Camil Petrescu,

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Construcția subiectului
Semnificații
 Titlul
• Prin structura dihotomică, surprinde cele două
experiențe existențiale și cognitive trăite de
protagonist, iubirea și războiul, devenite si teme ale
cărții.
• Simbolul nopții sugerează incertitudinea personajului
care parcurge astfel două experiențe de cunoaștere.
• Succesiunea adjectivelor: ultima – întâia pune în
evidență capacitatea eroului de a depăși drama iubirii
înșelate și de a intra într-un alt orizont de cunoaștere.
Războiul îi revelează adevărata dramă a umanității și
are efect cathartic (eliberator).
 Incipitul

• Incipitul este modern, cu intrări multiple.

• Primele enunțuri au funcție de orientare situând actiunea
într-un cronotop real: În primavara anului 1916, ca
sublocotenent…luasem parte …la fortificarea Văii Prahovei,
între Bușteni și Predeal. Printr-un artificiu compozitional, în
primul capitol se regăsește tehnica punerii în abis, discuția
de la popotă, care motivează în plan artistic ieșirea din
timpul obiectiv și intrarea în cel psihologic.
• Finalul operei este deschis,modern, eroul se detașază de
trecut…
 Structura

• Romanul subiectiv focalizat pe analiza vieții interioare a

protagonistului este construit prin confesiune la persoana I,
urmărind fluxul amintirilor și al constiintei naratorului- personaj.
• După cum se poate vedea și din titlu, compoziţia cărții este
simetrică: două părţi, două teme.
• În interiorul romanului de război este inserat romanul iubirii și
geloziei.
• Prima parte (Ultima noapte de dragoste) reconstituie povestea
căsniciei, analiza unui sentiment (iubire- gelozie), în timp ce a
doua (Întâia noapte de război) poate fi considerată un jurnal de
front. Scriitorul folosește stilul anticalofil, în acord cu realitatea
prezentată cât mai veridic.
 Planuri/ discontinuitate

• Acțiunea romanului de analiză psihologică se desfășoară

pe două planuri: atât exterior (societatea, războiul) şi
interior (al conştiinţei eroului).
• Spaţiul esenţial este cel al conştiinţei. Eroul se
interiorizează.
• Timpul este relativizat, succesiunea cronologică este
suspendată, fiindcă eroul, mobilizat pe front în primul
capitol al cărții, se întoarce în trecut, cu doi ani în urmă pt
a relata povestea căsniciei lui cu frumoasa și superficiala
Ela, în capitolele 2 – 6 din prima parte a romanului, pentru
ca apoi să revină la planul războiului.
 Personajul

• Ștefan Gheorghidiu este reprezentativ pt condiția

intelectualului. El trăiește un război nevăzut, în care
îl plasează moștenirea oferită de unchiul lui bogat,
Tache, determinând schimbări ireversibile în viața
cuplului.
• Personaj problematic, ,,profesionist al îndoielii” ( cum
îl numește N. Manolescu), Gheorghidiu se defineşte
prin aspiraţia spre absolut. Ela este simbolul femeii
proiectate într-un ideal de feminitate. Iubirea este o
experienţă esenţială pentru împlinirea eroului.
 Raportarea la iubire
• Concepția despre iubire, dezvăluită în discuția de la popota
ofițerilor, este specifică unui intelectual, la care primează
rațiunea, în defavoarea pasiunii. Iubirea este un proces de
autosugestie cu etape bine definite: iubești din milă, din
îndatorire, pentru a nu înșela încrederea..., apoi îți schimbi grupul
de prieteni, îți organizezi viitorul în funcție de preferințele ei, vrei
succese pt a obține zâmbetul ei...
• Ela devine femeia-idee. Gheorghidiu îi absolutizează trăsăturile.
Ca un Pygmalion ce își sculptează o nouă Galatee, el face din Ela
femeia ideală. De aceea posibilitatea de a fi înșelat de femeia
proiectată în ideal, echivalează cu un eșec al conștiinței
provocând destrămarea interioară a protagonistului: Prăbușirea
mea lăuntrică era cu atât mai mare cu cât mi se rupsese totodată
și axa sufletească, încrederea în puterea mea de deosebire și
alegere, în vigoarea și eficacitatea inteligenței mele.
Secvențe semnificative pt evoluția personajului/ cuplului
1)Primirea moştenirii de la unchiul Tache marchează un moment-cheie în viaţa
tânărului cuplu. Testamentul unchiului îi uimeşte pe toţi, mai ales pe Gheorghidiu
care devine moştenitorul unei părţi importante din avere şi se vede atacat de toţi
ceilalţi pretendenți, inclusiv de mama şi sora lui. Iniţiativa îi aparţine celuilalt unchi
al lui Ştefan, Nae Gheorghidiu. Eroul cedează fara proces o parte, în fond
neînsemnată, din moştenire, însă este surprins neplăcut de îndârjirea cu care Ela ia
parte la dispută: ,,Aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia
mea porniri care dormitau latent, din strămoşi, în ea.”
Ela devine interesată de preocupările materiale, de vestimentaţie, de petreceri
mondene, se implică în afaceri, ceea ce îi provoacă o mare dezamăgire lui
Gheorghidiu, complet dezinteresat de aceste aspecte: ,,Aş fi vrut-o mereu feminină,
deasupra discuţiilor acestea vulgare”.
Schimbarea de profil a Elei face ca cei doi să devină expresii ale unor
sensibilităţi diferite. Ştefan se simte manipulat. El nu este interesat nici de afaceri,
nici de viaţa mondenă, superficială. Excursiile, seratele, mesele la restaurant şi toată
suita de distracţii în care se angajează Ela, vor fi prilejuri de tortură, în care eroul va
resimţi acut înstrăinarea soţiei.
Pe Ela succesul monden o face să adopte comportamentul celorlalte doamne,
incluzând flirtul de calitate joasă cu un cuceritor de profesie, elegant, bun dansator,
cu o vestimentaţie la modă, însă un ins banal, avocat fără procese.
2)Un moment torturant este excursia de la Odobeşti. Protagonistul are o revelație
neașteptată: ,,îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă”, ,,sub o madonă
crezută autentică ...un cap străin și vulgar”. Suferinţa este amplificată prin
încercarea de a-şi disimula adevăratele sentimente:,, În cele trei zile cât am stat la
Odobeşti am fost ca şi bolnav desi păream uneori de o veselie excesivă.”
Gheorghidiu înregistrează și analizează gesturile soției sale care ține să stea în
mașină lângă avocatul G., se așază la masă tot lângă el, gustă din mâncarea lui, deși
stie că este unul dintre gesturile preferate de Gheorghidiu, ceea ce îi mărește
suferința. Dansează cu avocatul G., îl caută mereu cu privirea, ignorându-și soțul.
Când Ștefan vrea o explicație a comportamentului ei, Ela se eschivează, se
comportă pueril, mimând nevinovăția.
Evitând mereu clarificarea situației, cei doi se despart, apoi se împacă,
provocând despărţiri şi împăcări succesive, aidoma unui joc de romburi alb-negre,
care par când a confirma, când a infirma infidelitatea soţiei.
Despărţirea temporară este departe de a reprezenta o soluţie. Viaţa lui
Gheorghidiu devine o ,,tortură”, nu mai poate citi nicio carte, părăseşte
universitatea, iar revederea întâmplătoare a Elei, în rochie albastră, îi produce
revelația unicităţii femeii iubite: ,,Simţeam că femeia asta era a mea, în exemplar
unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii.”
3) O altă secvență relevantă pentru evoluția cuplului este aceea în
care, întors pe neaşteptate dintr-o delegație, într-o noapte din
februarie, găseşte casa goală ,,ca un mormânt” fără Ela. Servitoarea
nu ştie ce explicaţii să-i dea, o caută pe la prieteni, în zadar. Trăiește
acut, cu luciditate, sentimentul esecului și al singurătății existențiale.
Ela apare a doua zi, nu-i oferă explicații pe moment, urmând
despărţirea şi înrolarea. Ulterior va găsi un bilet de la Anișoara.
Pentru Gheorghidiu, iubirea pură echivalează cu un război
interior: ,,Pentru mine dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, în
care eram veșnic de veghe, cu toate simțurile la pândă, gata să previn
orice pericol”. Cei doi nu pot fi multă vreme un cuplu întrucât
reprezintă caractere opuse.
În concluzie, raportată la iubire, drama personajului stă sub
semnul a două metafore: cea a patului procustian (a nepotrivirii
protagoniștilor) și cea a jocului ideilor, ielelor (cea a aspirației spre
absolut care îl caracterizează pe intelectualul Gheorghidiu).
 Raportarea la tema războiului
• Partea a doua a romanului, ,,Întâia noapte de război”, stă sub
semnul unei alte experienţe decisive pentru destinul eroului,
războiul. Aceeași sete de cunoaștere îl definește: ,,n-aș vrea să
existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi
face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul
meu sufletesc”.
• Aşa cum testamentul unchiului Tache determinase o schimbare
majoră în viaţa cuplului, intrarea României în război întrerupe
brusc preocuparea pentru fidelitatea sau infidelitatea soţiei.
Trecutul încetează să mai existe. Aşteptând cu înfrigurare
ordinul de plecare, Gheorghidiu este emoţionat la gândul că va
cunoaşte direct o realitate prezentată doar în cărţile de istorie.
 Războiul e cumplit. Ordinele se bat cap în cap ca la manevre, ilustrând
incapacitatea conducerii militare. Lipsa armamentului adecvat, a tacticilor de
luptă, diferenţa de pregătire a celor două armate care se confruntă, decalajul
numeric sunt aspecte evocate în paginile cărţii.
Experienţa cea mai traumatizantă o trăieşte la începutul retragerii, când
trebuie să-şi conducă oamenii printr-un baraj de artilerie. Bateria germană,
instalată pe o înălţime, avea în bătaia tunurilor armata română şi vâna metodic,
milimetric, soldaţii care străbăteau în fugă porţiunea în vederea retragerii.
Zgomotul asurzitor al exploziilor asaltează auzul, transformând oamenii în
animale instinctuale, hăituite : ,,întâia explozie îţi sparge urechile, te năuceşte, a
doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu eşti
mort...”
Replica cu rezonanţe biblice a unui soldat : ,,Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu!”, subliniază dimensiunea apocaliptică a acestei cumplite treceri prin
bariera morţii: ,,nu mai e nimic omenesc în noi”. Unul dintre soldaţi continuă să
alerge automat, chiar după ce un obuz îi retezase capul... În acest tablou
halucinant,protagonistul îşi înregistrează teama, panica, se întreabă dacă cei care
îi vânează sunt tot oameni sau dacă nu cumva el aparţine unei rase inferioare...
Problematica războiului fusese abordată şi în incipitul romanului.
Imaginea aşa-ziselor fortificaţii de pe Valea Prahovei este ilustrată în registru ironic,
sarcastic, evidențiind dezinformarea, falsa impresie a mass-mediei şi a partidelor
politice: ,,Despre Valea fortificată a Prahovei (care, în realitate, consta doar în ,, niște gropi
cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip și în consecință , zece porci țigănești, cu
boturi puternice, ar fi râmat într-o jumătate de zi, toate întăriturile) vorbea cu respect toată
ţara: parlamentul, partidele politice și presa ...”
Problema intrării României în război era dezbătută, de asemenea, în tren, în ziarele
vremii, în parlament etc. Discuţia din tren, ca şi cele din Cameră reînvie spiritul lui Caragiale
atât prin personaje, cât şi prin atmosferă... Avocatul Predescu, navetistul, utilizează o pleiadă
de gesturi, impresionând audienţa. Discursul său este elocvent: ,,D-le, românii e deştepţi...Ce
nevoie ai de tunuri, domnule?...Nădejdea lui (a românului) e baioneta...”
Demistificând imaginea eroică a războiului, naratorul concluzionează că eroismul și
lașitatea, victoria sau înfrângerea sunt relative, determinate de circumstanțe și că în epoca
modernă războaiele se câștigă nu prin eroismul sau voința combatanților, ci prin
superioritatea tehnicii militare și prin dotarea armatei.
I se revelează totodată măreția tragică a omului care se ridică deasupra spaimei de
moarte prin demnitate si solidaritate cu ceilalți camarazi. Cu această nouă cunoaștere a
lumii si a vieții, se detașează, lasă în urmă tot trecutul, fiindu-I indiferent dacă Ela l-a înșelat
sau nu. Pune astfel capăt unei etape chinuitoare din existența sa.
 Concluzii
• Romanul prezintă, simbolic, drumul intelectualului, de la
egocentrismul unei introspecţii exagerate, la deschiderea
către oameni.
• Eroul nu este un învins în raport cu propriile principii pe
care le păstrează nealterate: aspiraţia către absolut, către
adevăr, pasiunea pentru bine şi frumos, însă este un
inadaptat în raport cu societatea care propune ca modele
indivizi pragmatici, interesaţi, fără principii ( Nae
Gheorghidiu, dl G, Tănase Lumânăraru).