Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

I. INTRODUCERE

Camil Petrescu a fost romancier, dramaturg, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în
literatura română, în special, ca și inițiator al romanului modern. Camil Petrescu prezintă realitatea în măsura în
care a cunoscut-o direct, prin propria experiență.
Prin cele două romane ale sale: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) și Patul lui
Procust (1933), Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic realizând astfel o sincronizare cu literatura
universală.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu a fost publicat în 1930.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu este un roman: modern, de tip
subiectiv, din perioada interbelică; psihologic; al experienței.
Geneza romanului. Într-un interviu din noiembrie 1930, C.Petrescu declara:„Am folosit aici material adunat
în decurs de cincisprezece ani”, deci romanul are acoperire documentară. La baza romanului stau mai multe
categorii de documente:
-jurnalul sublocotenentului Camil Petrescu, autorul a participat la primul război mondial;
-dar și cărți, articole din presa vremii și fotografii despre război;
Preocupările lui C.Petrescu pentru război datează încă din 1923 când publică volumul de poezii, intitulat
Versuri. În 1929 anunță că va publica un volum de nuvele-despre război-apoi va apărea în revista ”Vremea” o
informație că va publica două romane: Romanul Căpitanului Andreescu și Proces-verbal de dragoste și război.
Documentele enumerate mai sus stau doar la baza părții a doua a romanului, pe când prima parte este în întregime
ficțională.

1
 II. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA TEXTULUI NARATIV ÎNTR-O PERIOADĂ, ÎNTR-
UN CURENT/LITERAR SAU ÎNTR-O ORIENTARE TEMATICĂ; (6 PUNCTE)

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu aparține curentului modernist prin
următoarele trăsături:

1. Perspectiva narativă unică și subiectivă care înseamnă apariția unui narator-personaj, care este și
protagonistul romanului, Ștefan Gheorghidiu. Acesta stabilește legătura între lumea romanului și lumea
cititorului. Astfel, cititorul nu va putea cunoaște despre personajele și situațiile din roman, decât atât, cât îi va
permite naratorul-personaj. El se va confesa, va analiza lucrurile cu luciditate, va analiza situațiile, precum și
pe celelalte personaje. Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a naratorului-personaj,
viziunea ”avec” (”împreună cu”), care presupune existența unui narator implicat, focalizare internă.

2. Fluxul conștiinței. Fluxul conștiinței este o denumire dată romanului creat după primul război mondial
de Dorothy Richardson, James Joyce și Virginia Woolf. Acești scriitori sunt preocupați îndeosebi de viața
interioară, de reacțile individului la stimulii din afară. Flux al conştiinţei = (calc după engl. „stream of
consciousness") modalitate de reprezentare a vieţii interioare în ficţiune, caracteristică literaturii din anii
1920-1930, care mimează mişcările psihice şi cursul sinuos al gîndurilor spontane şi conduce la distrugerea
prezentării cronologice a evenimentelor. În esență, „fluxul conștiinței” se referă la faptul că un eveniment, o
frază poate declanșa rememorarea/reamintirea unor sentimente, experiențe, stări sufletești. De exemplu, în
romanul analizat discuția de la popotă pe care o aude și la caree participă protagonistul, declanșează
rememorarea/reamintirea celor 2 ani și jumătate de căsătorie cu Ela și îndoiala, grija leagă de fidelitatea ei.

3. Luciditatea autoanalizei – A te autoanaliza înseamnă a te supune analizei, a te supune introspecției adică, a-ți
face o analiză a propriei personalități, a propriei conștiințe. Personajul lui Camil Petrescu, Ștefan Gheorghidiu
își analizează fiecare stări trăire sau fiecare sentiment, cu luciditate, iar consecința este o suferință imensă. El
se supune citatului din drama Jocul ielelor de același autor: ”Câtă luciditate, atâta dramă ”;

4. Anticalofilismul. Termenul calofil provine din cuvintele. grecești „kallos”-culoare și ”philos” și înseamnă
„iubitor de”. În general, cuvântul calofil poate însemna=iubitor de frumos, dar și academic, pretențios,
colorat, un scris artificial. În romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu
alege un stil antocalofil, adică un scris sincer, neînfrumusețat, o naturalețe a scrisului.

5. Autenticitatea – originalitatea - trăsătura înțeleasă ca și identificarea actului de creație cu realitatea vieții.

Autenticitatea este susținută si de faptul că la baza romanului stă jurnalul de război al autorului și diverse
articole din presa vremii.

Este roman psihologic prin:

-teme, deoarece atât tema iubirii, cât și tema războiului reprezintă pentru protagonist două experiențe de
care îi vor schimba total concepția asupra vieții;
-conflict interior, protagonist - de obicei o conștiință problematizantă,
-utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice, precum: introspecție și monolog interior;

2
 III. COMENTAREA A DOUĂ EPISOADE/SECVENȚE RELEVANTE PENTRU TEMA TEXTULUI NARATIV STUDIAT;
(6 PUNCTE)

Temele romanului sunt iubirea și războiul. Acestea reprezintă două experiențe fundamentale de cunoaștere
care vor marca destinul protagonistului, Ștefan Gheorghidiu.

Temele romanului pot fi ilustrate prin două secvențe narative.

În primul capitol, intitulat La Piatra Craiului în munte, scena de la popota ofițerilor este sugestivă pentru tema iubirii.
Aflat la popota ofițerilor, naratorul-personaj Ștefan Gheorghidiu asistă la o discuție despre dragoste și infidelitate. În esență,
ofițerii prezintă și analizează un caz din epocă, intens popularizat în ziarele vremii: un bărbat își ucide soția infidelă și este
achitat. Această discție declanșează memoria afectivă a personajului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de
căsătorie cu Ela. Reamintirea întâmplărilor din timpul mariajului creează suferință și declanșează replica: „Cei ce se iubesc au
drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. De asemenea, tot acum Gheorghidiu își precizează cu maximă claritate
imaginea despre iubire: „O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie....trebuie timp și complicitate pentru formarea
ei”. Ca și toți eroii lui Camil Petrescu și Gheorghidiu caută mereu certitudini, deoarece toți acești eroi trăiesc o singură dată un
mare sentiment.

În al doilea capitol, intitulat Diagonalele unui testament, se descrie procesul de înfiripare și înflorire a iubirii dintre cei
doi, dar se atrage atenția și asupra unor trăsături ascunse ale caracterului Elei, pe care protagonistul se pare că nu le sesizase.
Protagoniștii se cunosc încă din studenție: Ștefan era student la filozofie, se căsătoresște din dragoste cu Ela (studentă la
litere), orfană, crescută de o mătușă. Ștefan analizează etapele dezvoltării iubirii pentru Ela: „Iubești mai întâi din milă, din
îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită”, dar la o autoanaliză lucidă, el va mărturisi: „Începusem
totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele
mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”
După căsătorie cei doi trăiesc modest, boem, ca orice cuplu de studenți. Dar echilibrul tinerei familii este tulburat o
dată cu deschiderea testamentului unchiului Tache, prin care Gheorghidiu intră în posesia unei moșteniri bogate. Cu prilejul
deschiderii testamentului, Ela i se revelă pentru prima oară soțului ei altfel: se implică în discuțiile despre bani și îl susține pe
soțul ei să lupte pentru moștenire. Acest aspect îl nemulțumește profund pe Ștefan care mărturisește: „Aș fi vrut-o mereu
feminină, deasupra acestor discuții vulgare”. După intrarea în posesia moștenirii totul se schimbă pentru cei doi. Ela se
dovedește a fi atrasă de viața mondenă, cuplul își schimbă prietenii, frecventează lumea mondenă („lumea bună”a
Bucureștiului). Din acest moment cuplul intră într-o criză matrimonială care culminează cu excursia de la Odobești

3
 IV. ANALIZA A DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ, DE COMPOZIȚIE ȘI DE LIMBAJ, SEMNIFICATIVE PENTRU TEXTUL
NARATIV STUDIAT(ACȚIUNE, CONFLICT, RELAȚII SPAȚIALE ȘI TEMPORALE, INCIPIT, FINAL, TEHNICI NARATIVE,
INSTANȚELE COMUNICĂRII NARATIVE, PERSPECTIVĂ NARATIVĂ, REGISTRE STILISTICE, LIMBAJ ETC.); (6 PUNCTE)

Elemente de compoziție de structură și de limbaj:

Titlul romanului fusese inițial Proces-verbal de dragoste și război. Ulterior, a fost schimbat în Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război. Titlul este complex, amplu și analitic. Titlul are valoare denotativă, indicând
atât temele, cât și cele două părți ale romanului.

Perspectiva narativă unică și subiectivă care înseamnă apariția unui narator-personaj, care este și
protagonistul romanului, Ștefan Gheorghidiu. Acesta stabilește legătura între lumea romanului și lumea cititorului.
Astfel, cititorul nu va putea cunoaște despre personajele și situațiile din roman, decât atât, cât îi va permite
naratorul-personaj. El se va confesa, va analiza lucrurile cu luciditate, va analiza situațiile, precum și pe celelalte
personaje. Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a naratorului-personaj, viziunea ”avec”
(”împreună cu”), care presupune existența unui narator implicat, focalizare internă.

Incipitul romanului este cuprins la începutul capitolului I. La Piatra Craiului, în munte, unde sunt fixate detalii
temporate-primăvara anului 1916, dar și spațiale: frontul din apropierea Bucureștiului.
În finalul romanului ne apare un Ștefan Gheorghidiu, schimbat, vindecat de gelozie și cu o altă persepectivă
asupra vieții.

Timpul romanului. Primul capitol La Piatra Craiului, în munte pune în evidență cele două planuri temporale
din discursul narativ:
1. un timp al narării (prezentul frontului)
2. un timp narat (trecutul poveștii de dragoste).
Persectiva temporală este discontinuă, specifică unui roman modern. Această perspectivă se realizează prin:
flashback și feedback.
Spațiul în care se petrec evenimentele este diversificat. În primul capitol La Piatra Craiului. În munte,
evenimentele se petrec pe front. În prima parte a romanului acțiunea se petrece în București și în jurul capitalei: de
exemplu excursiile făcute în provincie. În partea a doua a romanului evenimentele se petrec tot pe front, dar și la
București (în final).

4
Construcția discursului narativ: textul narativ este structurat în două părți (sau două cărți):
1. Ultima noapte de dragoste - o parte pur ficțională, în care personajul-narator Ștefan Gheorghidiu își
rememorează povestea de dragoste trăită alături de Ela, dar și imaginea căsătoriei nereușite și aspirația spre
o iubire desăvârșită, perfectă.
2. Întâia noapte de război - construită sub forma jurnalului de campanie a lui Ștefan Gheoghidiu - este o parte
caracterizată prin autenticitate, fiind inspirată din fapte reale. Această parte descrie primul război mondial, cu
oameni și fapte având la bază jurnalul autorului.

Cu privire la caracterul ficțional al primei cărți și cel autentic al cărții a doua, autorul însuși Camil Petrescu a adus
următoarele lămuriri: „Prin urmare… volumul întâi e aproape în întregime ficțiune(afară de primele pagini), iar
volumul doi, aproape în întregime după note de război (cu excepția câtorva note și dialoguri).”

Unitatea romanului este asigurată de conștiința unică a personajului-narator care analizează lucid, atât aspectele
iubirii, cât și cele ale războiului. La unitatea romanului contribuie și scena de la popota ofițerilor, din capitolul I: La
Piatra Craiului, în munte, capitol considerat un artificiu compozițional.

Analiza subiectului romanului evidențiază existența a două planuri narative:

1. Planul interior, subiectiv (care se referă la analiza lucidă a unor trăiri, sentimente puternice precum iubire,
gelozie pasională, dezamăgire, inadaptare etc.)
2. Planul exterior, obiectiv (care se referă la relatarea unor întâmplări, fapte, etc.)
Prin monolog interior, Ștefan Gheorghidiu analizează cu luciditate ambele planuri

Construcția subiectului
Romanul debutează printr-un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol La Piatra Craiului, în munte
este posterioară întâmplărilor relatate în restul părții I sau a Cărții I. Capitolul pune în evidență cele două planuri
temporale ale romanului: timpul narării (prezentul frontului) și timpul narat(prezentul poveștii de iubire).
Expozițiunea. În primăvara anului 1916, Ștefan Gheorghidiu se afla pe Valea Prahovei, fiind înrolat în armata
română. La popota ofițerilor asistă la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la o întâmplare aflată din
presă: un bărbat care își ucide soția infidelă este achitat. Această scenă declanșează memoria afectivă a personajului,
trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de căsătorie cu Ela.

5
 Ca și la Marcel Proust un eveniment exterior (aici scena de la popotă) declanșează reamintirea unor
întâmplări trăite. Dacă la Marcel Proust se vorbește despre fluxul memoriei involuntare pentru că evenimentele
nu sunt rememorate în ordinea în care s-au întâmplat, ci haotic, la Camil Petrescu evenimentele nu doar că sunt
ordonate cronologic, ci sunt analizate lucid (pentru că aici intervine memoria voluntară).
La Marcel Proust, eroul doar retrăiește trecutul, pe când la Camil Petrescu, personajul-narator îl retrăiește
și apoi îl analizează, respectiv îl interpretează. Reamintirea întâmplărilor din timpul mariajului creează suferință și
declanșează replica: „Cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. De asemenea, tot acum
Gheorghidiu își precizează cu maximă claritate imaginea despre iubire: „O iubire mare e mai curând un proces de
autosugestie....trebuie timp și complicitate pentru formarea ei”. Ca și toți eroii lui Camil Petrescu și Gheorghidiu
caută mereu certitudini, deoarece toți acești eroi trăiesc o singură dată un mare sentiment.
Citatul aflat la începutul capitolul al II-lea al romanului: Diagonalele unui testament ne introduce brusc în
acțiune și conține intriga romanului: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că
mă înșală”.
Desfășurarea acțiunii. În roman eroii se cunosc din studenție și sentimentele care îi apropie sunt unice:
Ștefan era student la filozofie, se căsătoresște din dragoste cu Ela (studentă la litere), orfană, crescută de o mătușă.
Ștefan mărturisește și descire etapele dezvoltării iubirii pentru Ela. Iubirea sa s-a născut din duioșie: „Iubești mai întâi
din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită”, dar la o autoanaliză lucidă, el va
mărturisi ca de fapt iubirea aceasta s-a născut mai ales din orgoliu: „Începusem totuși să fiu măgulit de admirația pe
care o avea toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, și
cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”
După căsătorie cei doi trăiesc modest, boem, ca orice cuplu de studenți. Dar echilibrul tinerei familii este
tulburat o dată cu deschiderea testamentului, prin care Gheorghidiu intră în posesia unei moșteniri bogate de la
unchiul său Tache. Într-un decor balzacian Gheorghidiu își va înfrunta ambii unchi, care îi jignesc amintirea tatălui,
dar și pe el:
-pe Tache (ursuz, avar și bătrân-personaj care amintește de tipul balzacian al avarului),
-dar și pe Nae „unul dintre cei mai deștepți și mai periculoși oameni din Țara Românească”, personaj care reprezintă
tipul balzacian al arivistului.
Cu prilejul deschiderii testamentului, Ela i se revelă pentru prima oară soțului ei altfel: se implică în discuțiile
despre bani și îl susține pe soțul ei să lupte pentru moștenire. Acest aspect îl nemulțumește profund pe Ștefan care
mărturisește: „Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare”. După intrarea în posesia moștenirii
totul se schimbă pentru cei doi. Ela se dovedește a fi atrasă de viața mondenă, cuplul își schimbă prietenii,

6
frecventează lumea mondenă („lumea bună”a Bucureștiului). Din acest moment cuplul intră într-o criză
matrimonială care culminează cu excursia de la Odobești, prilejuită de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena. În
timpul excursiei Ela îi acordă o atenție exagerată unui anume domn G., un avocat obscur, care după opinia lui Ștefan
îi va deveni mai târziu amant. Totul se reflectă în conștiința lui Gheorghidiu care meditează mereu asupra conștiinței
sale individuale, asupra conflictului cu el însuși, pentru că în cazul lui pasiunea și rațiunea se află într-o luptă
continuă. El se străduiește să-și mascheze zbuciumul sufletesc, să se adapteze situației, dar de fiecare dată
luciditatea lui învinge. După o scurtă despărțire cei doi se împacă, între timp se fac pregătiri pentru război, iar Ștefan
se înrolează în armata română. Gheorghidiu cere o permisie pentru a verifica dacă soția lui îl înșală, dar faptul nu se
realizează pentru că izbucnește războiul.
A doua experiență în planul cunoașterii o reprezintă RĂZBOIUL, iar „absolutul morții eclipseză absolutul
iubirii” (Dumitru Micu). Imaginea războiului e demitizată, la fel ca și în romanele lui Stendhal. Frontul înseamnă haos,
mizerie, măsuri absurde, învălmășeală, dezordine. Dacă la Stendhal eroii sunt corecți, patrioți și totuși sfârșesc tragic
la fel se întâmplă și în cazul romanului lui Camil Petrescu. În plus Camil Petrescu este preocupat să descrie ceea ce se
petrece în sufletul luptătorului, adică drama individuală și mai puțin drama colectivității.
Punctul culminant. Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului și
tragismul confruntării cu moartea. Amenințarea continuă a morții îi egalizează pe indivizi rezultând nevoia de
solidaritate umană. Lui Gheorghidiu i se pare că ordinele se bat cap în cap, ar armata parcă face manevre și nu
realizează o pregătire reală pentru război.
În situații limită simțurile devin mai accentuate, iar experiențele sunt trăite cu maximă intensitate. Războiul e
privit ca și o confruntare directă și reală cu moartea: „Ne privim unii pe alții cu o nedumerire de animale duse la
abator”. Viața soldaților ține de hazard, iar eroismul este înlocuit cu spaima de moarte. Ceea ce se păstrează în om
mai este doar instinctul de supraviețuire. Ștefan Gheorghidiu mărturisea: „Nu mai e nimic omenesc în noi”.
Deznodământul. Drama colectivă a războiului a pus în umbră drama individuală a iubirii. Rănit și spitalizat,
Gheorghidiu, se întoarce acasă, la București, dar se simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela. Acum nu mai stă să
caute certitudini, nu se mai îndoiește de nimic este prea obosit de experiența distrugătoare a frontului. O privește pe
Ela doar cu indiferența „cu care privești un tablou”. Acum e hotărât să o părăsească și îi lasă un bilet:
„I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț, la cărți,.... de la lucruri personale la amintiri.
Adică tot trecutul.”
Protagonistul romanului, Stefan Gheorghidiu trăiește un acut și intens conflict interior. În sufletul
personajului se dă o luptă continuă între rațiune (analizează cu luciditate toate aspectele realității, comportamentul,
gesturile și limbajul soției sale Ela, suspectând-o că îl înșeală) și pasiune (dragostea pătimașă, intensă pe care o simte
pentru Ela).

7
 Ștefan Gheorghidiu, personajul-narator reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care
trăiește drama îndrăgostitului de absolut. Gândurile și sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de
cititor, decât în măsura în care el va permite.
Ela este cel mai „misterios” personaj al romanului pentru că tot comportamentul ei este mediat de viziunea
personajului-narator. Ela reprezintă tipul feminității, ilustrând motivul cuplului și al iubirii nerealizate.
Prin introspecție și monolog interior (tehnici ale analizei psihologice) Ștefan Gheorghidiu percepe cu
luciditate: trăiri, sentimente, reflecții ori fapte, tipuri umane, relația cu alte personaje.

Prin formula narativă abordată în romanul studiat, Camil Petrescu schimbă viziunea asupra unor teme,
precum iubirea și războiul, din literatura tradițională.
Asemenea scriitorilor inovatori de la începutul secolului al XX-lea, precum Ernest Hemingway, Camil
Petrescu polemizează cu romanul tradițional, demitizează imaginea idilizată a frontului, scoțând în evidență
situațiile absurde, ororile și efectele războiului.
Relatarea și povestirea, tipice romanului tradițional, sunt înlocuite în romanul modern cu analiza și
interpretarea, de aceea accentul va cădea pe analiza evenimentelor și a gândurilor, stărilor, sentimentelor.

V. CONCLUZII

În concluzie, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu este un roman modern
de tip subiectiv prin: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, memoria afectivă, fluxul conștiinței,
narațiunea la persoana I, anticalofilism, autenticitatea trăirii.