D.

Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue

Cursul 1

Acţiunea de a măsura a apărut din cele mai vechi timpuri, odată cu apariţia numerelor. De fapt, numerele au
fost inventate tocmai din dorinţa omului de a măsura lucrurile. În zilele noastre, majoritatea obiectelor studiate
ı̂n ştiinţă au asociate măsuri. Acestea sunt definite pentru a compara ı̂ntre ele obiectele de acelaşi tip şi pentru
studiul proprietăţilor obiectelor respective.
Noţiunea matematică de măsură este destinată să reprezinte concepte din lumea fizică cum ar fi lungimea,
aria, volumul, masa, sarcina electrică, etc. Obiectele care urmează să fie măsurate sunt reprezentate ca mulţimi,
iar măsura este interpretată ca o funcţie aditivă de mulţimi, adică, valoarea atribuită reuniunii a două mulţimi
disjuncte este suma valorilor atribuite fiecăreia. Exemple concrete de măsuri şi de metode de calcul a măsurii
anumitor mulţimi sunt cunoscute ı̂ncă din antichitate. Astfel de concepte au fost considerate pentru prima dată
de către grecii antici, ca parte a dezvoltării unui sistem de numeraţie.
O teorie deliberată şi sistematică a apărut ı̂nsă pentru prima dată ı̂n a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
ı̂n cadrul calculului integral dezvoltat de către Newton şi Leibniz. Teorema fundamentală a calculului integral,
care poartă numele celor doi mari matematicieni şi care conectează integrala cu derivata, a oferit un instrument
nou şi puternic de calcul şi a fost utilă ı̂n studiul proprietăţilor unor funcţii ce erau interpretate ca măsuri. Astfel,
graficul unei funcţii a fost folosit pentru a descrie frontiera unei mulţimi a cărei măsură este integrala funcţiei
respective.
În secolul al XIX-lea, datorită ı̂ntr-o foarte mare măsură cercetărilor lui Fourier ı̂n studiul propagării căldurii,
cercetări ce au condus la necesitatea integrării unor funcţii mai complicate decât cele considerate până atunci,
s-a pus problema reexaminării noţiunilor de funcţie, continuitate, integrală şi derivată. La acest program au
luat parte unii dintre cei mai importanţi matematicieni ai vremii. Munca lor a condus la o definiţie generală
a integralei, dată de către Bernhard Riemann ı̂n mijlocul secolului XIX, şi, de asemenea, la conştientizarea că
teorema fundamentală a calculului integral, precum şi alte teoreme importante, utilizate pe scară largă, nu mai
erau valabile fără anumite ipoteze. De asemenea, a condus la luarea ı̂n considerare a unor mulţimi mult mai
complicate decât cele considerate mai ı̂nainte, mulţimi care nu erau descrise prin condiţii geometrice sau fizice
intuitive, sau prin expresii analitice, cum ar fi de exemplu mulţimea punctelor de discontinuitate a anumitor
funcţii. Ca urmare, ı̂n contextul noilor funcţii şi mulţimi studiate, teoria măsurii şi integrării folosite la acea
vreme nu mai era suficientă. Astfel, ı̂n a doua jumătate a secolului al XIX-lea matematicienii au fost preocupaţi
mai ales de căutarea unei noţiuni adecvate de măsură cât şi a unui nou tip de integrală, care să rezolve problemele
apărute. Aceste deziderate au fost atinse abia ı̂n ultimii ani ai secolului XIX când matematicianul Émile Borel a
introdus ı̂n cele din urmă o noţiune de măsură pe dreapta reală, pe deplin acceptată şi care urma să conducă la
una dintre cele mai frumoase şi mai utilizate teorii din matematică, respectiv Teoria măsurii. Dezvoltarea acestei
teorii, precum şi aplicaţiile sale ulterioare ı̂n aproape fiecare ramură din analiză şi ı̂n alte domenii, constituie una
dintre cele mai importante părţi ale istoriei matematicii secolului XX.
În 1898 Borel a extins noţiunea de lungime a intervalelor la o măsură definită pe o clasă mai largă de
submulţimi de numere reale, care avea proprietăţile dorite. Acestea sunt astăzi numite măsura Borel şi respectiv
mulţimile Borel. Până atunci, măsurile considerate erau privite ca funcţii de mulţime finit aditive. Ideea nouă
şi revoluţionară a lui Borel a fost noţiunea de numărabil aditivitate. O funcţie definită pe o familie de mulţimi
este numărabil aditivă dacă valoarea atribuită reuniunii unui şir infinit de mulţimi disjuncte este suma valorilor
atribuite fiecărei mulţimi ı̂n parte. Borel a considerat pentru ı̂nceput familia tuturor intervalelor de numere reale
pe care a definit funcţia lungimea intervalului. El a procedat apoi recursiv, mărind pas cu pas domeniul de
definiţie al funcţiei prin adăugarea la fiecare etapă a mulţimilor a căror complemente au fost definit anterior sau
a mulţimilor care se reprezintă ca o reuniune de mulţimi disjuncte definite anterior. Familia rezultată ı̂n final
este ı̂nchisă ı̂n raport cu complementul şi ı̂n raport cu reuniunile numărabile, iar măsura rezultată este numărabil
aditivă. În prezent, familiile de mulţimi ı̂nchise ı̂n raport cu diferenţa şi reuniunile numărabile se numesc clanuri
boreliene.
În stadiul incipient al dezvoltării Teoriei măsurii, o contribuţie majoră a avut-o matematicianul Henri Le-
besgue. În celebra sa teză de doctorat, publicată ı̂n 1902 (şi considerată una dintre cele mai valoroase lucrări
ştiinţifice scrise vreodată de un matematician), Henri Lebesgue a simplificat şi extins definiţia măsurii Borel şi a
dezvoltat o nouă teorie a integrării, pe care se bazează o mare parte din analiza actuală. Mai ı̂ntâi el a considerat
doar submulţimi ale intervalului unitate. Deoarece o mulţime deschisă se poate reprezenta ca reuniunea unui şir
de intervale deschise disjuncte, el a definit măsura unei astfel de mulţimi ca suma lungimilor acestor intervale.
Deoarece o mulţime ı̂nchisă este complementara unei mulţimi deschise, măsura ei a fost definită ca diferenţa din-
tre 1 şi măsura complementarei sale. În continuare Lebesgue a definit măsura exterioară a unei mulţimi oarecare
ca marginea inferioară a măsurilor tuturor mulţimilor deschise care o conţin şi, de asemenea, măsura interioară
a unei mulţimi ca marginea superioară a măsurilor tuturor mulţimilor ı̂nchise conţinute ı̂n ea. Apoi a introdus

1
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

noţiunea de mulţime măsurabilă pentru acele mulţimi care au măsura exterioară egală cu măsura interioară, iar
valoarea lor comună a fost numită măsura mulţimii respective. El a arătat că familia mulţimilor măsurabile
conţine mulţimile Borel, iar măsura sa coincide cu măsura Borel pe mulţimile Borel. De asemenea, a arătat că
noua măsură este numărabil aditivă şi familia mulţimilor măsurabile este o σ−algebră. În continuare, Lebesgue
a extins această măsură la ı̂ntreaga mulţime a numerelor reale şi, prin analogie, a introdus măsuri similare ı̂n
spaţii euclidiene de dimensiune mai mare, pentru a reprezenta aria ı̂n plan, volumul ı̂n spaţiul 3-dimensional, etc.
Pentru construcţia noii integrale, el a definit mai ı̂ntâi integrala unei funcţii pozitive ca măsura (bidimen-
sională) a subgraficului ei, apoi a definit integrala unei funcţii oarecare ca diferenţa dintre integrala părţii sale
pozitive şi integrala părţii sale negative. În continuare a introdus noţiunea de funcţie măsurabilă pentru acele
funcţii cu proprietatea că imaginea inversă a unui interval este o mulţime măsurabilă şi a arătat că funcţiile
măsurabile şi mărginite sunt integrabile. Astfel, el a extins integrala Riemann la o clasă mai largă de funcţii.
După verificarea proprietăţilor algebrice elementare ale integralei, Lebesgue a demonstrat un rezultat important,
cu foarte multe consecinţe ı̂n analiză şi anume teorema convergenţei dominate: dacă un şir de funcţii măsurabile,
absolut dominate de o funcţie integrabilă, converge la o funcţie f , atunci f este integrabilă şi integrala ei este
limita integralelor. Pentru dimensiuni superioare, integrala a fost definită ı̂ntr-o manieră asemănătoare.
În 1904 Lebesgue şi-a ı̂ndreaptat atenţia spre procesul de diferenţiere. Spunem că o proprietate are loc
aproape peste tot dacă mulţimea punctelor ı̂n care aceasta nu este adevărată are măsura nulă. Pentru ı̂nceput,
Lebesgue a stabilit graniţa integrabilităţii Riemann arătând că o funcţie mărginită pe un interval este integrabilă
Riemann dacă şi numai dacă este continuă aproape peste tot. Apoi a demonstrat că o funcţie monotonă, şi, prin
urmare, suma sau diferenţa a două funcţii monotone, este derivabilă aproape peste tot. În continuare, a arătat
că integrala nedefinită a unei funcţii este derivabilă aproape peste tot şi derivata sa este egală aproape peste
tot cu funcţia. În cele din urmă, el a caracterizat toate funcţiile care pot fi exprimate ca integrale nedefinite:
acestea coincid cu funcţiile absolut continue, noţiune introdusă anterior de Giuseppe Vitali. O funcţie este absolut
continuă dacă variaţia sa totală pe o mulţime deschisă tinde la zero atunci când măsura mulţimii respective tinde
la zero. Cum o funcţie cu variaţie mărginită se poate reprezenta ca diferenţa a două funcţii monotone, rezultă
că este derivabilă aproape peste tot. Cu toate acestea, integrala nedefinită a derivatei sale nu coincide ı̂n general
cu ea. Diferenţa este caracterizată prin faptul că derivata ei este zero aproape peste tot. Funcţiile cu această
proprietate se numesc singulare. Astfel, Lebesgue a arătat că o funcţie cu variaţie mărginită poate fi descompusă
ı̂n suma dintre o funcţie absolut continuă şi o funcţie singulară, aceasta fiind faimoasa teoremă de descompunere
a lui Lebesgue. Apoi a demonstrat că funcţiile absolut continue sunt exact funcţiile cu variaţie mărginită care
sunt egale cu integrala nedefinită a derivatei lor.
În concluzie, Henri Lebesgue a stabilit bazele unei teorii a măsurii şi integrării care a lărgit sfera de calcul
ı̂ntr-o măsură de neimaginat ı̂nainte de el şi care a adus libertatea de a opera cu integrale, derivate, şi limite cu
un minim de restricţii.
Ulterior, August Radon şi Maurice Fréchet au prezentat noi generalizări ale noţiunii de măsură, iar Constantin
Carathéodory a introdus ı̂n 1918 o teorie axiomatică a măsurii, fapt ce a permis extinderea ariilor de aplicabilitate
ale acestei teorii.

1 Clase de mulţimi

În cursul ”Teoria măsurii şi integrala Lebesgue” vom discuta succint despre o teorie axiomatică a măsurii, vom
defini şi studia conceptul de funcţie măsurabilă, apoi vom defini şi studia un nou tip de integrală, mai generală
decât integrala Riemann, respectiv integrala Lebesgue.
Să considerăm spre exemplu mulţimea {1, 2, 3, ..., n}. O măsură potrivită pentru aceasta este numărul de
elemente. Numărul de elemente poate fi ı̂nsă considerat doar pentru mulţimile finite. Mulţimilor infinite le
putem atribui măsura ∞ sau, pentru rafinare, trebuie să căutăm un alt mod de măsurare a lor. Pentru intervale
de numere reale, de exemplu, este mai potrivit să folosim ca măsură lungimea intervalului: λ((a, b]) = b−a. Dacă
dorim să măsurăm mulţimi mai complicate, vom extinde această funcţie mai ı̂ntâi la reuniuni finite de intervale
disjuncte.
O primă observaţie pe care o putem face este faptul că o măsură trebuie să fie o funcţie care asociază unei
mulţimi un număr. Proprietatea fundamentală a acestor funcţii, µ : C → [0, ∞), este numită aditivitate şi constă
ı̂n µ(A ∪ B) = µ(A) + µ(B) atunci când A ∩ B = ∅. Prin urmare, se impune să cerem ca domeniul de definiţie al
funcţiei µ să fie o familie de mulţimi ı̂nchisă la reuniuni finite. În continuare vom defini şi studia o serie de clase
de mulţimi care vor juca rolul de domeniu de definiţie pentru funcţiile ”măsură”.

Pentru o mulţime nevidă X, vom nota cu P(X) familia tuturor părţilor sale.

Definiţia 1.1 Fie X 6= ∅.

a) O familie nevidă S de submulţimi ale lui X se numeşte semiinel (sau semi-clan) de mulţimi dacă:

2
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

1. ∀A, B ∈ S, A ∩ B ∈ S,
2. ∀A, B ∈ S cu A ⊆ B, ∃C0 , C1 , C2 , ..., Cn ∈ S a.ı̂. Ci \Ci−1 ∈ S, ∀i = 1, n şi A = C0 ⊆ C1 ⊆ ... ⊆ Cn = B.
b) O familie nevidă C de submulţimi ale lui X se numeşte inel (sau clan) de mulţimi dacă:
1. ∀A, B ∈ C, A ∪ B ∈ C,
2. ∀A, B ∈ C, A\B ∈ C.
c) O familie nevidă A de submulţimi ale lui X se numeşte algebră de mulţimi dacă:
1. A este inel de mulţimi,
2. X ∈ A.
d) O familie nevidă L de submulţimi ale lui X se numeşte latice de mulţimi dacă:
1. ∀A, B ∈ L, A ∪ B ∈ L,
2. ∀A, B ∈ L, A ∩ B ∈ L,
3. ∅ ∈ L.

Observaţia 1.2 Condiţia (2) a semiinelului ne spune de fapt că pentru orice două mulţimi A, B din S, cu
A ⊆ B, mulţimea B\A se poate reprezenta ca o reuniune finită de mulţimi disjuncte din S. De asemenea, din
condiţia (2) a semiinelului mai rezultă că ∅ ∈ S (se aplică (2) pentru A ⊆ A, unde A este o mulţime oarecare a
semiinelului).

Exerciţiul 1.3 Fie X 6= ∅.

1. P(X) şi {∅, X} sunt algebre de mulţimi, respectiv cea mai mare şi cea mai mică algebră de părţi ale lui X,
ı̂n sensul relaţiei de incluziune.
2. Dacă X = R, atunci S = {(a, b] | a, b ∈ R, a < b} ∪ {∅} este un semiinel de mulţimi care nu este inel.
[n
3. Dacă X = R, atunci C = {A ⊆ R | ∃{(ai , bi ]}i∈1,n a.ı̂. A = (ai , bi ] şi (ai , bi ] ∩ (aj , bj ] = ∅ pentru i 6=
i=1
j} ∪ {∅} este un inel care nu este algebră.
4. Dacă X este o mulţime infinită, atunci C = {A ⊆ X|A este finită} este un inel care nu este algebră.
5. Dacă X este o mulţime infinită, atunci A = {A ⊆ X|A sau cA este finită} este o algebră de mulţimi.

Exerciţiul 1.4 Fie X 6= ∅ şi L o latice de submulţimi ale lui X. Atunci familia S = {A \ B | A, B ∈ L} este
un semiinel.

Propoziţia 1.5 Fie X 6= ∅ şi C ⊆ P(X) un inel de mulţimi. Atunci:

a) ∅ ∈ C;
[
n
b) ∀A1 , ..., An ∈ C, Ai ∈ C;
i=1
c) ∀A, B ∈ C, A∆B ∈ C;
d) ∀A, B ∈ C, A ∩ B ∈ C;
\
n
e) ∀A1 , ..., An ∈ C, Ai ∈ C.
i=1

Demonstraţie. a) C 6= ∅ ⇒ ∃A ∈ C ⇒ ∅ = A\A ∈ C.
[
n
b) Demonstrăm prin inducţie matematică. Considerăm afirmaţia P (n) : ∀A1 , ..., An ∈ C, Ai ∈ C.
i=1
Din proprietăţile inelului rezultă că P (2) este adevărată.
[
n [
n+1 [
n
Presupunem că P (n) este adevărată şi fie ∀A1 , ..., An+1 ∈ C. Atunci Ai ∈ C şi deci Ai = ( Ai )∪An+1 ∈ C.
i=1 i=1 i=1
∗
Prin urmare P (n) ⇒ P (n + 1) şi atunci P (n) este adevărată ∀n ∈ N .
c) Fie ∀A, B ∈ C. Atunci A\B, B\A ∈ C şi deci A∆B = (A\B) ∪ (B\A) ∈ C.
d) Fie ∀A, B ∈ C. Atunci A ∪ B, A∆B ∈ C şi deci A ∩ B = (A ∪ B)\(A∆B) ∈ C.
e) Se demonstrează prin inducţie după n folosind (d).

Observaţia 1.6 Prin urmare, orice inel este semiinel şi latice. De asemenea, orice inel este parte stabilă ı̂n
raport cu diferenţa simetrică şi intersecţia. Mai mult avem:

Exerciţiul 1.7 Fie X 6= ∅ şi C ⊆ P(X) un inel de mulţimi. Atunci (C, ∆, ∩) este un inel algebric.

3
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

Exerciţiul 1.8 Fie X 6= ∅ şi A 6= ∅ o familie de submulţimi ale lui X. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
a) A este o algebră de mulţimi.
b) A are proprietăţile:
1) ∀A, B ∈ A, A ∪ B ∈ A;
2) ∀A ∈ A, cA ∈ A;
3) ∅ ∈ A.
c) A are proprietăţile:
1) ∀A, B ∈ A, A\B ∈ A;
2) X ∈ A.

Propoziţia 1.9 Orice intersecţie nevidă de inele(algebre) este un inel(algebră).

\
Demonstraţie. Fie X 6= ∅ şi fie {Cγ }γ∈Γ o familie arbitrară de inele din P(X) astfel ı̂ncât Cγ 6= ∅.
\ γ∈Γ
Notăm Cγ cu C. Dacă A, B ∈ C, atunci A, B ∈ Cγ , ∀γ ∈ Γ şi cum fiecare Cγ este un inel, rezultă că
γ∈Γ
A ∪ B, A\B ∈ Cγ , ∀γ ∈ Γ. Deci A ∪ B, A\B ∈ C. Prin urmare C este un inel.
Dacă fiecare Cγ este o algebră, atunci X ∈ Cγ , ∀γ ∈ Γ şi deci X ∈ C.

Definiţia 1.10 Fie X 6= ∅ şi F ⊆ P(X), F 6= ∅. Se numeşte inelul generat de familia F mulţimea
T
C(F) = C.
C inel
F ⊆C

Deoarece C(F) este o intersecţie nevidă de inele, este inel. C(F) este cel mai mic inel, ı̂n sensul relaţiei de
incluziune, care conţine pe F. Analog se defineşte algebra generată de familia F.

Propoziţia 1.11 Fie X 6= ∅ şi F, F1 , F2 ⊆ P(X) nevide. Atunci avem:

a) F ⊆ C(F);
b) F = C(F) ⇔ F inel de mulţimi;
c) F1 ⊆ F2 ⇒ C(F1 )⊆ C(F2 ).

Demonstraţie. a) Rezultă imediat din definiţie.

b) Dacă F = C(F), cum C(F) este un inel, rezultă că F este un inel.
Presupunem acum că F este un inel de mulţimi. Cum F ⊆ F , rezultă că C(F) ⊆ F . Deoarece F ⊆ C(F), obţinem
că F = C(F).
c) Cum F1 ⊆ F2 ⊆ C(F2 ) şi C(F2 ) este un inel, obţinem că C(F1 )⊆ C(F2 ).

Teorema 1.12 Fie X 6= ∅ şi S ⊆ P(X) un semiinel de mulţimi. Atunci

( )
[n
C(S) = A ⊆ X| ∃{Ai }i=1,n ⊆ S astfel ı̂ncât A = Ai şi Ai ∩ Aj = ∅ pentru i 6= j .
i=1
( )
[
n
Demonstraţie. Fie C = A ⊆ X| ∃{Ai }i=1,n ⊆ S astfel ı̂ncât A = Ai şi Ai ∩ Aj = ∅ pentru i 6= j şi vom
i=1
arăta că C este inel de mulţimi. Fie A, B ∈ C nevide.

[
m
A ∈ C ⇒ ∃A1 , A2 , ..., Am ∈ S astfel ı̂ncât A = Ai şi Ai ∩ Ai′ = ∅ pentru i 6= i′
i=1
[n
B ∈ C ⇒ ∃B1 , B2 , ..., Bn ∈ S astfel ı̂ncât B = Bj şi Bj ∩ Bj ′ = ∅ pentru j 6= j ′
j=1

[
m [
n
Dacă A ∩ B = ∅, atunci Ai ∩ Bj = ∅, ∀i ∈ 1, m, ∀j ∈ 1, n, şi deci A ∪ B = Ai ∪ Bj ∈ C. Deci avem:
i=1 j=1

∀A, B ∈ C cu A ∩ B = ∅, A ∪ B ∈ C. (1)
Folosind (1), se demonstrează prin inducţie că:

4
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

[
p
∀{Mi |i ∈ 1, p} ⊆ C aşa ı̂ncât Mi ∩ Mj = ∅ pentru i 6= j, rezultă Mi ∈ C. (2)
i=1

Pe de altă parte, deoarece Ai , Bj ∈ S şi S este semiinel, rezultă Ai ∩ Bj ∈ S.

Dacă (i, j), (i′ , j ′ ) ∈ {1, ..., m} × {1, ..., n} astfel ı̂ncât (i, j) 6= (i′ , j ′ ) (adică i 6= i′ sau j 6= j ′ ), atunci

Ai ∩ Ai′ = ∅, dacă i 6= i′
(Ai ∩ Bj ) ∩ (Ai′ ∩ Bj ′ ) ⊆ ⇒ (Ai ∩ Bj ) ∩ (Ai′ ∩ Bj ′ ) = ∅.
Bj ∩ Bj ′ = ∅, dacă j 6= j ′

[
m [
n
Prin urmare avem A ∩ B = (Ai ∩ Bj ) ∈ C şi deci
i=1 j=1

∀A, B ∈ C, A ∩ B ∈ C. (3)
Folosind (3), se demonstrează prin inducţie că:

\
p
∀{Mi |i ∈ 1, p} ⊆ C, Mi ∈ C. (4)
i=1

Fie acum P, Q ∈ S. Deoarece S este un semiinel rezultă:


P ∩Q∈S
⇒ ∃C0 , C1 , ..., Cp ∈ S astfel ı̂ncât Ci \Ci−1 ∈ S, ∀i = 1, p şi P ∩ Q = C0 ⊆ C1 ⊆ ... ⊆ Cp = Q.
P ∩Q⊆Q

Rezultă atunci Q\P = Q\(P ∩ Q) = (C1 \C0 ) ∪ (C2 \C1 ) ∪ ... ∪ (Cp \Cp−1 ) ∈ C. Prin urmare avem:

∀P, Q ∈ S, Q\P ∈ C. (5)

(5) (4) \
n
Cum Ai , Bj ∈ S, ∀i ∈ 1, m, ∀j ∈ 1, n ⇒ Ai \Bj ∈ C, ∀i ∈ 1, m, ∀j ∈ 1, n ⇒ (Ai \Bj ) ∈ C, ∀i ∈ 1, m.
j=1
[
m [
n [
m \
n \
n \
n
Deoarece A\B = Ai \ Bj = (Ai \Bj ) şi (Ai \Bj ) ∩ (Ai′ \Bj ) ⊆ Ai ∩ Ai′ = ∅ pentru i 6= i′ , din
i=1 j=1 i=1 j=1 j=1 j=1
(2) rezultă că A\B ∈ C. Prin urmare avem:

∀A, B ∈ C, A\B ∈ C. (6)

Deoarece A ∪ B = (A\B) ∪ (B\A) ∪ (A ∩ B), iar A\B, B\A ∈ C (din (6)) şi A ∩ B ∈ C (din (3)), din (2) obţinem
că A ∪ B ∈ C. Deci avem:

∀A, B ∈ C, A ∪ B ∈ C. (7)
Din (6) şi (7) obţinem că C este un inel. Cum S ⊆ C rezultă

C(S) ⊆ C. (8)
[
m
Fie acum A ∈ C şi fie A1 , A2 , ..., Am ∈ S astfel ı̂ncât A = Ai şi Ai ∩ Aj = ∅ pentru i 6= j.
i=1
Cum S ⊆ C(S) şi C(S) este un inel, avem că Ai ∈ C(S), ∀i = 1, m şi deci, A ∈ C(S). Prin urmare

C ⊆ C(S). (9)

Din (8) şi (9) rezultă C(S) = C.

Exemplul 1.13 Fie X = R şi S = {(a, b] | a, b ∈ R, a < b} ∪ {∅}. Deoarece S este un semiinel de mulţimi
rezultă:
( )
[
n
C(S) = A ⊆ R | ∃ {(ai , bi ]}i=1,n ⊆ S astfel ı̂ncât A = (ai , bi ] şi (ai , bi ] ∩ (aj , bj ] = ∅ pentru i 6= j ∪ {∅}.
i=1

Exerciţiul 1.14 Fie X 6= ∅ şi L ⊆ P(X) o latice de mulţimi. Atunci avem:

( )
[
n
C(L) = A ⊆ X| ∃{Ai , Bi }i=1,n ⊆ L astfel ı̂ncât A = (Ai \ Bi ) şi (Ai \ Bi ) ∩ (Aj \ Bj ) = ∅ pentru i 6= j .
i=1

5
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

Definiţia 1.15 Fie X 6= ∅ şi un şir de submulţimi (An )n∈N ⊆ P(X).

[
1) Şirul (An )n∈N se numeşte monoton crescător (sau ascendent) dacă An ⊆ An+1 , ∀n ∈ N. În acest caz An
n∈N
se numeşte limita şirului şi o vom nota cu lim An .
\ Şirul (An )n∈N se numeşte monoton descrescător (sau descendent) dacă An ⊇ An+1 , ∀n ∈ N. În acest caz
2)
An se numeşte limita şirului şi o vom nota cu lim An .
n∈N
[\
3) Se numeşte limita inferioară a şirului (An )n∈N mulţimea Ak , pe care o notăm cu lim inf An .
n k≥n
\[
4) Se numeşte limita superioară a şirului (An )n∈N mulţimea Ak , pe care o notăm cu lim sup An .
n k≥n

\ [
Observaţia 1.16 Fie (An )n∈N ⊆ P(X) un şir de mulţimi şi fie Cn = Ak , Dn = Ak , ∀n ∈ N. Atunci
k≥n k≥n
(Cn ) este ascendent cu lim Cn = lim inf An , iar (Dn ) este descendent cu lim Dn = lim sup An .

Propoziţia 1.17 Fie X 6= ∅ şi C ⊆ P(X) un inel de mulţimi. Dacă (An )n∈N ⊆ C, atunci există un şir
(Bn )n∈N ⊆ C astfel ı̂ncât:
1) B[n ⊆ An , ∀n
[ ∈ N;
2) Bn = An ;
n∈N n∈N
3) Bm ∩ Bn = ∅ pentru m 6= n.
[
n−1
Demonstraţie. 1) Definim B0 = A0 şi Bn = An \ Ak , ∀n ∈ N∗ . Atunci avem B0 ∈ C şi ∀n ∈ N∗ :
k=0
 [
n−1
(Ak ) ⊆ C
⇒ Ak ∈ C ⇒Bn ∈ C.
C inel
k=0

Deci (Bn ) ⊆ C. [ [
De asemenea avem Bn ⊆ An , ∀n ∈ N, de unde rezultă Bn ⊆ An .
[ n∈N n∈N
2) Fie un x ∈ An . Atunci mulţimea {n ∈ N | x ∈ An } 6= ∅ şi cum mulţimea numerelor naturale este bine
n∈N
[
ordonată, există n0 = min{n ∈ N | x ∈ An }. Atunci x ∈ An0 şi x 6∈ Ak , ∀k < n0 , adică x ∈ Bn0 . Deci x ∈ Bn .
[ [ [ [ n∈N
Prin urmare An ⊆ Bn , care implică Bn = An .
n∈N n∈N n∈N n∈N !
[
n−1 [
n−1
3) Fie m, n ∈ N, m 6= n. Presupunem că m < n. Atunci Am ⊆ Ak şi deci Bm ∩Bn ⊆ Am ∩ An \ Ak = ∅,
k=0 k=0
de unde obţinem că Bm ∩ Bn = ∅.

Definiţia 1.18 Fie X 6= ∅.

a) O familie A ⊆ P(X) se numeşte δ−inel dacă:
1. A este inel de mulţimi,
\
2. ∀(An )n∈N ⊆ A, An ∈ A.
b) O familie A ⊆ P(X) se numeşte σ−inel (sau clan borelian) dacă:
1. A este inel de mulţimi,
[
2. ∀(An )n∈N ⊆ A, An ∈ A.
c) O familie A ⊆ P(X) se numeşte σ-algebră dacă:
1. A este σ-inel de mulţimi,
2. X ∈ A.

Exerciţiul 1.19 Fie X 6= ∅.

1) Atunci P(X) şi {∅, X} sunt σ−algebre, respectiv cea mai mare şi cea mai mică σ−algebră de părţi ale lui X,
ı̂n sensul relaţiei de incluziune.
2) Dacă X este o mulţime nenumărabilă atunci A = {A ⊆ X | card(A) ≤ ℵ0 } este un σ−inel, dar nu este
σ−algebră.
3) Dacă X este o mulţime infinită atunci A = {A ⊆ X | card(A) ≤ ℵ0 sau card(cA) ≤ ℵ0 } este o σ−algebră.

6
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

Propoziţia 1.20 Orice σ−inel este un δ−inel.

[
Demonstraţie. Fie o mulţime nevidă X şi A ⊆ P(X) un σ−inel. Fie un şir (An )n∈N ⊆ A şi A = An .
n
Deoarece A este σ−inel, rezultă că A ∈ A şi A \ An ∈ A, ∀n. Atunci avem:
!
\ [ \
A\ An = (A\An ) ∈ A ⇒ A\ A\ An ∈ A.
n n n
| T {z T }
A∩ An = An
n n
\
Deci An ∈ A şi deci A este un δ−inel.
n

Corolar 1.21 Fie X o mulţime nevidă şi A ⊆ P(X) un σ−inel. Atunci:

i) Pentru orice şir monoton (crescător sau descrescător) (An ) ⊆ A avem lim An ∈ A.
ii) Pentru orice şir (An ) ⊆ A avem lim inf An , lim sup An ∈ A.

Exerciţiul 1.22 Orice intersecţie nevidă de δ−inele (σ−inele, σ−algebre) este un δ−inel (σ−inel, σ−algebră).

Definiţia 1.23 Fie X 6= ∅ şi F ⊆ P(X), F 6= ∅.

a) Se numeşte δ−inelul generat de familia F mulţimea
T
δ(F) = D.
D δ−inel
F ⊆D

b) Se numeşte σ−inelul generat de familia F mulţimea

T
σ(F) = S.
S σ−inel
F ⊆S

c) Se numeşte σ−algebra generată de familia F mulţimea

T
A(F) = A.
A σ−algebra
F ⊆A

Din Exerciţiul 1.22 rezultă că δ(F) este un δ−inel. δ(F) este cel mai mic δ−inel, ı̂n sensul relaţiei de incluziune,
care conţine pe F. De asemenea, σ(F) este cel mai mic σ−inel care conţine pe F, iar A(F) este cea mai mică
σ−algebră care conţine pe F.

Exerciţiul 1.24 Fie X 6= ∅ şi F, F1 , F2 ⊆ P(X) nevide. Atunci avem:

1) F ⊆ σ(F);
2) F = σ(F) ⇔ F este σ−inel;
3) F1 ⊆ F2 ⇒ σ(F1 ) ⊆ σ(F2 ).
Proprietăţi similare avem şi pentru δ−inele şi σ−algebre.

Exerciţiul 1.25 Fie X 6= ∅ şi D ⊆ P(X) un δ−inel de mulţimi. Atunci

( )
[
σ(D) = A ⊆ X| ∃{An }n∈N ⊆ D astfel ı̂ncât A = An .
n∈N

Definiţia 1.26 Fie X 6= ∅. O familie nevidă M ⊆ P(X) se numeşte familie monotonă de mulţimi dacă pentru
orice şir monoton (An ) ⊆ M avem lim An ∈ M.

Exerciţiul 1.27 Au loc următoarele:

a) Orice σ−inel este o familie monotonă.
b) Dacă o familie monotonă este inel atunci aceasta este şi σ−inel.

Exerciţiul 1.28 Orice intersecţie nevidă de familii monotone este o familie monotonă.

7
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

Definiţia 1.29 Fie X 6= ∅ şi F o familie nevidă de submulţimi ale lui X. Se numeşte familia monotonă generată
de F mulţimea \
M(F) = M.
M familie monotonă
F ⊆M

Din Exerciţiul 1.28 rezultă că M(F) este cea mai mică familie monotonă, ı̂n sensul relaţiei de incluziune, care
conţine pe F.

Exerciţiul 1.30 Fie X 6= ∅ şi F, F1 , F2 ⊆ P(X) nevide. Atunci avem:

1) F ⊆ M(F);
2) F = M(F) ⇔ F este familie monotonă;
3) F1 ⊆ F2 ⇒ M(F 1 ) ⊆ M(F 2 ).

Teorema 1.31 Fie X 6= ∅ şi E ⊆ P(X) o algebră de mulţimi. Atunci M(E) = A(E).
Demonstraţie. Deoarece A(E) este un σ−inel, A(E) este o familie monotonă şi cum E ⊆ A(E) rezultă că
M(E) ⊆ A(E). Pentru a arăta incluziunea inversă vom arăta mai ı̂ntâi că M(E) este o algebră.
Fie A ∈ E şi fie L(A) = {E ∈ P(X)|E \ A ∈ M(E), A \ E ∈ M(E), E ∪ A ∈ M(E)}. Cum E este o algebră şi
E ⊆ M(E), rezultă că ∀E ∈ E, E ∈ L(A). Prin urmare E ⊆ L(A) (şi deci L(A) 6= ∅). Observăm de asemenea că
E ∈ L(A) ⇔ A ∈ L(E). Cum M(E) este o familie monotonă, rezultă imediat că L(A) este o familie monotonă
şi ı̂ntrucât E ⊆ L(A), obţinem că M(E) ⊆ L(A). De aici rezultă: E ∈ M(E) ⇒ E ∈ L(A) ⇒ A ∈ L(E).
Prin urmare, dacă E ∈ M(E), atunci A ∈ L(E), ∀A ∈ E. Deci E ⊆ L(E) şi deci M(E) ⊆ L(E). Cum
M(E) ⊆ L(E), ∀E ∈ M(E), din definiţia lui L(E), urmează că M(E) este un inel. Deoarece X ∈ E ⊆ M(E),
rezultă că M(E) este o algebră. Din Exerciţiul 1.27(b) obţinem atunci că M(E) este o σ−algebră şi prin urmare
A(E) ⊆ M(E).

X 6= ∅. Se numeşte topologie pe X, orice familie nevidă τ ⊆ P(X) astfel ı̂ncât:

Definiţia 1.32 Fie S
1) ∀(Ai )i∈I ⊆ τ, Ai ∈ τ ,
i∈I
2) ∀A, B ∈ τ, A ∩ B ∈ τ ,
3) X, ∅ ∈ τ .
În acest caz (X, τ ) se numeşte spaţiu topologic.

Fie (X, τ ) un spaţiu topologic. Elementele lui τ se numesc mulţimi τ −deschise. O mulţime A ⊆ X se numeşte
τ −ı̂nchisă dacă cA este τ −deschisă. Notăm Fτ = {F ⊆ X| F este τ −ı̂nchisă}.

Definiţia 1.33 Dacă (X, τ ) este un spaţiu topologic, A(τ ) se numeşte σ−algebra mulţimilor τ −boreliene şi se
notează cu Bτ .

Exerciţiul 1.34 Fie (X, τ ) un spaţiu topologic. Atunci Bτ = A(Fτ ) = A(C(τ )) = A(C(Fτ )).

Exerciţiul 1.35 Fie (X, k·k) un spaţiu normat finit dimensional, τ topologia normei şi Kτ familia submulţimilor
τ −compacte. Atunci Bτ = A(Kτ ).

Exerciţiul 1.36 Fie X = R şi următoarele familii de mulţimi:

τ0 = topologia uzuală a lui R,
I1 = {(a, b) | a, b ∈ R, a < b},
I2 = {(a, b) | a, b ∈ Q, a < b},
I3 = {(a, b] | a, b ∈ R, a < b},
I4 = {[a, b) | a, b ∈ R, a < b},
I5 = {[a, b] | a, b ∈ R, a ≤ b},
Atunci avem Bτ0 = A(I 1 ) = A(I 2 ) = A(I 3 ) = A(I 4 ) = A(I 5 ).
Cu notaţiile de la exerciţiul precedent, vom determina ı̂n continuare cardinalul familiei Bτ0 . Pentru aceasta vom
utiliza teorema următoare, a cărei demonstraţie poate fi citită ı̂n lucrarea [2], vol.1, pag.120.

Teorema 1.37 (teorema lui Hewitt şi Stromberg) Fie X 6= ∅, F ⊆P(X) aşa ı̂ncât ∅ ∈ F şi card(F) =
α ≥ 2. Atunci card(A(F)) ≤ αℵ0 .

Teorema 1.38 Cardinalul mulţimii Bτ0 este egal cu puterea continuului.

8
D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 1 CLASE DE MULŢIMI

Demonstraţie. Puterea continuului este numărul cardinal c = card(R) = card(P(N)) = 2ℵ0 .

Considerăm funcţia f : Q × Q → I2 ∪ {∅}, definită prin

 {x ∈ R | a < x < b}, a < b
f (a, b) = {x ∈ R | b < x < a}, b < a , ∀(a, b) ∈ Q × Q.

∅, a = b

Deoarece f este surjectivă, obţinem:

card(I2 ) ≤ card(I2 ∪ {∅}) ≤ card(Q × Q) = card(Q) · card(Q) = ℵ0 · ℵ0 = ℵ0 . (10)

Pe de altă parte, {(−1, n)| n ∈ N} ⊆ I2 şi deci

ℵ0 = card({(−1, n)| n ∈ N}) ≤ card(I2 ). (11)

Din (10) şi (11) rezultă card(I2 ) = ℵ0 . Atunci, din Exerciţiul 1.36 şi Teorema 1.37 rezultă
ℵ0
card(Bτ0 ) = card(A(I 2 )) ≤ (card(I2 )) = ℵℵ0 0 .

Totodată avem
ℵ 0
2 ≤ ℵ0 ≤ 2ℵ0 ⇒ 2ℵ0 ≤ ℵℵ0 0 ≤ 2ℵ0 = 2ℵ0 ·ℵ0 = 2ℵ0 ⇒ ℵℵ0 0 = 2ℵ0 = c.
Prin urmare obţinem:
card(Bτ0 ) ≤ c. (12)
Deoarece {(0, b)| b ∈ R∗+ } ⊆ τ0 ⊆ Bτ0 , rezultă

c = card({(0, b)| b ∈ R∗+ }) ≤ card(Bτ0 ) (13)

Atunci, din (12) şi (13) obţinem card(Bτ0 ) = c.