Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu a produs un efect de modernizare a întregului roman

românesc interbelic, promovând o literatură a subiectivităţii şi a autenticităţii, de
inspiraţie franceză.
Primul roman al autorului, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”, ilustrează, prin particularitățile sale, estetica modernismului, principiile
romanului subiectiv, de analiză psihologică.
Centrarea pe evenimentele lumii interioare este specifică acestui tip de
roman. Pasiunea pentru Ela, drama războiului sunt înfățișate ca experiențe de
cunoaștere și autocunoaștere reflectate de o structură sufletească și de conștiință
unică, definind un spațiu interior al cărui relief este constituit de idei, trăiri,
amintiri, procese de conștiință. Astfel, esențiale în roman nu sunt întâmplările, ci
ecoul interior al acestora: neliniștile, incertitudinea, suferința provocate de
metamorfoza Elei, trăirile generate de iminența morții în război.
Autenticitatea radiografiei interioare este susținută de narațiunea la persoana
I, cu narator intradiegetic, uniscient, subiectiv și necreditabil, formulă proprie
romanului subiectiv. De la primele cuvinte ale textului, vocea narativă aparține
unui eu care va relata din perspectiva sa cele două experiențe fundamentale:
iubirea și războiul, un personaj narator ce își declară de la început cunoașterea
limitată: „bănuiam că mă înșală”. Subiectivitatea percepției, a viziunii eroului este
asigurată de utilizarea persoanei I, asociată în cartea iubirii confesiunii, iar în
cartea războiului, cu jurnalul.
Tema inadaptării intelectualului într-o lume a imposturii și a mediocrității se
cristalizează prin mai multe arii tematice: dragostea și războiul, cunoașterea și
setea de absolut, tema moștenirii și a societății bucureștene la începutul secolului al
XX-lea.
 Refuzul lui Gheorghidiu de a se adapta unei lumi mediocre este pus în
evidență de numeroase scene ale romanului. Incompatibilitatea adâncă dintre
structura sa, sistemul lui de valori și un anume nivel comun de gândire al celorlalți
se reflectă încă de la începutul operei, în discuția de la popota ofițerilor. Achitarea
unui bărbat care și-a ucis nevasta necredincioasă devine subiectul unei conversații
între ofițeri care pentru erou are platitudinea convorbirilor din saloane, restaurante
sau din tren. Este iritat că nu i se permite să plece la Câmpulung, unde îl aștepta
Ela, iar judecățile simpliste ale camarazilor, care fie o condamnă pe femeie că nu-și
vede de casă și copii, fie o apără invocând dreptul la dragoste și libertate, îl conduc
la o izbucniri nervoase. Explicându-și ieșirea lui Orișan, condamnă sărăcia de spirit
a discuției, respinge viziunea casnică despre iubire a lui  Dimiu, dar și pe cea a lui
Corabu, care ignoră legătura sufletească profundă dintre două suflete.
Tema inadaptării intelectualului, a refuzului compromisurilor este
evidențiată și de scena care se petrece într-una din cele trei zile de excursie la
Odobești. La masă, după ce Ela provoacă reașezarea tuturor mesenilor pentru a sta
lângă domnul G., Gheorghidiu trece printr-o „suferință crâncenă”, văzându-și soția
gustând din mâncarea avocatului, un gest pe care îl știa doar al lor. Comanda
comună de clătite, la sfârșitul mesei, i se pare atât semnul unei tendințe de a se
distinge ca pereche, cât și „un soi de educație a simțurilor în vederea unei mari
pasiuni”. Metamorfoza acesteia îi provoacă o uimire dureroasă și o perspectivă
total schimbată: „descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică,
originală, un peisaj și un cap străin și vulgar”. Orgolios, se simte „imbecil și
ridicol” și, spre deosebire de ceilalți bărbați aflați în aceeași situație cu el, nu poate
accepta flirtul, familiaritatea mondenă, macularea imaginii femeii iubite.
Sensurile multiple ale textului sunt susținute de construcția discursului
narativ și de conflicul romanului. Insolitul construcției narative constă în trecerea
de la prezentul frontului (capitolul I) la trecutul poveștii de iubire (capitolele II-
VI), printr-o amplă analepsă, într-o manieră care amintește de proza lui Proust. Un
eveniment al lumii exterioare: discuția de la popota ofițerilor declanșează memoria
afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile despre cei doi ani și jumătate de
căsnicie cu Ela. Spre deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene, în
romanul lui Camil Petrescu, mecanismul rememorării este controlat, dirijat de un
eu care relatează cronologic întâmplările și le analizează cu luciditate.
Conflictului este specific romanului subiectiv, accentul se deplasează de la
disputele exterioare la cele interioare. În câmpul relațional al romanului, Ștefan
Gheorghidiu pare mereu în conflict cu ceilalți: cu unchii săi, cu Ela, cu unii dintre
ofițerii din subunitatea lui militară. Miza disputelor este întotdeauna una interioară,
plecând de la principiile pe care le are. Astfel, în scena prânzului acasă la unchiul
Tache, este singurul care nu se gândește la testament și nu se străduiește să-i facă
pe plac bătrânului avar. Conflictele sale cu ceilalți se nasc din nevoia interioară de
a reacționa la discrepanța dintre idei, principii, proiecție și realitate. Eroul are o
obsesivă nevoie de verificare a propriului eu.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman al
tensiunilor și al febrei cunoașterii în care iubirea, războiul, societatea, condiția
umană devin obiectul unor interogații febrile, iar personajele sunt ipostaze ale
căutării de adevăr și frumusețe.