionamentele care ne
conduc, pas cu pas, la convingerea că propoziţia este adevărată. Acest drum este deschis acelor
persoane care stăpânesc noţiunile, care se îndoiesc de fiecare afirmaţie şi au nevoie de
certitudini.
Originile integralei definite pot fi urmărite încă din Antichitate şi sunt legate de probleme
geometrice, cum ar fi determinarea lungimii unei curbe, a ariei unei suprafeţe, a volumului şi
centrului de greutate ale unui corp. Începând din secolul al XVI-lea, ideea de integrală definită
începe să se cristalizeze şi în legătură cu rezolvarea unor probleme de fizică, referitoare la studiul
mişcărilor neuniforme, la determinarea masei şi densităţii unei bare, la determinarea lucrului
mecanic al unei forţe etc. Un moment important din istoria matematicilor s-a petrecut la sfârşitul
secolului al XVII-lea, atunci când Leibniz şi Newton au pus în evidenţă legătura profundă între
noţiunea de integrală şi noţiunea de derivată, exprimată prin celebra formulă:
b

∫f(x)dx
a
= F(b) −F(a) , care le poartă astăzi numele. La clarificarea deplină a ideii de

integrală s-a ajuns un secol mai târziu, prin contribuţiile matematicianului francez Augustin
Cauchy (1789-1857), care a folosit sume integrale de un tip particular şi prin contribuţiile
matematicianului german Bernard Riemann (1826-1866), care a introdus sumele integrale, ce-i
poată numele, utilizate până în prezent.
O trăsătură comună a exemplelor care au condus la introducerea conceptului de integrală
este trecerea de la descrierea locală , instantanee, a tendinţei fenomen, realizată printr-un proces
de derivare, la descrierea globală a fenomenului, realizată printr-un proces de integrare, care
„însumează” comportamentul fenomenului în toate momentele (sau în toate punctele).

3. Breviar teoretic
O integrală curbilinie este o integrală în care funcţia de integrat este evaluată de-a lungul
unei curbe. Se folosesc mai multe tipuri de integrale curbilinii. In cazul în care curba este
închisă, integrala curbilinie se mai numeşte şi integrală pe contur.
Funcţia de integrat poate fi un câmp scalar sau un câmp vectorial. Valoarea integralei
curbilinii este suma valorilor câmpului în toate punctele de pe curbă, ponderate de o funcţie
scalară pe curbă (de obicei lungimea arcului sau, pentru un câmp de vectori, produsul scalar al
câmpului de vectori cu un vector diferenţial). Această ponderare distinge integrala curbilinie de
intervalele mai simple, definite pe intervale.

Figura 5.
3.1. Integrala curbilinie de prima speţă
Fie f : D ⊂ R 2 → R , ( x, y ) →f(x, y) , o funcţie continuă astfel încât domeniul D conţine
arcul de curbă C dat explicit prin ecuaţia C : y = ϕ( x ), x ∈[a, b] . Se consideră o împărţire a arcului
C în subarce cu ajutorul punctelor M i (x i , y i ), i = 0, n , unde x 0 = a, x n = b , iar pe fiecare subarc
M i −1, M i , se alege un punct arbitrar N i (ξ i , η i ) . Se formează suma integrală
n
S n = ∑ f(ξ i , η i ) ⋅ Δs i , unde Δs i este lungimea subarcului M i −1, M i .
i =1
Definiţia 3.1.1: Se numeşte integrală curbilinie de prima speţă, limita sumelor integrale,
n −i
astfel notată: ∫C f(x, y)ds = nlim
→∞
∑f(ξ i , η i )ds i .
i =0

Teorema 3.1.1: Dacă arcul de curbă C este dat prin ecuaţie explicită C : y = ϕ(x), x ∈ [ a, b ]
b

∫ f(x, y)ds = ∫ f(x, ϕ(x)) 1 + (ϕ′(x)) 2

, atunci are loc egalitatea: dx .
C
a

Teorema 3.1.2: Dacă C este un arc de curbă regulată în spaţiu, dat prin ecuaţiile
parametrice C : x = x ( t ), y = y( t ), z = z ( t ), t ∈[α, β] , atunci integrala curbilinie pe C se
determină cu ajutorul integralei definite după cum urmează:
β

∫ f(x, y, z)ds = ∫ f(x(t), y(t), z(t)) (x ′(t)) + (y ′(t)) + (z ′(t)) 2 dt .

2 2
C
α

3.2. Integrala curbilinie speţa a doua

Fie P, Q, R : D ⊂ R → R 3 , trei funcţii continue în D şi C un arc de curbă inclus în D, dat
prin ecuaţiile parametrice C : x = x(t), y = y(t), z = z(t), t ∈[α, β ] . Se realizează o împărţire a
arcului C în subarce prin intermediul punctelor M i ( x i , y i ), i = 0, n , unde
M 0 ( x (α), y(α), z (α)) şi M n ( x (β), y(β), z (β)) şi pe fiecare subarc M i −1, M i , se alege un
punct arbitrar N i (ξ i , η i , ζ i ) . Se formează suma integrală:
n
S n = ∑ (P(ξ i , η i , ζ i )(x i − x i −1 ) + Q(ξ i , η i , ζ i )(y i − y i −1 ) + R(ξ i , η i , ζ i )(z i − z i −1 )) şi notăm cu
i =1

lungimea segmentului Mi-1Mi.

M i −1 M 1 = (x i − x i −1 ) 2 + (y i − y i −1 ) 2 + (z i − z i −1 ) 2
Definiţia 3.2.1: Se numeşte integrală curbilinie de speţa a doua, limita sumelor integrale,
astfel notată: nlim S n = ∫ P(x, y, z)dx + Q(x, y, z)dy + R(x, y, z)dz .
→∞
C

Teorema 3.2.1: Dacă C este un arc de curbă regulată în spaţiu de ecuaţii parametrice
C : x = x(t), y = y(t), z = z(t), t ∈[ α, β ] , şi P, Q, R sunt funcţii continue pe un domeniu D ⊂ R 3 ce

conţine curba C, atunci are loc egalitatea ∫ P(x, y, z)dx

C
+ Q(x, y, z)dy + R(x, y, z)dz =
β

= ∫[P(x(t), y(t), z(t)) ⋅ x ′(t) + Q(x(t), y(t), z(t)) ⋅ y ′(t) + R(x(t), y(t), z(t)) ⋅ z ′(t)]dt
α

3.3. Independenţa de drum

 În general integrala curbilinie depinde de drumul de integrare reprezentat prin curba C.
Există însă situaţii în care valoarea integralei curbilinii depinde doar de punctele extreme ale
curbei C şi anume M0 şi Mn. Acest aspect va fi discutat în cele ce urmează.
Teorema 3.3.1: Fie P, Q şi R funcţii continue pe domeniul D ⊂ R 3 . Condiţia necesară şi
suficientă pentru ca integrala curbilinie dată de definiţia 3.2.1. să fie independentă de drum în D
este ca să existe o funcţie V(x,z,y), diferenţiabilă în D, astfel încât:
dV(x,y,z) = P(x,z,z)dx + Q(x,y,z)dy + R(x,y,z)dz.
Funcţia V este dată de formula
x y z
V(x, y, z) = ∫ P(t, y 0 , z 0 )dt + ∫ R(x, t, z 0 )dt + ∫ Q(x, y, t)dt , unde (x 0 , y 0 , z 0 ) ∈ D este un punct
x0 y0 z0

arbitrar ales.
Teorema 3.3.2: Fie P, Q, R funcţii continue şi cu derivate parţiale pe D ⊂ R 3 . Condiţia
necesară şi suficientă pentru ca integrala curbilinie dată de definiţia 3.2. să fie independentă de
drum în D este dată de setul de relaţii:
∂P ∂Q ∂Q ∂R ∂R ∂P
= , = , = .
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z

1. Aplicaţii ale integralelor curbilinii

1.1. Centrul de greutate al unui fir
Teorema 4.1.1: Fie un fir având forma unei curbe C ⊂ R 3 de densitate ρ(x, y, z) în
punctul (x, y, z) ∈C . Atunci masa M şi coordonatele carteziene ale centrului de greutate G al
firului sunt date de relaţiile:
M = ∫ ρ( x , y, z )ds
C

1 1 1
xG =
M ∫ x ⋅ ρ( x, y, z)ds
C
yG =
M ∫C
y ⋅ ρ( x, y, z ) ds zG =
M ∫C
z ⋅ ρ( x, y, z ) ds

De la axioma de localizare a centrului de greutate ce i-a fost utilă lui Arhimede în

cercetările sale asupra echilibrului figurilor plane, până la încercările participanţilor la curse auto,
de a amplasa centrul de greutate al automobilului, în aşa fel încât, pentru parcurgerea cât mai
rapidă a unei distanţe în linie dreaptă, puntea motoare să fie cât mai bine încărcată, iar pentru
curse în care sunt multe viraje să se acorde o atenţie mai mare comportării pe viraje decât la
acceleraţii, cunoaşterea centrului de greutate este esenţială deoarece orice sistem mecanic tinde
spre echilibru.

4.2. Lucrul mecanic al unei forţe

Teorema 4.2.1: Fie o forţă având proiecţiile X(x,y,z), Y(x,y,z) şi Z(x,y,z) pe axele
reperului cartezian Oxyz. Dacă forţa îşi deplasează punctul de aplicaţie în lungul unei curbe C,
atunci lucrul mecanic efectuat de forţă este dat de integrala curbilinie de speţa a doua:
L = ∫ X(x, y, z)dx + Y (x, y, z)dy + Z(x, y, z)dz .
C

Noţiunea de lucru mecanic a apărut din necesitatea de a măsura munca (fizică) depusă de
om, precum şi de maşinile construite de el pentru a-l ajuta în această muncă. Lucrul mecanic este
o mărime fizică scalară ce caracterizează efortul unei forţe F de a se deplasa sau a se opune
deplasării unui corp pe o distanţă. Un joule, este lucrul mecanic efectuat de o forţă de un newton,
al cărui punct de aplicaţie se deplasează cu 1 metru pe sensul şi direcţia forţei.
 Figura 6. Figura 7.

4.3. Lungimea unui arc de curbă.

Teorema 4.3.1: Lungimea arcului de curbă C (plan sau spaţial) se determină cu ajutorul
integralei curbilinii de speţa întâi: L = ∫Cds .
Această aplicaţie a integralei curbilinii ne poate ajuta spre exemplu sa calculăm
amplitudinea unui astru, adică arcul de orizont cuprins între punctul cardinal est şi vest şi punctul
de pe orizont unde astrul răsare, respectiv apune, ştiind natura curbei C, aceasta fiind o elipsă.

Figura 8.

5. Linia orizontului. Mit, adevăr şi integrala curbilinie

5.1. Linia orizontului
Voi trata un caz particular al aplicaţiilor integralelor curbilinii şi anume, lungimea unui
arc de curbă, aplicaţie regăsită în calculul liniei orizontului. Mai exact, voi încerca să răspund
următoarelor întrebări: „Ce este linia orizontului?”, „Unde este linia orizontului?”.
Se spune că linia orizontului este locul din spaţiu în care pământul şi cerul se întâlnesc.
Am auzit expresia că acest loc este la distanţă ,,infinită" faţă de noi. Ei bine, nu este chiar aşa...
Este cunoscut faptul că Pământul este o sferă turtită la poli şi bombată la ecuator. Dat
fiind faptul că diferenţa dintre raza polară şi cea ecuatorială este mică, Pământul se poate
considera o sferă perfectă cu raza de 6 372,797 km, aceasta fiind raza medie a planetei. Astfel,
un observator privind dintr-un loc neted, o câmpie spre exemplu, poate vedea lucrurile până când
curbura Pământului nu îi va mai permite să vadă mai departe. O dreaptă tangentă la suprafaţa
Pământului, care porneşte de la nivelul ochilor observatorului are un punct de tangenţă, care
reprezintă chiar linia orizontului. Cu cât observatorul se află la o înălţime mai mare cu atât va
vedea mai mult, deci punctul de tangenţă se va afla la o distanţă mai mare.
 Figura 8.

Pentru a calcula distanţa până la orizont, voi considera un observator cu înălţimea h egală
cu 1,80 m, aflat pe malul mării, la altitudinea 0 m. Deasemeni, considerând secţiunea Pământului
unde se află observatorul, un cerc cu centrul în 0 şi de rază R egală cu 6 372,797 km, a cărui
ecuaţie se poate scrie astfel: C : x 2 + y 2 = R 2 , (Figura 9.), se poate calcula lungimea arcului de
cerc AB.

Figura 9.

Conform formulei din teorema 4.3.1., lungimea arcului de curbă C (plan sau spaţial) se
determină cu ajutorul integralei curbilinii de speţa întâi: L = ∫Cds .
Variabilele x si y se scriu funcţie de unghiul t, cu ajutorul ecuaţiei cercului, astfel:
π π
x = R ⋅ cos(t) şi y = R ⋅ sin(t) , iar unghiul t ∈  − α,  .
2 2
Cosinusul unghiului α se calculează prin raportarea razei Pământului la suma acesteia şi a
înălţimii observatorului, iar prin aplicarea funcţiei arccosinus se află valoarea unghiului.
 R 6372,797 ⋅10 3
cos( α) = = = 0,99999971 75
R + h 6372,797 ⋅10 3 +1,80
⇒ arccos(0,9 999997175) = 0,04306614 03
⇒ α = 0,00021533 07π
În continuare voi calcula efectiv lungimea arcului de curbă conform următoarei formule:
π π π
2 2 2
π π 
L = ∫ ds = ∫ R 2 ⋅ cos 2 (t) + R 2 ⋅ sin 2 (t) = ∫ R 2 ⋅ (cos 2 (t) + sin 2 (t )dt = R ∫ dt = R ⋅  2 − 2 + α 
AB
π π π
−α −α −α
2 2 2
⇒ L = R ⋅ α = 6372 ,797 ⋅ 0,0002153307 π = 4,3088927543
În urma acestui calcul se poate concluziona că linia orizontului se află la aproximativ 4,5
km depărtare de observator, în condiţiile situării acestuia la nivelul 0 al mării.
Prin urmare, nu este chiar atât de îndepărtată, aş putea spune că este chiar aproape,
singurul lucru imposibil de făcut, rămânând acela de a ajunge acolo, la linia orizontului, deoarece
această distanţă rămâne aproape mereu constantă, având mici variaţii datorate altitudinii la care
ne aflăm.

5.2. Între mit şi adevăr

5.2.1. Se poate vedea Marea Neagră de pe Vârful Omu?
Mitul la care mă refer este cel conform căruia în zilele senine se poate vedea Marea
Neagră de pe Vârful Omu, care se găseşte la altitudinea de 2505 m.
Analog se deduce unghiul α:
R 6372,797 ⋅10 3
cos( α) = = = 0,9996067952
R + h 6372,797 ⋅10 3 + 2505 +1,80
⇒ arccos(0,9 996067952) = 1,60679794 35
⇒ α = 0,00803398 97π
iar L = R ⋅α = 6372 ,797 ⋅ 0,0080339897 π = 160 ,7648143387 , ceea ce înseamnă că orizontul
observatorului aflat pe Vârful Omu, are o lungime de aproximativ 160 de km.
Marea Neagră se află însă la o distanţă mult mai mare, aproape dublă, decât ar putea
oricine privi, sau mai bine zis, decât ne permite Pământul să vedem.

5.2.2. Dar Vârful Omu din Bucureşti?

O altă controversă foarte aprinsă este aceea în care se susţine că nu se pot vedea munţii
din Bucureşti, deoarece sunt prea departe, în contradictoriu cu cei care susţin că i-au văzut de pe
bloc.
Conform figurii 10. se poate observa că distanţa maximă este suma a două lungimi de
curbă. Se consideră înălţimea h egală cu 130 m fiind o medie a altitudinii medii din Bucureşti, a
înălţimii unui bloc de locuinţe şi a observatorului, iar H este egală cu 2505 m, altitudinea
Vârfului Omu.
 Figura 10.

Prima lungime se calculează astfel:

R 6372,797 ⋅10 3
cos( α) = = = 0,9999796012
R + h 6372,797 ⋅10 3 +130
⇒ arccos( 0,9999796012 ) = 0,36596594 88
⇒ α = 0,00182982 97π
⇒ L = R ⋅ α = 6372 ,797 ⋅ 0,0018298297 π = 36 ,6159583191 , iar cea de-a doua lungime este egală
cu 160 ,7648143387 , deoarece reprezintă linia orizontului atunci când observatorul se află la
2505 m altitudine, calcul efectuat anterior.
Astfel, distanţa maximă la care se pot afla Munţii Bucegi faţă de Bucureşti astfel încât să
poată fi totuşi, observate vârfurile cele mai înalte de la balconul unui bloc este de aproximativ
200 m. Cu cât distanţa până la munţi este mai mică, cu atât se poate vedea mai mult din culmile
lor muntoase. Având în vedere că distanţa de la capitală până la munţi este de aproximativ 120-
130 km, nu cred că mai există îndoială în ceea ce priveşte această controversă.

6. Bibliografie
1. Constantinescu, E / Deleanu, D. (2007), Analiză matematică I: note de seminar, Constanţa,
Editura Crizon
2. Ion, D. / Streinu- Cercel, G. / Romeo, I. / Nediţă, N. / Ghioca, A. / Câmpu, E. / Singer, B. /
Angelescu, N. (2007), Matematica. Manual M1 (Cl. a XII-a), Editura Sigma
3. Inernet:
*http://www.carpati.org/articol/linia_orizontului_explicata_matematic.mituri_si_adevar/6
56/http://www.carpati.org/articol/linia_orizontului_explicata_matematic._mituri_si_adevar/656/
* http://cartiere.ro/134505-automobilism-distributia-greutatii
*http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.vladzhr.go.ro/mecanica/lucrul
%2520mecanic_clip_image016.jpg&imgrefurl=http://www.vladzhr.go.ro/mecanica/lucrul
%2520mecanic.html&usg=__LKOgWWxc6qJUo9AR1tjbhMggsy8=&h=181&w=226&sz=6&hl
=ro&start=38&um=1&tbnid=HfKNZvCwzJtuM:&tbnh=86&tbnw=108&prev=/images%3Fq
%3Dlucru%2Bmecanic%26ndsp%3D20%26hl%3Dro%26sa%3DN%26start%3D20%26um
%3D1