Stati Dumitru

Mulțime infinită
Def: O multime se numeste infinita daca nu are un numar finit de
elemente.

Exemplu: – multimea numerelor naturale este o multime

infinita, contine un numar infinit de elemente.

– multimea numerelor naturale nenule este o multime infinita

Obs: Trebuie sa stim ca se numeste multimea numerelor naturale

nenule .

Stiti ca am invatat notiunea de divizor dar si notiunea de multiplu.

Astfel multimea divizorilor unui numar a este:

Exemplu: observam ca 1|10, 2|10, 5|10, 10|10, deci se verifica

si multimea divizorilor lui 10 este 1, 2, 5, 10.

,deci divizorii lui. Zero este multimea numerelor naturale.

obtinem datorita faptului ca orice numar are cel putin un

element.

G. Cantor

a fost un matematician german. El a creat teoria mulțimilor, care a devenit o

teorie fundamentală a matematicii. Cantor a stabilit importanța
corespondențelor unu-la-unu între membrii a două mulțimi, a definit mulțimile
infinite și pe cele bine ordonate, și a demonstrat că numerele reale sunt mult
mai numeroase decât numere naturale.

De fapt metoda e proba a acestei teoreme a lui Cantor implica existent unui
“infinit de infinituri. El a definit numerele cardinal si ordinale si aritmetica
acestora.
 O ilustrare a argumentului diagonal al lui Cantor despre existența mulțimilor
nenumărabile. Șirul de pe rândul de jos nu poate apărea nicăieri în lista
infinită de șiruri de mai sus.

Leopold Kronecker
a fost un matematician german care a lucrat la teoria numerelor, algebrei și logicii.
El a criticat lucrarea lui Georg Cantor privind teoria seturilor și a fost citat de Weber
(1893), spunând: („Dumnezeu a făcut numerele întregi, totul altceva este opera
omului „).

Siruri numerice

In matematică, un șir, numit și șir infinit, este o funcție definită pe mulțimea

numerelor naturale.

Definiție: Se numește șir de numere reale orice funcție pentru orice este definit un număr
real numit termenul de rang n sau termenul general al șirului; șirul însuși se notează iar mulțimea
se numește mulțimea termenilor șirului. De obicei, pentru șiruri, argumentul funcției se notează ca
indice inferior în dreapta numelui șirului. Astfel, dacă x este un șir, se scrie în loc de notația
normală de funcție. Uneori, denumirea de șir este extinsă și la alte funcții, definite de obicei pe
mulțimi numărabile. Șirurile sunt utilizate intens în analiza matematică. La contributia in
matematica a sirurilor a participat matematicianul Augustin Louis Cauchy. Acesta a definit șirul
Cauchy și a demonstrat mai strict convergența șirului lui Euler. Augustin Louis Cauchy a fost unul
dintre cei mai importanți matematicieni francezi. Karl Theodor Wilhelm Weierstrass (Weierstraß)a
fost un matematician german, considerat părintele analizei matematice. A continuat lucrările
lui Cauchy privind numerele iraționale, redându-le o nouă abordare. Teorema lui Weierstrass:
Fie (an) un șir de numere reale. a) Dacă (an) este un șir monoton crescător și mărginit superior,
 atunci el este convergent. b) Dacă (an) este un șir monoton descrescător și mărginit inferior, atunci
el este convergent. Demonstrație: Mulțimea A = {an | n din N*} este mulțime mărginită superior.
Rezultă că sup A = M din R. Vom arăta că . Fie ε > 0. Din proprietatea numărului M, de margine
superioară a mulțimii A, se obține că M - ε nu este majorant penru A. Atunci există un rang n(ε)
din N*, astfel încât an(ε) > M - ε. Din monotonia șirului (an) rezultă că an ≥ an(ε) > M - ε, oricare ar
fi n ≥ n(ε) și astfel:

• M - ε < an(ε) ≤ an ≤ M < M + ε, de unde | an - M | < ε, oricare ar fi n ≥ n(ε).

Așadar, pentru orice ε > 0, există un rang n(ε), astfel încât | an - M | < ε, oricare ar
fi n ≥ n(ε). Deci și teorema este demonstrată.
b) Șirul bn = - an este monoton crescător și mărginit superior, deci este convergent.
Se arată că și teorema este demonstrată.

Wilhelm Weierstrass
a fost un matematician german, considerat părintele analizei matematice. A
continuat lucrările lui Cauchy privind numerele iraționale, redându-le o
nouă abordare. Cele mai celebre lucrări ale sale sunt cele din
domeniul funcțiilor eliptice.
A introdus termenul de punct de acumulare (1860) și a formulat ceea ce
ulterior avea să fie denumită teorema Weierstrass-Bolzano. Este primul
care a dat un exemplu de funcție continuă care nu este derivabilă în
niciun punct.
Teorema lui Weierstrass are avantajul că pentru a demonstra convergența unui șir
nu trebuie să cunoaștem limita acestuia. Dar, are și dezavantajul că nu permite
calculul limitei. Bernard Bolzano- matimatician ceh la fel a contribuit la sirurile
matematice.

Povestea jocului de sah

Se zice că un brahman indian (preot al lui Brahma, zeul hindus al creaţiei) a

inventat şi a prezentat într-o zi regelui Indiei jocul cianturanga, varianta iniţială a
şahului. Iată pe scurt regulile jocului: tabla era aceeaşi ca la jocul de şah de
astăzi (8 x 8 pătrăţele albe şi negre alternativ), iar cei 4 participanţi dispuneau
fiecare de către 8 piese aranjate într-un anume fel pe tablă; piesele erau regele,
elefantul, calul, căruţa şi 4 soldaţi şi acestea avansau pe tablă pe baza punctelor
obţinute prin aruncarea pe rând a zarurilor.

Se spune că regele a fost atât de încântat de joc, încât era dispus să îi

îndeplinească orice dorinţă genialului inventator. Sessa, brahmanul indian, după
ce a cugetat un timp, a vrut să i se dea pentru primul pătrăţel de pe tablă un bob
de grâu, pentru cel de-al doilea 2 boabe de grâu, pentru cel de-al treilea 4 boabe
de grâu, pentru cel de-al patrulea 8 boabe, pentru cel de-al cincelea 16 boabea
de grâu etc; prin alte cuvinte a cerut să i se dea pentru fiecare dintre cele 64 de
pătrăţele un număr de boabe care să fie egal cu dublul numărului de boabe
anterior. La început regele s-a simţit chiar jignit, crezând că brahmanul crede că
regatul lui este sărac, însă seara când şi-a întrebat slujitorii dacă Sessa şi-a
primit răsplata a fost stupefiat când aceştia i-au spus: „Cu toata puterea şi
bogăţia ta, o! prea-luminate rege, în întreg regatul nu există atâta grâu încât
cerea să poată fi îndeplinită.”

Se spune că matematicianul curţii i-a explicat regelui că numărul de boabe de grâu

cerut este egal cu n= 1+2+22+...+263, unde n reprezintă numărul de boabe cerut.
Aceasta este suma unei progresii geometrice şi nu se ştie dacă matematicianul de la
curte cunoştea această formulă de calcul, însă a fost capabil să-i explice regelui cum
stă treaba cu numărul de boabe cerut. Ca să vă faceţi o părere despre cantitatea de
grâu ce trebuia oferită, numărul de boabe era aproximativ egal cu 2 x 1019.

Regele i-a cerut sfatul matematicianului, iar acesta i-a spus să-l invite pe brahman la
curte şi să-l pună să-şi numere singur, bob cu bob, cantitatea de grâu cerută. Iată
astfel cum matematicianul curţii şi-a scos suveranul din încurcătură. Chiar dacă
Sessa număra câte un bob pe secundă, fără întrerupere, ar fi putut să strângă în 6
luni abia 1 m3 de grâu, iar în 10 ani 20 m3 de grâu. În orice caz, brahmanul nu ar fi
terminat de numărat boabele ce le-a cerut nici în 100.000 de ani. Din nefericire,
legenda se opreşte aici şi nu aflăm dacă brahmanul a avut o soluţie la încurcătura în
care a intrat.

Această poveste arată atât originile şahului, cât şi gradul de cunoştinţe de

matematică de la data întemeierii legendei.

Leonardo Fibonacci

Fibonacci este cel mai bine cunoscut lumii moderne pentru:[6]

• Răspândirea sistemului de numărare hindu-arab în Europa, prin
publicarea în primul rând la începutul secolului al 13-lea a cărții sale
denumită Cartea de calcul , sau Liber Abaci.
 • Un șir de numere, care i-a purtat ulterior numele, și anume șirul lui
Fibonacci, pe care nu el l-a descoperit, dar pe care l-a folosit ca un
exemplu în cartea sa, Liber Abaci.

Sirul lui Fibonacci

Printre infinitatea de șiruri existente în lumea matematicii, italianul
Fibonacci, a descoperit un șir de numere extraordinar de interesant: „0, 1,
2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, 233, 377, 610, 987, 1597…”. Formula pe
baza căruia se obține acest șir este una foarte simplă:
Primele două elemente ale șirului sunt 0 și 1, iar al treilea element se
obține aduându-le pe primele două: 0+1 = 1. Al patrulea se obține
aduându-le pe al treilea cu al doilea (2+1=3). Al cincilea se obține
aduându-le pe al patrulea cu al treilea (3+2=5), și tot așa, până la infinit. În
figura de mai jos puteți observa mai bine cum se obțin elementele șirului,
prin adunarea celor două care le preced.

Teoria limitelor
În analiza matematică, prin limită a unei funcții într-un punct din domeniul de
definiție se înțelege o valoare de care valoarea funcției se apropie oricât de mult
atunci când valoarea de intrare (argumentul funcției) se apropie suficient de mult
 de punctul în care se caută limita. În limbajul curent, înțelesul obișnuit al
termenului limită este acela de graniță, frontieră, hotar; figurativ, prin limită se
înțelege un punct până la care pot ajunge posibilitățile sau mijloacele cuiva. În
matematică, limita unui șir sau limita unei funcții într-un punct este un număr.
Conceptul de limită a unei funcții într-un punct își are rădăcinile în secolele al XVII-
lea și al XVIII-lea când Isaac Newton a definit viteza instantanee ca limită a vitezei
medii (limita raportului de diferențe finite dx/dt), iar Gottfried Leibniz a definit
panta unei curbe într-un punct ca limita pantelor secantelor ce trec prin acel
punct. Definiția riguroasă a limitei unei funcții într-un punct a fost formulată
de Karl Weierstrass, folosind conceptul de vecinătate a unui punct. Considerând
următorul șir: 1.79, 1.799, 1.7999,... , se observă că numerele tind către 1,8, limita
șirului.
Fie x1, x2, ... un șir de numere reale. Prin definiție L este limita șirului și se scrie dacă
pentru orice număr real ε > 0 există un număr natural n0 astfel încât pentru
orice n>n0, avem: |xn − L| < ε.
Calcularea limitelor de funcții presupune cunoașterea modalităților pentru
determinarea limitelor funcțiilor elementare, cunoașterea limitelor remarcabile și a
algoritmilor pentru eliminarea nedeterminărilor ce pot apărea în acest context.
Conceptul de limită a unei funcții este o noțiune de bază în cadrul calculului
diferențial și integral. Definiție. Fie funcția iar un punct de acumulare pentru
mulțimea. Elementul este limita funcției f în punctul și se notează dacă: astfel
încât pentru orice cu proprietatea să se verifice inegalitatea. Definiție. Se spune că
funcția are limita (finită sau infinită) în punctul dacă pentru orice șir convergent
către șirul valorilor funcției este convergent către l. Se poate demonstra că cele
doua definitii sunt echivalente.

Numărul e
Constanta matematică e este un număr irațional transcendent cu proprietatea că
valoarea derivatei f(x) = ex în punctul x = 0 este exact 1. Funcția ex este
numită funcție exponențială, și inversa ei este logaritmul natural, sau logaritm
în baza e.
 e este singurul număr cu proprietatea că valoarea derivatei f(x) = ex (linia albastră)
în punctul x = 0 este exact 1. Pentru comparație sunt arătate funcțiile 2x (linia
punctată) și 4x (linia întreruptă); ele nu sunt tangente la linia de pantă 1 (linia
roșie).

Numărul e este uneori numit și numărul lui

Euler după matematicianul elvețian Leonhard Euler, sau constanta lui Napier în
cinstea matematicianului scoțian John Napier, care a introdus logaritmii(e nu
trebuie confundat cu γ, constanta Euler-Mascheroni, și ea numită uneori constanta
lui Euler).
Deoarece e este un număr transcendent, și deci irațional, valoarea sa nu poate fi
dată cu un număr finit de zecimale (nici măcar cu perioadă). O valoare
aproximativă, cu 20 de zecimale exacte, este e≈2,71828 18284 59045 23536
Istoric
Prima referință la această constantă a fost publicată în 1618 într-un tabel
dintr-o anexă a unei lucrări despre logaritmi, scrisă de John Napier.[1] Totuși,
aici nu era referită constanta însăși, ci doar o listă de logaritmi naturali
calculați pe baza ei. Se presupune că acel tabel a fost alcătuit de William
Oughtred. "Descoperirea" constantei însăși îi este atribuită lui Jacob
Bernoulli, care a încercat să găsească valoarea următoarei expresii (care
este de fapt chiar e) legată de formula de calcul pentru dobânda compusă:

Prima utilizare cunoscută a constantei, notată cu b, a fost în

corespondența dintre Gottfried Leibniz și Christiaan Huygens în 1690 și
1691. Leonhard Euler a început să folosească litera e în notația ei în 1727, iar
prima utilizare a lui e într-o publicație a fost în Mechanica lui Euler (1736).
Deși în anii care au urmat unii cercetători au folosit litera c, e era mai des
utilizat și în cele din urmă a devenit notația consacrată.
 Nu se cunosc exact motivele care au stat în spatele alegerii literei e, dar
ar putea fi că este prima literă a cuvântului exponențial. O altă posibilitate ar fi
că Euler a folosit-o pentru că era prima vocală după a, pe care el o folosea
deja pentru un alt număr, dar motivul pentru care el folosea vocale în notații
este necunoscut. Nu este probabil ca Euler să fi ales e pentru că este inițiala
numelui său, deoarece el era un om modest care avea grijă să acorde credit
muncii altora.