Condiția intelectualului în romanul “Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război”

Romanul a apărut in anul 1930, dar geneza operei - complicată peste măsura de
autorul însuși - a stat mult timp sub semnul incertitudinii. Poet, dramaturg si strălucit
eseist, Camil Petrescu și-a descoperit relativ târziu vocația de romancier. Inițial, în "Viața
literară" din 21 octombrie 1929, autorul s-a anunțat cu un volum de nuvele despre război.
Scriitorul mărturisește că nuvela pe care a început să o scrie și-a mărit dimensiunile la
sute de pagini în manuscris, depășind cu mult întinderea nuvelei “Puteam continua la
infinit și nu m-aș fi oprit, “de aceea a trebuit să aleg un final. Urmează după aceea
oscilații în privința titlului: Proces-verbal de dragoste și de război sau, în altă versiune,
Proces-verbal de dragoste si răzbunare. Varianta finală care asimila cele două experiențe
fiind “Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi, la baza operei ca document
autentic stă jurnalul de campanie al scriiitorului,folosind experienţa de viaţă ca
sublocotenent în Primul Război Mondial, al cărui crez literar a fost expresia « eu sunt cei
dintre acei care au văzut idei cu ochi halucinanţi şi mistuişi lăuntric ». în contrast,
povestea de iubire este pur fictivă. Ca urmare, în roman se dezvoltă două fire
narative,ce urmăresc iubirea și războiul.
Condiţia de intelectual a lui Ştefan Gheorghidiu se poate discuta sub mai multe
aspecte. Student şi apoi absolvent al Facultăţii de Filozofie, el moşteneşte de la tatăl sau,
fost profesor universitar şi gazetar cu reputaţie, gustul lecturii şi spiritul idealist şi
interogativ. Având pasiunea lecturii, trăieşte în lumea filozofiei, ignorând aspecte ale
vieţii sociale cotidiene. La facultate este recunoscut ca fiind unul dintre studenţii
remarcabili, fiind singurul care îşi va susţine teza fără a consulta notiţe şi dovedind astfel
stăpânirea totală a informaţiilor. Nu în ultimul rând, spiritul interogativ si dilematic,
folosirea unui limbaj ostentativ neologistic şi enunţarea unor fraze cu caracter axiomatic
individualizează, la nivel stilistic,personajul.
Lecturile și discutarea lor devin o activitate şi în viaţa cuplului: chiar dacă în vremea
studenţiei Ela îl însoţeşte la cursurile de istoria filozofiei şi de matematică doar pentru a
petrece timpul alături de el, după căsătorie discuţiile celor doi accentuează preocupările
constante ale bărbatului pentru lectură, spre deosebire de lejera superficialitate a femeii.
Capitolul E tot filozofie reprezintă o lecţie a lui Ştefan ţinută Elei despre intuiţionismul
bergsonian şi despre curentele realtiviste din filozofie, Kant reprezentând lectura preferată a
personajului.
Complementar actului lecturii este gestul scrierii şi al rememorării trecutului
petrecut alături de Ela. Pentru Gheorghidiu retrăirea dragostei într-o situaţie-limită are ca
scop ordonarea existenţei, depăşirea stării de incertitudine, a dezechilibrului lăuntric, ceea
ce conferă actului scrierii o valoare terapeutică. Dialogul de la popotă despre iubire
provoacă o reacţie violentă a eroului,care consideră că "cei care se iubesc au dreptul de
 viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară,se declanşează
amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o consemnează în jurnalul de front :"Eram
însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală".
Eroul este o natură reflexivă, care analizează în amănunt, cu luciditate stările interioare,
cu o conştiinţă unică,însetat de certitudini şi adevăr.
Pe de altă parte, confesiunea de tip jurnal publicată la câţiva ani de la participarea la
Primul Război Mondial este mărturia revelaţiei majore a personajului, ce constată
inadvertenţa dintre conţinutul mitizant al literaturii despre război şi realitatea dramatică a
morţii aproapelui, a absurdităţii uciderii celuilalt, a pierderii libertăţii individuale de a
acţiona.
Ștefan Gheorgidiu face parte din familia personajelor lui Camil, fiind și el un
intelectual orgolios, interiorizat, un spirit lucid și absolutizant. Ștefan Gheorgidiu aplică
absolutul iubirii cunoașterii oamenilor din jurul său. Aceștia nu corespund exigențelor
sale si rezultă drame ale incompabilității între: el si Ela, el și societatea mondenă, el și
realitatea tragică a frontului.

Trăind o profundă dramă a cunoașterii, Gheorgidiu descoperă caracterul relativ al

sentimentelor umane. El aspirase la o simbioză sentimentală, văzând în iubire un
sentiment unic, irepetabil: Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, așa ca
eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile
amândoi si vrem să pierim la fel amândoi.
Spirit lucid, inflexibil, personajul trăiește profund drama incertitudinii (nesiguranța) (îl
chinuie mai mult că nu știe adevărul), a geloziei chinuitoare.

Neputincios asistă la tranformarea femeii iubite: dintr-o tânără sensibilă, atrăgătoare,

într-o femeie avidă de ban, de lux și de distracții: Vedeam cum femeia mea se înstrăina pe
zi ce trece in toate preocupările si admirațiile ei, de mine.
Excursia la Odobești declanșează criza de gelozie a personajului, care pune sub
semnul îndoielii fidelitatea sotiei, orice element exterior provoaca în sufletul sau catastrofe
chinuitoare. Compania insistentă a domnului G., așezarea Elei la masa lânga el, gesturile
familiare (manânca din farfuria lui,dansează doar cu el,fac plimbări împreună) sunt tot atâtea
prilejuri de observație atentă și framântare interioară care provoacă eroului o chinuitoare
suferință, nu numai din orgoliu,deziluzie și neputință, dar și pentru că se silește să-și ascundă
chinurile, se dedublează "Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel [...] și eu mă simțeam imbecil
si ridicul". între cei doi soți intervine o tensiune stânjenitoare, cu scurte perioade de
împacare, la petrecerile mondene dl.G era mai rezervat față de soția lui Gheorghidiu, dar
acesta continuă să-i spioneze.
Suflet hipersensibil, Gheorgidiu suferă din cauza schimbării Elei, oscilând dramatic
între speranță, tandrețe, dispreț, chiar ură. Încearcă să se comporte la fel, chinuind-o pe Ela
cu bănuierile si reproșurile lui. Încearcă și răzbunări penibile,ca de exemplu înlocuirea Elei
cu altă femeie.
În sfârșit crede într-o ultimă iluzie: chemat de Ela,el trăiește frenezia viitoarei întalniri
la care descoperă profund dezămagit ca soția l-a chemat pentru a-și asigura viitorul printr-o
donație.
După discuțiile cu colonelul la întoarcerea la front, Gheorgidiu traieste deziluzia toatala.
Experiența dramatică a frontului îi aduce adevărata vindecare sufletească. Suferința
personajului provine din faptul că el este un inadaptat pe plan social și sentimental, din faptul
că se raportează mereu la o ierarhie spirituală și nu una socială, bazată pe avere și bani, ca
ceilalți din jurul său.

Alături de drama intimă, Gheorgidiu mai suferă și drama omului superior, dominat pe
plan social de indivizi inferiori. Exigențele personajului sunt absolute, pentru ca în fond viața
este alcătuită dintr-o suma de mici compromisuri, care ii fac acceptabilă.
În concluzie,putem conchide prin afirmația lui Camil Petrescu „Câtă luciditate, câtă
conștiință pură… atâta dramă”, sugerând faptul că pe măsura ce acumulăm cunoștiințe și
evoluăm ca și oameni,suntem mai predispuși la a găsi întrebări al căror răspuns nu se poate
găsi în exterior și, în același timp, suntem mai susceptibili unei drame generate de propria
neputință.