Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu

Ştefan Gheorghidiu este protagonistul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de
Camil Petrescu, un personaj complex, alter-ego al autorului.
Student sărac, la Filozofie, căsătorit din dragoste cu o studentă din aceeaşi categorie socială, pe nume
Ela, Ştefan devine bogat peste noapte prin surprinzătorul testament lăsat de unchiul său, Tache Gheorghidiu, apoi
sublocotenent în armata română, în timpul Primului Război Mondial.
Are un spirit introvertit, neliniştit. Ca şi celelalte personaje camilpetresciene este un intelectual însetat de
absolut, un lucid şi un analitic trăind la maximum fiecare moment al existenţei („Câtă luciditate atâta conştiinţă,
câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă.”). Trăsăturile sale le deducem din gesturile şi vorbele lui, din
autocaracterizare şi din caracterizare indirectă. Drama lui Ghiorghidiu se consumă în două direcţii:
Prima ar fi o dramă a iubirii înşelate, nu a geloziei, ci a setei de certitudine „nu, n-am fost nicio secundă
gelos, deşi am suferit atât din cauza iubirii". Tânărul îşi constituia ideea despre dragoste într-un mod mitic, era de
părere că fiecărui barbat îi este destinată o singură femeie, de la începutul lumii. Aşa se face că, pe baza acestui
sentiment de iubire pentru Ela, Ştefan ajunge să declare că îndrăgostiţii „au drept de viaţă şi de moarte unul asupra
celuilat”, că „orice iubire e ca un monodeism”. Ştefan Gheorghidiu credea ca iubirea s-a înrudi cu moralitatea:
„Iubeşti mai întâi din milă, din datorie, din duioşie", încercând să se păcălească pe sine că acest sentiment ar putea fi
poruncit raţional: „Iubirea e mai curând un proces de autosugestie". El e un idealist, un problematic care vizează
la o iubire absolută care se consumă in alte spaţii decât cele reale: „sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, în
ezitări, fâlfâiri şi în mici zboruri ca un roi de fluturi deasupra unor plante".
Realitatea pragmatică provoacă destrămarea cuplului, întrucât "descompunerea mecanismului iubirii nu
rezolvă şi existenţa iubirii", afirmă exegetul Marian Popa. Nici în plan sentimental, nici în plan social el nu găseşte
un punct de sprijin durabil şi trăieşte dureros drama omului singur, inflexibil moral, intransigent şi orgolios,
neputând să facă niciunul dintre compromisurile cerute de societatea în care trăieşte, afacerile în care încercase să se
implice fiind în dezacord cu firea lui cinstită, însufleţită de idei înălţătoare, de concepte profund intelectuale.
Pasionat de filozofie, înzestrat intelectual, Ştefan trăieşte în sfera ideilor pure, a cărţilor, o lume în totală contradicţie
cu pragmatica realitate a unchiului Tache, a lui Nae Gheorghidiu şi Tănase Lumânăraru, cu care eroul nu are nicio
legătură spirituală.
Căutând în permanenţă certitudini care să-i confirme unicitatea sentimentului de iubire, dar neputând afla
siguranţa liniştitoare, se simte obosit şi hotărăşte să se despartă definitiv de soţie, la care se uită, cu indiferenţa „cu
care priveşti un tablou" şi căreia îi lasă o bună parte din averea pe care ea o preţuia, se pare, în mod deosebit: „i-am
scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot
trecutul".
A doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul, frontul, o
experienţă trăită direct. Imaginea războiului este demitizată, nimic eroic, nimic înălţător, războiul este tragic şi
absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi, murdărie, şi mai ales frică, spaimă, disperare, moarte.
Faptele sunt expuse cu precizia calendaristică a jurnalului de front, fiind înregistrate cu scrupulozitate de
Gheorghidiu. Spiritul polemic al personajului-narator evidenţiază, prin stilul indirect liber, discuţiile demagogice
din Parlament privind pregătirea armatei pentru război, ignoranţa şi cinismul politicienilor, falsul patriotism şi
iresponsabilitatea celor răspunzători de soarta ţării. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu dezvăluie
tragismul confruntării cu moartea, eroul însuşi privindu-se din exterior ca pe un obiect, având sentimentul unui
cataclism. Notaţiile personajului-narator în jurnalul de campanie privind războiul se disting prin autenticitate şi
luciditate, viaţa oamenilor este la cheremul hazardului, unul dintre soldaţi silabiseşte întruna, obsesiv: „Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu".
Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un obuz a retezat capul lui Amariei
şi el „fugea aşa, fără cap". Din notele aflate în subsolul paginilor, rezultă că ziua retragerii a fost „cea mai cumplită
zi [...], cea mai groaznică pentru mine şi prin consecinţele ei şi prin amintirea ei; timp de nouă ani am retrăit-o
mereu în vis!". Rănit şi spitalizat, se întoarce acasă la Bucureşti, dar Ela i se pare o străină şi, gândindu-se la
suferinţele pricinuite de ea, Ştefan se simte detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost, drama iubirii lui intră definitiv
în umbră, experienţa dramatică a frontului fiind decisivă.
Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa
să-1 dezumanizeze, se înalţă deasupra societăţii dominate de interese materiale, meschine, trăind o experienţă
morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul
supravieţuitor între toate personajele camilpetresciene.
Originalitatea modernă a personajului e dată de statutul intelectualului lucid, care despică firul în patru, de
subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de declanşarea, prin memorie involuntară, a dramei suferite din iubire, de
identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că autorul este în acelaşi timp personaj şi narator.
În concepţia lui George Gălinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om
inteligent [...], plin de subtilitate, de pătrundere psihologică [...] şi din acest monolog nervos se desprinde [...] o
viaţă sufletească [...], un soi de simfonie intelectuală".
Şerban Cioculescu afirmă - printre primii - că „nimeni ca dânsul [...] nu a izbutit să redea psihologia
combatantului, teroarea perpetuă a morţii, sentimentul insuportabil al necunoscutului din faţă, aşteptarea luptei
adevărate", iar Pompiliu Constantinescu apreciază că „Camil Petrescu este primul scriitor român care descrie
războiul ca o experienţă directă. Jurnalul de campanie al lui Gheorghidiu e mărturia unui combatant şi inovaţia
unui artist care îşi confesează propria mutilare morală".